Categorie: Egipt

Deriva sentimentelor

Cairo, 2018

Mai mult despre sentimente decât despe orașe e vorba în trilogia lui Stratis Tsirkas, Orașe în derivă, și din ea aflăm cum, de la un oraș la altul, ambianța urbană are puterea să le schimbe.

Iar eu mă voi opri la cele din atmosfera cairotă a anilor 1943-1944, în care emoțiile sunt înfiripate de relații ale căror sfori sunt trase de cei descurcăreți și mânați de dorința îndârjită de a răzbi.

Să încercăm să ne strecurăm prin labirintul străzilor fără nume pe urmele lui Manos Simonidis.

Percepțiile mele asupra capitalei egiptene m-au întovărășit pe tot parcursul acestei lecturi, prin tumultul evenimentelor prilejuite de răsturnari politice, evaluări geopolitice, operațiuni de spionaj, analize istorice, în perioada în care Cairo era un reper major în lupta încrâncenată dintre puteri,

când armata greacă din Orientul Mijlociu se răzvrătește împotriva tentativei de a intra sub jurisdicția administrației engleze.

Comunitatea greacă din Cairo a debarcat pe țărmul egiptean fugind de calmitățile naturale și politice prin care a trecut Grecia și s-a amestecat printre milionul și jumătate de locuitori ai capitalei egiptene din anii 1940.

A încercat să se rostuiască în mediul cairot pe atunci cosmopolit, emancipat, tolerant fără să-și piardă identitatea și, printre ei, încep și eu, cu seninătate, să mă elenizez. În labirintul întâmplărilor, n-am putea izbuti descurcatul firelor fără Ariagne, o gospodină cairotă de origine greacă între două vârste, pe de-a-ntregul dedicată familiei ei numeroase, cu un soț, Dyonissos, mare petrecăreț și jucător de cărți.

Cu toții știu că tăinuiește în suflet, din anii primei tinereți, adevărata iubire a vieții ei, împărtășită doar platonic.

Ariagne îl primește în gazdă pe dizidentul Manos Simonidis, avocat, militar și jurnalist cu neclintite și idealiste convingeri de stânga, străin printre ai săi, stingher printre camarazii proveniți din medii diverse, hăituit de poliție, căutat de femei.

Înainte de orice, trilogia acestor orașe orientale are ca temă încrederea. Caracterul unei persoane nu poate fi schimbat și, în hățișul vieții, ne definește comportamentul în situații de criză, spune un personaj, iar astfel de episoade nu lipsesc într-o perioadă atât de încordată.

Fără cineva de încredere pe care să te poți bizui, nu se întemeiază nimic durabil. Și, în toată învălmășeala metropolei egiptene,

pe scena dominată de o corupție generalizată, de trădari conjugale, cu serviciile de spionaj la pândă, Ariagne descurcă ițele conflictelor fără compromisuri, cu dibăcie și devotament.

Când Younes, iubirea ei nemărturisită de-o viață trece printr-un mare necaz, nimic nu o poate opri, nici ochii lumii, nici gelozia soțului, să dea fuga la Younes să-i descânte de deochiul care-l doborâse la pat, să-l hrănească sau, într-o situație extremă, să traverseze cu el orașul.

Tot așa, îl descurcă și pe Manos, în pragul panicii, pierdut în labirintul cartierelor arabe, o scapă de bătaia soțului și pe adultera Allegra.

În labirintul politic, englezii trag imperturbabili sforile, acuzați la tot pasul de perfidie, chiar și cu cei de-ai lor urmăriți pentru năravuri condamnabile.

În așa-zisa lume bună, încrederea e o iluzie, cu toții trădează, înșeală, trag pe sfoară, mituiesc, păcălesc.

Între trei amanți, trecut, prezent și viitor, Dora Mertakis fandosita soție de politician dornic să se bage pe sub pielea englezilor pentru ca soțul ei să intre în guvern,

se trezește într-o bună zi față-n față cu Ariagne, la căpătâiul unui suferind, englezul bătut măr de servicii, în cea mai puternică scenă a acestei cărți de modă veche care se citește domol, ca plutirea vieții orientale.

