Rătăcirile fetei nesăbuite

Gran Paradiso, 2017

Muntele ascunde taine greu de pătruns, care presupun o inițiere prealabilă.

Gran Paradiso se bucură de o reputație de masiv accesibil pentru începători (obișnuiți cu sportul), dar înseamnă, totuși, mai mult decât o drumeție banală.

Acces

Ca sa ajung la traseul de alpinism din parcul natural Gran Paradiso, pornind din Aosta, am schimbat două autobuze comode, unul normal și apoi, pe creste, altul mult mai mic care se putea cocoța pe serpentinele înguste, croite prin creierul munților.

Drumul cu autobuzele a fost, în sine, o frumoasă excursie, ideală pentru o zi de ieșire din oraș. M-aș fi mulțumit chiar numai cu atât.

Și la dus și la întors, am rugat șoferii să-mi indice stația dorită. Toată lumea e perfect bilingvă (franco-italiană), cu o lejeră preferință pentru o elegantissimă franceză.

Înălțime

Deși este un masiv respectabil de 4.061 metri, alpiniștii experimentați spun că, dintre toate piscurile de 4.000 metri, Gran Paradiso ar fi cel mai ușor de atins.

M-am încumetat să ajung doar până la 3.000 de metri. Cel mai greu segment mi s-a părut coborârea de la 3.000 la 2.000 de metri pe care am efectuat-o legată cu frânghie de un alpinist.

Refugiu

Ne-am rezervat cazarea cu multe luni înainte la cele două refugii unde am poposit în timpul drumeției.

Primul s-a aflat la jumătatea traseului, iar al doilea la capătul drumului practicabil, într-o fundătură, de unde fie începi un alt traseu, fie revii în lume.

Fiecare cabană e diferită, unele au câte o bibliotecă variată sau o selecție de vinuri excelentă, dar nu au apă caldă.

Toaleta e afară, la capătul prispei. Altele au apă caldă în schimbul unor jetoane pe care le cumperi la recepție.

Cina se servește la oră fixă, la mese organizate pe camere sau în comun, iar meniul este întotdeauna unic, cu mâncare gătită tradițional.

Unele refugii sunt mai exclusiviste, acceptă un număr restrâns de oaspeți, altele îi înghesuie ca să profite din plin de sezonul estival.

Fiind un grup de șase persoane, am rezervat peste tot cușete de șase paturi, câte trei pe fiecare parte, suprapuse.

Contemplare

Pe multe porțiuni cu pantă ușoară sau pe platouri, mă lăsam furată de peisajele solemne, ireale, ca în Caspar David Friedrich.

Alternativ, apare câte un segment în care nu-ți mai arde nici de făcut poze și nici de consemnat impresii, pur și simplu te întrebi dacă o să scapi teafăr dintre stânci.

Chiar dacă urcușul pare simplu, coborârea poate implica dificultăți neașteptate.

La peste 2.800 de metri, orice urmă de vegetație dispare și ai în fața ochilor doar un peisaj mineral, apocaliptic. Doar piatră și cer. Am ajuns la un ghețar chiar înainte de a atinge piscul La Grande Rousse, de 3000 de metri.

Pe traseu, ne-am oprit de preferință la cascade și ochiuri de apă, narcisistic de cristaline.

Întinse pășuni florale, ca niște parcele cultivate de zei, mărgineau potecile.

În acest masiv, în preajma zonelor locuite de fermieri, sunt produse, în serie limitată, vinuri pe bază de soiuri rare, care datează din antichitate. Se spune că aici s-ar fi cultivat cele mai înalte podgorii din lume.

Întâlniri

Alți excursioniști, chiar și atleți în antrenament care ne-au depășit cu viteza luminii, am văzut cam unul-doi la câteva ore. Vietățile întâlnite, – rar de tot – se rezumă la bivoli, vulturi și marmote.

Trecut

Întreaga zonă e un parc natural creat în 1922 în Valea Aosta, aproape de frontiera franceză.

În perimetrul acestui parc, într-unul din catunele care găzduiesc pensiuni izolate, și-a petrecut mai multe vacanțe suveranul pontif Ioan Paul II.

