Pentru călătorul în căutare de liniște în toiul verii, Franța rurală e tot ce-și poate dori.
Să ne oprim pe Valea Loarei, într-o mică localitate cu arhitectură gotic-flamboaiantă din secolele 15-16, adică de la sfârșitul perioadei gotice, când stilul atinsese apogeul,
un reper istoric pe harta războiului de o sută de ani între Franța și Anglia.
Strada principală îngustă trasează pașii drumețului printre șirurile de căsuțe.
Venind din depărtări, câmpul pare să-și facă loc în peisajul nemișcat.
Decorul mi se pare vag cunoscut, poate în preajmă s-a filmat Tous les matins du monde, despre Marin Marais, compozitorul a cărui muzică îmi acompaniază clipe introspective.
Și tot la întoarcerea spre sine îmi dau de gândit fântânile pe care le întâlnesc,
în profunzimile cărora personajele lui Haruki Murakami n-ar șovăi să coboare.
Nici țipenie.
Oamenii sunt retrași în spațiul lor intim, pe care nu-l zărim din stradă, în vieți marcate de discreție, de liniște sau neliniști secrete.
Străzile goale par indiferente la trecerea timpului, ca și copacii, florile arbuștii. Domnește splendoarea melancolică a unei așezări nu foarte dornică de a integra circuitul turistic convențional.
Peisajul blând, un pic trist, se împotrivește tăcut tendințelor oficiale dictate de comerț.
De obicei, locuitorii unor astfel de cătune sunt goniți din metropole de constrângeri legate de un stil de viață claustrant și de condițiile financiare.
Mă cuprind sentimente contradictorii.
Exaltare că mă aflu într-un loc cu desăvârșire pustiu, angoasă că nu știu ce ascunde liniștea din spatele zidurilor și desfătare că am acest loc doar pentru mine.
Cei în jur de-o sută de locuitori ai satului au meritul de a fi reușit să pastreze atmosfera veridică și emoționantă a Franței rurale, cu locuințele adunate în jurul castelului demn și semeț, dar abandonat.
Casele mai vechi, cu fântâni poate la fel de vechi în spațiile dintre ele rămase așa din timpul medieval,
le-am privit în preajma bisericii construită prin 1527
la inițiativa celui mai înstărit om din sat.
Gospodăriile mai îndepartate, cu acareturi, s-au dezvoltat ca niște mici ferme, cu turnulețe ascuțite, ferestre medievale, porți istorice.
Toate străduțele, oricât de neînsemnate, care duc spre cătunele vecine au aparență îngrijită, au farmec chiar și casele nelocuite cu grădini năpădite de flori sălbatice.
În timpul preumblării de cam o oră, n-am văzut nici brutărie, nici patiserie sau alt comerț, și n-am întâlnit suflet de om.
La un pas de Caucaz, din mărețul regat al Armenilor au mai rămas, răzlețite într-o tăcută nemărginire, doar câteva lăcașuri.
Aflată odinioară pe o ramificație a drumului mătăsii,
apoi la intersecția potecilor caucaziene străbătute de triburile alungate de pe înălțimi,
cetatea de la Ani, azi în Patrimoniul Mondial UNESCO, păstrează vibrația inconfundabilă a capătului de lume.
În vechime, au adăstat pe acest platou căpeteniile regatului Urartu, sciți, perși, macedoneni, sasanizi.
Armenii și-au statornicit aici capitala între 884 și 1045, pe vremea când regatul lor acoperea toată suprafața Armeniei de azi și o porțiune din estul Turciei.
I-au spus Ani, numele de alint al zeiței lor protectoare.
Apoi au venit bizantinii, au trecut ca fulgerul seleucizii,
iar georgienii nu s-au sfiit să cucerească orașul de cinci ori între secolele 12-13.
Hoardele mongole nu i-au lăsat prea multe șanse când au distrus cetatea în 1236, deși populația orașului depășise deja o sută de mii de locuitori.
Peste aproape un secol, un cutremur a devastat ce mai rămasese și, întrucât nu mai puteau beneficia de ospitalitate pe traseul comercial consacrat, negustorii au luat-o pe altă parte.