În serile și nopțile cairote, rareori dedicate iubirii, se discută politică, se caută ascunzători, se visează la vremuri mai bune.

Străzile, bulevardele, parcurile, Nilul sunt descrise predominant prin miros, întocmai cum am perceput și eu Cairo, oraș al senzațiilor puternice și pasionale.

Cartierele privilegiaților, vizuinele spionilor, apartamentele cocotelor, locuințele conspirative ale complotiștilor, amărăciunea înjghebată

în adăposturi provizorii din clădiri în paragină sunt tot atâtea labirinturi prin care, acum, rătăcindu-mă literar, înțeleg mai bine Cairo.

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

Meseria mea e riscul

Kom Ombo, 2018

Încă de la mijlocul secolului 19, crocodilii și-au luat tălpășița din propriul teritoriu confirmat istoric din jurul Aswanului și s-au refugiat pe întinderile lacului Nasser.

A rămas să ne consolăm cu templul care le-a fost închinat pe locul unde se lăfăiau odinioară în calitate de zei ai fertilității, lăcaș pe care-l împart frățeste cu partenerul lor, Horus, întruchipat ca șoim, repartizat în templul Kom Ombo ca zeu al medicinei.

Parteneri cu drepturi egale, Sobek și Horus apar alternativ în decorul de ofrande repetitive din sala hipostilă, printre cele zece coloane.

Indetronabili, ei reflectă majestuos îngemănarea apei cu aerul, aici în mijlocul câmpiei mănoase, la patruzeci și cinci de kilometri de Aswan, pe drumul spre Luxor, în liziera Nilului.

În cotidianul faraonic, șoimul,

ca și crocodilul,

aveau o soartă asemănătoare, reținuți cu de-a sila la curtea notabilităților și tratați drept respectabili companioni, în virtutea puterilor zeiești pe care se presupunea că le dețin.

Crocodilul, fie sub formă de imagine fie pe viu, trebuia îmbunat, lingușit și slăvit, altfel făcea ravagii în rândul turmelor care erau duse la păscut pe maluri.

Păstorii nu aveau nici o posibilitate să le apere fără să se expună ei înșiși, doar descântece, farmece și vrăji, pe lângă ofrandele depuse aici în templul ridicat strategic pe locul cel mai împânzit de nemiloasele prădătoare.

O altă formă originală de ocrotire era tatuarea cirezilor cu numele crocodilului, presupunându-se că animalul își recunoaște hieroglifa și nu se atacă pe sine, iar mulți dintre copii erau strigați ,,Crocodil/-a”, tot ca metodă profilactică.

Cei obligați să practice profesiile riscante de pescar, vâslaș, spălător de rufe, cărăuș de apă erau adeseori supuși accidentelor de muncă și clienți fideli ai templului Kom Ombo.

În cazul de față, ne putem întreba ce caută aici Horus, cu drepturi depline ca figură tutelară a templului alături de Sobek și, în plus, cu rol de tămăduitor, pentru că în restul timpului are atribuții mai largi.

Zeul a fost instalat cu propriul sau altar si capele cu misiunea de a acorda primul ajutor, pentru că nu toate victimele pe care crocodilii aspirau să le înfulece sucombau pe loc.

Multe dintre ele aveau noroc și puteau să o rupă la fugă cu prejudicii suportabile.

O mare parte din literatura medicală era închinată rănilor cauzate de agresiunea crocodililor și în fiecare localitate exista un specialist în domeniu, ca și în cazul scorpionului.

În papirusuri, la capitolul mușcăturii de crocodil, s-a păstrat o mare varietate de descântece vindecătoare pentru toate părțile corpului.

În templu, rănile urgente erau oblojite pe loc, iar ulterior se administrau tratamente și se efectuau operații.

Ca dovadă, instrumentele chirurgicale folosite pe vremea faraonilor cu forme încă actuale, gravate în capelele din jurul sălii hipostile.

Prescripțiile se înscriau la confluența gândirii magico-religioase și a observației empirice.

De exemplu, unele proceduri constau în aplicarea de carne crudă pe plagă, folosindu-se drept antidot ofrandele depuse pe cele două altare simetrice.