Mult timp, rezervația a fost doar terenul de vânătoare al regelui Vittore Emanuele II. Datorită preocupării sale, parcul este acum brăzdat de o rețea bogată de poteci și drumeaguri construite în acea vreme. Ca itinerar alpinistic, prima dată a fost parcurs în 1860 de câțiva turiști englezi. Tot prin acest masiv, trecea și vechiul traseu roman care făcea legătura cu Gallia.

Lectură de drum:

Michel Butor, La mémoire des sentiers

Hărți către stele

San Stefano al Mare, 2018

În Liguria, iarna e însorită și senină. Aerul e lejer, apusul e prelung și întunericul e luminos.

20181222_173709

Un mic port la Mediterana abia așteaptă să ofere ospitalitate. În toată Italia, lumea e cam ca pe la noi, e ușor să te adaptezi, să devii familiar, să fii curios. Liguria îmi place pentru că e ultima etapă înainte de altceva mult mai diferit, pentru că dincolo de ea e Franța, unde occidentul are alt înțeles.

20181222_173307

Acest ultim segment de o sută de kilometri din Italia este printre cele mai cosmopolite ținuturi pe care le-am străbătut. Îmi place să aud vorbindu-se în cât mai multe limbi în jurul meu și, în același timp, să observ cum tradițiile locului sunt venerate.

20181222_184928

Amestecul de internațional și local în zone rurale sporește vioiciunea comerțului. În zilele de târg din micile localități ligure din apropierea graniței, Dolceacqua sau Bordighera, șiruri nesfârșite de automobile din Franța se scurg lent pe ieșirile din autostradă, ca într-o procesiune, spre piețele țărănești italiene. 

20181222_184820Produsele gastronomice ligure sunt intruvabile în altă parte, începând cu peștele proaspăt pescuit care, la o distanță de numai câtiva kilometri de Franța, se prezintă cu specii total diferite.

20181222_175835Voi scrie cândva despre o zi de joi la Bordighera. Sau despre ultima duminică din lună la Dolceacqua. Nu știu de ce tot amân să scriu despre lucruri cu adevărat esențiale.

20181222_201754Deocamdată, mă aflu în San Stefano și mă bucur, în fapt de seară, de o cină cu pește crud,

20181222_205236salată de carciofi cruzi (trufandale în decembrie), acompaniate de înviorătorul frizzante.20181222_173737Dacă e decembrie, e Riviera italiană !

Privește înapoi cu mânie

Din când în când, extrag din străfundurile unui vechi fișier un tablou de Fonvizin dintr-o expoziție (Kazimir Malevici, GAMEC, Bergamo, 2015) adusă de la St.Petersburg.

În tablou, vedem un Christ care se ascunde și pândește de după colțul unei străzi sau clădiri, cu o căutătură bănuitoare și prudentă. La ce se uită cu atâta fereală ? Mai văd și două femei care par urmărite, pe al căror chip nu se citește inocența, deloc urâte, dimpotrivă. Poartă în brațe doi prunci care par să se-agite. Christ aproape că se topește în peisaj, privind așa nehotărât și temător din umbră, nici că ar interveni, nici că s-ar preface că le ignoră.

Eriniile sunt creaturi care n-ar trebui tulburate. Ele trezesc spaime, remușcări, pedepse. Mânia lor, întotdeauna justificată, este greu de potolit. Numele lor înseamnă, în anticul limbaj grecesc al mitologiei, întruchipări obscure, ieșite din abisurile întunericului. Sunt făpturi ale nopții, reprezentate ca niște femei cu părul vâlvoi, nu neaparat respingătoare, îmbracate în rochii sau fuste lungi, cu botine de vânătoare comode, ca ale zeiței Artemis. După ce-și satisfac setea de răzbunare, ele se preschimbă în eumenide, termen grecesc tradus prin ,,binevoitoare”.

Am citit Binevoitoarele, editura RAO, 2008 (Les Bienveillantes, Prix Goncourt 2006, Grand Prix du roman de l’Académie Française)

visând să străbat stepele și podișurile din Rusia și Asia centrală pe urmele lui Max Aue.