În cele din urmă, degradarea s-a extins, iar în interiorul zidurilor au mai ramas doar călugării credincioși mănăstirilor.
Abia în secolul 17, când a fost redescoperită, cetatea a redevenit simbolul cultural și religios al trecutei semeții armenești.
Se spune că metropola era faimoasă datorită celor o mie și una de biserici, care nu se știe dacă au fost doar plăsmuirile negustorilor care-și exagerau povestirile.
Arheologii au identificat până acum ruinele a numai cincizeci de biserici,
treizeci și trei de capele săpate în stâncă și douăzeci de schituri, majoritatea în curs de reabilitare.
Primele săpături, cele mai ample și descoperitoare, au fost realizate de Academia de științe din St. Petersburg între anii 1880-1917, când regiunea Kars aparținea rușilor.
Pe platoul aflat la o altitudine de o mie trei sute de metri, traseul de la un monument la altul în lumina aurie a dimineții de toamnă se dovedește o inițiere într-un tărâm de taină.
De la zidul de apărare și metereze, la Biserica Mântuitorului,
la Sf.Ștefan, la primul Sf. Grigorie, pentru că sunt două biserici dedicate acestui sfânt, ctitorite de două dinastii diferite, apoi la moschee și citadelă,
la Sfinții Apostoli, întrezărind prin vegetație, între ele, anticul pod peste râul Akhurian.
Catedrala
și cealaltă biserică Sf.Grigorie au încheiat circuitul.
Potecile croite pe pământul bătucit, prin praf, printre ierburi, te îndrumă cu ușurință de la un obiectiv la altul,
dar ai libertatea de străbate oricum și în orice direcție platoul dacă te ferești de mărăcini.
De multe ori, în siturile complet reabilitate, dispare orice rămășiță de autenticitate, dar aici mă pot bucura să pășesc pe țărână, prin buruieniș, ca și cum, ocrotită de liniștea desăvârșită, s-ar crea o comunicare directă cu energiile primare.
La numai patru sute de metri dincolo de râu începe Armenia, dar nu disting vreun semn care să-mi indice prezența frontierei.
Totul era încremenit de pustietate și văd doar un pârâu subțirel
curgând spre un râu mai larg
și încerc în zadar să deslușesc în depărtări vreo așezare.
În capitala Thailandei, Palatul Regal este un obiectiv ușor de reperat și de accesat.
Am ales vaporașul, cursa pentru localnici, cale de vreo cincisprezece stații.
Fiindcă în templul din incinta palatului se află inestimabilul Buddha de smarald, tot complexul constituie un spațiu sacru,
destinația supremă de pelerinaj a lumii buddhiste.
Palatul se vizitează doar parțial, deși nu mai servește funcțiilor regale încă din 1925.
Regele s-a instalat aici de îndată ce s-a isprăvit construcția, în 1782, pe locul unde se aflase înainte vechiul cartier chinezesc, care a fost mutat în sectorul unde se afla și astăzi.
În perioada monarhiei absolute, între 1782 și 1932, palatul a fost centru administrativ și religios, fapt care explică prezența templului în incintă.
După 1932, când monarhia absolutistă s-a transformat în monarhie constituțională, birourile administrative s-au dispersat în cele patru zări urbane.
Credincioșii au acces tot timpul la valoroasa figurină de jad. Palatul, considerat cel mai vizitat obiectiv al Thailandei, este deschis în fiecare zi, de dimineața până seara.
Primul segment al vizitei, inclusiv minutele de contemplare a prețiosului Buddha înalt de numai șaizeci și șase de centimetri, a fost tumultuos și agitat pentru că mulțimea părea cuprinsă de un delir mistic.
Privesc cu nesaț statueta de la distanța permisă de cordonul de protecție, sub presiunea maselor de credincioși veniți din toata Asia.
În îmbulzeala frenetică din fața idolului, noțiunea de zen care stă la baza filosofiei lor devine vorbă goală.
