Franța – ore de drum

Oameni și zei

Paris, 2023

Iubitorii de pictură italiană se vor delecta cu expoziția dedicată maestrului venețian Giovanni Bellini și anturajului său artistic la muzeul Jacquemart-André.

20230304_105947

Mi s-a părut exaltantă punerea nespus de armonioasă în dialog a Maestrului cu prestigioșii săi contemporani în tablouri aduse din muzee vestite și secretoase colecții particulare.

20230304_110857

Giovanni se bucura de o ascendență respectabilă ca fiu ilegitim al pictorului venețian Jacopo Bellini, în mare vogă prin 1435, și se formează cu fratele său, Gentile, în atelierul părintesc.

20230304_114640

În adolescență, ca urmare a căsătoriei surorii sale cu pictorul padovan Andrea Mantegna, stilul începe să i se schimbe sub influența celebrului cumnat.

20230304_113345

Secole-n șir, Veneția a fost partenerul comercial privilegiat al Imperiului Roman de Răsărit. Datorită prosperității sale și legăturilor cu Orientul, Serenissima devine unul dintre orașele cele mai cosmopolite ale lumii creștine.

20230304_111954

La începutul secolului 15, amenințarea puterii otomane prinde contur și în 1453, când cade Constantinopolul, mii de refugiați iau drumul Veneției cu toată agoniseala sub formă de manuscrise, icoane și relicve.

20230304_114520

Giovanni, desi interesat și atras de tehnici inovative, nu rămâne indiferent la farmecul arhaismului bizantin.

20230304_110134

Vom vedea cum Madonele sale preiau adeseori gesturile codificate ale icoanelor bizantine, cu misterioase caractere grecești, fundal aurit ori decorațiuni cu mozaic colorat.

20230304_111801

Tot în acea perioadă, datorită poziției sale strategice în circuitul comerțului, la Veneția ajung opere de artă din toate părțile Europei.

20230304_112850

Fără să fi întâlnit niciodată vreun pictor flamand, Bellini va lua cunoștință de tehnici și procedee specifice grație tablourilor cumpărate de venețieni.

20230304_113758

Așa se face că în pânzele sale încep să apară peisaje din Țările de Jos, realiste și poetice deopotrivă.

20230304_114848

Noutatea artei sale îi creează un renume printre credincioșii dornici de a-și constitui o ambianță intimă pentru rugăciune și meditație înconjurați de opere de artă, ale căror personaje se adresează doar lor.

20230304_114329

Legătura între imagine și spectator se intensifică datorită unui studiu aprofundat asupra privirii ca experiență specială de comunicare cu dublu statut, religios și artistic.

20230304_114755

Complicitatea artistică profundă cu un faimos confrate și mare călător, Antonello da Messina, se stabilește de îndată ce sicilianul debarcă la Veneția, atras de pictura lagunară.

20230304_113313

Bellini mărturisește a fi preluat elemente din tehnica lui Antonello, pe care-l consideră un model.

20230304_113012

Cum era și firesc, Maestrul a reprezentat el însuși o sursă de inspirație pentru pictorii din vremea sa, ca în cazul lui Giorgione cu un tablou căruia i s-au atribuit virtuți miraculoase. Pentru mine a fost o premieră absolută să văd într-o expoziție o operă considerată mult timp drept icoană făcătoare de minuni, căreia credincioșii veneau să i se închine și să facă donații la Scuola Grande di San Rocco.

20230304_115451

Din fiecare expoziție rămân cu ceva la care mă gândesc mult timp după aceea. De la Bellini, am rămas cu priveliștea. Arta sa preamărește frumusețea naturală a peisajului din spatele Madonelor, spații care îndeamnă la visare. Cu greu, răpită de acele zări, mă desprindeam de tablouri.

