Restul e tăcere

Vicoforte, 2018

Întotdeauna am socotit că tihna piemonteză se datorează numărului mare de sanctuare la care poți să faci popas uitând, pentru o clipă, graba de a ajunge la destinație. Mă urmați într-unul dintre ele?

Am ales Vicoforte, cu bazilica sa începută în 1594 la comanda prințului Carlo Emanuele I, care năzuia să transforme acest loc de cult în panteon al Casei de Savoia.

Dar numai patru membri ai dinastiei, printre care ducesa Margareta de Savoia, fiica întemeietorului, și-au aflat odihna aici.

Mă strecor până în altar, să văd icoana adusă din pădure după ce, în 1592, un vânător a împușcat-o, neîndemânatic. Din susul coloanei, unde era așezată într-un modest tabernacul improvizat, se spune că au picurat stropi sângerii.

Chiar și azi se poate distinge urma rănii, fapt care o îndreptățește a fi considerată o îndrăgită destinație de pelerinaj.

Peste un milion de credincioși trec anual pragul sanctuarului în semn de venerație pentru icoana făcătoare de minuni.

Basilica se numără printre puținele din lume, de această amploare, săvârșită pe durata a patru secole, din temelie până la turnuri, în trei stiluri arhitecturale distincte.

Complexitatea proiectului a încetinit considerabil edificarea. Baza, construită în secolul 16, este în stilul Renașterii, partea superioară, din cărămidă, realizată un secol mai târziu, aparține stilului clasicist, iar domul în stil baroc, finalizat abia în secolul 18. În cele din urmă, la sfârșit de secol 19, în 1891, sunt adăugate cele patru campanile.

Elementul impresionant al bazilicii este domul eliptic cu diametrul de 37 de metri și cu înalțimea de 84 de metri, al patrulea ca mărime din lume, după San Pietro, Santa Maria del Fiore, mausoleul indian Gol Gumbaz.

Cupola cuprinde o frescă de șase mii de metri pătrați, cea mai vastă realizată până acum, închinată Maicii Domnului.

Amplitudinea din interior se dovedește prielnică retragerii în sine, ca pe o insulă a gândurilor binefăcătoare.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Pajul ducelui de Savoia

Reconstituirea

San Angelo in Formis, 2019

Cactuși de Barbaria cu fructe rozulii, țepoase, mărginesc șoseaua îngustă, ici-colo câte un măslin răzleț printre smochini sălbatici, rămuroși, întregesc peisajul tipic pentru Magna Graecia.

Am făcut un ocol pe undeva între Capua și Benevento ca să văd un monument semnificativ pentru sudul Italiei, care mă interesa din trei motive :

1.Mitologic, știind că Templul Dianei era cel mai important sanctuar precreștin din regiune, funcțional până în secolul 6.

La fel ca și Artemis din mitologia greacă, zeița vânătorii era și la romani înarmată cu arc și săgeți, încălțată în sandale comode și pusă pe fugă.

Localnicii au rugat-o să intervină în câștigarea unei bătălii și, drept mulțumire pentru victorie, i-au înălțat un templu. Am fost curioasă să intersectez vibrațiile generate de sacralitatea spațiului care, secole în șir, a atras lumea în pelerinaj.

2.Arhitectural, pentru că biserica de azi ocupă exact perimetrul templului, iar unele lespezi de marmură din paviment provin chiar din spațiul sacru.

Prima construcție a actualei basilici a fost atestată în perioada longobardă, când era activă monastic, dedicată arhanghelului Mihail, cult răspândit în regiune de către longobarzi la sfârșitul secolului 6.

Așa cum o vedem acum, a fost edificată în secolul 11 de către un viitor papă.

Materialele de construcție provin parțial din templu, în special coloanele care alcătuiesc porticul cu cinci arcade și piatra din care a fost ridicat turnul.

Întreg fundamentul este integrat în arhitectura sanctuarului antic.

