Categorie: Uncategorised

Luxe, calme et volupté

Bangkok, 2017

Pe vremea când hotelul Oriental s-a dat în folosință, în 1887, oamenii de litere obișnuiau să tragă în cele mai rafinate locații.

Gazdele erau onorate și datoare să le pună la dispoziție suite luxoase unde să-și scrie cărțile.

Scriitorii, clienți îndeobște pretențioși, treceau drept liderii de opinie cei mai credibili.

Cărțile lor erau dezbătute de aristocrați în saloanele literare la modă, iar oamenii politici se înghesuiau să-i citeze ca să-și exhibe cultura.

Prin vorbele de duh ale unui scriitor erau hrănite aspirații și influențate gusturi.

Astăzi, capriciile lor relatate anecdotic servesc reputației diverselor hoteluri pe unde au descins.

Unul dintre pelerinajele literare obligatorii pentru un degustător de lectură este socotit acest hotel mitic,

unde au poposit toți marii autori care călătoreau în Indochina,

pesemne singurul hotel din lume care se bucură de o amprentă literară atât de puternică.

Faima i s-a consolidat prin publicitatea pe care i-au făcut-o cărturari din toate generațiile: W.Somerset Maugham (care a zăcut aici zile-n șir de malarie),

Joseph Conrad, Noel Conrad, Graham Greene, James Michener care au locuit în hotel pe termen lung.

Alte nume glorioase, precum Victor Hugo, Henrik Ibsen, Lev Tolstoi, Thomas Hardy, Henry James, Oscar Wilde,

Arthur Conan Doyle, Ernest Hemingway,

Barbara Cartland, George Orwell, Feodor Dostoievski,

Rudyard Kipling, George Bernard Shaw, Maxim Gorki s-au instalat aici, vremelnic, doar ca să scrie.

Am pășit înăuntru cu speranța tainică de a intersecta fluxul acela energetic activator de inspirație, râvnit de toată lumea, care te anesteziază aidoma îndrăgostirii.

John Le Carré, autorul preferat pe care l-am citit aproape integral,

a fost unul dintre cei mai fideli oaspeți, deși profesia nu-i îngăduia să zăbovească prea mult într-un singur loc.

În saloanele somptuoase, și-a aflat clipe de inspirație ca să termine romanul The Honourable Schoolboy (Comme un collégien),

singura carte pe care am purtat-o cu mine în cele două săptămâni de peregrinare la vechile cetăți siameze, o poveste (de dragoste, spionaj, contrabandă) care se petrece la mijlocul anilor cincizeci în spațiul Asiei de sud-est, atât de învăluitor, amețitor și darnic în fantasme.

A șaptea pecete

Bologna, 2019

În plin centrul Bolognei, înconjurat de palate renascentiste, complexul Santo Stefano, ferit miraculos de agitația urbană, reunește un ansamblu de șapte edificii religioase, toate clădite pe apropieri istorice cu fapte din Orientul de mijloc.

Ocrotită de Sf.Ștefan, primul martir creștin condamnat la moarte de autoritățile din Ierusalim, edificată de Sf. Petroniu, protectorul orașului și episcop, prima din cele șapte biserici s-a ridicat între 431-450 pe locul unui templu.

În amintirea pelerinajului înfăptuit în Țara Sfântă, episcopul a năzuit să întemeieze aici un Ierusalim bolognez, sub forma unui parcurs religios menit să reproducă locurile patimilor Mântuitorului.

Celelalte șase din jurul ei au fost isprăvite, reînnoite, modificate în secolele următoare. Între 700 și 1388, prima biserică din cele șapte dobândise statutul de cel mai important lăcaș de cult al orașului. În 1388, când vremurile s-au schimbat, mai-marii au decis să confere acest privilegiu catedralei Sf.Petroniu, proaspăt inaugurată în Piazza Maggiore.

Din incintă, voi fi călăuzită mai întâi în biserica Crucifixului, vechea catedrală a Lombarzilor, renovată în secolul 11, apoi trec în biserica Sfântului Mormânt, din secolul 12, de formă poligonală, amplasată exact în perimetrul vechiului templu, care a adăpostit până în anul 2000 rămășițele Sfântului Petroniu. S-au păstrat încă elemente arhitecturale din templul antic dedicat lui Isis, din anul 100, transformat în baptisteriu și instalat în biserica actuală. Urmăresc altoreliefurile în formă de vultur, taur, cal înaripat, prezențe teriomorfe cu semnificații puternice în vechiul Egipt.