Turiști occidentali eram foarte puțini și a trebuit să ne lăsăm duși de val până la ieșirea din capela regală, după care lumea se dispersează care încotro. Dintr-una într-alta, parcurg o succesiune de curți interioare diferite,
segmentate de pereți de vegetație și statui, terase, galerii cu picturi murale, figurine cu aurituri, acoperișuri irizate, sidefate, coloane cu mozaicuri prețioase,
însă nu m-am putut concentra să le cercetez în detaliu pe toate. Furată de atâtea ornamente ireal de strălucitoare, privirea nu se poate fixa pe un obiect anume. Decorațiunea a fost realizată cu tot ce era mai valoros în secolul 18.
Altarele sunt păzite de creaturi mitologice, un fel de balauri, zmei sau cocoși fantasmagorici.
Afară e la fel de spectaculos ca și înăuntru.
Ca regulă generală, în Thailanda noțiunile de afară și înauntru sunt destul de incerte.
Terasele acoperite și spațiile sacre sunt amenajate cu opulență neconvențională. Tot ce vezi e prețios și fiecare element conține o întreagă filosofie.
În labirintul complexului, ca un fel de nucleu, biblioteca e înconjurată de mici pavilioane dedicate elefanților albi divini, simbol al regalității.
Aici sunt păstrate cărțile sacre ale Buddhismului și statui ale lui Buddha din secolul 14. Sala tronului, deschisă rareori pentru ceremonii, are uși străjuite de statui chinezești, socotite protectoare.
Unele elemente arhitecturale sunt în stil european, considerat de o eleganță supremă.
Sectorul cel mai impresionant este galeria Ramakien,
cu picturi murale istorisind versiunea thai a epopeii indiene Ramayana,
o succesiune de benzi desenate compusă din 178 de panouri.
Gigantica frescă a fost executată în 1830 ca o fidelă cronică balzaciană de moravuri thai din secolul 19.
Pe alei, te plimbi de la un pavilion la altul, iar plantele tropicale oferă o completare plină de farmec, pe alocuri aranjate à la française.
În vâltoarea acestei băi de mulțime, mi-a plăcut să observ cât de diferit se bucură asiaticii de ceea ce văd, cât de molipsitor și dezinvolt este entuziasmul lor, de o inocență pe care lumea de prin părțile noastre a pierdut-o de mult.
Pentru ca lumea să nu se sfârșească, aztecii erau nevoiți să aducă tot timpul sacrificii. Periodic, mergeau să depună pe altarul templelor tot ce aveau mai de preț, uneori chiar viața.
Muzeul de la Templo Mayor, principalul sit aztec din Mexic, pe temelia căruia a luat ființă Ciudad de Mexico, mi-a făcut cunoștință cu principalii protagoniști ai perioadei 1325-1521, când cetatea Tenochtitlan s-a aflat la apogeu.
Întreaga comoară expusă, compusă din opt mii de obiecte dintre care o sută optsprezece cufere cu ofrande, a fost descoperită în acest spațiu aflat acum în patrimoniul mondial UNESCO.
Mă întâmpină cea mai mare sculptură aztecă identificată până astăzi, Zeul Pământului, sau poate zeița, pentru că discuția asupre genului n-a fost încă soluționată, întrucât reprezentările sale variază. Devoratorul vieții și totodată generatorul ei trebuia în permanență satisfăcut, astfel că i se furnizau corpuri neînsuflețite pe care să le asimileze conform cererii.
Îl putem vedea aici cu gura lui enormă pregatită să primească victimele pentru ca viața să continue. În ciuda notorietății sale, nu se cunoaște vreun lăcaș care să-i fi fost dedicat exclusiv.
De aceea, adăpostită în templul care-i corespunde ca denumire, ,,Mayor”, presupun că se simte acasă.
Prizonierii de război, cum ar fi razboinicul-șoim, erau la mare căutare în calitate de ofrandă, motiv pentru care se iscau sumedenie de conflicte nejustificate, doar în vederea aprovizionării cetăților cu noi ostateci.
Din comunitate, uneori se ofereau voluntari, dar cel mai adesea erau jertfiți cei desemnați de lideri.
Echilibrul cosmosului depindea de sacrificiul lor, iar când nu aveau nicio altă soluție, cetățenii recurgeau la automutilare.
Mulți își vătămau organul socotit cel mai important, cel care le aducea mai multe satisfacții sau pe care îl foloseau intensiv.