Traseul lui a durat câțiva ani și a văzut monumente,

peisaje,

chipuri,

trecerea anotimpurilor.

E o carte despre care s-a comentat mult, frumos și pasional.

Jonathan Littell, un tânar scriitor newyorkez care a petrecut câțiva ani de școală în Franța,

s-a ambiționat să-și scrie romanul de debut direct în limba franceză.

Contradicții, nepotriviri, aventuri, inconfort, cruzime, iubire,

întâlniri, amiciție,

familie.

Într-o recenzie din NY Times, imediat după ce a câștigat premiile, autorul a fost desemnat drept (ironia sorții) ,,ambasadorul perversiunii franceze”.

Spunea într-un interviu că el, pe bună dreptate, s-a amuzat copios de acest calificativ, dar nu și bietul editor.

În perioada lungă cât am citit-o,

mă gândeam la Max ori de câte ori mă împotmoleam în diferite situații.

Pentru că, veți vedea, el n-avea alternativă. Am scormonit îndelung și prin interviurile autorului ca să-i aflu lecturile, să văd cum a cunoscut Furiile. A meritat.

Film de drum:

Andrei Konchalovsky, Rai (2016)

Norocul îi ajută pe cei curajoși

Aquileia, 2016

Venind dinspre Liguria, Mitteleuropa mi-a dat de înțeles, prin mirosul pâinii și culoarea cerului, că aici începe teritoriul său.

Mă opresc la Aquileia, aproape de granița slovenă, unde se înfiripă istorisiri despre evoluția creștină a spațiului danubian.

Așezarea a devenit rapid municipium imediat după ce a fost întemeiată (181 î.Hr) în cadrul programului de pacificare cu partea orientală a imperiului.

Libertatea de exercitare a cultului creștin a transformat-o într-un nucleu religios amplificat de martirii din perioada când creștinismul oriental se confrunta cu păgânismul imperial.

Azi putem vizita un complex format din bazilică, zona arheologică și muzeu.

Mozaicele din interiorul bisericii au fost, de-a lungul timpului, acoperite de reconstruirea suprapusă a mai multor edificii.

Încep cu o privire la frescele care-i reprezintă pe binefăcătorii locali.

Pereții, tavanul, solul formează o închegare coerentă de scene biblice,

scene marine,

figuri de martiri identificați prin ramura de palmier,

vietăți care populează paradisul

sau scene alegorice din iconografia paleocreștină.

Caut lupta cocoșului cu țestoasa, una dintre cele mai sugestive scene, singura care se repetă de două ori, pe laturi diferite ale bazilicii.

În toate reprezentările găsite de arheologi în care apar un cocoș și o țestoasă, vietățile nu se află niciodată în conflict pentru că, aparent, nu au nimic de împărțit. Unicitatea imaginii a provocat o sumedenie de interpretări: confruntarea dintre lumină și întuneric, dintre două sisteme de gândire, unul conservator și altul reformator, ca ziua și noaptea, dintre optimismul creștin și pesimismul din curentele necreștine, conform dezbaterilor dogmatice din jurul anilor 310. În cele două reprezentări, atitudinea personajelor e ușor diferită, dar mesajul e identic.

Într-una din scene, cocoșul e mai moderat, într-alta e mai agresiv.

Țestoasa, temătoare, e în defensivă. Cocoșul, care nu pare să fi stat prea mult pe gânduri, are ciocul îndreptat amenințător spre ea, cu penele înfoiate explicit într-o dinamică amenințătoare. Recompensa pare să fie vasul expus deasupra lor. Țestoasa se recomandă prin ideea de prudență, limitări, neputință din cauza handicapului deplasării și al unei înfățișări ingrate, dar compensează prin înțelepciunea rezultată din experiențele nefavorabile acumulate. Fermecătorul cocoș, care nu ezită sa-și trâmbițeze dezinvolt premoniția victoriei, se avântă impetuos, cu o cutezanță fără opreliști. Oricând se poate folosi și de aripi.

Lectură de drum:

Umberto Eco, Baudolino

O Sole Mio

Modena, 2018

Îmi place să urmăresc interviuri despre cărți.