Înfăptuire a epocii greco-romane ridicată pe ruine mai vechi, finalizat la începutul erei noastre, unul dintre motivele pentru care edificiul s-a păstrat atât de bine a fost imaginea crocodilului reprezentată pe pereți care insipira teamă răufăcătorilor.

În virtutea obiceiurilor legislative, în procesele intentate jefuitorilor de morminte, învinuiții erau puși să jure sub amenințarea de a fi devorați de crocodil dacă nu spuneau adevărul.

Mici figurine de ceară sub formă de crocodil erau folosite în compoziția de farmece împotriva dușmanilor, iar scribii înșiși nu erau scutiți de neplăceri când așterneau pe tăbliță un text referitor la nemilosul prădător și recurgeau la tot felul de formule ocolitoare ca să nu aibă contact cu numele lui, neștiind la ce se puteau aștepta.

Cu timpul, moravurile s-au schimbat și lumea nu s-a mai temut de crocodili, pe măsură ce erau capturați, aduși în templu și folosiți ca atracție pentru curioși, mai târziu pentru turiști.

La ceremonii religioase erau masacrați și, chiar în această locație, împăiați ca exponate de muzeu, pentru ca, și mai târziu, să-l regăsim sub formă de talisman, rămășiță derizorie a unei redutabile puteri.

Contemporani cu fluturii

Luxor, 2018

Obligația asumată a fiecărui faraon era să-și întreacă predecesorii prin amploarea construcțiilor săvârșite și prin lărgirea frontierelor Egiptului.

Pe malul drept al Nilului, Karnak, cea mai mare suprafață cu caracter religios din lume, inclusă în Patrimoniul UNESCO, datează de patru mii șapte sute de ani.

Amon e zeul și patronul Tebei, noua capitală nesupusă a Egiptului.

Originea sa e necunoscută dar, după instalarea capitalei la Teba, oraș sudic solar, zeului i se va adăuga particula Ra, care înseamnă soare.

Va deveni astfel regele zeilor și, de aceea, i s-a consacrat un templu gigantic, unde s-a construit neîncetat, vreme de șapte secole, spre glorificarea lui, un ansamblu de coloane, piloni, ziduri, statui, obeliscuri, hieroglife, alei.

Partea cea mai veche, cea a lui Sesostris I, se află în marginea dinspre est, iar faraonii care au venit după el au construit treptat spre vest.

Spațiul central a fost hărăzit marii săli hipostile cu lungimea de o sută doi metri, la care s-a lucrat sub mai mulți faraoni, ca să-i asigure adăpost bărcii sacre a lui Amon când acesta își părăsea sanctuarul pentru ceremonii la Nil.

În Karnakul actual, citim istoria în desene, în scene de război care alternează cu tablouri de ofrandă, inscripționate pe cele o sută treizeci și patru de coloane vertiginoase înalte de douăzeci și patru de metri, cu o circumferință de zece metri.

Prin anii 1820, Champollion, în călătoria spirituală care l-a condus la descifrarea hieroglifelor, după ce a vizitat Karnak a mărturisit că renunță să descrie marea sala hipostilă, convins că nu-l va crede nimeni, cu temerea de a nu fi considerat nebun.

Primul european care, la începutul anilor 1700, a identificat templul de la Karnak, i-a evaluat amploarea și a dovedit că aparținea anticei Tebe a fost un preot iezuit de origine franceză care a locuit nouă ani în Egipt pentru a-i converti la catolicismul roman pe credincioșii copți.

Ca urmare a descrierilor sale, în Europa s-a iscat un val de egiptofilie și egiptomanie care a inspirat moda călătoriilor de explorare.

Însuși Regele-Soare i-a încredințat de-ndată unui alt iezuit misiunea de a merge în Egipt să adune manuscrise și monezi rare pentru colecția sa.

În afară de a servi drept cadru pentru ceremonii și ritualuri prin care omenirea, prin mijlocirea faraonului, participa la bunul mers al universului,

templul primea donații numeroase și substanțiale în bunuri materiale și, astfel, proprietatea era nevoită să se extindă în permanență ca să facă loc acareturilor și personalului însărcinat să le aibă în grijă.

Listele captivilor aduși din războaie deveniți slujitori ai templelor au fost înscrise pe pereți ca să se păstreze evidența muncitorilor asiatici și nubieni care lucrau terenurile și livezile.

