literatură – ore de drum

Pică, pară mălăiață !

Port-Royal des Champs, 2025

Știm că e foarte greu, aproape imposibil, să te extragi din Parisul care oferă atât de multe daruri culturale, dar, totuși, să ne mobilizăm pentru o scurtă ieșire într-un circuit cu mai multe obiective, dintre care unul e abația de la Port-Royal des Champs.

De data aceasta, numele ne induce în eroare, deoarece ansamblul monastic de vizitat nu a fost ctitorie regală, dimpotrivă, am putea spune premonitoriu, ci, inițial, livadă de peri.

Porrois însemna în franceza veche locul unde cresc perii, consemnat de zeloșii copiști din Evul Mediu în Port-Roi (se pronunță la fel), iar apoi denumirea s-a înnobilat în Port-Royal, locul unde poposesc regii.

Însă nici un rege mundan nu s-a oprit acolo, ci doar cei metaforici, ai filosofiei și scrisului, în căutarea inspirației printre flori, arbuști, tufișuri, boscheți, pomi fructiferi, zarzavaturi.

Două doamne deosebit de amabile întâmpină vizitatorii, continuitate a tradiției feminine a vechii abații de măicuțe statornicite în 1204 în retrasa vale a perilor până în 1713, când a fost dărâmată la ordinul regelui-soare instigat de abilii săi confesori iezuiți.

Pe atunci, spovada era obligatorie ca sa-ți fie iertate păcatele, iar preoții iezuiți manevrau foarte bine aceasta îndetetnicire, folosind toate informațiile aflate de la cei sus-puși, centralizate în cadrul Companiei, în diverse alte situații.

În secolul 16, proprietatea măicuțelor se întindea pe o rază de opt kilometri în jurul abației, iar în anii 1650 ansamblul abațial devenise unul dintre cele mai puternice din apropierea Parisului, cu terenuri agricole și domenii forestiere obținute prin donații pe care ele organizaseră două ferme prospere, funcționale la scară industrială.

Maica stareță avea statut seniorial prin deținerea câtorva drepturi: de proprietate asupra întregului patrimoniu imobiliar, de judecător și notariale pentru cetățenii rezidenți pe pământurile din jurisdicția ei.

Toate aceste terenuri au fost închiriate sau date în arendă pe sume considerabile, încasări folosite ulterior de măicuțe pentru extinderea treptată, prin investiții tot mai cutezătoare, până la o distanță de treizeci și cinci de kilometri depărtare de Paris.

Tot înaintând și încercuind Parisul pe o rază tot mai mare, abația a ajuns, inevitabil, să se învecineze cu însuși regele-soare fapt declanșator al unei râcâieli pe motivul folosirii surselor de apă, neînțelegere deviată pe parcurs în conflict ideologic paneuropean.

Deși cu Versaille-ul li se înfundase, mai departe de el nu puteau avansa, nimic nu le-a putut opri pe măicuțe să atace apoi imobiliarul din centrul Parisului,

investind pe strada St-Jacques, drum de mare însemnătate al lumii catolice, prin afluența și necesitățile de cazare, punctul de plecare al pelerinilor spre Santiago de Compostella. Să ne mai mirăm de urmări ?

Dar, întrucât ele făceau parte din ordinul Cistercian, cum stăm cu respectarea preceptelor obligatorii de tăcere, rugăciune și trai modest ?

În poziția de managere de imobile, terenuri, lucrări agricole, erau obligate să interacționeze zilnic cu zeci de persoane implicate în administrație.

Când le-a venit un control de la sediul central din Cîteaux, inspectorii s-au cam luat cu mâinile de cap. Și în România existau două lăcașuri de ordin cisterician, mănăstirea Cârța la Sibiu și Igriș în Timiș, mă întreb dacă și aici au întâmpinat astfel de situații.

Pe scurt, un mic imperiu imobiliar clădit de la zero de un grupușor de femei simple, practic doar cu ajutorul lui Dumnezeu, a atras atenția cui nu trebuie.

În acest interval de cinci secole s-au întâmplat multe, iar abația s-a aflat adeseori în centrul rumorilor politice, social-economice, culturale, ideologice, despre care s-au scris compendii.

Între umilii pereți ai acestei ferme au fost puse paie pe focul faimosului conflict între janseniști și iezuiți, stârnit din cauza înființării unei facultăți de teologie la Leuven, unde funcționa deja una, a flamanzilor.