20180712_112947

Într-unul pe care l-am văzut recent pe youtube, o înregistrare veche, actrița Simone Signoret spunea că, la fiecare cinci ani, recitește o carte care a marcat-o doar ca să vadă ce aspecte îi atrag atenția cu ochii altei vârste.

20180712_102025

La fel îmi place să fac cu orașele.

20180712_103100

Las să treacă un timp și revin ca să văd ce efect (mai) are ceea ce am văzut prima dată. Orașele sunt un fel de cărți.

20180712_104136

Dacă apreciați aurul negru, cum i se spune oțetului de Modena, probabil ca veți fi curioși să aflați mai multe despre tentațiile gastronomice din partea locului. La fel, dacă sunteți amatori de mecanismele mașinilor de viteză. Sau de operă, fiind obârșia tenorului Luciano Pavarotti. Vivacitatea lui mi s-a părut dintotdeauna molipsitoare.

20180711_230613

Domul e înscris în patrimoniul mondial UNESCO și l-am vizitat cu de-amănuntul.

20180712_095227

Construcția a început la 1099, dar scenele epice sculpate în exterior par actuale deși sunt primele elemente decorative de acest tip din Italia. Cripta este un loc de pelerinaj, pentru că aici odihnește protectorul orașului.

20180712_095716

Coloanele fine și picturile în culori intense dau un echilibru intim.

20180712_095615

Lângă catedrală se află palatul primăriei,

20180712_101817

ale cărui principale săli istorice erau deschise gratuit pentru vizite,

20180712_101531

cu tot confortul de care un călător are nevoie.

20180712_101608

Am apreciat ospitalitatea personalului.

20180712_101518

M-am delectat, în Palatul muzeelor, vizitând colecția de artă a familiei d’Este.

20180712_111506

Am început vizita palatului cu Biblioteca Estense,

20180712_113307

unde personalul te instalează la o masă de lectură și îți prezintă câteva din cele mai valorose opere.

20180712_111415

Sunt adăpostite aici peste șase sute de mii de volume. Poți răsfoi după placul inimii un exemplar facsimilat din biblia Borso d’Este.

20180712_111807

Numără 1020 de pagini ilustrate cu desene executate manual de către artiști din Ferrara secolului15.

20180712_111945

Mă îndrept apoi spre un alt etaj, la muzeul de arta, nu foarte vast dar valoros. Mi-a atras atenția un Sfânt Cristofor, patronul drumeților.

20180712_115044

Am analizat îndelung și un oval zodiacal provenit dintr-o locuință princiară al cărui proprietar era interesat de mersul astrelor.

20180712_114304

N-am neglijat nici cumpărăturile.

20180712_123159

M-am ales cu un oțet de modena învechit, un adevarat nectar de savurat pe feliuțe subțiri de parmezan sau pe o salată de căpșuni cu frunze de busuioc proaspăt. Învechit în butoaie de lemn, numai după o perioadă de doisprezece ani e considerat superior.

IMG_1509

Vinul regiunii se numește lambrusco, un roșu spumant îngăduitor și zburdalnic, pe care-l poți asorta și la un pește cum ar fi anghila. Poftă bună !

Piuccio

Pietrelcina, 2019

Cu acest diminutiv îl răsfățau îndrumătorii săi spirituali. Tot ce știm despre el, în linii mari, sunt atributele care atrag milioanele de pelerini: clarviziunea, bilocația, odoratul floral, tămăduirile, profeția.

DSCN8511

În drum spre San Giovanni Rotondo, m-am oprit la Pietrelcina, satul unde s-a născut Padre Pio.

DSCN8535

În trecut, era un cătun modest, adunat în jurul bisericii Sf. Anna care există și azi.

DSCN8540

În această biserică unde a fost botezat Francesco Forgione (acesta e numele său laic), Padre Pio avea să slujească în perioada cât a stat în sat, bolnav.

DSCN8552

Urcăm o pantă abruptă în cartierul Castello, construit cu dificultate chiar în stâncă.

DSCN8556

Strada îngustă trece printre cele mai vechi căsuțe.