Astfel, templul se transformă într-o gigantică întreprindere a cărei structură economică e supervizată de un preot.

Însă, cu o asemenea instituție pe mână, înaltul preot poate deveni o amenințare la adresa puterii faraonice.

Cu timpul, pe măsură ce preoții dobândesc putere, încep să fie reprezentați în imagini la un calibru aproape similar cu faraonii, în defavoarea chiar a soțiilor, după cum ne convinge statuia lui Ramses II cu Nefertari, mărunțică, la picioarele sale.

Jocurile de lumină și dozajul lor au fost calculate cu precizie de arhitecți. Lumea zeilor se dezvăluie progresiv, în fiecare sezon, la ore fixe ale zilei.

Fiecare coloană transmite privitorului un mesaj special generat fie de secvențele principale ale sărbătorilor importante, cea a haremului lui Amon legată de ritul fertilității și sărbătoarea Văii, fie de consemnări ale unor fapte de arme, în cronici sau jurnale de război aidoma unor reportaje.

Peste tot la Karnak regele apare slăvit în relatarea unor scene victorioase, în care istoria e măsluită pentru a înlătura sorții nefavorabili.

La loc de cinste, ca să-și sporească prestigiul în ochii cetățenilor, faraonul a ținut să inscripționeze discursul zeului prin care i se garantează pacea și prosperitatea.

De-a lungul vremii, templul din Karnak a fost luat frecvent în stăpânire de creștinii copți, care-și instalau altare în nișe, după ce, în prealabil, îl purificau prin exorcisme repetate de orice vibrație demonică izvorâtă din obscurul trecut faraonic.

Chiar și azi, ansamblul de la Karnak este semnalat ca un potențial izvor de energii negative, iar consemnările susțin că obeliscurile ascuțite erau ridicate cu scopul de a risipi vibrațiile neprielnice și de a proteja aria sacră.

Spre Luxor duce o alee lungă de trei kilometri marginită de șiruri de sfincși cu capete de berbec, înrudiți cu Amon, pe unde zeul era transportat de către preoți în barca lui sacră, din sala hipostilă până la Nil.

Cultul său a disparut dar, în același loc, se celebrează anual un sfânt musulman, Abu Haggag, cu muzicanți și o procesiune de bărci care, nu întâmplător, iau tot drumul Nilului.

Pe margine, zeii în formă de sfincși care, dintotdeauna, au păzit intrarea in templu, asistă neclintiți la transformările istoriei.

Je t’aime, moi non plus

Cairo, Luxor, Abu Simbel, 2018

Dedesubturile relațiilor amoroase ale faraonilor au fost întoarse pe toate fețele de către egiptologi, iar eu am încercat să deslușesc în priviri și gesturi, cu ajutorul cărților citite înainte și după călătoria în Egipt, pasiunea, dorința, nerăbdarea, tristețea, încrederea, speranțele.

Faraonul nu ducea lipsă de companie. Demoazele grațioase, drapate minimal în veșminte fine apar în basoreliefurile sculptate în temple,

în grupurile statuare din exterior, în postările murale din străfundurile monumentelor funerare, pe elemente de mobilier,

pe partea interioară a sarcofagelor,

în scene de natură să-i inspire pe mai-mari în lumea de apoi.

Îl vedem adeseori alături de marea soție regală,

de cel puțin trei soții principale, secundare, de concubine, favorite, fiice și soții de notabili, fiice de căpatenii străine trimise la curte în scopuri diplomatice, care-l ajutau să profite în modul cel mai rafinat posibil de plăcerile simțurilor.

Din prevedere, demnitarii cu soții frumoase se fereau să le scoată în lume.

Haremul era o puternică instituție regală care deținea proprietăți și beneficia de serviciile unui personal numeros de scribi, funcționari și slujitori.

Să nu ne închipuim că fermecătoarele doamne din harem stăteau cu mâinile-n sân așteptând vizita stăpânului lor.

Ele se îndeletniceau cu tot felul de treburi utile, fiecare la ce se pricepea, țeseau intrigi, urzeau comploturi, aprindeau gelozii.