Mari cărturari, iezuiții au ținut morțiș să fie prezenți în toate centrele de învățătură, pentru ca, prin rețeaua de absolvenți răsfirați peste tot, să creștineze lumea în globalitatea ei.

Olandezul Jansen i-a combatut eroic, iar ideile lui au fost preluate de intelectualii retrași la Port-Royal ca într-un fel de pensiune ori tabără de creație, sub denumirea de Solitari.

Firește că erau socotiți dizidenți de către Ludovic 14, manipulat de iezuiții infiltrați în calitate de confesori în intimitatea sa, a liderilor în general. Solitarii noștri, intelectualii cei mai luminați ai Frantei dintre 1650 și 1710, au declanșat ostilitățile prin Provincialele filosofului Pascal, pamflete usturătoare la adresa iezuiților.

Sora lui Pascal era maică stareță adjunctă aici, un motiv în plus să-și adăpostească fratele de persecuția puterii care, de la bun început, n-a văzut cu ochi buni adunarea unui număr mare de literați într-un loc pe care nu-l putea controla.

Abația devenise pentru ei un refugiu aflat sub jurisdicția bisericii, unde erau protejați de legislația teologică. Li se alocaseră dependințele din vasta fermă a mănăstirii, pe care le regăsim astazi impecabil renovate, chiar și locuința în care au stat, in mijlocul unei capodopere de artă peisagistică.

Să te plimbi reflectând, filozofând, să te oprești pe o băncuță sau un scaun amenajate în locul cel mai favorabil contemplației, să citești, să discuți, departe de vâltoarea cetății, e visul oricărui creator, până când politica te ajunge din urmă.

În ciuda unui sistem de legi promulgate în secolul 16 care-i permiteau regelui să numească direcțiunea instituțiilor religioase, la Port-Royal, măicuțele, conservatoare, rezistă eroic, refuzând să se supuna regelui care se înverșuna să-și numească protejatele. Conflictul s-a exacerbat, iar maica stareță va fi obligată să fugă în străinătate ca să-și scape pielea. Era și momentul, pentru că, în scurt timp, întră în scenă protagoniștii unor conflicte mai grave.

Am tot dat târcoale în jurul perilor, în nădejdea că îmi va pica vreuna în locul potrivit, dar nu m-am ales cu nimic în afara parfumului lor suav, vanilat. Și a unor clipe prețioase.

La vremuri noi, tot noi

Château de Breteuil, 2025

M-a fascinat destinul acestei mari familii din apropiere de Paris, care a participat activ secole de-a rândul la tumultul istoriilor care definesc Franța de astăzi.

Mai precis din 1580, an care a marcat începutul construcției castelului de Breteuil, deschis turiștilor încă din 1969, pe care îl vizitez într-un moment propice, în august, când natura e desfășurată cu tot farmecul ei.

Înainte de a fi rebotezat, în 1817, Château de Breteuil, proprietatea era cunoscută sub numele de Bevilliers, veche seniorie menționată încă din secolul 12.

În ciuda multor șantiere de reamenajare, edificiul nu e prea diferit de cel construit în secolul 16, în stil Ludovic 13, din cărămidă și piatră, cu amplul corp de clădire principal amplasat în mijlocul parcului, încadrat de două aripi mai scunde adăugate în secolul 18, executate din același material.

Pe lateral, două pavilioane delimitau odinioară o curte închisă, apărată de șanțuri cu apă. În 1817, dl.de Breteuil, prefect și nobil francez, seacă șanțurile și le transformă în curte de onoare.

La sfârșitul secolului 19, marchizul de Breteuil, domn din înalta societate, om de lume care i-a inspirat lui Marcel Proust personajul mondenului marchiz de Bréauté, mai construiește două aripi în unchi drept, și comandă grădini à la française.

Rămas nelocuit o lungă perioadă în secolul 20, castelul și-a regăsit strălucirea după renovarea întreprinsă de marchizul Henri-François de Breteuil începând cu 1967.

Familia Le Tonnelier de Breteuil, alcătuită din diplomați și înalți funcționari locuiește aici din 1712, înconjurată de mobilierul original impecabil păstrat.