3.Pictural, pentru că frescele au fost pictate de artiști greci din Constantinopol,

care au înfăptuit aici cel mai vast și complet ciclu medieval de artă sacră bizantină din Italia de Sud, păstrat aproape neatins din secolele 11-12,

ilustrate cu episoade din Noul Testament,

printre care un majestuos Christ înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști.

În reprezentarea realistă a scenelor și în desenul figurilor tipic bizantine zăresc profeți și sibile,

pentru că în acea perioadă istorică orice entitate oraculară avea mare căutare. Îmi este familiară culoarea dominantă, acel albastru deschis și luminos precum cerul Orientului.

Se pot descifra încă inscripții în greacă și mă întreb ce mesaje profetice aveau menirea să tălmăcească.

Film de drum:

Renato Castellani, Due soldi di speranza (1952)

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează  contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.

So Serious

Mantova, 2018

Ghilda astrologilor avea mare căutare în perioada când familia de Gonzaga începea să se afirme.

Cu un strop de dibăcie, se putea face o carieră strălucită în domeniu.

Mulți dintre italienii de vază nu se puteau lipsi de astrolog (cu responsabilități și de prezicător), dacă nu chiar de o echipă întreagă care își lua foarte în serios prestația.

Să intrăm întruna dintre cele cinci sute de încăperi de la Palazzo Ducale, nu toate vizitabile, firește, prin care am bântuit după placul inimii în solitudinea revigorantă a unei înserări de sfârșit de decembrie.

Sala zodiacală se află în aripa cea mai veche a palatului, Corte vecchia, locuită neîntrerupt de clanul ducilor de Gonzaga. Aici, în apartamentul privat al ducelui Guglielmo, am zăbovit cel mai mult.

Bolta, pictată între 1579-1580 de artistul Lorenzo Costa și atelierul său, o înfățișează pe zeița Diana conducându-și carul imponderabil tras de credincioșii ei câini de vânătoare printre constelațiile zodiacale.

Reprezentarea în detaliu a spațiului ceresc, cu asteroidul Astraea lângă carul zeiței, este interpretată de hermeneuți ca o aluzie la horoscopul personal al ducelui de Gonzaga,

pe care pasiunea și dependența de astrologie l-au împins să-și picteze pe tavan astrograma natală, ca să poată urmări mai ușor predicțiile specialiștilor.

Pereții au fost refăcuți, mai târziu, după cerințele modei neoclasice din vremea lui Napoleon, tot conform căreia stâlpii de susținere au fost ornați cu lampadare desenate neo-egiptean. Împăratul a chiar dormit o noapte în această cameră și m-am întrebat dacă alegerea încăperii a fost preferința lui personală sau rodul înțelegerilor diplomatice.

În toate direcțiile, privirea îmi alunecă în oglinzi, dintre care unele instalate provizoriu pe podea, în savante alcătuiri de artă contemporană, pentru ca universul să fie admirat în toată cuprinderea sa.

Muzică de drum:

De la Pasolini la 007

Matera, 2019

Doar pășind pe străzile pietruite, cu denivelări, am înțeles de ce Pier Paolo Pasolini a ales să filmeze aici Il Vangelo secondo Matteo (1964).

Mai târziu, și Francesco Rosi s-a oprit la Matera ca să realizeze, în 1979, o producție din acelasi registru.

La fel, și Mel Gibson s-a lăsat fermecat de scenografia biblică și a turnat, tot aici, Patimile lui Hristos (2004). Iar după ce Morgan Freeman a făcut o mare publicitate orașului la filmările cu Ben-Hur (2016), turismul de masă a luat proporții epopeice.

Legăturile cinematografice nu se opresc aici.

Foarte aproape de Matera, cinefilii zeloși fac un pelerinaj până la Bernalda, satul de baștină al lui Coppola, unde clanul a renovat un palat transformându-l în hotel.