Pe lângă alte nimicuri domestice, nu șovăiau să recurgă la tot felul de șiretlicuri ca să ajungă cât mai în preajma faraonului atât în cotidianul pământesc, cât și dincolo.

Se pare că Ramses II a beneficiat de serviciile celui mai amplu harem, care-i fusese dăruit de tatăl său încă de la vârsta de zece ani.

Mai la bătrânețe, trei dintre fiicele sale i-au devenit soții, deși incestul era condamnat, însă legislația îl scutea pe faraon de respectarea oricărei reguli pentru că avea statut de zeu.

Cu toate acestea, Nefertari, principala lui soție, căreia i-a ridicat un templu, se bucura de onoruri speciale.

Silueta ei sveltă, în rochii străvezii de in alb, împodobită cu bijuterii, sfidează timpul.

Caut, prin muzeul din Cairo, unul dintre cuplurile unite printr-o rară complicitate, Akhenaton și Nefertiti, răsfățații egiptologilor.

Deși apar nedespărțiți în nenumărate basoreliefuri, fidelitatea faraonului este discutabilă.

Una dintre trimisele diplomației străine, fiica unui suveran din Mitanni (sud-estul Anatoliei) a reușit să-l seducă pe Akhenaton.

S-au găsit înscrisuri doveditoare ca frumoasei Kiye i-au fost atribuite, ca proprietăți, trei capele în două sanctuare și un domeniu viticol.

Într-o reprezentare unde îl slăvesc pe zeul Aton, tânara este conturată în aceeași proporție ca Akhenaton, indiciu al importanței pe care o avea.

Unii egiptologi susțin că ea l-ar fi adus pe lume pe însuși Tutankhamon.

Unul dintre rolurile reginei era să-l slujească pe zeu, adică pe faraon, prin intreținerea energiei sale creatoare.

În primul mileniu (î.Hr.), în majoritatea templelor se oficia mitul originar al demiurgului,

complex cultual bazat pe un ceremonial îndeplinit de către o preoteasă care, atunci când regina se eschiva, putea fi o membră a haremului, ,,divină adoratoare’’ a zeului-Soare, numită ,,mâna zeului’’, în rolul sacerdotal de arhetip al erosului feminin.

Pentru această titulatură, concurența era îndârjită, iar canditatele se întreceau să aducă ofrande zeilor.

De la pământ la cer, la cel de-al nouălea, par ele să spună, calea nu e așa de lungă.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon (1966)

Apoi s-au născut legende

Cairo, 2018

Explorând cotloanele vechiului Cairo, am dat și peste rămășițe ale civilizației mameluce, pentru care merită să te abați de pe traseul turistic convențional.

DSCN2499

Mamelucii erau sclavi provenind de pe țărmul nordic al mării Negre, din Caucaz și Asia Centrală.

DSCN2468

Cu timpul, s-au eliberat și au devenit garda apropiată a sultanului, înainte să-l asasineze, în 1250, ca să preia atât de râvnita putere, pe care au păstrat-o aproape trei secole.

DSCN2479

Au fost alungați de otomani abia în 1517, după ce se stabiliseră deja în aria vechiului cartier islamic. Celebrele case El-Suhaymi, trei locuințe lipite una de alta, este o mărturie a acestui stil.

20181203_111338

Prima, cea mai veche, din 1648, a aparținut unui profesor universitar, următoarea unui bijutier și ultima unui croitor celebru, un fel de Christian Dior cairot. În general, casele tradiționale aveau trei etaje și adăposteau familia lărgită a proprietarului, adică toate soțiile, fiecare cu apartamentul ei. Partea rezervată exclusiv femeilor, la etaj, avea pe fațadă un panou din lemn lucrat cu model dantelat, astfel încât ele să se poată uita în curte fără să fie văzute din exterior.

DSCN2517

Am vizitat pe îndelete complexul El-Ghuri, o altă reședință celebră. Sultanul mameluc El-Ghuri a construit o moschee madrasa (cu școală), un mausoleu și o wakala (conac) la început de secol 16. Mai întâi intrăm într-o curte interioară cu vedere de ansamblu asupra decorațiilor sculptate ca o dantelă.

DSCN2465

La parter se află salonul de vară, cea mai răcoroasă parte a casei.