Cum a reușit castelul să supraviețuiască înfruntând reforme și răsturnări istorice din 1580 până azi, printre care evenimentul cel mai zguduitor din istoria Franței, revoluția din 1789, l-a lăsat neatins ?

Răspunsul mi l-a oferit o doamnă ghid, dintre cei care furnizau explicații spontan în săli.

Proprietarii de la 1789, de formație juridică, aveau relații în echipa revoluționară însărcinată cu redactarea noului set de legi, și, prin lobby, au reușit să strecoare o clauză care prevedea că minorii aveau dreptul de a-și păstra proprietățile neconfiscate de revoluție.

Cât ai clipi, domeniul a fost trecut pe numele copilului care avea opt ani, iar seniorul, care se purtase frumos cu sătenii în trecut, a beneficiat în continuare de rarele privilegii tolerate de noua orânduire politică, printre care, deloc de neglijat, cel de a nu i se tăia capul la ghilotină.

Și nu numai că proprietatea a fost salvată, dar, chiar în anii cei mai năpraznici ai revoluției, între 1783-85, marchiza Geneviève de Breteuil a reușit să constituie o bibliotecă impresionantă,

încăpere unde azi îl întâlnim și pe Charles de Breteuil, consilier al lui Louis 18 în politica externă, care a urcat pe tronul strămoșilor săi în 1814 la căderea lui Napoleon, și, care, fapt lăudabil, a reunit în jurul său aceeași familie de Breteuil care, generații întregi, îi slujise cu devotament înaintașii.

O anecdotă se leagă de numele regelui Louis dix-huit, oaspete nelipsit al castelului. Acestuia îi plăceau atât de mult stridiile, încât putea mânca zeci de stridii pe zi, astfel că apropiații îl porecliseră Louis dix-huîtres. Bietul rege nu avea prea multe plăceri, pentru că suferea de un handicap și era țintuit într-un fotoliu cu rotile confecționat din acaju masiv, care a fost lăsat familiei de Breteuil în 1824 la dispariția regelui.

Mulți alți musafiri de rang înalt s-au perindat în aceste încăperi. În 1881, fumoarul găzduiește o întâlnire tripartită secretă patronată de amfitrion, cel de-al optulea marchiz de Breteuil, între prințul de Galles, fiu al reginei Victoria, viitor Eduard 7, și nemuritorul Gambetta însuși.

Aici s-au pus bazele Antantei, înțelegerea franco-britanică încă în vigoare. Legăturile familiei de Breteuil cu familia regală engleză s-au strâns și prin somptuosul dineu oferit în onoarea regelui Eduard 7 în 1905.

Dar sa admirăm comoara familiei, faimoasa măsuță de Teschen incrustată de pietre semiprețioase, geme și lemn pietrificat, iat-o pusă în valoare prin jocuri de lumină, să nu ne facem iluzii, originalul a fost vândut Luvrului în 2015.

Creată de bijutierul Neuber, a fost oferită de prințul elector de Saxe lui Louis-Auguste de Breteuil, pe atunci ambasador la Viena, în semn de recunoștință pentru medierea tratatului de la Teschen din 1779, care a pus capăt unui grav conflict regional între austro-ungari și prusaci.

Printre celebritățile familiei, se remarcă Gabrielle Emilie de Breteuil căsătorită du Chatelet, prima femeie om de știință recunoscută în Franța, matematiciană și astrofiziciană,

care a întreținut timp de cincisprezece ani o legătură amoroasă cu Voltaire.

Textul ei intitulat Discurs despre fericire (1747) e încă studiat în liceele cu profil filologic din Franța. Voi căuta eseul, mai ales că recent am vizitat și castelul lui Voltaire, toate la timpul lor.

Să cunoaștem un alt membru al familiei, Louis-Auguste de Breteuil, ambasador și ministru, șeful poliției regale sub Louis 16, pe care îl întâlnim în biroul de la etaj, unde evocarea amintirilor de familie e nuanțata cu personaje de ceară scenografiate în episoade istorice.

Îl surprindem pe rege, încadrat de gazdă și de Maria-Antoineta, semnând arestarea cardinalului de Rohan, implicat într-o dubioasă afacere cu un colier de diamante, fapt descris în romanul lui Al.Dumas, Colierul reginei.

Cardinalul de Rohan, înalt prelat de la curte, e convins de o damă din înalta societate, contesa de la Motte, să intermedieze în mod confidențial, la fereală de ochii supușilor, cumpărarea unui colier pentru regina Maria-Antoaneta, reputată pentru cheltuielile ei nesocotite.