Întreaga provincie Basilicata își datorează faima cinematografului, cum ne demonstrează una dintre cele mai de succes producții italiene, Basilicata Coast to Coast (2010) în care patru amici traversează regiunea pe jos, de la vest la est, între două mări, Tireniană și Ioniană, ca să ajungă la un festival de muzică.

Pe cărarile sinuoase ale cetății, aflându-mă în căutarea lui Pasolini și a personajelor sale, mi se pregătise încă o surpriză.

Pe neașteptate, am nimerit în spațiul unde aveau loc filmari ale noului 007,

motiv din care străzi întregi fuseseră închise pentru ca tehnicienii să-și poată desfășura echipamentele de rigoare.

Am izbutit, prin largi ocoluri, să ajung în zone urbane atemporale. Ca și Petra în Iordania sau Alep în Siria, Matera a fost consemnată printre cele mai vechi așezări umane locuite neîntrerupt încă din paleolitic.

Am petrecut aici două jumătăți de zi și o noapte, rătăcind printr-o experiență intelectuală și spirituală cu provocări nebănuite și nesperate.

Pasaje înguste cu interminabile șiruri de trepte care urcă și coboară îmi trezesc curiozitatea de a iscodi ascunzișurile de medină ispititoare.

Pătrund, ca pe un fel de scenă, în decorul atât de cunoscut din filmul lui Pasolini. Evanghelia după Matei a fost prima, din cele patru, consemnată în scris, iar regizorul a dorit să rămâna fidel textului.

Imaginea desfășurată pe muzică de Bach, Prokofiev, Mozart a luat prin surprindere publicul anilor 60.

Printre ramuri de smochin sălbatici care răzbat dintre stânci, deslușesc neliniștea cadrelor, nesiguranța sofisticată a mișcărilor camerei care ezită filmând scene șovăitoare, dar ne fixează, reglată cu o precizie geometrică, atunci când scenele sunt de o fermitate irevocabilă.

Îndoiala și certitudinea au solemnitatea rară și răscolitoare care mă absorbiseră în romanul Judas al lui amos Oz, imaginat într-un Ierusalim la fel de poetic, însă real.

Pasolini prospectase deja în amănunt Orientul Mijlociu pe care l-a găsit prea evoluat. Locurile sfinte se modernizaseră, de aceea a căutat o regiune care era, în acea vreme, înapoiată. S-a întors, cu tandrețe și timiditate, în Basilicata genuină. Peisajul și urbanizarea nu s-au schimbat prea mult de atunci, ținând cont că centrul orașului a devenit între timp monument UNESCO și nu au avut voie să se atingă de el, iar localnicii au fost instalați, încă din anii 50, în cartiere noi, la periferie.

La Pasolini nu sunt multe vorbe, totul se transmite prin expresivitatea chipurilor, sunete din natură, muzică, elemente de peisaj. Intensificarea mistică a emoțiilor o receptez prin imagini.

În arhitectura labirintică a gândurilor, la căderea serii, când luminile se aprind treptat, mă strecor în inima Orientului.

Lectură de drum:

Pier Paolo Pasolini, La Divina Mimesis

Sportul scuză mijloacele

Piazza Armerina, 2014

Permisiunea de a se arăta în public îmbrăcate oricât de sumar ar dori le era acordată, în antichitatea romană, doar zeițelor, sub forma unor grațioase plăsmuiri. Plebeele trebuiau să aibă un motiv bine întemeiat.

Despre mentalități, temple, vile și familii mă voi lămuri pornind într-un circuit sicilian de zece zile în care componenta arheologică intersectează traseele baroc și gastronomic.

Zăresc de la mare distanță așezarea în care se află obiectivul căutat.

Satul, reconstruit în secolul 12 de către lombarzii veniți din Piacenza, se ghemuiește oarecum temător, din cauza multelor capricii ale soartei,

în jurul unui complex din secolul 14 format din două turnuri și o catedrală semeață.