20230304_114231

Putem intui că reprezentarea planului secund nu se mărginește doar la crearea unei scenografii, citim în el gânduri, idei, aspirații. Peisajele nu sunt imaginare, ci reprezintă locurile pe unde a călătorit Maestrul, prin împrejurimile Veneției. Însă, chiar dacă el nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de Serenissima, i s-a dus vestea, iar cei mai reputați artiști nu stăteau pe gânduri să străbată Europa ca să-l vadă. Pentru Albrecht Durer, care l-a vizitat în atelier, Bellini e cel mai mare pictor al tuturor timpurilor.

20230304_115403

Giovanni Bellini și ai săi vor rămâne la Paris până în 17 iulie 2023, așa că dați fuga să-i prindeți !

Never Let Me Go

Loches, 2018

O neînsemnată și liniștită așezare a avut șansa de a fi scena unei povești de dragoste cu răsturnări de situații.

La începutul după-mesei, în plină vară, orașul mă întâmpină toropit.

Mă adaptez la ambianță și încep vizita cu o ușoară confuzie donquijotescă.

În centru ginesc mai întâi colegiala Saint-Ours, cu cele două piramide octogonale flancate de câte un turnuleț și o iau drept castel.

Dar nu, pentru că, potrivit urbanismului medieval, castelul e cocoțat pe un delușor și nu se zărește din centru.

Până la el avem de ocolit pe străzi medievale înguste.

Am ales să-l vizitez pentru că aici odihnește una dintre cele mai celebre amante regale, Agnes Sorel,

care s-a stins la numai douăzeci și opt de ani, în plină idilă cu regele Charles VII.

Regele nu voia să se îndepărteze de ea nici măcar o clipă,

recunoscător că l-a scăpat de depresie și datorită inspiratelor ei încurajări în operațiunile de redresare a regatului.

Povestea a durat câțiva ani în ciuda îndârjitelor opreliști ale Curții, până la moartea ei.

Îndurerat, regele i-a construit monumentul funerar în capela castelului, dar călugării, indignați de inițiativa sa, i-au pus în vedere să-l deplaseze din spațiul sacru.

Ok, a spus regele, dar voi transfera și toate donațiile aferente în locul unde voi instala monumentul.

La argumentul financiar, călugării au cedat și astfel locul ei de odihnă a rămas unde și-a dorit suveranul.

Doar că, în 1789, la revoluția franceză, soldații au profanat rămășițele crezând, după magnificența monumentului, că era vorba de o sfântă,

așa că, ulterior, sculpturile au fost refăcute de la zero.

În castel nu s-a păstrat mai nimic,

dar putem admira câteva decorațiuni de valoare cum ar fi tapiseria cu alegoria muzicii,

una dintre preocupările frumoasei favorite.

Grădina de legume și fructe, tot medievală,

câștigătoarea unui premiu de calitate a prezentării, mi-a sugerat câteva aranjamentele fructifere.

Un pic mai departe, donjonul din secolul 11, mărturisitor de istorii,

străjuiește iubirea.

Sincerely Yours

Paris, 2019

Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.

Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.

Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.

Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.

De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.

Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,

o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.

În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.

Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,

despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.

Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,

artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,

cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.

Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.

Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,

pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.

Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.

Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.

Lectură de drum :

Martin Amis, London Fields

Mobilă și durere

Paris, 2021

Regele-Soare obișnuia să-și plimbe cu el toate catrafusele de câte ori se muta de la un castel la altul.

Doar că, la un moment dat, și-a dat seama că încep să-i dispară din lucruri. A bănuit ce se întâmplă și, după investigații, s-a dovedit că unii dintre protejații săi se învățaseră să le împrumute ocazional pentru evenimente regale organizate în reședințele lor și uitau să le mai restituie.

Atunci a luat hotărârea să înființeze un sector de administrare a mobilierului, cu obiecte decorative cu tot, și să numească drept responsabil o persoană de mare încredere care să-i raporteze personal.

A dat dispoziția construirii unui sediu în Place de la Concorde, devenit astăzi Hôtel de la Marine, fost Minister al Marinei timp de două sute douăzeci și șase de ani.