Cardinalul, de bună credință și în afara oricărei bănuieli, merge la bijutier, ridică prețioasa bijuterie și, conform înțelegerii, i-o încredințează contesei ca să i-o ducă pe furiș reginei.

Doar că Maria-Antoaneta habar nu avea de această inițiativă, deși i se făcuse deja o ofertă de a cumpăra colierul, refuzată din cauza prețului astronomic. Contesa mijlocitoare preia bijuteria și se face nevăzută.

Prin urmare, marchizul de Breteuil, șeful poliției regale și stăpânul acestui castel, e obligat să-l aresteze pe naivul cardinal de Rohan, târât în această nelegiurire din cauza probității sale fără cusur.

Camera de lac, care a primit numeroși oaspeți de marcă printre care regina Amelia a Portugaliei și prințul Vladimir al Rusiei, imortalizează sejurul lui Marcel Proust,

retras în căutarea timpului pierdut pe această proprietate liniștită ca să poată scrie, pentru că, detaliu deloc neglijabil, pe domeniu fuseseră recent instalate, în premieră în regiunea pariziană,

încălzire centrală, apă curentă, telefon, electricitate, datorită averii moștenite de soția marchizului de Breteuil, o bogată new-yorkeză.

Parcul de șaptezeci și cinci de hectare se întinde pe un platou ce domină valea traversată de râul Chevreuse și oferă peisaje surprinzătoare din multe puncte de vedere.

Grădini à la française create după conceptul lui Le Nôtre, un iaz, un porumbar din secolul 16, statui, padurice.

Grădina prinților își schimbă culorile după sezon, când înfloresc cireșii japonezi, trandafirii sau macii. Un labirint de boscheți a fost desenat pe una din terase.

Mai jos, două heleștee asigură un cadru romantic și sălbatic, menținut neamenajat.

La sfârșitul parcursului, constat că m-au atras mai mult întâmpările povestite decât obiectele, citind panourile explicative și ascultându-i pe supraveghetorii de sală care, din proprie inițiativă, le dezvăluiau vizitatorilor mici secrete de alcov,

și m-am întrebat dacă, la poziția și conexiunile lor în lumea vertiginoasă a intereselor și a puterii, acei oameni au oare prieteni adevărați ?

Întoarcerea din rai

Japonia, 2026

Încerc de mai bine de două luni să-mi aștern impresiile despre Japonia, dar, încă sub influența stilului extrem-oriental, sentimentele nu ies prea ușor la iveală.

În acest răstimp, am întâlnit pe stradă o carte și am văzut la cinema un film care se petrece la Kyoto și un altul care se petrece la Tokyo.

,,Iartă-mă că m-am îndrăgostit de tine”, suna o replică din primul film, care, instantaneu, îmi deschide înțelesurile cărții, unde emoțiile sunt eliberate cu infinită reticență, ca să nu zădărnicească armonia interioară a cititorului, să nu-l tulbure decât într-o măsură cuviincioasă.

Cartea se numește Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, iar filmele Sous le ciel de Kyoto și A brand new landscape, despre arhitectură și pudoarea sentimentelor, de o rară frumusețe a imaginii și ideilor.

Până acum citisem, din literatura japoneză, doar Haruki Murakami, care și-a scris majoritatea cărților în insulele grecești, străduindu-se să-și facă opera cât mai global vandabilă, pe înțelesul întregii lumi, așadar deloc caracteristică pentru stilul japonez.

Însă autorul întâlnit acum se dovedește complet diferit, aproape de neînțeles dacă nu aș fi călătorit în Japonia.

Nu e o carte banală, în 1950 a fost laureata premiului literar Akutagawa, cel mai prestigios din Japonia. Era exact ce căutam ca să-mi întregesc experiența de două săptămâni prin Tokio, Kyoto, Nara, Nagasaki.

Pușca de vânătoare, istoria unei legături între un bărbat căsătorit și o femeie divorțată de timpuriu, este compusă din trei scrisori trimise de trei femei diferite,

adresate bărbatului pe care ele, ca și autorul cărții, destinatarul final care a așternut pe hârtie povestea,

îl individualizează printr-o pușcă de vânătoare, simbol al masculinității în acea Japonie a anilor 50, când vânătoarea era considerată un sport sănătos și viril, care trebuia încurajat.