DSCN2473

Plafonul din lemn e decorat somptuos, cu motive florale și cu versete din Coran.

DSCN2477

Podeaua este o compoziție din marmură de toate culorile, cu diverse modele orientale.

DSCN2478

Toată decorațiunea originală a fost perfect renovată, însă lumina capricioasă de decembrie, când puternicul soare egiptean luminează pe orizontală, amestecă iluzia cu realitatea.

DSCN2481

La etaj putem ieși pe una din terase, unde avem o imagine asupra străzii principale din souk. Înainte de zece dimineața e încă liniște.

20181203_100422

Clădirea era un adevărat labirint cu holuri, scări secrete, coridoare de trecere când acoperite, când sub cerul liber, cu patios și balconașe.

DSCN2480

Toate au fațada sculptată cu farafâstâcuri de nedescris. Palatul a servit de caravanserai, han unde trăgeau negustorii cu tot cu mărfuri. Curtea interioară este un patio cu arcade unde se înșiruie numeroase cămăruțe.

20181203_094224

Acum sunt buticuri și ateliere de artizani. Mausoleul formează cu moscheea din față unul dintre peisajele urbane cele mai cunoscute ale cartierului islamic cairot.

DSCN2483

Curtea interioară e dominată de grandoarea mausoleului. Ca să intri, treci de un grilaj realizat în timpurile de început ale construcției.

DSCN2470

Rămășițele sultanului nu se află în mausoleu pentru că el a fost ucis în Siria, iar corpul său a dispărut. Aici odihnesc doar soția și fiii sultanului. Pe pereți, de jur împrejur, văd inscripții în stil sufic.

DSCN2471

Mirhabul are un decor cu nuanțe de albastru, culoarea plină de conotații filosofice a cerului și infinitului. Mă gândesc la adorația egiptenilor pentru turcoaze, piatra pe care o luau cu ei în lumea nevăzută.

DSCN2475

În stânga mihrabului se află dulapul unde se păstrau coranele pentru serviciul religios. În sala de lectură a credincioșilor, cupola e lucrată din lemn de cedru din Liban. Tavanul e cizelat de un artist renumit.

DSCN2469

Mausoleul găzduiește, în perioada Ramadanului, spectacole de muzică clasică tradițională, cânturi religioase, muzică sufică și specialități de tambur nubian.

DSCN2474

În madrasa, vedem camera unde a funcționat școala religioasă, în care acum sunt primiți copii săraci ca să fie ajutați la lecții. Luminoasă și senină.

Lectură de drum :

The Mamluks: The History and Legacy of the Medieval Slave Soldiers Who Established a Dynasty in Egypt, Charles River Editors

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant

Puterea poetică

Cairo, 2018

M-am descălțat și am pornit să traversez, ca un deșert flamboaiant, pavimentul de marmură albă,

am pătruns în desișul colonadei și, așezată jos pe covor cu spatele rezemat de un pilastru, regăsesc, în moscheea Al-Azhar, exact aceleași gânduri ca într-o biserică ori într-o sinagogă ori într-un templu buddhist.

Cel mai vechi monument musulman din Egipt în stare de funcționare a rămas până azi cea mai prestigioasă instituție de învățământ islamic din lume,

ardent centru de studiu al literaturii arabe, a cărui bibliotecă se numără printre cele mai vaste și valoroase.

Peste două milioane de studenți frecventează aici, în principal, discipline umaniste. Din 1961 au fost introduse și facultăți cu materii nereligioase, cum ar fi medicina și ingineria, și tot atunci li s-a permis și femeilor să se înscrie la cursuri.

Ridicată la comanda califului, în plină dinastie fatimidă, în anul 972, după planul unui arhitect creștin,

instituția se bucura deja, pe vremea lui Saladin și a cruciadelor, de un lăudat profil internațional.

Studenți din Orientul Mijlociu veneau să asculte maeștri de renume, printre care filosoful Moses ben Maimon (Maimonides) profesor de medicină și astronomie.

A funcționat ca școală mai întâi în domeniul literelor, filosofiei, retoricii, astronomiei, religiei,

devenind o respectabilă unitate de învățământ de tradiție șiită care își propusese inițial formarea de misionari.