DSCN8534

Zidurile se confundă cu piatra stâncii. În labirintul de străzi, când urci, când cobori, pe cărări întortocheate.

DSCN8524

Familia sa deținea mai multe astfel de căsuțe dispersate.

DSCN8543

Căsuțe e mult spus, pentru că se limitau doar la o singură cameră care dădea direct în stradă, cu maximum o ferestruică cu vedere la câmpurile din jur.

DSCN8529

Francesco era un copil retras, cu simțul credinței. Din copilărie a avut viziuni, dar credea că e ceva normal, care se întâmplă tuturor și astfel n-a împărtășit nimănui acest dar.

 

DSCN8547

Duceau un trai decent, nu le lipsea nimic.

DSCN8525

Aveau o bucată de pământ la marginea satului dar, ca să îi poată plăti studiile teologice, tatăl său a plecat să lucreze câtiva ani la New York și în Argentina, unde se căuta mână de lucru.

DSCN8514

Din prag, cuprind cu privirea camera în care s-a născut, puținătatea obiectelor.

DSCN8518

În bucătărie, sunt expuse obiectele de origine păstrate și băncuța pe care Piuccio obișnuia să se așeze când vorbea cu mama sa trebăluind.

DSCN8519

În anii de studiu, Piuccio a peregrinat dintr-o mănăstire într-alta, cu mari și inexplicabile suferințe. Pentru că boala nu dădea semne de vindecare, a petrecut aproape șapte ani acasă, după terminarea școlii, în căsuța turn cu o singură cameră unde a studiat și s-a rugat, ieșind doar pentru celebrarea serviciului religios. Turnulețul era construit direct în stâncă.

DSCN8513

Am intrat înăuntru. Un smochin uriaș îmbrățisase casa. Tavanul era înclinat, avea ca mobilier doar un pat, o măsuță și două scaune, ca o chilie.

DSCN8532

Pe aceeași stradă s-a instalat, mai târziu, fratele său.

DSCN8531

Cât timp acesta a fost la muncă în America, în casa lui a fost găzduită doi ani Miss Mary Pyle, o binefacatoare a ordinului capucin, careia i se datorează, printre altele, seminarul teologic din sat.

DSCN8545

Padre Pio i-a fost, mulți ani, îndrumător spiritual.

DSCN8553

Am ajuns pe o ușoară ploaie de vară, care a stat repede.

DSCN8551

Peste tot mirosea a flori, a proaspăt, era oare autosugestie ?, știind de parfumul neobișnuit al lui Padre Pio. Nu numai, am constatat la fiecare colț de stradă.

DSCN8555

La plecare, era senin. Cocoșul din vârful bisericii părea triumfător.

DSCN8559

Balcon la Mediterana

Genova, 2018

Plimbarea mea de două zile la Genova a fost una dezordonată.

20180110_080831

Am decis să nu-mi propun dinainte obiectivele și reperele. Am avut intenția doar să colind la întâmplare și să fotografiez fără să știu ce.

20180109_170234

Labirintul medieval e format din străduțe înguste unde e greu să te orientezi. Asa că cel mai bine e să te rătăcești.

20180109_174920

Cel mai mult m-au uimit straturile arhitecturale din epoci diferite reunite într-un singur edificiu.

20180109_170004

Vezi o sumedenie. Cartierul din apropierea mării își păstrează prima sa vocație, cea comercială.

20180110_095448

Cum e și firesc, aici erau debarcate mărfurile aduse de peste mări și țări. Chiar dacă am privilegiat hoinăreala, am vizitat pe-ndelete două palate somptuoase.

20180109_170401

Palazzo Doria Pamphili (del Principe) se află pe țărmul mării. În vremea lui, avea propriul ambarcader, unde acostau navele lui Carol V.

20180110_142647

Ca să ajung aici, am traversat o zonă cu urbanizare densă, cu intersecții și străzi circulate, care te împiedică să-l localizezi ușor.

20180110_080837

Imediat din holul de primire, intrăm în apartamentele somptuoase ale lui Andrea Doria. Fresce cu personaje mitologice, oglinzi, mozaice. Fiind privat, proprietarii doresc confidențialitate, astfel că nu e permisă fotografierea interioarelor.