Autorul, colaborator al unei revistei cinegetice, a primit într-o bună zi o scrisoare de neignorat, cu aspect, spune el, prea elegant, pe care modesta sa cutie poștală era nedemnă de a o primi.

Necunoscutul expeditor a exprimat cu delicatețe cererea ca autorul să citească scrisorile primite de el de la cele trei femei care i-au marcat viața.

Cele trei capitole scrise la persoana întâi povestesc zbuciumata sa aventură, pe cât de concentrat, pe atât de provocator.

Romanul începe cu scrisoarea fiicei care. imediat după moartea mamei, îi citește jurnalul și află de viața ei secretă.

Urmează cea a soției legitime care îi explică de ce îl părăsește și ultima, cea a amantei, care își pune capăt zilelor. La intersecția gândurilor lor, omul singuratic care le-a marcat viața și pușca lui de vânătoare,

un bărbat care n-a cunoscut niciodată singurătatea, n-a fost prada ei nemiloasă, sigur de el și de tot ce întreprinde, care, într-un anume fel, încearcă să atragă compasiunea cititorului, în mod inutil pentru că, atunci când inițiezi astfel de situații, nu te aștepți să ai viață ușoară.

În Japonia, peste tot unde am explorat orașe sau peisaje, natura își schimba culorile de mai multe ori pe zi, iar luminozitatea dozată de plutirea norilor pe cer cred că influențează modalitatea, pe care occidentalii ar socoti-o medievală, de a exprima sentimente.

Scuzându-se că-i tulbură gândurile, soția îi prezintă cererea de divorț cu eleganță, să nu-l rănească, atitudine consternantă pentru o femeie occidentală.

Mai mult, atunci când i-a comunicat amantei, într-un murmur, că știa de relația lor, a avut grijă să părăsească încăperea cu o grație perfectă, studiată, atitudine mai grăitoare decât orice reproșuri.

Reproșul cel mai mișcător exprimat de soție e greu de conștientizat, e doar o fină percepție, faptul de a nu o fi privit niciodată așa cum văzuse, cândva, privirea unui bărbat necunoscut dintr-o fotografie. A lipsit-o de atenția care ar fi valorat mai mult decât orice cuvânt.

Când nu se uita la ea cu milă, o scruta cu dezaprobare, împuținând momentele de intimitate, retrăgându-se în biroul lui să studieze vechi obiecte decorative, locul visat pentru cineva care tânjește după liniște.

Comparându-se tot timpul cu amanta, soția își reproșa că nu stăpânea arta de a ține în mână o ceașcă de cafea, de a discuta literatură, de a gusta muzica.

Cei doi nu erau nici cuplu, nici familie, cuvânt care deține o încărcătură de tandrețe, de soliditate și coeziune, erau doar doi străini care-și țineau uneori de urât.

Scrisoarea amantei m-a surprins prin cât de puțin conta acea relație pentru ea, mărturisind cum își ținea secret adevăratul eu, pentru că i s-ar fi părut lipsit de modestie și de delicatețe de a și-l dezvălui în fața unui bărbat care nu era soțul ei.

Statutul de amant, se pare, nu i-a solicitat partenerei o implicare plenară, sufletul doar soțul i-l cunoștea cu adevărat, unui străin i-a dezvăluit doar strictul necesar într-o astfel de relație. În schimb, ea era singura care avea dreptul de a-i cunoaște privirea tristă și vulnerabilă.

Așa am parcurs câteva orașe din Japonia, observându-i și încercând să-i înțeleg pe japonezi. De atunci, îi caut în cărți și filme.

Vânturile, valurile

Saint-Antonin-Noble-Val, 2021

Trecem podul cu trei arcuri peste râul Aveyron, care duce în orașul medieval cu ulițe întortocheate și pitorești,

cu vechi locuințe istorice de stiluri și epoci diferite unde nu pare să locuiască nimeni în afară de turiști, ca un mic muzeu în aer liber.

Din vechea așezare gallo-romană i-a rămas doar numele care înseamnă țărm nobil.

Aici a tras la mal, într-o buna zi, Antonin, sfântul care a creștinat regiunea occitană.

