Ivanovo, 2024
Să nu ne grăbim spre graniță, ce dacă plouă, să o cotim spre Ivanovo, în sihăstrie.
De multă vreme nu mai trăia nici un pustnic în peșterile căzute în ruină din defileul Rusenski Lom, la douăzeci de kilometri de Ruse.
Acele mănăstiri ajunseseră să nu mai aibă nici măcar nume. Locuitorii satului Ivanovo, la trei kilometri de stâncă, au fost primii care s-au încumetat să se apropie de pereții inaccesibili și să numească Valea Domnului unul din schituri datorită unei imagini pictate în care ei l-au recunoscut pe Atotputernic. Altă biserică a primit numele de Sfântul Scris, date fiind inscripțiile foarte bine păstrate. Alta, Biserica Îngropată. Iar cea mai frumoasă se chema simplu, Zarkvata, adică Biserica.
Foarte puține s-au păstrat în stare bună în ansamblul mănăstiresc suspendat la treizeci și doi de metri deasupra râului.
Peșterile au fost locuite neîntrerupt între 1186 și secolul 17, dar capriciile vremii, alunecările de teren, cutremurele le-au șubrezit încetul cu încetul.
Azi, natura fără prihană înveșmântează stâncile, ascunde intrările secrete ale chiliilor și schiturilor pictate în stilul rafinat din vremea Paleologilor. Mănăstirea a fost întemeiată de părintele Ioachim, mai târziu primul patriarh al bisericii ortodoxe bulgare.
Pe atunci, mai erau și alte așezăminte rupestre, însă datorită protecției regale, Ivanovo a devenit cel mai cunoscut.
Potecile străbat o parte din mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, activă în timpul celui de-al doilea Țarat bulgar, între 1186 și 1396. Capele și chilii de sihaștri au fost săpate în stâncă, pictorii de icoane au decorat tavanele și pereții cu tablouri, chipuri și fresce.
Peșterile aveau dimensiuni până la 12,5 pe 9,5 metri, multe erau doar mici văgăune pentru însingurați, dar, în toate, pustnicii își încropisera un locșor pentru icoane. Ca în multe regiuni răsăritene, Cappadocia, Armenia, Georgia, Siria, asceții își configurau imense mănăstiri cu chiliile suprapuse aidoma unor etaje. Cele de la Ivanovo, incluse în Patrimoniul UNESCO, ascund picturi murale inestimabile din jurul anului 1360.
Doar o singură biserică, a Sfintei Fecioare, și o capelă, a Sfântului Gherasim, se pot vizita. Celelalte patru lăcașuri împodobite cu fresce sunt menținute sub supravegherea UNESCO în stare de conservare, dar închise publicului.
Călugării ajungeau aici prin vechea intrare, unde se află acum balconașul suspendat pe care-l zăresc din parcare, fără să bănuiesc că voi răzbi până acolo.
Ei urcau pe o scăriță de lemn care șerpuia pe stâncă, împrejurul muntelui. Deschiderea pe care se intră azi a fost săpată de arheologii francezi în 1936, atunci când au descoperit și picturile murale.
Custodele, foarte amabil, e disponibil să ofere explicații în românește. În 1980, spune, s-au făcut lucrări de hidroizolație deasupra peșterii, iar frescele au fost acoperite cu un lac special.
Picturile cele mai bine păstrate se află pe tavan și, din cele douăzeci și cinci de scene pictate initial, azi au mai rămas în stare bună douăzeci și una. Aranjarea personajelor, când înșiruite, când grupate compact, gesticulația, privirile, trăsăturile preocupate ale fețelor comunică o expresivitate plină de înțelesuri.
Figurile lor sugerează mai mult decât ce putem noi percepe acum și, din tot ce citesc despre reprezentările de aici, ies la iveală asemănările de stil, ipostaze și atitudini cu frescele de la Muntele Athos.
Istoricii de artă au recunoscut în picturi stilul școlii din Târnovo, activă în secolele 13-14, ultima în stil bizantin sub influența doctrinei isihaste.
Din alte surse, autorii ar fi fost aduși de la Constantinopol, pentru că ambițioșii regi bulgari doreau să beneficieze de cea mai înaltă măiestrie.
Sprijină această ipoteză decorul unde observ, integrate în peisajul stâncos al defileului, clădiri preluate din stilul antichității, cunoscute pe atunci doar de artizanii din Bizanț.
Deși picturile aparțin unor stiluri diferite într-o ordine cronologică neprecizată, biserica a fost atestată drept cel mai vechi monument, simplitatea sa, o singură navă cu absidă, o confirmă.
Reprezentările în mărime naturală ale sfinților împodobesc partea din spate, iar deasupra lor, în nuanțe deschise, scene din ciclul Patimilor acoperă întreg tavanul. Inscripțiile în bulgară datează din secolul 13 și indică existența mai multor schituri.
Pe unul din pereți, protectorul lăcașului, Ioan Asan II, e reprezentat cu miniatura edificiului în mână. În timpul domniei acestui țar credincios, Imperiul Balcanic medieval a luat avânt, motiv pentru care a primit titlul de Cuceritor.
Țarul a favorizat religia și a stimulat credința supușilor încurajând pelerinajele la Ivanovo care a cunoscut o perioadă înfloritoare cu patruzeci de biserici active și trei sute de chilii locuite.
Pelerinii de viță nobilă au atras învățați care au transformat mănăstirea într-un centru reputat al isihasmului, practică de rugăciune a credinței orientale întemeiată pe o stare de concentrare și pace launtrică în care sufletul asculta și i se deschidea lui Dumnezeu. În scripturile mănăstirilor, monahii copiau și traduceau cărți de peste tot și astfel s-a perpetuat ținuta culturală și înalt religioasă a locului.
Cei mai pricepuți pictori fuseseră chemați să decoreze pereții în compoziții cu chipuri expresive și veșminte bogate, și, nu întâmplător, secvențele evocă, prin claritate, stilul anluminurilor din manuscrisele religioase, artiștii lucrau simultan și se influențau reciproc.
Pe lateral, pătrund în capela Sfântului Gherasim de la Iordan, unul dintre Părinții Pustiei, unde s-au păstrat câteva scene din viața lui și fragmente de fresce cu înmormântarea Sfântului Efrem Sirul. Cel mai clar se distinge Sfântul Gherasim călărind leul îmblânzit.
Legenda spune că sfântul a învățat vietatea să i se supună după ce i-a scos un ghimpe din lăbuță și l-a vindecat. În semn de recunoștință, leul l-a purtat în spate pe drumul spre Ierusalim.
La scurt timp după cucerirea otomană, în secolul 14, și răspândirea Islamului în Imperiul Bulgar destrămat, pustnicii au abandonat așezămintele săpate în stâncă. Frescele s-au degradat rapid înfruntând zăpada, ploaia, diferențele mari de temperatură, însă, în tot ce a rămas, se regăsește identitatea întregii lumi balcanice.
Dar să nu dăm vina pe turci, nu doar ei au distrus picturile, ci au fost vandalizate, cu evlavie, și de credincioșii veniți să se roage. Ei erau convinși că, dacă zgârie ochii sfinților și amestecă în apă acele mici fragmente de tencuială, se vor tămădui de bolile oftalmologice. Din fericire, conotația religioasă a dispărut înainte ca toate părțile corporale ale personajelor să fie scrijelite. Să iau și eu ceva cu mine, câteva fărâme din liniștea și împăcarea pe care cei din vechime știau bine cum să o afle.
ore de drum 