Astfel, răspundeau dorinței zeilor de a se lipsi, pentru o perioadă sau pentru totdeauna, de folosirea acestuia.
Nici elitele nu se dădeau înapoi.
Cu cât personajul era mai sus-pus și ambițiile sale mai arzătoare, cu atât era mai dornic să-și ofere cota de sânge sacrificial, mai mult și mai des decât omul de rând, și-așa oropsit.
Pentru îndeplinire, își străpungeau diverse organe cu pietre ascuțite sau cu ghimpi de cactuși înfășurați într-un smoc de ierburi.
Sângele nu era oferit simbolic, doar câțiva stropi, ci se presupune că trebuia să se scurgă șiroaie, astfel că pierderile sanguine provocau alterarea stării de luciditate.
Treptat, omul își pierdea parțial cunoștința sau avea halucinații. Cu cât durerea era mai mare, cu atât închipuirea sacrificatului îl transporta într-o lume virtuală, spre care aspirau cu toții, unde avea privilegiul de a intra în conexiune cu divinitățile.
Toate ritualurile erau supravegheate de preoți cu o pregătire polivalentă de șamani, vraci, astrologi, instruiți să acorde primul ajutor dacă se întrecea măsura sacrificiului.
Astfel de ritualuri aveau loc întotdeauna la trecerea dintre ani, când cetatea se aduna pe un deal ca să studieze configurația astrologică a unui nou început, ori când se simțeau strânși cu ușa în vreun fel de către zei, care le trimiteau necontenit calamități naturale.
Când erau supuși perioadelor îndelungate de secetă, sacrificiile se țineau lanț.
Cel mai nemilos mi s-a părut obiceiul dintre ani de a alege să trimită la zei pe cel mai chipeș și mai viteaz flăcău din cetate, ca auspiciile să fie bune pentru noul an.
În reuniunile pre-sacrificiale, cei mai onorați factori de decizie erau cititorii în stele, care știau descifra mai multe calendare, printre care cel ritual,
și erau socotiți profeți, cunoscători ai faptelor viitoare, capabili să deslușească noima energiilor dintre planete și la ce puteau fi folosite.
Horoscopul plăsmuit de ei încerca să definească nu evenimentele ca atare, ci energiile, faste ori nu, care se înfiripă într-o anumită zi. Ca să izbutească un bun horoscop, specialistul trebuia să cunoască bine influențele fiecărui astru.
Rotația corpurilor cerești juca rolul principal în calculul acestor parametri, procedeu adus la desăvârșire de către vechea lume prehispanică. Însă, uneori, semnele prevestitoare, sub forma unor intervenții pământene ale zeilor, determinau rezolvarea faptelor de la sine.
Aici și în alte câteva locuri asemănătoare din Mexic, mi-am dat seama de importanța conexiunilor între ceea ce am văzut, ce am citit, ce am intuit și ce mi s-a întâmplat. Și tot după această incursiune, mi s-a confirmat că nimic nu e întâmplător, dar nici lesne de aflat.
La sanctuarul Notre-Dame de la Salette se ajunge pe o șosea îngustă care pornește din satul Corps, departamentul Isère, aflat la poalele Alpilor.
În aprilie, abia se desprimăvărase și, pe măsură ce urcam, zapada era tot mai multă.
Francezii îl consideră a doua destinație de pelerinaj ca importanță, după Lourdes, datorită aparițiilor mariale.
La 1.800 de metri, aerul e înviorător și limpezește gândurile.
Se spune că aici, la 19 septembrie 1846, Sfânta Fecioară s-a arătat, plângând, și a stat îndelung de vorbă cu doi copii de păstori.
Autoritățile ecleziastice au inițiat o anchetă ca să verifice adevărul din spusele lor și, ca urmare a recunoașterii oficiale, un sanctuar a fost ridicat pe acest loc în 1865, spre care se îndreaptă astăzi peste trei sute de mii de pelerini pe an.
Dar nu doar ei, întrucât toată creasta muntelui e brăzdată de poteci de drumeție, iar lăcașul reprezintă și o etapă de repaus pentru excursioniști.
