Etichetă: Renzo Piano

Cu vederi largi

Paris, 2021, 2022

Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.

Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.

La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.

Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.

Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.

Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.

Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.

Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.

Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.

A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi,  în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.

Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.

În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.

La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.

Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.

Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.

Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează  contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.