Viță veche

Evora, 2020

Cu înalta aristocrație portugheză nu mă întâlnisem niciodată prin cărți, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia, am trecut pragul unui mic paradis de eleganță, curtoazie, educație, tact, armonie, măsură, bună-cuviință și alte himere care mă fac să mă simt în siguranță.

De la un oraș aflat în patrimoniul UNESCO era firesc să mă aștept la frumuseți, însă farmecul acestui ansamblu arhitectural m-a luat prin surprindere.

Intuisem un soi de chemare pe o alee discretă cu secretoase ferestruici în stil arăbesc, înainte să ajung la piațeta unde se află intrarea.

Existența complexului așa cum îl vedem azi este legată de istoria celor două familii care au locuit aici la distanță de cinci secole: conții de Basto și familia Eugenio de Almeida.

Palatul vechilor conți de Basto, denumit și Paço de San Miguel, cel mai vechi palat din Evora, este integrat în temelia zidurilor romane și a dăinuit odată cu ele.

Conții de Basto au fost primii ocupanți ai acestui palat vreme de mai multe generații.

În 1176, au pus reședinta la dispoziția cavalerilor din ordinul Calatrava, ca să beneficieze, în schimb, de protecția lor în caz că orașul ar fi atacat.

Cum era de așteptat, în anii 1385, palatul a fost parțial distrus din cauza războaielor dinastice pentru putere.

Inclus în proprietatea coroanei, a servit de han familiei regale sau, pentru unul dintre prinți, de cămin studențesc în timpul studiilor sale la prestigioasa universitate iezuită din oraș.

Mai târziu, Afonso V a donat palatul generalului de Castro, fiul unui vicerege al Portugaliei distins în fapte de arme în nordul Africii, care a devenit astfel primul conte de Castro.

Legăturile pe care conții le-au păstrat cu familia regală a Spaniei i-au costat scump, pentru că, din cauza conflictelor între cele două țări, palatul le-a fost confiscat.

Intrat în posesia familiei de Almeida, la sfârșit de secol 15, va fi supus unor ample lucrări de reabilitare.

Epoca cea mai strălucită a durat până în secolul 17, după care îl regăsim, prin anii 1950, transformat în reședință oficială pentru oaspeți de peste hotare.

În 1957, când Eugenio de Almeida, un aristocrat din capitală, a cumpărat palatul deja clasat monument istoric care aparținuse înaintașilor săi, conviețuiau, răsfirate prin toate încăperile, vreo cinsprezece familii și o asociație de teatru de amatori.

Tot ansamblul arhitectural de stil predominant gotic, cu o loggia renascentistă și zorzoane mudejar, face parte dintr-un ansamblu de clădiri diferite, unele ample, altele doar anexe, cu grădini interioare și dependințe ascunse, dintre care biblioteca, arhivele, colecția de trăsuri.

Să intrăm, printr-o galerie de secol 16, în holul de primire a oaspeților, în formă circulară, cu tavanul decorat de fresce pictate de un maestru portughez.

Recunosc scene mitologice de influență italiană, episoade din Metamorfozele lui Ovidiu și, în trecere, zăresc câte o sibilă, indispensabilă oricărei reședințe de vază.

Decorațiunea picturală, unitară, îmbelșugată, dominată de ornamente cu flori și fructe, teme profane și motive păgâne, este unică în Portugalia. Pe atunci, acest gen de pictură era expusă doar privitorilor avizați, cu mare fereală, doar în reședințe private ale căror proprietari, oameni cu scaun la cap, erau deținători ai unui patrimoniu cultural recunoscut.

Din ce văd, reiese că proprietarii au știut ce să ceară artiștilor, iar aceștia au fost la înălțimea exigențelor.

În calitate de centru universitar de renume, Evora era o etapă cosmopolită de tranzit intelectual,

iar printre invitați se numărau profesori și oameni de cultură, interlocutori de nădejde pentru aristocrații în căutare de provocări.

Trec în salonul de gală și, în apropiere, pe niște culoare labirintice, în bucătăria unde-mi închipui alchimia gastronomiei cu produse de calitate.

La etaj, o suită de alte încăperi, cu ferestre în stil manuelin-mudejar mai intime decât cele de la parter.

Obiectele decorative provin din patrimoniul familiei de patru generații și au fost folosite în rutina zilnică în reședințele precedente.