În timp, pe lângă biserica principală s-a ridicat un complex impresionant, cu o capelă modernă,
un oficiu de primire a pelerinilor,
un hotel,
săli de mese, magazin, săli de conferințe și de concert, hol expozițional unde am văzut obiecte vechi din regiune,
iar în exterior, spații amenajate de picnic pe lateralul bisericii, la adăpost de vânt.
Primii pelerini au ajuns aici la doar două zile după ce a avut loc apariția, iar vestea a început să se răspândească.
Mai întâi au venit oameni suferinzi, transportați pe dos de măgăruși sau pe jos, pe povârnișuri, cu speranța că izvorul care a țâșnit pe acel loc îi va vindeca, așa cum s-a și întâmplat în unele cazuri, după cum atestă arhivele lăcașului. Chiar și acum, am văzut cum puținii călători își umpleau sticluțele.
Cu timpul, s-au bătătorit poteci, s-a construit șoseaua și au început să vină tot mai mulți căutători de liniște sufletească.
În momentul de față, complexul se află în grija unei comunități de preoți și de călugărițe, dintre care am și zărit două asiatice ocupate să schimbe florile în biserică.
De la bun început, toată lumea s-a întrebat de ce Maica Domnului s-a arătat plângând.
Singura sursă de informație a rămas comunicatul dat de comisia ecleziastică numită să certifice caracterul miraculos al evenimentului, care declara că, în acea perioadă tulburată de foamete, boli, sărăcie și războaie, Maica Domnului plângea de mila oamenilor, însă a dorit să le transmită, prin mijlocirea celor doi copii necăjiți, un crâmpei de speranță.
Grandoarea și puritatea peisajului m-au îndemnat să-l iau în seamă.
Pe tăcuta câmpie lombardă, la doisprezece kilometri de Mantova, benedictinii au ales să-și ridice un așezământ.
Cei șapte de la început, printre care Sf. Simeon din Polirone, călugăr călător de origine armeană, au deschis porțile lăcașului în anul 1007.
Câteva decade mai târziu, intră în scenă contesa Matilda di Canossa, cea mai înstărită proprietară de terenuri din regiune.
În calitate de prietenă a Papei, contesa hotărăște să dea o mână de ajutor în procedura de primire a abației în congregația de la Cluny,
poziție din care a jucat un rol major în răspândirea reformei gregoriene.
Contesa petrece mult timp retrasă în liniștea mănăstirii ca să mediteze,
să frecventeze biblioteca
sau să participe la reuniunile prelaților și se implică activ în dezvoltarea instituției monastice.
Până în 1797, San Benedetto in Polirone funcționează ca una dintre cele mai importante mănăstiri benedictine din Europa
și, o perioadă, cea mai vastă din Italia, ca număr de calugări și ca întindere pe terenurile donate de contesă.
Atunci când, prin secolul 14, începe să cadă în paragină, intervine clanul Gonzaga
cu inițiative de reabilitare și amplificare prin serioase lucrări arhitecturale necesare obținerii unui statut social elevat.
Aveau intenția de a invita aici cărturari vestiți și, datorită cercului intelectual frecventat, să-și sporească prestigiul.
O lungă perioadă, au păstrat un control desăvârșit asupra instituției, însă, după ce neamul li s-a stins, infrastructura din jurul complexului s-a desființat, iar în 1797 Napoleon îi dă lovitura de grație, prin distrugerea parțială a unei aripi.
Astazi, ne copleșește edificiul recent renovat și deschis în întregime ca bazilică, abație, biserică parohială pentru enoriașii din ținut, mănăstire și muzeu.
Vizita, pe un circuit labirintic, se face doar cu ghid însoțitor și poate dura două-trei ore, după interesul oaspeților.
Ghida noastră, o amabilă doamnă la pensie de origine maghiară, mi-a făcut o impresie excelentă.
Din bazilica imensă San Benedetto, o ușiță din capătul dinspre altar duce în biserica originală, Santa Maria, cu treizeci și două de statui de sfinți,
un retablu pictat de Veronese și paviment cu un fragment de mozaic prețios din 1151.
Aici se află și sacristia, cu fresce din 1563,
prin care se ajunge la mausoleul contesei Matilda di Canossa, ale cărei rămășițe se află la Vatican.
