Iarna pe insulă

Île d’Oléron, 2019

M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.

Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.

Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.

În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.

Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.

Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.

Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.

Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.

Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.

Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.

Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.

Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.

În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.

Culoarea așezării are nuanțe apetisante.

Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,

le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.

A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,

cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.

M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.

Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.

Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.

Lectură de drum :

Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

La răscruce de vânturi

Kokkari, 2017

Abia când am debarcat în Kokkari am aflat de la localnici că nimerisem în cea mai vântoasă zonă din insula Samos. Dar și cea mai romantică, după cum aveam să descopăr mai târziu.

Plaja Kokkari și cătunul ei ocupă un mic sector de țărm cu galeți pe latura de nord a insulei Samos. Muntele se ridică abrupt la doi pași mai încolo, iar vecinătatea sa impune solemnitate mării.

Un mic finister. Intuiești că aici se termină lumea. Cât despre caniculă, în acea parte umbrită de versantul muntelui, i-am simțit lipsa, deși în toiul verii. Poate și din acest motiv, Kokkari e preferată și locuită în exclusivitate de turiști nordici.

Dar neajunsurile naturii au fost cu prisosință compensate de serviciile mult mai de calitate decât experimentasem în tot arhipelagul Egeei. Vă recomand cele două adrese:

Kalidon hotel (2 stele) care nu seamănă cu alte locații de același nivel. Am remarcat calitatea umană a personalului, armonia, decorațiunea cu gust.

Camera avea o terasă imensă, unde stăteam seara să citesc, cu vedere la munte și la un crâmpei de mare, aflată dincolo de șosea.

Sophie’s Place, restaurant pe plajă, cu specialități creative, originale și elaborate care aveau, și ele, poezia lor.

Am luat cina la apusul soarelui, în bataia vântului destul de puternic.

Se auzea doar zbuciumul valurilor.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)