Palatul aparține azi unei fundații de drept privat, iar asociația culturală care administrează întregul complex este condusă de doamna Maria Teresa d’Almeida, ultima descendentă, încă locatara unei aripi din clădire.

Zăbovesc pe terasa panoramică, vastă, cu vedere în piațeta atemporală și, mai departe, spre orizonturi.

Nuanțele asfințitului portughez au contribuit mult la înțelesurile vizitei.

Filosofia bunului gust

Langres, 2018

Au pornit din această urbe, ambițioși pe drumul cunoașterii, filosoful iluminist Denis Diderot, autorul primei Enciclopedii,

și fotograful Girault de Prangey, pasionat călător care a oferit lumii primele imagini din Orient la început de secol 19.

Tolănit pe culmea unui deal, lesne de parcurs, orășelul își desfășoară străzile sinuoase și cei patru kilometri de metereze ale castelului, pe care se intercalează șase turnuri și șapte porți majestuoase.

Între secolele 14 și 17, fortăreața a jucat un rol defensiv major. Astăzi, de pe promenada circulară poți cuprinde cu privirea întinderea vastă de unde izvorăsc Sena și Marna.

Secretul cel mai bine păstrat al ținutului este faimoasa brânză regională Langres,

fabricată după metode ancestrale pe o arie restrânsă, doar în două ferme din apropiere, care își împart piața mondială și dețin drepturi exclusive asupra procesului de fabricație.

De obicei, francezii servesc platoul cu brânzeturi la sfârșitul ospățului, dar acest sortiment de brânză eu îl prefer cât mai nefermentat, servit în uvertura cinei, acompaniat de o cupă de șampanie.

Reperele istorice sunt complexe pentru că așezarea s-a distins ca o notabilă cetate galo-romană, creștină în virtutea faptului că Sf.Didier a fost martirizat aici pentru a-și fi apărat cu fervoare credința, în secolul 3.

Dar nu e nevoie să știi foarte multe ca să admiri turnurile și porțile, restaurate și reabilitate de mai multe ori începând cu secolul 19.

Orașul vechi, deodată înviorat spre seară, monumental, cu palate și conace în stil renascentist din secolele 16-18 decorate cu nișe, destăinuie sentimentul profund religios al locuitorilor.

Urbanizarea medievală am constatat-o cu surprindere vrând să trec de pe o stradă pe alta.

Fiind o regiune ploioasă, au construit printre case niște, culoare strâmte acoperite prin care să te strecori, facând legătura între străzi.

Stada principală poartă numele cetățeanului său de onoare, iluministul Diderot.

Aici se află clădirile cu rol istoric: licee, școli, teatru, capele, printre care impozantul Colegiu al iezuiților pe care l-au absolvit toți cei care și-au dorit să ajungă departe.

Lui Diderot îi este dedicat un muzeu aflat într-un mic conac renovat recent, în stil minimalist contemporan, în apropiere de locul unde se presupune că s-ar fi aflat casa natală.

Light designul meșteșugit îmi stârnește reverii iluministe.

Am vizitat și muzeul municipal, nu foarte mare dar cu obiecte rafinate,

edificat pe un sit unde s-a descoperit un somptuos mozaic înfățișându-l pe Bachus. Un motiv în plus să mă las amețită de farmecul unor tablouri de mari maeștri expuse în secțiunea de pictură.

Catedrala de la 1150 domină o piațetă pătrată foarte armonioasă și aflu că este dedicată unui sfânt originar din Cappadochia, Saint-Mammes, care le predica sălbăticiunilor.

Când soldații lui Aurelian l-au găsit și au vrut să-l martirizeze, animalele l-au apărat.

Catedrala a primit de la Constantinopol relicvele sfântului, printre care și capul său, ceea ce creștinii consideră mai important în săvârșirea de miracole.

Tot aici se află și statuia unei călugărițe din oraș care, în 1641, a emigrat în Canada și a înființat la Montreal primul spital.

Am tras la Hostellerie du Cheval Blanc, un han istoric de la 1793 care, parțial, ocupă o fostă abație.

Unele camere, foste chilii monahale, păstrează arhitectura cu bolțile de origine, însă vestigiile abațiale se pot admira fără opreliști luând cina pe terasă. Ceremonialul primirii oaspeților la hotel, servirea cinei și a micului dejun prilejuiesc încântătoare farafâstâcuri.