După un scurt abandon, redevenind sunită, emerit templu al cunoașterii, a favorizat alcătuirea primei enciclopedii a Islamului,

iar mai târziu, în perioada post-otomană, a ajuns să depășească Istanbulul în domeniul expertizelor legale sunite.

Apoi sultanii mameluci au preluat moscheea și au înființat în incinta ei mai multe școli unde studiau Coranul și legile Islamului,

un prim pas către universitatea influentă care a devenit azi, cea mai mare din lumea musulmană, cu studenți din lumea întreagă, în special asiatici musulmani și, din Europa, tot mai numeroși francezi.

Are un cuvânt greu de spus și în calitate de centru de științe politice de tendință sunită, mai ales după ce președintele Nasser a ținut aici discursuri înflăcărate,

iar în 2014, liderul Al-Sissi a venit tot aici ca să îndemne poporul să reformeze religia musulmană, cerând ca discursul religios să urmeze transformările vremii.

Spațiul generos s-a extins la aproape un hectar după succesive modificări favorizate de stăpânirea otomană.

Cairoții se mândresc că, prin cele cinci minarete și trei sute optzeci de coloane, edificiul face concurență piramidelor, prin grandoare.

Decorațiunea fatimidă combinată cu elemente bizantine îmi amintește de Sfânta Sofia.

Mă rătăcesc în infinitatea de coloane, unele antice, din marea sală de rugăciune care, după etapa fatimidă, a tot fost marită, lăsând mihrabul izolat, întrucât constructorii nu au îndrăznit să se atingă de el.

Înăuntru domnește o curățenie neverosimilă pentru peisajul urban cairot.

E ca și cum aș fi pătruns pe tărâmul abstract al poeziei, la adăpost de tristeți sau melancolii.

The Friends of Mr Cairo

Cairo, 2018

Mașini, claxoane, scrâșnet de frâne, voci. Peisajul sonor din metropola egipteană e amețitor, dar toate astea încetează imediat ce intri în cartierul creștin. Se așterne dintr-o dată o liniște ireală.

După câteva controale riguroase ale armatei, pătrund în sectorul cel mai bine păzit din Cairo, edificat parțial pe vechile fundații romane.

Aici ne intersectăm cu traseul parcurs de Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt.

După plecarea magilor, un înger i s-a arătat în vis lui Iosif, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă în Egipt, pentru a salva pruncul.

Albrecht Durer a reprezentat cu dramatism episodul într-o gravură pe care am văzut-o la Palazzo Sturm, Bassano del Grappa. M-au fascinat resemnarea, temeritatea și speranțele din gesturile lor măsurate.

Porniseră precipitat la drum, îngrijorați unul pentru celălalt și amândoi pentru prunc, indiferenți la frumusețea peisajului. Au rămas în Egipt până la moartea lui Irod, răstimp în care Iosif ar fi lucrat la vechea fortăreață romană.

Fără un ghid destoinic, ar fi greu să mă descurc prin cotloanele micului labirint unde se află biserica Abu Serga (Sf. Serghie), care trece cu ușurință neobservată.

După ce cobor câteva trepte, ajung într-unul dintre cele mai frumoase monumente paleocreștine din Orientul Mijlociu.

În istoria coptă, locașul a avut un rol esențial, pentru că aici au fost aleși patriarhii acestui cult între secolele 7 și 11.

Închinată sfinților Serghie și Vach, ofițeri în armata romană creștinați în secret, prăznuiți în 7 octombrie, a rămas cea mai veche dintre bisericile creștine din Cairo.

Se presupune că ar fi fost ridicată în secolul 4 chiar pe locul unde s-a odihnit Sfânta Familie.

Parcurg fiecare dintre cele trei naosuri separate de două șiruri de coloane, structură pe care o voi regăsi după câteva clipe și în sanctuarul din dedesubturi.

Din naos, prin stânga, se coboară pe o scăriță de lemn în partea cea mai veche și mai secretă, acolo unde s-a aflat refugiul Sfintei Familii.

Au rămas vizibile, pe alocuri, fundațiile orașului și rămășitele cuceririi arabe.