Rămășițele sale, după ce fusese martirizat într-o localitate de pe un afluent al râului Aveyron,

au fost așezate de îngeri într-o bărcuță și lăsate să plutească pe râu, purtate de valuri și călăuzite ușurel de aripile unor vulturi, și ei în voia vânturilor.

Capela ce-i era dedicată nu se mai păstrează, fiind distrusă de enoriașii protestanți în secolul 16.

Alături de actuala biserică se ridică fosta mănăstire de călugări genovefani, care, spre surprinderea mea, nu sunt fanii Sfintei Genoveva, ci ai Sfântului Augustin, preschimbată la revoluția franceză în primărie.

Numele reflectă poziționarea sediului central al ordinului, instalat în apropierea mănăstirii Sf.Genoveva la Paris, în cartierul universitar. De aici, și preferința lor pentru preocupări intelectuale.

În Evul Mediu, ca punct de trecere a râului și ca traseu comercial, așezarea asigura un nivel de trai onorabil, după cum ne dăm seama din arhitectura locuințelor.

Burgul era frecventat de negustori de pânzeturi, blănuri și piei care s-au și instalat în nobilele palate din secolele 13-14-15, pe unele le vedem încă, frumos renovate.

Din cauza inundațiilor din vremurile trecute, casele s-au construit unele peste altele, așa că, pe aceeași stradă, trecem brusc din secolul 12 direct în secolul 18.

Pe ulița nobilă, remarc cazarma englezilor, admir casa regelui, construită pe arcade, lângă fosta primărie din secolul 12, a cărei fațadă e sprijinită pe trei arcade, cea de a patra susținând turnul.

La etajul unu, iese în evidență delicatețea coloanelor sculptate, reprezentându-i pe Adam și Eva

și pe regele Solomon.

Construită în 1125 pentru un burghez înnobilat, clădirea e unul din cele mai vechi imobile de arhitectură civilă în Franța, întrebuințată în secolul 14 în calitate de rezidență a consulilor straini.

Turnulețul a fost adăugat de arhitectul Viollet-le-Duc care a restaurat-o în secolul 19.

În aceeași piață, locuințele notabili și oameni instariti din sec 12-14.

S-au păstrat, pe strada Pielăriei, vechile case ale celor din branșă, pielari și vopsitori, profesia principală a localnicilor.

Una din străduțe e mărginită de un mic canal săpat în Evul Mediu, azi secat, cu rolul de a asigura scurgerea deșeurilor reziduale și de a alimenta vopsitoriile.

În fața halei cu stâlpi solizi, și acum, ca și odinioară, locul predilect de întâlnire al satului, se adună o mulțime de lume, majoritatea turiști,

atrași de reputația așezării, printre cele mai frumoase din Franța.

Dintre fiii ajunși departe ai urbei, Vicontele de St-Antonin, Ramon Jordan, născut în 1150, se număra printre cei mai talentați trubaduri ai țării și, grație acestei mediatizări timpurii, călătorii n-au lipstit niciodată.

Fericirea are chipul tău

Tallinn, Narva, 2024

Estonia se numără printre țările în care m-am simțit cel mai bine, iar unul din motive a fost bunăvoința și amabilitatea oamenilor. Percep întotdeauna, oriunde m-aș afla, cu multă intensitate, tot ce reflectă comportamentul localnicilor, iar aici, în pofida unei rezerve specifică ținuturilor nordice, am deslușit expresia unei seninătăți inspiratoare.

Dintre toate țările ex-sovietice, Estonia a fost cea mai rusificată, fiind sub stăpânire între 1721 și 1991. Scurte perioade, au mai domnit aici și germanii, danezii, suedezii, dar prezența lor a influențat băștinașii în mică masură.

În locuri publice, în jurul meu, auzeam doar rusa, deși deschiderea lor spre vest a constituit un fenomen îndelung pregătit și sprijinit.

În 1965, se restabilea serviciul de ferry între Helsinki și Tallinn și oricine putea efectua traversarea după obținerea permisiunilor necesare.

În primul an, au trecut nouă mii de finlandezi, în 1977 cifra s-a ridicat la nouăzeci și cinci de mii, iar in 2000 a atins două milioane și jumătate. Puținii estonieni care obțineau aprobarea de a călători în vest fie nu se mai întorceau, fie își aduceau valută ca să cumpere bunuri materiale din magazinele pentru străini, la care ei nu mai aveau acces încă 1939.