Primul intendent, Monsieur de Fontanieu, a ocupat funcția șaisprezece ani, preluând responsabilități asemănătoare de la tatăl și bunicul său, și ei în slujba instituției regale.

Al doilea și cel din urmă, Thierry de Ville-d’Avray, a reținut mai mult atenția istoriei, deși a ocupat postul doar opt ani înainte de a fi executat de revoluționari în 1792.

Prim valet în camera regelui, Thierry de Ville-d’Avray își cumpără postul de intendent al mobilierului regal de la predecesorul său. Recent înnobilat și apropiat regelui Ludovic 16, nefericitul urmaș al Regelui-Soare, fiecare mișcare îi era pândită și comentată.

Regele sentimental îl păstrează în cercul său apropiat în virtutea faptului că valetul îl servise pe tatăl său și-l cunoștea de când se născuse.

Thierry aspiră la un rang mai înalt, își chivernisește veniturile și, atunci când se ivește ocazia, decide să cumpere onorabila poziție.

Ludovic își dă acordul și iată-l pe destoinicul valet instalându-se într-un palat pe cinste.

Soția lui, care ocupase până atunci titulatura de primă cameristă a Mariei-Antoaneta, își dă demisia ca să-l ajute pe Thierry în ambițioasa întreprindere.

Regele are în el încredere deplină, așa că Thierry nu va sta pe gânduri să îndrepte tot ce scârțâie în administrarea defectuoasa a mobilierului care se degradează pe zi ce trece.

Va avea misiunea sa cumpere, să depoziteze, să întrețină, să repare mobila regală, să comande piese unice, iar colecțiile să fie expuse publicului în saloanele palatului ca să-i impresioneze pe străini.

Programul său managerial începe prin reamenajarea instituției, cu statut de reședință personală, birou, depozit și muzeu. Parcursul oferit de palatul redeschis în 2021, ghidat după toate regulile artei, ne oferă o cronică a vieții sale zilnice.

Urcăm scara intendentului, traversăm un vestibul ca să ajungem în anticamera unde colaboratorii așteaptă să fie introduși în biroul său.

Cabinetul de fizică, etapă obligatorie a procesului de fabricație, îl ține la curent cu toate invențiile.

Dormitorul cu baia,

amenajate în camera fostului intendent, fac trecerea în partea comună a locuinței.

Cu soția nu se întâlnește doar ca să ia masa în sufragerie, ci și, conform uzanțelor mondene, în salonul de companie, unde cei doi soți își petreceau serile ținându-și de urât.

Dormitorul doamnei a fost amenajat un pic mai departe ca să nu fie deranjată de activitățile soțului.

Activități printre care, în treacăt fie spus, se număra și cea desfășurată în cabinetul oglinzilor, indispensabil iatac de întâlniri galante, decorat cu picturi în care duduile sumar îmbrăcate au fost transformate de către Ministerul Marinei în îngerași durdulii, fără să strice oglinzile.

După ce ieșea revigorat din iatac, intendentul putea trece direct în cabinetul aurit, spațiul oficial de primire al oaspeților de seamă.

Întreprinzător, celelalte odăi le-a organizat ca pe un muzeu de arte decorative, deschis publicului o dată pe lună, cel dintâi din Europa de acest profil, expunând chiar și bijuteriile coroanei care, direct din vitrine, urmau să fie furate de revoluționari în 1789.

Toate aceste inițiative adăugate noului său statut suplimentar obținut după revoluție, de primar al orașului Versailles, primul post de acest fel creat după căderea monarhiei, atrag invidia anturajului.

Ca urmare, i se inventează niște acuzații fantasmagorice care-l trimit în 1792 pe eșafod, după ce instituția trecuse deja în proprietatea statului. Cum au ajuns marinarii în această clădire ?