Forever Young

Vicenza, 2016

Orgoliul aristocratic al vicentinilor putea fi satisfăcut doar dacă locuința lor era proiectată de un arhitect în vogă.

Palatele înșiruite pe bulevarde confirmă, surprinzător și intimidant, grandoarea și precizia discursului urban.

Întreg orașul este monument UNESCO și fiecare fragment decorativ poate fi punctul de plecare al unor întregi teorii istorice, filosofice, literare, artistice.

Am venit aici să fac cunoștință cu Andrea Palladio, arhitect italian de secol 16, maestrul clasicismului.

Traseul oficial Palladio cuprinde cele douăzeci și cinci de lucrări executate în perioada 1550-1580.

Nu-mi rămâne decât să parcurg principalele artere ca să privesc palatele în stil clasic la care precursorul starhitecților de azi a lucrat în cei treizeci de ani dedicați acestui loc.

Vicenza în care a descins el număra doar câteva impunătoare biserici de prin anii 1200-1300.

Pe la jumătatea anilor 1400, debutează o lungă etapă de reconstrucție a urbei, rămasă neschimbată până în prezent.

Pe masură ce peisajul s-a transformat, toți burghezii și-au dărâmat casele și, la întrecere unii cu alții, și-au comandat palate.

Fiecărei comenzi, Palladio i-a reintrepretat și individualizat cerințele, adaptându-se la nevoile și pretențiile clientului, dar atent să mențină în ansamblu unitatea stilului. Multe proiecte n-a mai apucat să le înfăptuiască personal, însă discipolii săi le-au respectat întocmai punând în practică fidel desenele maestrului.

Îmi place să intru în muzee de artă la prima oră, când nu e lume, așa că am început cu Palazzo Chiericati, palat orășenesc și vilă rezidențială realizată în 1550.

În spațiul unde funcționează, din 1855, pinacoteca, am întâlnit o doamnă care mi-a spus nestingherită povestea ei.  

Pe atunci, făcem poze fără intenția de a le arăta vreodată cuiva și nici nu mă străduiam prea mult să țin minte neapărat ceva. Acum mă bucur să pot identifica impresiile care s-au păstrat și parcă nu eu am ales imaginile pe care le-am fotografiat, ci ele m-au ales pe mine, cele care doreau ardent să fie împărtășite.

Muzeul civic este o poartă spre istorie, de la atestarea așezării ca municipiu roman în 49 î.Hr. Citadinii, cu gusturi temeinice în materie de artă, au prefigurat de la început o solidă tradiție culturală demonstrată, când ridic privirea, de fresce de la 1500 și decorații în relief.

Primul teatru acoperit din epoca modernă, Teatrul Olimpic, integrat în incinta vechiului castel din 1200 este ultima operă a lui Palladio, începută în 1580 și terminată, mai de voie, mai de nevoie, în 1885, când a trebuit să fie gata în regim de urgență pentru vizita principelui.

Așa că echipa a improvizat la repezeală decorul, folosind lemn, carton, stucatură, în jurul celor treisprezece rânduri de scaune care simulează ambianța sub cerul liber din teatrele clasice. Deși inițial cu titlu provizoriu, decorul a fost păstrat din superstiție, în virtutea faptului că premiera a avut un mare succes.

Amenajările imitând marmura, prevăzute pentru o singură seară, au supraviețuit miraculos bombardamentelor din al doilea război mondial și nu au fost puse niciodată în pericol de vreun incident.

Clădirea cu valoare de simbol este basilica pe care am vizitat-o la sfârșitul turului. Pe fundamentul vechilor fabrici comunale, în 1450 s-a început construcția ei, iar la finalizare au contribuit generații întregi de constructori. La etaj se aliniază coloane dorice și ionice, iar balustrada cu douăzeci și trei de statui surmontează terasa.

Sălile clădirii oferă spații pentru evenimente culturale internaționale. De pe terasă, zăresc turnul înalt de optzeci și doi de metri, început în secolul 12. Din păcate, târgul săptămânal, așa cum se organizează în orașele italiene, ocupase deja tot centrul ascunzând monumentele.

Loggia del Capitano am admirat-o de pe terasa basilicii care, de fapt, o și precedase cu douăzeci de ani. La origine, a fost construită ca sediu și locuință a reprezentantului Veneției. Cele patru coloane masive, ca și balconul, urmau să fie amplificate.