Pentru moment, mă mulțumesc să escaladez doar cu privirea culmile delușorului,

din drumul către Villa Romana del Casale, ținta pasionaților de arheologie, înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO.

Toate încăperile vilei au podeaua acoperită cu mozaic conservat în stare desăvârșită grație unei inundații din secolul 12.

Pardoselele au traversat timpul acoperite de aluviuni până la sfârșitul secolului 19, când a fost descoperită Vila.

Ferită de priviri curioase într-un mare domeniu, Villa Romana del Casale a fost construită în secolul 4 la dorința unui aristocrat roman, membru al Senatului și posesor de terenuri agricole în Sicilia.

Detaliile de arhitectură interioară au dezvăluit nu doar identitatea și personalitatea proprietarilor, dar și profilul unei epoci.

Parcursul clasic include Triclinium sau camera de primire, ce tratează muncile lui Hercule printre alte teme mitologice. Într-un atrium semicircular îl zăresc pe cântărețul Arion răpit de pirați și salvat de un delfin.

Sectorul destinat băilor include Frigidarium, sala rezervată băilor reci decorată de mozaice reprezentând creaturi marine mitice, nereide și tritoni, alături de Caldarium, sauna, care a păstrat chiar și suporturile prin care podeaua era supraînălțată în vederea încălzirii.

Coridorul de vânătoare nu se limitează la povești vânătorești,

ci expune episoade năvalnice de înverșunate cavalcade.

După capturare, mistreții, leii și alte jivine erau urcate pe corăbii ca să fie transportate spre arenele unde se încleștau în luptă fiare și gladiatori.

Undeva, în centrul scenelor, au fost reprezentate și portretele proprietarilor.

Scene cu teme similare figurau în decorul multor edificii din lumea mediteraneană, unde artizanii circulau cu sârguință de la un șantier la altul,

iar comunitățile erau încântate să-i primească întrucât, prin cunoștințele lor, nu doar profesionale, le deschideau orizonturi nebănuite.

S-a adeverit, pe baza unor indicii, că meșteșugarii acestei vilei au fost africani, pentru că în Tunisia există vestigii cu lucrări aproape identice.

Însă aici voiam să ajung, în sala celor zece fete, la mozaicul care expune întrecerea atletelor in bikini, mărturie unică asupra unui subiect rar.

Doar tinerelor necăsătorite le era îngăduit să apară mai puțin îmbrăcate, în ocazii excepționale cum ar fi întrecerile sportive. Se știe că, în antichitate, și femeile practicau sporturi sub rezerva că, în această ipostază, nu făceau obiectul unor reprezentări artistice.

Mozaicele noastre derulează, ca un fel de reportaj sportiv, scene de aruncarea discului, atletism, ridicarea greutăților, volei (menționat pentru prima dată în Odiseea). Cele zece tinere par să poarte costum de baie, dar să nu ne lăsăm păcăliți de echipamentul sportiv din acea vreme. Brasierele fuseseră deja notificate la întrecerile olimpice din Grecia antică.

Vedem cum învingătoarea primește, ca distincție, o ramură de palmier, simbolul victoriei dar și al sacrificiului. În poza mea nu figurează întreg mozaicul, dar mai avem, în stânga, o doamnă delicat drapată într-un voal, poate fiindcă e căsătorită sau în calitate de arbitră a competiției.

În lumea reală, moda bikini a fost lansată în 1946, în Franța, de către un inginer din industria de automobile.

Rătăcirile fetei nesăbuite

Gran Paradiso, 2017

Muntele ascunde taine greu de pătruns, care presupun o inițiere prealabilă.

Gran Paradiso se bucură de o reputație de masiv accesibil pentru începători (obișnuiți cu sportul), dar înseamnă, totuși, mai mult decât o drumeție banală.

Acces

Ca sa ajung la traseul de alpinism din parcul natural Gran Paradiso, pornind din Aosta, am schimbat două autobuze comode, unul normal și apoi, pe creste, altul mult mai mic care se putea cocoța pe serpentinele înguste, croite prin creierul munților.