Tot prin intermediul său deoarece, ca să rămână în familie, îi propusese unui văr apropiat, secretar de stat la Ministerul Marinei, să închirieze jumătate din palat. Dar, în momentul când se va înfăptui acest proiect, el nu va mai fi acolo.

Ora fântânilor

Crissay-sur-Manse, 2021

Pentru călătorul în căutare de liniște în toiul verii, Franța rurală e tot ce-și poate dori.

Să ne oprim pe Valea Loarei, într-o mică localitate cu arhitectură gotic-flamboaiantă din secolele 15-16, adică de la sfârșitul perioadei gotice, când stilul atinsese apogeul,

un reper istoric pe harta războiului de o sută de ani între Franța și Anglia.

Strada principală îngustă trasează pașii drumețului printre șirurile de căsuțe.

Venind din depărtări, câmpul pare să-și facă loc în peisajul nemișcat.

Decorul mi se pare vag cunoscut, poate în preajmă s-a filmat Tous les matins du monde, despre Marin Marais, compozitorul a cărui muzică îmi acompaniază clipe introspective.

Și tot la întoarcerea spre sine îmi dau de gândit fântânile pe care le întâlnesc,

în profunzimile cărora personajele lui Haruki Murakami n-ar șovăi să coboare.

Nici țipenie.

Oamenii sunt retrași în spațiul lor intim, pe care nu-l zărim din stradă, în vieți marcate de discreție, de liniște sau neliniști secrete.

Străzile goale par indiferente la trecerea timpului, ca și copacii, florile arbuștii. Domnește splendoarea melancolică a unei așezări nu foarte dornică de a integra circuitul turistic convențional.

Peisajul blând, un pic trist, se împotrivește tăcut tendințelor oficiale dictate de comerț.

De obicei, locuitorii unor astfel de cătune sunt goniți din metropole de constrângeri legate de un stil de viață claustrant și de condițiile financiare.

Mă cuprind sentimente contradictorii.

Exaltare că mă aflu într-un loc cu desăvârșire pustiu, angoasă că nu știu ce ascunde liniștea din spatele zidurilor și desfătare că am acest loc doar pentru mine.

Cei în jur de-o sută de locuitori ai satului au meritul de a fi reușit să pastreze atmosfera veridică și emoționantă a Franței rurale, cu locuințele adunate în jurul castelului demn și semeț, dar abandonat.

Casele mai vechi, cu fântâni poate la fel de vechi în spațiile dintre ele rămase așa din timpul medieval,

le-am privit în preajma bisericii construită prin 1527

la inițiativa celui mai înstărit om din sat.

Gospodăriile mai îndepartate, cu acareturi, s-au dezvoltat ca niște mici ferme, cu turnulețe ascuțite, ferestre medievale, porți istorice.

Toate străduțele, oricât de neînsemnate, care duc spre cătunele vecine au aparență îngrijită, au farmec chiar și casele nelocuite cu grădini năpădite de flori sălbatice.

În timpul preumblării de cam o oră, n-am văzut nici brutărie, nici patiserie sau alt comerț, și n-am întâlnit suflet de om.

Culmea minunilor

Corps, 2022

La sanctuarul Notre-Dame de la Salette se ajunge pe o șosea îngustă care pornește din satul Corps, departamentul Isère, aflat la poalele Alpilor.

20220406_125053

În aprilie, abia se desprimăvărase și, pe măsură ce urcam, zapada era tot mai multă.

20220406_124858

Francezii îl consideră a doua destinație de pelerinaj ca importanță, după Lourdes, datorită aparițiilor mariale.

20220406_144535

La 1.800 de metri, aerul e înviorător și limpezește gândurile.

20220406_131322

Se spune că aici, la 19 septembrie 1846, Sfânta Fecioară s-a arătat, plângând, și a stat îndelung de vorbă cu doi copii de păstori.

DSCN7121

Autoritățile ecleziastice au inițiat o anchetă ca să verifice adevărul din spusele lor și, ca urmare a recunoașterii oficiale, un sanctuar a fost ridicat pe acest loc în 1865, spre care se îndreaptă astăzi peste trei sute de mii de pelerini pe an.