Întreaga lume a preluat din stilul său arcade, balconașe, coloane, unul dintre exemplele cele mai prestigioase fiind celebrissima Casă Albă.

Lectură de drum :

Andrea Palladio, I quattro libri dell’architettura

Albă ca zăpada

Sevilla, 2018

Abia în 2016 s-a deschis pentru public Palacio de las Duenas, reședința Casei de Alba, ilustră familie nobiliară spaniolă.

Identific cu greu intrarea, printre numeroasele edificii imaculate sclipind în lumina de ianuarie în contrast cu verdele intens al vegetației andaluze.

Palatul gotic-renascentist cu influențe în stil plateresc și mudejar construit în secolele 15-16 a preluat numele mănăstirii de călugărițe care, prin tradiție, asigurau serviciile religioase ale reginelor și aristocratelor de rang înalt.

Urmașă a acestora, Cayetana de Alba, ducesa descendentă a regelui catolic al Scoției, Angliei și Irlandei, James Stuart, a locuit în palat toată viața, până în 2014.

Înaintașii ei pasionați de călătorii au contribuit la realizarea unei admirabile colecții de obiecte de artă din toată lumea, parțial expuse.

Doar câteva încăperi și grădinile pot fi vizitate, pentru că reședința este încă locuită.

Înaintez și descopăr că palatul este compus din mai multe clădiri separate prin patios, grădini cu flori și aranjamente de havuzuri.

Inițial proprietatea era imensă, dar, pe măsură ce timpurile se schimbau, a cedat părți din grădini unor instituții religioase din vecinătate.

În spațiul de primire de la intrare intuiesc fostul manej dincolo de care se pătrunde tot mai adânc în intimitatea portocalilor și palmierilor.

Mă desfăt îndelung cu aerul înmiresmat și înfloriturile fără seamăn în miez de iarnă și nu mă trage ața deloc să intru în palat, într-atât de frumos e afară.

Și, într-adevăr, interioarele arată așa cum mi-am închipuit, previzibil concepute pentru a cuprinde una dintre cele mai mari colecții de obiecte de artă, mobilier vechi și antichități din Spania.

Tapiseriile de Flandra din secolul 16 și tablourile prețioase de maeștri olandezi sunt usor de anticipat știind că unul dintre ducii de Alba a fost guvernator al Țărilor de Jos.

Însă cele mai valoroase lucrări din pinacotecă au fost duse la Madrid, la palatul Liria, care aparține tot casei de Alba.

Chiar și în lipsa atâtor prețiozități, sau poate tocmai de aceea, palatul mi s-a părut mai degrabă un ascunziș, un refugiu care, ca toate castelele din Spania, se dovedește gazda ideală a iluziilor deșarte.

A șaptea pecete

Bologna, 2019

În plin centrul Bolognei, înconjurat de palate renascentiste, complexul Santo Stefano, ferit miraculos de agitația urbană, reunește un ansamblu de șapte edificii religioase, toate clădite pe apropieri istorice cu fapte din Orientul de mijloc.

Ocrotită de Sf.Ștefan, primul martir creștin condamnat la moarte de autoritățile din Ierusalim, edificată de Sf. Petroniu, protectorul orașului și episcop, prima din cele șapte biserici s-a ridicat între 431-450 pe locul unui templu.

În amintirea pelerinajului înfăptuit în Țara Sfântă, episcopul a năzuit să întemeieze aici un Ierusalim bolognez, sub forma unui parcurs religios menit să reproducă locurile patimilor Mântuitorului.

Celelalte șase din jurul ei au fost isprăvite, reînnoite, modificate în secolele următoare. Între 700 și 1388, prima biserică din cele șapte dobândise statutul de cel mai important lăcaș de cult al orașului. În 1388, când vremurile s-au schimbat, mai-marii au decis să confere acest privilegiu catedralei Sf.Petroniu, proaspăt inaugurată în Piazza Maggiore.

Din incintă, voi fi călăuzită mai întâi în biserica Crucifixului, vechea catedrală a Lombarzilor, renovată în secolul 11, apoi trec în biserica Sfântului Mormânt, din secolul 12, de formă poligonală, amplasată exact în perimetrul vechiului templu, care a adăpostit până în anul 2000 rămășițele Sfântului Petroniu. S-au păstrat încă elemente arhitecturale din templul antic dedicat lui Isis, din anul 100, transformat în baptisteriu și instalat în biserica actuală. Urmăresc altoreliefurile în formă de vultur, taur, cal înaripat, prezențe teriomorfe cu semnificații puternice în vechiul Egipt.