Vasul care executa traversarea s-a păstrat în bune condiții o lungă perioadă, după ce-l găzduise chiar și pe președintele Gorbaciov care, în 1986, și-a stabilit pe navă cartierul general la summitul de la Reykjavyk,

iar între 2002 și 2010 a servit ca unic mijloc de transport între Kaliningrad și Sankt Petersburg pentru rușii care se repatriau, întrucât cele trei țări baltice nu acordau vize de tranzit cetățenilor ruși. Cum zic francezii, răzbunarea este ,,un plat qui se mange froid’’.

Estonienii n-au ratat ocazia de a-i înțepa ideologic pe ruși în toate situațiile politice vulnerabile începând cu anii 1970. Cei care-i scriau secretarului general al Națiunilor Unite Kurt Waldheim erau arestați,

la fel și cei care au protestat împotriva expulzării din URSS în 1974 a lui Soljenițîn, ori cei care cereau implementarea acordului de la Helsinki privind poluarea industrială de-a lungul coastei baltice.

În 1979, dizidenții au mers și mai departe, solicitând publicarea în întregime a pactului Ribbentrop-Molotov.

Pentru asemenea fapte, pe curajoși îi păștea închisoarea pe cinci-șase ani.

Evenimentul cel mai marcant al perioadei comuniste a fost organizarea Jocurilor Olimpice în 1980 de către URSS unde Tallinnul avea un loc de cinste. Citadinii au avut parte de prima lor expunere internațională din 1940 încoace. Mulți s-au angajat în servicii de turism și asa s-au închegat primele contacte cu străinii.

Pentru trei săptămâni, în cosmopolitul Tallinn se vorbea engleza la tot pasul, se putea suna de oriunde în străinătate și cumpăra ziare occidentale. Ușa spre afară se deschisese și n-a mai putut fi din nou blocată.

Nu întâmplător, în 1983 a fost numit președinte al sovietului suprem local, organ care la noi nu a existat, nefiind ocupați, Arnold Ruttel, un estonian, eveniment notabil deoarece până atunci această funcție fusese ocupată doar de ruși. Optsprezece ani mai târziu și la zece ani după eliberare, tot el avea să fie ales prin vot democratic, în 2001, președintele Estoniei.

În anii nouăzeci, la despărțire, rușii i-au tratat pe estonienii astfel încât să regrete desprinderea de ei, iar europenii s-au purtat în așa fel ca populația să nu regrete separarea de ruși.

S-au luat la întrecere prin măsuri de neînchipuit în blocul fostelor țări comuniste, cum ar fi subvenționarea transporturilor, situație în care biletul de avion pe liniile interne costă astăzi mai puțin decât e la noi trenul la clasa a doua, iar energia furnizată gratuit de ruși, oprită prin decizia politicii europene în ianuarie 2025, era scandalos de risipită. La Narva, pe timp estival cu 28 de grade afară, caloriferele din camera de hotel dogorau ca iarna și nimeni nu-și dădea osteneala să depună un mic efort tehnic pentru a le închide, pentru că oricum nu costau nimic.

La Tallinn, există o intersecție imediat ce ieși din perimetrul centrului istoric, neinteresantă pentru turiști, între Viru Gate și Viru Center,

unde, chiar din prima seară după aterizare, am regăsit, în ciuda banalității acelui spațiu, un sentiment familiar, o energie specială care venea de departe, prin chipurile trecătorilor, din străfundurile amintirilor.

Acolo am revenit de câteva ori, mai ales la asfințit, moment al zilei care, în luna mai, se întinde pe câteva ore, ca să privesc lumea, la fel și pe strazile Narvei. Prin fața mea se perindă ruși sau vorbitori de rusă, fapt care mai întâi mi-a evocat personaje din filme și cărți rusești, cum ar fi doamna ce părea mama lui Sașa Pankratov

sau acest trecător coborât din Dni zatmenia/Zilele eclipsei de Aleksandr Sokurov,

ori domnișoarele din Pescărușul și Unchiul Vania,

apoi m-a inspirat și mi-a trezit curiozitatea de a mă intersecta și cu alte personaje de pe tărâmuri ex-sovietice.

La fel ca aici, și în celelalte cinci țări care au urmat mi s-a confirmat intuiția că interacțiunea personală cu energiile unui loc e unică.

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor? Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii.

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.