20220406_132451

Dar nu doar ei, întrucât toată creasta muntelui e brăzdată de poteci de drumeție, iar lăcașul reprezintă și o etapă de repaus pentru excursioniști.

20220406_144506

În timp, pe lângă biserica principală s-a ridicat un complex impresionant, cu o capelă modernă,

20220406_135359

un oficiu de primire a pelerinilor,

20220406_134933

un hotel,

20220406_140000

săli de mese, magazin, săli de conferințe și de concert, hol expozițional unde am văzut obiecte vechi din regiune,

20220406_142527

iar în exterior, spații amenajate de picnic pe lateralul bisericii, la adăpost de vânt.

20220406_141251

Primii pelerini au ajuns aici la doar două zile după ce a avut loc apariția, iar vestea a început să se răspândească.

20220406_140335

Mai întâi au venit oameni suferinzi, transportați pe dos de măgăruși sau pe jos, pe povârnișuri, cu speranța că izvorul care a țâșnit pe acel loc îi va vindeca, așa cum s-a și întâmplat în unele cazuri, după cum atestă arhivele lăcașului. Chiar și acum, am văzut cum puținii călători își umpleau sticluțele.

20220406_130733

Cu timpul, s-au bătătorit poteci, s-a construit șoseaua și au început să vină tot mai mulți căutători de liniște sufletească.

20220406_134910

În momentul de față, complexul se află în grija unei comunități de preoți și de călugărițe, dintre care am și zărit două asiatice ocupate să schimbe florile în biserică.

20220406_140848

De la bun început, toată lumea s-a întrebat de ce Maica Domnului s-a arătat plângând.

20220406_143158

Singura sursă de informație a rămas comunicatul dat de comisia ecleziastică numită să certifice caracterul miraculos al evenimentului, care declara că, în acea perioadă tulburată de foamete, boli, sărăcie și războaie, Maica Domnului plângea de mila oamenilor, însă a dorit să le transmită, prin mijlocirea celor doi copii necăjiți, un crâmpei de speranță.

DSCN7127

Grandoarea și puritatea peisajului m-au îndemnat să-l iau în seamă.

Câtă frunză și iarbă !

Paris, 2021, 2022

Insule de verdeață presărate pe itinerariile mele pariziene mă îmbie să-mi trag sufletul. Mă opresc oriunde priveliștea e revigorantă și banca e confortabilă, privind cum defileză prin fața mea gură-cască, amploaiați, pierde-vară, cadâne și cadâni. Deschid o carte sau un pachețel cu ceva dulce.

Stați și voi o clipă ?

1.În plin Cartier Latin, dau peste Ronsard, într-un scuar miniatural pe rue des Ecoles.

De cealaltă parte a străzii, veghează statuia lui Eminescu, lângă biserica românească. Mă așez aici de fiecare dată cu nerăbdarea de a deschide cărți abia cumpărate, pentru că toate librăriile care mă interesează se afla în apropiere.

2.Colțul bulevardului Raspail cu rue de la Campagne-Première e albastru, mai precis IKB, ușor de recunoscut în muzee. Atelierul unde Yves Klein l-a inventat și a creat numeroase opere se află pe această stradă. În margine, un ecran vegetal care te izolează de zgomotul și poluarea bulevardului. Plantele și arbuștii au fost aleși datorită coloritului autumnal și ca să pună în valoare identitatea culorii care l-a consacrat pe artist.

Băncile, bordurile care separă aleile au fost vopsite în celebra nuanță. Pe aceeași stradă au mai locuit Rimbaud, Verlaine, Aragon, Modigliani și tot aici a fost filmată ultima scenă cu Belmondo din Au bout de souffle.

3.Clinchetul tacâmurilor, conversația în surdină, atmosfera lipsită de griji îmi încarcă bateriile în acest mic scuar din arondismentul 5, în zona facultăților.

