Categorie: Georgia

Ce le țin ca sfânt odor

Tbilisi, 2024 

Prima dimineață a șederii la Tbilisi am consacrat-o integral Muzeului Național, a cărui principală secțiune o reprezintă galeria ce adăpostește tezaurul precreștin de aur și argint. Am abordat comoara păstrată și apărată aici de trei milenii cu o delectare ce mi-a fost rasplatită.

Spre deosebire de alte colecții de obiecte prețioase ori bijuterii pe care le văzusem pe alte ținuturi, tezaurul georgian deține o încărcătură istorică și spirituală intensă, pe lângă cea estetică.

Vitrinele sunt împărțite în trei secțiuni, Trialeti sau cultura tumulușilor din mileniul 3-2 î.Hr., Colchida cea bogată în aur din secolele 4-3 î.Hr., și Kartli-Iveria, din secolele 3 î.Hr până în secolul 4 AD. Minele de aur și-au început activitatea în mileniul 4 î.Hr. și, încă din mileniul 3 î.Hr., pe platoul Trialeti se produceau mici broșe, diademe, medalioane, vase.

Pe când grecii preferau ornamentele în filigran, iar persanii incrustațiile, georgienii aplică metoda prin granulare, cu mici bulgărași care creează textura metalului. Și ei împodobesc bijuteriile cu pietre semiprețioase, mai cu seamă din cornelianul care se găsește la tot pasul în Georgia.

Un leușor de aur cu o coamă bine meșteșugită, datând din 2600-2300 î.Hr., se numără printre cele mai remarcabile piese din întreaga colecție.

Mai târziu, au fost prelucrate un sceptru regal, o cupă de argint cu o friză de ritualuri religioase și de vânătoare

și un bol de aur din 1800 î.hr. bătut cu nestemate.

Admir o cochilie de scoică inscripționată cu o imagine reprezentând templul soarelui, din timpurile păgâne, în secolele 3-4 î.Hr.,

un penar garnisit cu tot necesarul pentru scris din secolul 4 î.Hr.

pe capacul căruia se înfățișează cele nouă muze, cu inscripție greacă,

chiar de capac având prinsă calimara.

De aur, firește.

Pe urmă s-au scurs o mie de ani fără să se mai lucreze metale prețioase până a apărut cultura Colchidei dezvoltată în vestul georgian. Arheologii au descoperit o diademă din secolul 5 î.Hr. din care cerbul filigranat, cel mai timpuriu exemplu al decupării în aur, reprezintă singura piesă păstrată fără cusur de la aurarii colchidieni.

Tot de la ei ne uimesc delicatele coliere granulate, printre care unul cu treizeci și una de țestoase, simbolul oriental al longevității,

cu ochișorii lucrați prin metoda granulării și a filigranului,

cu încrustații de pietre opace.

Un alt colier înșiruie medalioane decorate cu o svastică, simbol de belșug,

alături de un medalion emailat, cel mai vechi din Georgia.

Admirăm și podoabe mai obișnuite, cercei rotunzi, brățări de aur cu mărgele de cornelian, inele, monezi.

Apoi, în secolul 5 î.Hr., bijuterii din Iveria care includ boluri de argint, catarămi, inele, medalioane, dintre care s-a păstrat un căluț unic în Georgia,

dar și un pectoral încrustat din vremea când Egiptul era integrat ca satrapie la perși.

Din mijlocul secolului 4 î.Hr., meșteșugul colchidian de a prelucra aurul s-a schimbat, cu stiluri inovative de brățări și inele, iar coronițele au înlocuit diademele.

În ce context s-au făurit aceste minunății ne spune îndelungata istorie a Georgiei, care coboară în adâncul timpurilor până la arca lui Noe, care s-a răsturnat pe muntele Ararat, în vechea Armenie, al cărui strănepot a ajuns până la poalele Caucazului și a întemeiat un nou regat.

Rămășițe umane de acum două sute de mii de ani au fost descoperite pe teritoriul Georgiei cu tot setul de unelte indispensabile din paleolitic. În mileniul 3 î.Hr., cultura transcaucaziană timpurie s-a răspândit în Iran și actuala Turcie, ducând cu ea tradiția pacifistă a culturii viței de vie.

În mileniul 2 î.Hr. se înregistrau triburi pe malul Marii Negre, acolo unde, în secolele 14-13 î.Hr., legenda îi consemnează pe Medeea și tatăl ei, regele Aectes. Triburile s-au unificat în secolele 12 și în secolul 9 î.Hr., și au ridicat pretenția achitării unui bir de către asirieni.

Abia în secolul 6 au apărut și grecii, comerțăluind pe țărmurile Mării Negre, cum le stă în fire. Cea mai veche atestare documentară a Georgiei a înfăptuit-o Xenofon, în drumul său dinspre Persia, la sfârșitul secolului 5 î.Hr., spre estul Georgiei.

Statul Kartli/Iveria a fost fondat de unul din generalii lui Alexandru Macedon în secolul 1 î.Hr., iar provincia condusă de Mitridate 4, rege al Pontusului, a fost aliată a Romei până la un moment dat când domnitorul s-a săturat de Roma și a înșfăcat Colchis.

Doar că romanii s-au înfuriat și au recâștigat cetatea, păstrând-o, ca satelit, până în 298, când au cedat-o Persiei.

În 337 AD, Mirian, urmându-și soția, Nana, a fost convertit la creștinism de către Nino, o sclavă din Capadoccia și, astfel, Georgia a devenit al treilea stat creștin din lume, după Armenia și Ethiopia.

Odată cu începerea acestei epoci, un alt soi de tezaur, mai ascuns și misterios, vom avea de contemplat.

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale. 

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.