Urmează biserica patronată de Sfinții Vitale și Agricola, din secolele 8-11, cea mai mică și intimă. Se intră apoi în curtea lui Pilat și, de acolo, în biserica Sfintei Treimi, în care fuseseră transferate corpurile unor martiri.

Din curtea lui Pilat, pășesc într-un claustru roman cu un mic muzeu.

Spațiul mistic și misterios, cum îl vedem azi, se datorează restaurărilor din perioada 1870-1930.

Tot aici se află o scenă a Nașterii Domnului din secolul 13, cea mai veche din lume după criteriul reprezentărilor cu statuete din lemn sculptat.

Un alt claustru din secolele 12-13, al benedictinilor, prezintă două niveluri de logii,

iar în acest perimetru, în centrul unei ferestre, sub un portic, un cocoș de piatră din secolul 14 primenește gândurile călătorului.

Zis și cocoșul Sfântului Petru, aluzie la renegarea lui Iisus din partea lui Petru, are harul de a mă trezi la realitate. Ies înapoi în piațetă și abia atunci realizez că răspântia la care mă aflu a fost o etapă dintotdeauna a pelerinilor, în drumul lor spre Ierusalim ori spre Compostella.

Lectură de drum:

Italo Calvino, Orașele invizibile

Dance Me to the End of Love

Fontevraud, 2015

La Londra am călătorit rar, însă totdeauna cu trenul de la Paris. Și, de fiecare dată, la întoarcere, după un ceremonial identic, mă reîndrăgostesc de Paris.

În acea vară, după un popas de numai câteva zile, am plecat spre răcoroasa Aquitaine.

Aliénor d’Aquitaine, când s-a îndrăgostit fulgerător de Henric II Plantagenêt, ducele de Anjou cu vreo zece ani mai tânăr decât ea, a fugit din Paris și de la soțul ei, respectabilul rege al Franței, cât a văzut cu ochii.

Spre vest, spre meleagul angevin, apoi în Anglia unde, în anul 1154, noul ei soț a ajuns rege. Și ea din nou regină, pentru a doua oară, dar, de această dată, a unui teritoriu întins.

Este una dintre poveștile mele de dragoste preferate, până la un punct. Le cunosc în detaliu peripețiile, confruntarea cu mentalitățile potrivnice, anturajul, strategiile politice, demonii.

Au făcut asiduu naveta între Franța și Anglia, dar ingrata dispunere geografică a regatului i-a împiedicat să petreacă mult timp împreună, epuizați de vasalii care nu ezitau să uneltească în lipsa lor.

Ea se retrăgea adeseori la castelul natal din Aquitaine, care devenise capitala culturală a statului datorită generozității sale de a-i primi, găzdui, finanța pe cei mai talentați trubaduri.

Cred că datorită cărților m-am împrietenit atât de repede cu Aliénor, au contat și călătoriile pe care a avut cutezanța să le întreprindă.

Și cred că monumentul funerar care îi este închinat se numără printre foarte puținele cu un personaj feminin înfățișat citind, pentru că, asemenea oricărui împătimit de lectură, se temea de gândul că-și va sfârși viața fără să poată citi toate cărțile dorite.

La bătrânețe, soțul ei a închis-o într-un castel în Anglia, răstimp în care el a înșirat metrese și bastarzi.

Însă destinul, prin forța împrejurărilor și împotriva neputincioasei lor voințe, a decis să-i reunească pentru totdeauna,

alături de fiul lor Richard Inimă de Leu și de soția (de ochii lumii) a acestuia, la abația regală de la Fontevraud, la sud-vest de Paris.

Abația datează din secolul 12 și a fost primul așezământ religios unde a funcționat un regulament revoluționar pentru acele timpuri,

care accepta, sub același acoperiș, femei și bărbați care nu aveau neapărat vocație religioasă, ci doreau să trăiască retrași de restul lumii.

Foarte vastă, clasată drept cea mai întinsă mănăstire din Europa, rămâne un punct esențial pe lista Patrimoniului UNESCO.

Lectură de drum :

Jean Favier, Les Plantagenêts