Categorie: Germania

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Din liniștea uitării

Regensburg, 2024

În prima seară în Germania după douăzeci de ani, am descoperit, în tăcerea prelungului asfințit medieval care în Bavaria coboară, în decembrie, la patru după-masa, un personaj istoric pe care nu l-am mai întâlnit până acum.

Ratisbon, oraș cu puternică trăire religioasă, a păstrat cel mai frumos centru vechi din Germania, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.

Dintre numeroasele biserici monumentale, am început cu una dintre cele mai cunoscute, rămasă dintr-o vastă abație benedictină edificată în secolul 8.

Fuziunea stilurilor mi-a creat o senzație familiară din prima clipă, când, după ce am trecut de intrarea gotică, am pătruns într-o curte interioară, apoi în interiorul bisericii printr-un portic ornat cu sculpturi din secolul 11.

Construcția în stil romanic originală este de nerecunoscut după intervenția barocă a fraților Asam. Stucatura și frescele de pe tavan abia se întrezăresc în lumina apusului.

Însă Germaniei i se potrivește mai mult puținătatea luminii hivernale decât exuberanța estivală. De fiecare dată, vizitasem Germania vara și am resimțit întotdeauna un vag inconfort contemplativ, ca și cum, în plin soare, n-ar mai rămâne loc pentru fantasme.

Mai mult ca sentimentul religios sau ornamentația și decorul, m-a impresionat povestea reginei care odihnește aici.

Sculptura de pe monumentul ei funerar datează din 1280. Expresia feței, de o adâncă tristețe, care se potrivește atât de bine cu ambianța sumbră pre-medievală, îl emoționează pe trecător.

Regina uitată a ajuns în Regensburg în anul 827, prin căsătorie, din Francia Răsăriteană, regiunea actuală a Alsaciei și Lorenei. N-a fost fericită în Bavaria, nu s-a putut adapta la severitatea obiceiurilor, poate nici soțul ei, Ludovic Germanicul, un nepot al împăratului Charlemagne, nu s-a preocupat prea mult de soarta ei. Abația unde ne aflăm acum i-a fost oferită ca dar de nuntă de către soțul ei, cu scopul de a-și petrece aici cea mai mare parte a timpului, cât el era ocupat cu politica și războaiele.

În acest refugiu o regăsesc, în singurătate, la amurg, resemnată cu uitarea, departe de ai ei.

Rareori menționată în cronici, fără să fi avut vreo implicare publică, dedicată pe de-a-ntregul laturii spirituale, istoria a reținut din viața ei doar melancolia așteptării.