Drumul cu autobuzele a fost, în sine, o frumoasă excursie, ideală pentru o zi de ieșire din oraș. M-aș fi mulțumit chiar numai cu atât.

Și la dus și la întors, am rugat șoferii să-mi indice stația dorită. Toată lumea e perfect bilingvă (franco-italiană), cu o lejeră preferință pentru o elegantissimă franceză.

Înălțime

Deși este un masiv respectabil de 4.061 metri, alpiniștii experimentați spun că, dintre toate piscurile de 4.000 metri, Gran Paradiso ar fi cel mai ușor de atins.

M-am încumetat să ajung doar până la 3.000 de metri. Cel mai greu segment mi s-a părut coborârea de la 3.000 la 2.000 de metri pe care am efectuat-o legată cu frânghie de un alpinist.

Refugiu

Ne-am rezervat cazarea cu multe luni înainte la cele două refugii unde am poposit în timpul drumeției.

Primul s-a aflat la jumătatea traseului, iar al doilea la capătul drumului practicabil, într-o fundătură, de unde fie începi un alt traseu, fie revii în lume.

Fiecare cabană e diferită, unele au câte o bibliotecă variată sau o selecție de vinuri excelentă, dar nu au apă caldă.

Toaleta e afară, la capătul prispei. Altele au apă caldă în schimbul unor jetoane pe care le cumperi la recepție.

Cina se servește la oră fixă, la mese organizate pe camere sau în comun, iar meniul este întotdeauna unic, cu mâncare gătită tradițional.

Unele refugii sunt mai exclusiviste, acceptă un număr restrâns de oaspeți, altele îi înghesuie ca să profite din plin de sezonul estival.

Fiind un grup de șase persoane, am rezervat peste tot cușete de șase paturi, câte trei pe fiecare parte, suprapuse.

Contemplare

Pe multe porțiuni cu pantă ușoară sau pe platouri, mă lăsam furată de peisajele solemne, ireale, ca în Caspar David Friedrich.

Alternativ, apare câte un segment în care nu-ți mai arde nici de făcut poze și nici de consemnat impresii, pur și simplu te întrebi dacă o să scapi teafăr dintre stânci.

Chiar dacă urcușul pare simplu, coborârea poate implica dificultăți neașteptate.

La peste 2.800 de metri, orice urmă de vegetație dispare și ai în fața ochilor doar un peisaj mineral, apocaliptic. Doar piatră și cer. Am ajuns la un ghețar chiar înainte de a atinge piscul La Grande Rousse, de 3000 de metri.

Pe traseu, ne-am oprit de preferință la cascade și ochiuri de apă, narcisistic de cristaline.

Întinse pășuni florale, ca niște parcele cultivate de zei, mărgineau potecile.

În acest masiv, în preajma zonelor locuite de fermieri, sunt produse, în serie limitată, vinuri pe bază de soiuri rare, care datează din antichitate. Se spune că aici s-ar fi cultivat cele mai înalte podgorii din lume.

Întâlniri

Alți excursioniști, chiar și atleți în antrenament care ne-au depășit cu viteza luminii, am văzut cam unul-doi la câteva ore. Vietățile întâlnite, – rar de tot – se rezumă la bivoli, vulturi și marmote.

Trecut

Întreaga zonă e un parc natural creat în 1922 în Valea Aosta, aproape de frontiera franceză.

În perimetrul acestui parc, într-unul din catunele care găzduiesc pensiuni izolate, și-a petrecut mai multe vacanțe suveranul pontif Ioan Paul II.

Mult timp, rezervația a fost doar terenul de vânătoare al regelui Vittore Emanuele II. Datorită preocupării sale, parcul este acum brăzdat de o rețea bogată de poteci și drumeaguri construite în acea vreme. Ca itinerar alpinistic, prima dată a fost parcurs în 1860 de câțiva turiști englezi. Tot prin acest masiv, trecea și vechiul traseu roman care făcea legătura cu Gallia.