20180110_134452

În spatele palatului, cu vedere la port, se află parcul palatului, având în centru fântâna lui Neptun.

20180110_142553

Palazzo reale, construit de către o familie bogată în 1618, a trecut, apoi, în posesia unor alte familii de vază.

20180109_152301

Se urcă o scară monumentală, iar în sălile de la etaj admirăm oglinzi, fresce, tapiserii, obiecte manufacturate prețios.

20180109_170123

Fastuoasa galerie a oglinzilor strălucea orbitor, n-a ieșit prea bine în poză.

20180109_163656

Grădina palatulul dă spre mare, iar terasele sunt decorate cu un pavement de mozaic provenit din vechea mănăstire dello Turchine.

20180109_170200

Apusul e fascinant, admirat de acolo, în aerul călduț de ianuarie.

20180109_165909

Am trecut și pe lângă Palazzo ducale, primul sediu al oficialilor, de unde se conducea municipalitatea genoveză.

20180109_165814

Datează de la sfârșitul secolului 13. Clădirea a mai suferit modificări și, de aceea, fațada prezintă stiluri diferite.

20180109_175151

Piazza Acquaverde, cu hotelul Excelsior, mărginește gara principală. În preajmă, e sediul bibliotecii universitare.

20180110_080847

Ca în multe orașe portuare italiene, aici s-au oprit, de prin călătoriile lor, mulți intelectuali importanți ai secolului 19:  Rimbaud, Stendhal, Montesquieu, Dickens, Mark Twain, Nietzsche.

20180109_170055

Multora nu le venea să mai plece, pentru că tot ce vedeau aici îi inspira.

20180109_172325

Bisericile somptuoase, bogat decorate, unde te aștepți să vezi amanți care-și dau întâlniri secrete, piațete grațioase și intime, marea care îmbrățișează.

20180109_170037

M-am recules în biserica San Matteo, edificată în 1125 de către familia Doria pentru succesele lor militare. E printre puținele biserici păstrate intacte și care îți oferă un sentiment adevărat de Ev Mediu.

20180110_095409

Unul din marii genovezi pe care îi admir e arhitectul Renzo Piano (centrul Pompidou) care a realizat multe construcții în orașul său natal. Chiar dacă acum e stabilit la Paris, (recent am trecut pe lângă sediul birourilor sale, în cartierul Marais), lucrează mult la Genova.

20180109_213010

Ca specialitate culinară, am apreciat tot ce se poate face din pește !

20180109_193517

 

Grazie !

Sanctuarul Madonna delle Grazie, 2019

Seară de iulie la asfințit.

DSCN6414

Vara în Lombardia are o exuberanță moderată, echilibrată, calmă, liniștitoare.

DSCN6413

Cătunul unde se află acest sanctuar se cheamă chiar Grazie,

DSCN6396

în numele oamenilor care s-au întors aici din recunoștință pentru miracolele înfăptuite.

IMG_0125

Împrejurimile sunt foarte pitorești, pentru că este o zonă agricolă protejată.

DSCN6401

Coloane și portice în mijlocul unei piețe spațioase.

DSCN6395

În parcare se opresc pe rând mașini din care observ oameni care coboară, mulți având câte un beteșug.

DSCN6402

Măsor speranțele care i-au adus până aici.

DSCN6406

Simt, încă de afară, vibrația încrederii.

IMG_0121

În interior, culori vii, statuete încremenite în mișcare, credință în minuni.

DSCN6407

Sanctuarul datează din anii 1650,

DSCN6411

când facea parte dintr-o mănăstire franciscană.

DSCN6398

Biserica e formată dintr-o singură navă, dreptunghiulară.

DSCN6408

Personajele expresive instalate la înălțime sunt sculpate cu maiestrie în lemn.

DSCN6400

Scenele din viața Mântuitorului și ale Maicii Domnului par scenete

IMG_0123

 

dintr-o reprezentație teatrală barocă,

DSCN6399

nimic nu-ți spune că ar fi religioase.

DSCN6410

Am poposit la un b&b

DSCN6412

cu vedere la câmpia din jur și la sanctuar.