Urmează biserica patronată de Sfinții Vitale și Agricola, din secolele 8-11, cea mai mică și intimă. Se intră apoi în curtea lui Pilat și, de acolo, în biserica Sfintei Treimi, în care fuseseră transferate corpurile unor martiri.

Din curtea lui Pilat, pășesc într-un claustru roman cu un mic muzeu.

Spațiul mistic și misterios, cum îl vedem azi, se datorează restaurărilor din perioada 1870-1930.

Tot aici se află o scenă a Nașterii Domnului din secolul 13, cea mai veche din lume după criteriul reprezentărilor cu statuete din lemn sculptat.

Un alt claustru din secolele 12-13, al benedictinilor, prezintă două niveluri de logii,

iar în acest perimetru, în centrul unei ferestre, sub un portic, un cocoș de piatră din secolul 14 primenește gândurile călătorului.

Zis și cocoșul Sfântului Petru, aluzie la renegarea lui Iisus din partea lui Petru, are harul de a mă trezi la realitate. Ies înapoi în piațetă și abia atunci realizez că răspântia la care mă aflu a fost o etapă dintotdeauna a pelerinilor, în drumul lor spre Ierusalim ori spre Compostella.

Lectură de drum:

Italo Calvino, Orașele invizibile

Restul e tăcere

Vicoforte, 2018

Întotdeauna am socotit că tihna piemonteză se datorează numărului mare de sanctuare la care poți să faci popas uitând, pentru o clipă, graba de a ajunge la destinație. Mă urmați într-unul dintre ele?

Am ales Vicoforte, cu bazilica sa începută în 1594 la comanda prințului Carlo Emanuele I, care năzuia să transforme acest loc de cult în panteon al Casei de Savoia.

Dar numai patru membri ai dinastiei, printre care ducesa Margareta de Savoia, fiica întemeietorului, și-au aflat odihna aici.

Mă strecor până în altar, să văd icoana adusă din pădure după ce, în 1592, un vânător a împușcat-o, neîndemânatic. Din susul coloanei, unde era așezată într-un modest tabernacul improvizat, se spune că au picurat stropi sângerii.

Chiar și azi se poate distinge urma rănii, fapt care o îndreptățește a fi considerată o îndrăgită destinație de pelerinaj.

Peste un milion de credincioși trec anual pragul sanctuarului în semn de venerație pentru icoana făcătoare de minuni.

Basilica se numără printre puținele din lume, de această amploare, săvârșită pe durata a patru secole, din temelie până la turnuri, în trei stiluri arhitecturale distincte.

Complexitatea proiectului a încetinit considerabil edificarea. Baza, construită în secolul 16, este în stilul Renașterii, partea superioară, din cărămidă, realizată un secol mai târziu, aparține stilului clasicist, iar domul în stil baroc, finalizat abia în secolul 18. În cele din urmă, la sfârșit de secol 19, în 1891, sunt adăugate cele patru campanile.

Elementul impresionant al bazilicii este domul eliptic cu diametrul de 37 de metri și cu înalțimea de 84 de metri, al patrulea ca mărime din lume, după San Pietro, Santa Maria del Fiore, mausoleul indian Gol Gumbaz.

Cupola cuprinde o frescă de șase mii de metri pătrați, cea mai vastă realizată până acum, închinată Maicii Domnului.

Amplitudinea din interior se dovedește prielnică retragerii în sine, ca pe o insulă a gândurilor binefăcătoare.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Pajul ducelui de Savoia

Reconstituirea

San Angelo in Formis, 2019

Cactuși de Barbaria cu fructe rozulii, țepoase, mărginesc șoseaua îngustă, ici-colo câte un măslin răzleț printre smochini sălbatici, rămuroși, întregesc peisajul tipic pentru Magna Graecia.

Am făcut un ocol pe undeva între Capua și Benevento ca să văd un monument semnificativ pentru sudul Italiei, care mă interesa din trei motive :

1.Mitologic, știind că Templul Dianei era cel mai important sanctuar precreștin din regiune, funcțional până în secolul 6.