Lectură de drum:

Michel Butor, La mémoire des sentiers

Hărți către stele

San Stefano al Mare, 2018

În Liguria, iarna e însorită și senină. Aerul e lejer, apusul e prelung și întunericul e luminos.

20181222_173709

Un mic port la Mediterana abia așteaptă să ofere ospitalitate. În toată Italia, lumea e cam ca pe la noi, e ușor să te adaptezi, să devii familiar, să fii curios. Liguria îmi place pentru că e ultima etapă înainte de altceva mult mai diferit, pentru că dincolo de ea e Franța, unde occidentul are alt înțeles.

20181222_173402

Acest ultim segment de o sută de kilometri din Italia este printre cele mai cosmopolite ținuturi pe care le-am străbătut. Îmi place să aud vorbindu-se în cât mai multe limbi în jurul meu și, în același timp, să observ cum tradițiile locului sunt venerate.

20181222_184928

Amestecul de internațional și local în zone rurale sporește vioiciunea comerțului. În zilele de târg din micile localități ligure din apropierea graniței, Dolceacqua sau Bordighera, șiruri nesfârșite de automobile din Franța se scurg lent pe ieșirile din autostradă, ca într-o procesiune, spre piețele țărănești italiene. 

20181222_184820

Produsele gastronomice ligure sunt intruvabile în altă parte, începând cu peștele proaspăt pescuit care, la o distanță de numai câtiva kilometri de Franța, se prezintă cu specii total diferite.

20181222_175835

Voi scrie cândva despre o zi de joi la Bordighera. Sau despre ultima duminică din lună la Dolceacqua. Nu știu de ce tot amân să scriu despre lucruri cu adevărat esențiale.

20181222_201754

Deocamdată, mă aflu în San Stefano și mă bucur, în fapt de seară, de o cină cu pește crud,

20181222_205236

salată de carciofi cruzi (trufandale în decembrie), acompaniate de înviorătorul frizzante.

20181222_173737

Dacă e decembrie, e Riviera italiană !

 

Privește înapoi cu mânie

Din când în când, extrag din străfundurile unui vechi fișier un tablou de Fonvizin dintr-o expoziție (Kazimir Malevici, GAMEC, Bergamo, 2015) adusă de la St.Petersburg.

În tablou, vedem un Christ care se ascunde și pândește de după colțul unei străzi sau clădiri, cu o căutătură bănuitoare și prudentă. La ce se uită cu atâta fereală ? Mai văd și două femei care par urmărite, pe al căror chip nu se citește inocența, deloc urâte, dimpotrivă. Poartă în brațe doi prunci care par să se-agite. Christ aproape că se topește în peisaj, privind așa nehotărât și temător din umbră, nici că ar interveni, nici că s-ar preface că le ignoră.

Eriniile sunt creaturi care n-ar trebui tulburate. Ele trezesc spaime, remușcări, pedepse. Mânia lor, întotdeauna justificată, este greu de potolit. Numele lor înseamnă, în anticul limbaj grecesc al mitologiei, întruchipări obscure, ieșite din abisurile întunericului. Sunt făpturi ale nopții, reprezentate ca niște femei cu părul vâlvoi, nu neaparat respingătoare, îmbracate în rochii sau fuste lungi, cu botine de vânătoare comode, ca ale zeiței Artemis. După ce-și satisfac setea de răzbunare, ele se preschimbă în eumenide, termen grecesc tradus prin ,,binevoitoare”.

Am citit Binevoitoarele, editura RAO, 2008 (Les Bienveillantes, Prix Goncourt 2006, Grand Prix du roman de l’Académie Française)

visând să străbat stepele și podișurile din Rusia și Asia centrală pe urmele lui Max Aue.

Traseul lui a durat câțiva ani și a văzut monumente,

peisaje,

chipuri,

trecerea anotimpurilor.