Cele trei spații de meditație ale calugărilor, claustrul Sf.Benedict, Sf.Simeon și cel principal, numit ,,dei Secolari’’,
facilitează trecerea spre refectoriu sau sala de mese monahală, unde Correggio a pictat o frescă,
dar și spre infirmerie, palatul abațial, sala capitulară.
Martin Luther a sejurnat aici în 1510, invitat de familia de Gonzaga și a fost scandalizat de opulența decorului.
Din claustrul principal, se urcă printr-o scară monumentală în muzeul regional de istorie și arheologie care ocupă o parte din construcția de secol 16.
Mi-a atras atenția un calendar astrologic conceput pe mai multe secțiuni, unic în Italia, descoperit în curtea interioară a unei case oarecare din localitate și recondiționat în 2017 cu sprijinul unor farmaciști.
Din tot ce am văzut, mi-am dat seama că aspirația contesei de a clădi o operă care să fie transmisă cât mai departe în viitor s-a înfăptuit.
Spiritul ei benevolent pare încă prezent și inițiator de gânduri, planuri și idei.
Insule de verdeață presărate pe itinerariile mele pariziene mă îmbie să-mi trag sufletul. Mă opresc oriunde priveliștea e revigorantă și banca e confortabilă, privind cum defileză prin fața mea gură-cască, amploaiați, pierde-vară, cadâne și cadâni. Deschid o carte sau un pachețel cu ceva dulce.
Stați și voi o clipă ?
1.În plin Cartier Latin, dau peste Ronsard, într-un scuar miniatural pe rue des Ecoles.
De cealaltă parte a străzii, veghează statuia lui Eminescu, lângă biserica românească. Mă așez aici de fiecare dată cu nerăbdarea de a deschide cărți abia cumpărate, pentru că toate librăriile care mă interesează se afla în apropiere.
2.Colțul bulevardului Raspail cu rue de la Campagne-Première e albastru, mai precis IKB, ușor de recunoscut în muzee. Atelierul unde Yves Klein l-a inventat și a creat numeroase opere se află pe această stradă. În margine, un ecran vegetal care te izolează de zgomotul și poluarea bulevardului. Plantele și arbuștii au fost aleși datorită coloritului autumnal și ca să pună în valoare identitatea culorii care l-a consacrat pe artist.
Băncile, bordurile care separă aleile au fost vopsite în celebra nuanță. Pe aceeași stradă au mai locuit Rimbaud, Verlaine, Aragon, Modigliani și tot aici a fost filmată ultima scenă cu Belmondo din Au bout de souffle.
3.Clinchetul tacâmurilor, conversația în surdină, atmosfera lipsită de griji îmi încarcă bateriile în acest mic scuar din arondismentul 5, în zona facultăților.
Momentul meu preferat e asfințitul de sfârșit de vară, când se conturează deja planuri de toamnă, iar ,,chez Lena et Mimile’’ clienții umplu terasa.
4.Descopăr că pe Champs de Mars au statornicit o stână de oi și capre pe bogata pașune lăsată în legea ei.
Aflu că treptat, Parisul e pe cale să se transforme într-o așezare rurbană și, ca antidot al poluării, numai întoarcerea la forme arhaice de transport ne-ar putea salva. Abia aștept să văd bulevardele pline de șarete.
5.În Place du Président Mithouard, avenue de Breteuil, cel mai frumos e în aprilie, când pomii înfloriți mov îmi evocă Ciudad de Mexico, unde m-au vrăjit pomii care înfloriseră albastru. Mă așez un momentito doar ca să sorb din priviri, cu nesaț, exotismul unui colțișor ferit de turiști.
6.Mă trec fiorii când mă gândesc la istoria nemiloasă care definește Place de l’Estrapade, din capitolul execuțiilor publice care constituiau, până în secolul 17, un spectacol banal.
Uneori intru în librăria portugheză și braziliană, unde au multe carți despre parcursul iezuiților prin lume și începe să mă cuprindă dorul de ducă.
7.Centrul Parisului meu personal este piața Sorbonei, unde clipocitul apei, atunci când fântânile funcționează, se împletește cu zumzetul cosmopolit al conversațiilor. Aici începe Cartierul Latin, care se numește așa pentru că, în Evul Mediu, studenții veniți de peste tot și stabiliți în acest perimetru se puteau înțelege între ei doar în latină, în ciuda celorlalte două limbi concurente, greaca veche și ebraica.