La fel ca și Artemis din mitologia greacă, zeița vânătorii era și la romani înarmată cu arc și săgeți, încălțată în sandale comode și pusă pe fugă.

Localnicii au rugat-o să intervină în câștigarea unei bătălii și, drept mulțumire pentru victorie, i-au înălțat un templu. Am fost curioasă să intersectez vibrațiile generate de sacralitatea spațiului care, secole în șir, a atras lumea în pelerinaj.

2.Arhitectural, pentru că biserica de azi ocupă exact perimetrul templului, iar unele lespezi de marmură din paviment provin chiar din spațiul sacru.

Prima construcție a actualei basilici a fost atestată în perioada longobardă, când era activă monastic, dedicată arhanghelului Mihail, cult răspândit în regiune de către longobarzi la sfârșitul secolului 6.

Așa cum o vedem acum, a fost edificată în secolul 11 de către un viitor papă.

Materialele de construcție provin parțial din templu, în special coloanele care alcătuiesc porticul cu cinci arcade și piatra din care a fost ridicat turnul.

Întreg fundamentul este integrat în arhitectura sanctuarului antic.

3.Pictural, pentru că frescele au fost pictate de artiști greci din Constantinopol,

care au înfăptuit aici cel mai vast și complet ciclu medieval de artă sacră bizantină din Italia de Sud, păstrat aproape neatins din secolele 11-12,

ilustrate cu episoade din Noul Testament,

printre care un majestuos Christ înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști.

În reprezentarea realistă a scenelor și în desenul figurilor tipic bizantine zăresc profeți și sibile,

pentru că în acea perioadă istorică orice entitate oraculară avea mare căutare. Îmi este familiară culoarea dominantă, acel albastru deschis și luminos precum cerul Orientului.

Se pot descifra încă inscripții în greacă și mă întreb ce mesaje profetice aveau menirea să tălmăcească.

Film de drum:

Renato Castellani, Due soldi di speranza (1952)

Glissando

Cuenca, 2017

De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.

Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.

Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.

Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.

Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.

Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.

Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.

Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.

Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.

Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.

Lectură de drum:

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă

Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

Lavandă și dantelă veche

Gourdon, 2021

Ca să deslușesc primele semne ale toamnei, mă îndepărtez de țărmul mării unde palmierii indică, impersonal, unul și același anotimp.

Aleg un cătun cocoțat pe o stâncă abruptă la o altitudine de cinci sute de metri care domină sălbaticele cheiuri ale râului Loup,

de unde priveliștea asupra Alpilor de sud și a Mediteranei este cuprinzătoare.

Cu o faimă considerabilă în regiune, originea așezării a fost atestată încă din antichitatea târzie.

La fel ca majoritatea satelor de pe Coasta de Azur construite pe culmi, Gourdon a fost teatrul multor conflicte și, în consecință, în secolul 15 îl regăsim complet distrus,

dar miraculos reconstruit de la zero un secol mai târziu, cu excepția bisericii din epoca romană, refăcută în secolul 17.

Multe din potecile prin care micile comunități comunicau între ele în acele vremuri străbat și acum costișele.

Sezonul de vârf s-a încheiat și intersectez turiști rari, pasionați de istorie și artă, după cum îmi dau seama prinzând din zbor crâmpeie de conversație.

Spațiul oficial de primire a oaspeților a rămas dintotdeauna terasa umbrită de tei a castelului construit în secolul 12 pe rămășitele unei cetăți sarazine, ale cărui grădini sunt proiectata de însuși Le Notre, arhitectul peisagist al grădinilor de la Versailles.

În majoritatea caselor vechi restaurate văd ateliere de artă, negoțuri, cafenele și restaurante.

Cei 380 de locuitori ai satului parcă s-ar fi luat la întrecere să-și decoreze cât mai tradițional locuințele

și să născocească tot felul de produse regionale din care ieșea în evidență pasiunea provensală pentru lavandă în parfumuri,

miere, turtă dulce,

săpun,

obiecte decorative din cristal,

dantelărie și ceramică.

Orizontul care cuprinde insulele Lerins mi se pare cunoscut dintr-un alt arhipelag.

Pentru o clipă, am iluzia că insulele pe care le zăresc sunt grecești și că mă aflu pe țărmul opus al Mediteranei.

De la un restaurant răzbate o boare de ardei umpluți.

Mi se face dor de mirosul de vinete coapte și mă pregătesc de plecare.