DSCN6415

Am petrecut întreaga seară, într-o neobișnuită inspirație, cu blogul.

Între mare și cer

Livorno, 2017

Am nimerit două zile geroase, cu temperaturi de minus câteva grade, care m-au împiedicat să fac câte poze mi-aș fi dorit.

20170106_095110

Am vrut neapărat să ajung aici după o lectură pe care v-o recomand la sfârșit. Și pentru că îmi plac porturile. La 1500, Livorno era cel mai internațional oraș din Italia, datorită puternicei comunități evreiești, punctul de intersecție al askenazilor și sefarazilor.

20170106_164919

Relațiile dintre aceste două ramuri ebraice sunt cât se poate de neprevăzute. Cunosc evrei din ambele comunități care m-au cucerit cu poveștile lor despre călătorii și porturi.

20170106_162153

Comerțul livornez i-a atras pe englezi și scandinavi, astfel că mulți nordici și-au întemeiat afaceri și familii aici. Armenii au avut și ei o contribuție majoră, în calitate de importatori, în premieră, ai cafelei și creatori ai cafenelelor în conceptul de azi.

20170106_144143

Sinagoga din centru e impunătoare, reconstruită din temelii după război, ca semn peren al puterii pe care o aveau evreii în secolele 15-17.

20170106_095455

Printre cel mai faimoși livornezi e pictorul Modigliani care, în tinerețe, a ales exilul parizian, ca mai toți pictorii la început de secol 20. Casa lui natală este pe via Roma 38.

IMG_2546

Lângă port poți vedea fortăreața Vecchia și Nuova, unde începe cartierul Venezia Nuova, construit în 1629 de puternicii Medicis. Printre toate aceste canale și podețe reușeau să se strecoare vapoarele din port până la depozite. Casele aveau ieșirea direct pe apă.

20170106_122437_resized

Am vizitat pe îndelete Villa Mimbelli, construită în 1865 pentru un negustor înstărit, înconjurată de un parc în stil englezesc, cu arbori de esență exotică. Acum sălile găzduiesc tablouri de pictori livornezi și toscani, dar decorațiunea este de palat, nu de muzeu.

20170106_163613

Faleza e amenajată vintage încă din 1835. Pavament geometric, cu belvedere amplă, dispusă pe un mic promontoriu, cu balustradă de mici coloane din anii 1920. De aici, poți admira un apus fără opreliști. Hotelul cel mai nobil al orașului, un palat, se află tot aici.

20170106_162317

Te aștepți să vezi aristocrația în vilegiatură. Mai departe e academia navală italiană, un ansamblu de clădiri inaugurat în 1881, cea mai importantă din Italia. Promenada pare nesfârșită, ca marea.

20170106_144313_resized

Fortăreața veche este o citadelă cu două bastioane între mare și oraș. Bazinul naval era prevăzut să primească nave de război. Acum, în apropiere se află gara maritimă, de unde poți lua vaporul spre Corsica și Sardinia.

20170106_162513

Portul turistic pentru mici ambarcațiuni a fost construit tot de familia de Medicis, iar acum deservește curse locale spre insulele arhipelagului toscan. Portul industrial e mult mai departe de centru. Tot în acea zonă, se află vechi depozite portuare, magazii, pescării.

20170106_122459

Pe via Grande se structurează axa comercială cu magazine&cafenele, iar pe via Madonna principalele biserici, mărturie a destinului cosmopolit al urbei: biserica grecillor uniți, a francezilor, a portughezilor, a corsicanilor, a comunității olandeze-germane și cea armenească. Stiluri diferite, ornamentații diverse, concepte de gândire specifice.

20170106_163040

Piazza Republica e vastă, inundată de lumină și, pornind de aici, merg de-a lungul a Fosso reale ca să ajung în Mercato Centrale, piața agro-alimentară, adevărat monument istoric, o clădire din 1894 cu ferestre imense și luminarii. Am intrat ca să privesc produsele regionale și să mă bucur de atmosfera exuberantă și dezinhibată a precupeților care-și laudă marfa, vorbesc de la distanță mare unii cu alții, glumesc, cântă.