Acest sanctuar subternan servea deja ca locaș de cult, cel mai vechi din Egipt, înainte de întemeierea bisericii de deasupra, reconstruită în secolul 10 și restaurată de nenumărate ori.

Au mai rămas câteva icoane din secolul 12, însă altarul original îl voi vedea expus la muzeul copt. Sfântul Marcu, venit în Egipt în secolul 1, atestă că localnicii recunoscuseră deja, la acea dată, sacralitatea criptei.

Înăuntru, în liniștea netulburată, raționalitatea se destramă.

Pe suprafața pietrei, se disting urmele unor pași.

În fața lor, mă învăluie un sentiment unic, o liniște și o neliniște. Vreau să știu ceva ce nu poate fi aflat.

Salamalecuri

Cairo, 2018

Ca să parcurg pe jos vechiul Cairo, am apelat la serviciile unui ghid profesionist. Astfel, am avut posibilitatea să aflu detalii cunoscute doar de localnici.

DSCN2482

Simpatic, punctual și cu o educație remarcabilă, a ales cel mai bun moment, într-o senină dimineață de decembrie, când comerțul încă nu se dezmorțise, ca să deslușim întortocheatul labirint cairot.

20181203_113035

La acea oră, pe străzi nu erau turiști și m-am delectat uitându-mă pe-ndelete la trecătorii ieșiți la cumpăraturi sau tabieturi matinale. Cairoții sunt foarte curtenitori, în virtutea vechilor maniere otomane perpetuate și cultivate în toate mediile sociale.

20181203_112958

Se spune că viața cotidiană a capitalei e guvernată de o sumedenie de coduri știute doar de localnici. Urmărind baletul privirilor din fotografii făcute pe stradă la întâmplare, informația se confirmă. Iar subtilitățile limbajului secret se dovedesc inepuizabile, mi s-a făcut un instructaj exhaustiv și pe această temă.

20181203_105101

Mulți citadini nu-și iau micul dejun acasă, ci ies la localuri din cartier unde-și beau cafeaua cu o patiserie, ca ritual social, mai mult să schimbe-o vorbă cu amicii.

20181203_112337

Mă refer la bărbați, pentru că doamnelor le revin mai degrabă ieșirile în interes gospodăresc.

20181203_110157

Am pornit prin cartierul Khan el-Khalili, în zona de souk, pe străduțe pitorești, printre vechi construcții tradiționale, cu balcoane sculptate în lemn, de unde soțiile proprietarului pot privi spectacolul străzii fără să fie zărite.

20181203_110722

Am constatat că, din cauza scăderii dramatice a turismului, multe prăvălii n-au supraviețuit.

20181203_105815

Multe străzi păstrează vestigiile câte unei porți bogat decorate. Adevărate monumente, mi-au atras atenția porțile vechi care delimitau cartierul, lucrate cu modele geometrice și florale, dovadă a preocupărilor creative care-i asigurau faima.

20181203_105049

Aceste spații erau în trecut rezervate negustorilor respectabili. Azi, tarabele și chioșcurile comercializează produse chinezești, ca pretutindeni. Unii artizani si-au păstrat cu mari sacrificii atelierele, ca să poată salva meșteșugurile.

20181203_105844

Toți artizanii și vânzătorii sunt numai bărbați. Femeilor nu li s-a încredințat responsabilitatea de a confecționa vreun obiect și nu li se permite nici să interacționeze cu mușteriii.

20181203_110143

Din souk, ies direct pe strada principală unde se află moschei, fântâni decorative, conace vechi în stil caravanserai care au aparținut pe vremuri negustorilor.

20181203_105023

Acum, în majoritatea clădirilor istorice se află instituții ale statului sau fundații private.

20181203_110209

În acest cartier nu locuiesc străini, ghidul spune că n-ar putea să se descurce, iar pentru turiști există doar un singur hotel mai dichisit într-o clădire de patrimoniu.

DSCN2518

Tot plimbându-mă pe străzi am constatat, la un moment dat, că pe jos nu era așa de mult praf ca în restul orașului. Și aerul părea mai plăcut, poate datorită cafelei și mirodeniilor cu miresme ademenitoare.

20181203_110324

Lectură de drum :

Gérard de Villiers, Le complot du Caire