E o carte despre care s-a comentat mult, frumos și pasional.

Jonathan Littell, un tânar scriitor newyorkez care a petrecut câțiva ani de școală în Franța,

s-a ambiționat să-și scrie romanul de debut direct în limba franceză.

Contradicții, nepotriviri, aventuri, inconfort, cruzime, iubire,

întâlniri, amiciție,

familie.

Într-o recenzie din NY Times, imediat după ce a câștigat premiile, autorul a fost desemnat drept (ironia sorții) ,,ambasadorul perversiunii franceze”.

Spunea într-un interviu că el, pe bună dreptate, s-a amuzat copios de acest calificativ, dar nu și bietul editor.

În perioada lungă cât am citit-o,

mă gândeam la Max ori de câte ori mă împotmoleam în diferite situații.

Pentru că, veți vedea, el n-avea alternativă. Am scormonit îndelung și prin interviurile autorului ca să-i aflu lecturile, să văd cum a cunoscut Furiile. A meritat.

Film de drum:

Andrei Konchalovsky, Rai (2016)

Norocul îi ajută pe cei curajoși

Aquileia, 2016

Venind dinspre Liguria, Mitteleuropa mi-a dat de înțeles, prin mirosul pâinii și culoarea cerului, că aici începe teritoriul său.

Mă opresc la Aquileia, aproape de granița slovenă, unde se înfiripă istorisiri despre evoluția creștină a spațiului danubian.

Așezarea a devenit rapid municipium imediat după ce a fost întemeiată (181 î.Hr) în cadrul programului de pacificare cu partea orientală a imperiului.

Libertatea de exercitare a cultului creștin a transformat-o într-un nucleu religios amplificat de martirii din perioada când creștinismul oriental se confrunta cu păgânismul imperial.

Azi putem vizita un complex format din bazilică, zona arheologică și muzeu.

Mozaicele din interiorul bisericii au fost, de-a lungul timpului, acoperite de reconstruirea suprapusă a mai multor edificii.

Încep cu o privire la frescele care-i reprezintă pe binefăcătorii locali.

Pereții, tavanul, solul formează o închegare coerentă de scene biblice,

scene marine,

figuri de martiri identificați prin ramura de palmier,

vietăți care populează paradisul

sau scene alegorice din iconografia paleocreștină.

Caut lupta cocoșului cu țestoasa, una dintre cele mai sugestive scene, singura care se repetă de două ori, pe laturi diferite ale bazilicii.

În toate reprezentările găsite de arheologi în care apar un cocoș și o țestoasă, vietățile nu se află niciodată în conflict pentru că, aparent, nu au nimic de împărțit. Unicitatea imaginii a provocat o sumedenie de interpretări: confruntarea dintre lumină și întuneric, dintre două sisteme de gândire, unul conservator și altul reformator, ca ziua și noaptea, dintre optimismul creștin și pesimismul din curentele necreștine, conform dezbaterilor dogmatice din jurul anilor 310. În cele două reprezentări, atitudinea personajelor e ușor diferită, dar mesajul e identic.

Într-una din scene, cocoșul e mai moderat, într-alta e mai agresiv.

Țestoasa, temătoare, e în defensivă. Cocoșul, care nu pare să fi stat prea mult pe gânduri, are ciocul îndreptat amenințător spre ea, cu penele înfoiate explicit într-o dinamică amenințătoare. Recompensa pare să fie vasul expus deasupra lor. Țestoasa se recomandă prin ideea de prudență, limitări, neputință din cauza handicapului deplasării și al unei înfățișări ingrate, dar compensează prin înțelepciunea rezultată din experiențele nefavorabile acumulate. Fermecătorul cocoș, care nu ezită sa-și trâmbițeze dezinvolt premoniția victoriei, se avântă impetuos, cu o cutezanță fără opreliști. Oricând se poate folosi și de aripi.

Lectură de drum:

Umberto Eco, Baudolino