20170106_122447_resized

Ca principală specialitate culinară, recomand Cacciucco, o supă de pește consistentă, asezonată cu usturoi și suc de roșii proaspăt. Iar ca desert, nu ratați Zuppa inglese !

20170106_210244

Lectură de drum:

Andrei Cornea, Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia

Gusturi baroce

San Severo, 2016, 2019

Mă aflam în drum spre San Giovanni Rotondo, în sudul Italiei, regiunea Puglia.

DSCN9647

Livezi de măslini și podgorii cât vezi cu ochii.

IMG_1484

La început de septembrie, strugurii albi timpurii deja se recoltau.

IMG_1485

Împrejurimile sunt reputate pentru uleiul de măsline parfumat, vinurile roșii, albe, dar și pentru vinul spumant de calitate produs artizanal, în serie foarte limitată, la San Severo, de o finețe uimitoare.

IMG_1411

Am intrat, așadar, în San Severo ca să cumpăram produse culinare locale recomandate de prietena mea Stefania, originară de aici, pe care am cunoscut-o în Olanda.

DSCN9776

Să cauți caciocavallo mi-a spus ea, obligatoriu podolico ! Zis și făcut.

20160510_120438.jpg

Fiind distrus de un cutremur în secolul 17, San Severo a fost reconstruit total în stilul acelor vremuri, baroc.

DSCN9780

Edificiile elegante aparțin unor arhitecți faimoși. Centrul istoric se concentrează în jurul pieței principale, cu Palazzo di citta (primaria).

20160510_115936-e1564179734719.jpg

De acolo, poți să pornești într-o plimbare barocă pentru a descoperi superbele palate și biserici ale orașului.

dscn9777.jpg

Foarte aproape de primărie, la 50 de metri, am intrat într-o cafenea elegantă, mai mult un bar-cofetărie, în care am servit un espresso și o felie de tort de migdale (torta di mandorle), de o savoare indimenticabilă, cum spun italienii, de neuitat !

20160510_120056-e1549644799999.jpg

Peste tot unde am intrat, localnicii se arătau prietenoși, comunicativi și dornici să le împărtășească străinilor stilul lor de viață.

DSCN9774

Te simți ca în familie. Ne-au povestit despre toate sărbătorile orașului, ce semnifică fiecare și, desigur, au insistat să stăm cât mai mult.

dscn9771-e1568536622866.jpg

Așa se face că am revenit la San Severo, în septembrie 2019.

20160510_120143

Tentația vizitei este în primul rând gastronomică. Prăvăliile alimentare și aprozarele se află în afara centrului istoric. Intri oriunde și găsești toate delicatesele de sub soarele sudului. Conform tradiției, aici totul se produce artizanal. Cel mai bine ar fi să te informezi pe lângă cei din partea locului care este modul ideal de degustare a produselor.

photo-2019-11-15-13-15-37-1-e1575982457327.jpg

La mijlocul lui noiembrie, localnicii își prelucrează măslinele cumpărate direct de prin livezi, de la producătorii locali.

PHOTO-2019-11-15-13-15-38

Apoi se programează la moară cu măslinele și începe producția. Uleiul presat la rece, conform stilului de viață italian, le îndestulează cămara pentru tot anul.

photo-2019-11-15-13-15-37.jpg

Aurul verde pugliez este cel mai savuros pe care l-am degustat vreodată.

dscn9775.jpg

Și, într-adevăr, caciocavallo podolico este cel mai savuros cașcaval, cu condiția să mergi după el chiar acolo. Se produce doar în acea zonă din Puglia, din lapte de vacă dintr-o rasă specială, care se hrănește cu ierburi tipic regionale, sudice. Îl găsești în magazine de brânzeturi în toată Italia, dar nu are același gust, e mare diferență dacă îl cumperi la fața locului, direct de la producător. Oamenii sunt gospodari, au un adevărat cult pentru gastronomie și nu fac compromisuri când e vorba de produse alimentare. Calitatea este la superlativ peste tot. Mi-am propus să revin pentru o experiență culinară mai complexă și pentru soare!