8.O varietate de arbuști, tufișuri, copaci și plante demnă de o gradină botanică mă ademenește și mă răsfață cu tihnă umbroasă și înmiresmată în părculețul Paul Langevin, pe rue Monge, la Politehnică. Desișul lor stă pavăză poluării cauzate de mașini.
9.Între colegii, facultăți și librării, cei care se opresc în place Paul Painlevé au legături cu una sau alta dintre ele, socotesc eu urmărind cum toți cei așezați poartă cu ei cel puțin o carte, dacă nu chiar sacoșe întregi, din care scot și lasă pe bănci exemplare pentru doritori.
10.În apropierea Senei, refugiul meu liniștit este scuarul Gabriel Pierné, dirjor și pianist. Din biblioteca Mazarine care ține de Institut de France, sediul academicienilor francezi, răzbate izul paginilor, învăluind exemplare rare de cireși, rododendroni și magnolii, la umbra cărora sunt instalate bănci în formă de carte pe care, firește, mă pun cu burta.
11.Hotel des Sens, un palat construit prin anii 1475, are în incintă una dintre cele mai primitoare grădini pariziene. Nu întâmplător, pentru că, din 1961, palatul găzduiește o bibliotecă. Istoria menționează că, după revoluția franceză, a avut o soartă zbuciumată și a trecut prin multe transformări, răstimp în care a funcționat și ca fabrică de dulcețuri.
12.Un fermier îmbogățit din impozitul pe sare și-a construit o reședință pariziană care a preluat denumirea sursei sale de venituri, Salé. Astăzi, în frumos renovatul palat s-a instalat muzeul Picasso, iar parcul alăturat, Leonor Fini, acoperă o suprafață pe care s-a aflat dintotdeauna o gradină unde, în trecut, creșteau de-a valma ierburi și plante aromatice la discreția gospodinelor din cartier.
13.Fiecare țară are Orientul ei, fiecare oraș Orientul lui. Îndreptându-mă spre el, traversez Gradina Botanică de fiecare dată când merg la IMA (Institut du Monde Arabe).
Expozițiile pe care le vad nu-mi sunt de ajuns, nici colecțiile principale, așa că intru în librăria Institutului și răsfoiesc până la ora închiderii.
De curând, mi-am cumpărat cartea scrisă de un călător care a traversat de două ori Turcia pe jos.
14.În Tuileries, domnește un nebănuit spirit câmpenesc, mai ales de când un țap pripășit în zona de peluză ispășește oarece vină pozând turiștilor.
Îmi caut banca preferată în preajma unei fete necăjite, pentru că și eu mă simt așa uneori.
Remediul ? Mă reped în prima cofetărie și-mi iau un fondant au chocolat.
Despre grădinile muzeelor, discrete și exclusiviste, vă voi spune altă dată.
Poposesc în Spania profundă, în provincia Castilla La Mancha, ținutul bătătorit de rătăcirile deșarte ale lui don Quijote printre morile de vânt ale iluziilor. Printre ele ar trebui să fie și a mea.
Mă las furată de frumusețea peisajelor, sălbatică și tulburătoare.
Nu întâmplător desemnat capitala artei contemporane spaniole, cetatea numără zeci de spații metamorfozate în galerii de artă abstractă.
Mă străduiesc să intru în cât mai multe, atât pentru opere, cât și pentru meștesugitele amenajări interioare.
Unele au fost pe vremuri așezăminte monastice sau biserici.
Acest destin l-a avut și o discretă mănăstire a Carmelitelor din secolul 17, azi muzeul de artă abstractă al fundației Antonio Perez.
Mă socotesc pregătită să încep confruntarea cu o singură moară de vânt, cea a artei conceptuale.
Am constatat de multe ori că operele de artă nonfigurativă au această capacitate neașteptată și nelimitată de a surprinde la nivel subliminal privitorul deja pus în temă.
Intru în muzeu cu aplombul ademenitor al vibrațiilor creative. Văd doar ceea ce sunt pregatită, subiecte pe care le știam deja reprezentate sub alte forme.
