Categorie: Traversări

Turcia, 2022

Orientul e mai prielnic spiritualității, în vreme ce Occidentul îți distrage atenția prin detalii, reguli, segmentează gândul, îi întrerupe cursivitatea, obstrucționează contemplația. De la Edirne încolo, e spațiu berechet și doar linia orizontului oprește privirea în depărtări. Mai întâi, direcția Safranbolu, unde natura e văratică la sfârșit de septembrie.

La Edirne începe una dintre ramificațiile drumului mătăsii. În plus față de acest traseu consacrat, sultanii și-au fixat propriile lor itinerarii, pe segmente mai mici, fiecare pe unde călătorea mai des, cum ar fi ruta sultanului Osman II Imperator.

Spre Sinop, zăresc Marea Neagră.

La marginea orașelor mari sau mici, blocuri. Într-o țară cu atâta spațiu, de ce le-o fi placând turcilor să-și asume riscul de a locui în blocuri ?

Spre Amasya, pe drumurile Anatoliei, mă însoțesc personaje celebre, eroii din războiul troian, cei ai Lânii de aur, ai Imperiului Otoman, Sfântul Apostol Pavel, trupele lui Tamerlan, Alexandru Macedon, Împăratul Hadrian, Iulius Cezar și, despre ei, cărti de citit și întâmplări de aflat.

La vreo douăzeci de kilometri sud de Amasya, lângă satul Yunlu, pe ruta de Zile, a avut loc o bătălie fabuloasă despre care s-a dus vorba, și nu orice vorbă.

În anul 47 ani î.Hr., Pharnaces, regele din Pont, își pune în minte să recucerească teritoriul care înglobează Armenia, Cappadocia și Galatia, asupra căruia au domnit pe vremuri strămoșii lui, așa că declară război romanilor care ocupă o parte din teritoriul revendicat de el și pornește în campanie.

Cezar, detașat pe atunci în Egipt, primește ordinul de a merge cu armata ca să rezolve conflictul.

Pharnace a urmat drumul de la Amasya, capitala sa, iar Cezar a campat în satul Yunlu. Bătălia nemiloasă durează cinci ore și romanii ies triumfători. Iar Cezar trimite Senatului, la Roma, darea de seamă cea mai scurtă și mai celebră din istoria războiului: Veni,vidi,vici.

Urmând vechiul drum al mătăsii spre Erzincan, capitala producției de lână, văd sumedenie de turme de oi. În fiecare an, turcii sacrifică două milioane și jumătate de miei pentru sărbătoarea de Kurbam Bayrami.

La tot pasul, constat discrepanța dintre îndestularea vestului turc cu largi deschideri mediteraneene și ariditatea estului care se consolează cu o credință neclintită.

Spre Kars, în stepele imense ale Anatoliei, privirea se pierde, iar gândurile se regăsesc.

Treptat, un vis prinde contur și le prefigurează pe următoarele.

Printre marii călători în Anatolia și Asia Centrală, Marco Polo, ibn-Battuta, Jean-Baptiste Tavernier, s-au lăsat cu toții fermecați de aceeași stepă cu orizonturi nemărginite. Mă întreb ce s-a schimbat oare de atunci în acest peisaj?

La sud de Kars, apare majestuos Muntele Ararat, înalt de 5.137 de metri, la vederea căruia, în Evul Mediu, armenii se închinau.

Conform legendei, la poalele lui s-a răsturnat arca lui Noe. Mai multe expediții stiințifice au pretins că au găsit urmele arcei sacre, dar dovezile nu s-au confirmat.

O așezare de pe versantul răsăritean se numește Nahicevan (oamenii bărcii).

De la Kars la Erzurum, peisajul variază necontenit, formele stepei se schimbă și lasă loc pentru neprevăzut.

În trecătorile muntoase, câte un pașă (șef regional) mai întreprinzător fixa taxe pentru caravane.

În secolul 17, un călător francez, Jean-Baptise Tavernier consemnează prețul taxelor pe cap de cămilă și caravanier, destul de pipărate.

În regiunea Erzurun au fost construite douăzeci și două de baraje, dintre care unul, supervizat de însuși Ataturk, se spune că ar fi cel mai mare din lume, ca să rețină apa din cele două fluvii care au văzut născându-se primele civilizații, Tigrul și Eufratul.

Electricitatea produsă în GAP (Proiectul Sud-Estului Anatolian), e folosită în vestul industrial.

Armata, la fiecare pas, are ce păzi: defilee, baraje, piloni și gazoducte. Uimitoare, cu desăvârșire nouă pentru mine, mi s-a părut arhitectura unităților militare, amplasate la înălțime, ca niște fortificații în stil ultracontemporan, în plus față de cele de uz normal de pe șosea.

Spre Diyarbakir, în inima regiunii kurde, controalele se întețesc, dar nu și pentru turiști, cu excepția mașinilor de Iran și Irak.

Poate e doar o senzație personală, însă la sfârșitul acestei luni întregi de parcurs Turcia în vreo opt mii de kilometri,

am avut impresia că turcii nutresc o afecțiune specială față de români, pretutindeni, de la pichetele de control până în biserici și moschei, ori poate așa se poartă cu toți călătorii, indiferent de unde vin, sunt musafiri cu drepturi egale.

Pe măsură ce intuiția mi se confirma, ajunsesem să manifest o vagă trufie, de neconceput în Occident, legată de calitatea de români în virtutea căreia ți se permite să-ți bagi nasul oriunde.

Pe un flanc de munte care domină câmpia, lozinci înscrise gigantic, vizibile de departe, cinstind Turcia. La cu totul altă scară, văd căscioare de amărășteni cu drapelul fluturând și chiar cu mici slogane.

Alte lozinci slăvesc regiunea, armata, jandarmii, care înseamnă aici trupele antitero.

În sfârșit, Antiohia. Pe aceste pamânturi pe care a bântuit Sfântul Pavel, în alchimia misterioasă plăsmuită între gânduri și mersul pe jos, toate aceste peisaje l-au inspirat și i-au deschis porțile cerului.

În zece ani, Sfântul Pavel a parcurs peste treizeci de mii de kilometri în regiune, cea mai mare parte pe jos, ca și împăratul Hadrian de altfel.

Înainte de Tars, zăresc impresionantul port Ceyhan, unde se termină conducta care aduce petrolul azer la Mediterana traversând Anatolia pe la Erzurum.

Drumul spre nord, la Ankara, înseamnă aproape sfârșitul călătoriei, deși aș vrea să hoinăresc prin Turcia mult și bine.

Pe ogoare apar și primele semne de toamnă.

Agricultorii trudesc la strânsul recoltei și observ niște întinse suprafețe roșii, de aceeași nuanță ca drapelul Turciei,

semn că toamna e anotimpul cel mai potrivit ca să străbat acest ținut, când totul intră în armonie pe dinafară și în lăuntruri.