Mă opresc la o Coloană a infinitului care mi-l evocă pe Iannis Kounellis mai mult decât pe Brâncuși.
Arte Povera e mai invocabilă ca oricând. Mă cucerește un omuleț neajutorat adăpostit printre cărți ca un fel de don Quijote care dă bir cu fugiții din viața reală. Îi dau dreptate, e mai bine printre cărți.
Mă tentează să rămân ca să-i țin companie. Dar nu, mai bine-l iau cu mine.
Îmi place să pornesc în căutări fără o destinație precisă și, de această dată, inițiez un circuit dionisiac.
În Franța, vizitarea unei podgorii, atunci când ai norocul să dai la vânzare chiar peste viticultor, se desfășoară ca un mic eveniment cultural, cu explicații dinamice care ating istorie, sociologie, etnografie, gastronomie.
De obicei, conversația este ilustrată de câteva eșantioane după un ceremonial cu reguli fixe: un spumant, două albe, un rosé, patru roșii, toate acestea pentru cine nu șofează.
În regiunile pe care le-am parcurs, degustările sunt gratuite, foarte rar condiționate de cumpărarea unei butelii.
Am vizitat mai mulți producători unde se practică integral o viticultură ecologică și vă împărtășesc câteva opriri unde plăcerea vizitei a fost specială.
Conversația cea mai plăcută
Saladin, 2021
Actriță ? Profesoară ? Cu o vervă cuceritoare trădând dezinvoltura celor obișnuiți să se adreseze unui auditoriu amplu, o doamnă la pensie trăită la Paris, mamă a două surori viticultoare din Ardèche, a luat fără fasoane în primire micul nostru grup. M-a amețit în doar câteva clipe farmecul acestui prolog teatral, iar prezentarea vinurilor s-a desfășurat ca un spectacol în mai multe acte, fiecare de o culoare diferită. Cântăm ?
Nu de alta, dar unul dintre sortimente se numește ,,Tralala’’.
Paleta cea mai diversă
Rocheville, 2021
Vinul de Anjou face parte din lista mea de preferințe și, de câte ori ajung în regiune, aleg să vizitez un domeniu. Aici, spațiul de primire este generos, minimalist-tradițional și gol.
În fața magazinului se afla via și am întrebat dacă era proprietatea lor. Nicidecum, mi s-a răspuns cu subînțeles, via aceasta nu este bio, vă puteți da seama după lipsa completă a buruienilor, care nu ar avea cum să dispară fără ierbicide. Parcela lor se afla încă și mai departe de circulație și poluare. Am apreciat soiuri pe cât de numeroase, pe atât de diferite, acompaniamente ideale pentru orice produs culinar.
Buchetul cel mai poetic
Vacqueyras, 2021
Pe urmele cavalerului Raimbaut de Vaqueiras, trubadur, sfetnic de taină al mai-marilor, aventurier, am străbătut Orientul, de la Constantinopol, unde a luat parte la cucerire, la Salonic și îndărăt spre plaiul său natal unde el n-a mai ajuns, pierzându-i-se urma în Munții Rodope.
Cu un așa vin în cătunul de baștină, nu e de mirare că a ajuns respectatul autor al unui volum epistolar de comentarii politice și al unor șlagăre pe care s-a dansat cu înfocare în Evul Mediu.
Cultivată pe parcele cu sol diferit, printre dealuri, pe traseul romanității provensale, domeniul Vacqueyras se bucură de prestigiul de a-și trimite producția aproape integral spre restaurante înstelate.
Rosé-ul meu preferat
Marcillac 2019, 2021
Proprietara e tânără, sprințară, dar cu o privire obosită, fără chef de vorbă și cu mâini muncite, îmbătrânite înainte de vreme. Nu e nevoie să menționeze ca ea și soțul lucrează via integral, fără ajutoare.
Spațiul de prezentare e improvizat așa cum s-a putut. Aici am poposit de două ori și vă voi spune cândva, mai în detaliu, ce am învățat de la ea.
Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.
Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.
La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.
Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.
Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.
Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.
Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.
Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.
Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.
A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi, în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.
Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.
În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.
La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.
Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.
Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.
Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.
ore de drum 