Momentul meu preferat e asfințitul de sfârșit de vară, când se conturează deja planuri de toamnă, iar ,,chez Lena et Mimile’’ clienții umplu terasa.

4.Descopăr că pe Champs de Mars au statornicit o stână de oi și capre pe bogata pașune lăsată în legea ei.

Aflu că treptat, Parisul e pe cale să se transforme într-o așezare rurbană și, ca antidot al poluării, numai întoarcerea la forme arhaice de transport ne-ar putea salva. Abia aștept să văd bulevardele pline de șarete.

5.În Place du Président Mithouard, avenue de Breteuil, cel mai frumos e în aprilie, când pomii înfloriți mov îmi evocă Ciudad de Mexico, unde m-au vrăjit pomii care înfloriseră albastru. Mă așez un momentito doar ca să sorb din priviri, cu nesaț, exotismul unui colțișor ferit de turiști.

6.Mă trec fiorii când mă gândesc la istoria nemiloasă care definește Place de l’Estrapade, din capitolul execuțiilor publice care constituiau, până în secolul 17, un spectacol banal.

Uneori intru în librăria portugheză și braziliană, unde au multe carți despre parcursul iezuiților prin lume și începe să mă cuprindă dorul de ducă.

7.Centrul Parisului meu personal este piața Sorbonei, unde clipocitul apei, atunci când fântânile funcționează, se împletește cu zumzetul cosmopolit al conversațiilor. Aici începe Cartierul Latin, care se numește așa pentru că, în Evul Mediu, studenții veniți de peste tot și stabiliți în acest perimetru se puteau înțelege între ei doar în latină, în ciuda celorlalte două limbi concurente, greaca veche și ebraica.

8.O varietate de arbuști, tufișuri, copaci și plante demnă de o gradină botanică mă ademenește și mă răsfață cu tihnă umbroasă și înmiresmată în părculețul Paul Langevin, pe rue Monge, la Politehnică. Desișul lor stă pavăză poluării cauzate de mașini.

9.Între colegii, facultăți și librării, cei care se opresc în place Paul Painlevé au legături cu una sau alta dintre ele, socotesc eu urmărind cum toți cei așezați poartă cu ei cel puțin o carte, dacă nu chiar sacoșe întregi, din care scot și lasă pe bănci exemplare pentru doritori.

10.În apropierea Senei, refugiul meu liniștit este scuarul Gabriel Pierné, dirjor și pianist. Din biblioteca Mazarine care ține de Institut de France, sediul academicienilor francezi, răzbate izul paginilor, învăluind exemplare rare de cireși, rododendroni și magnolii, la umbra cărora sunt instalate bănci în formă de carte pe care, firește, mă pun cu burta.

11.Hotel des Sens, un palat construit prin anii 1475, are în incintă una dintre cele mai primitoare grădini pariziene. Nu întâmplător, pentru că, din 1961, palatul găzduiește o bibliotecă. Istoria menționează că, după revoluția franceză, a avut o soartă zbuciumată și a trecut prin multe transformări, răstimp în care a funcționat și ca fabrică de dulcețuri.

12.Un fermier îmbogățit din impozitul pe sare și-a construit o reședință pariziană care a preluat denumirea sursei sale de venituri, Salé. Astăzi, în frumos renovatul palat s-a instalat muzeul Picasso, iar parcul alăturat, Leonor Fini, acoperă o suprafață pe care s-a aflat dintotdeauna o gradină unde, în trecut, creșteau de-a valma ierburi și plante aromatice la discreția gospodinelor din cartier.

13.Fiecare țară are Orientul ei, fiecare oraș Orientul lui. Îndreptându-mă spre el, traversez Gradina Botanică de fiecare dată când merg la IMA (Institut du Monde Arabe).

Expozițiile pe care le vad nu-mi sunt de ajuns, nici colecțiile principale, așa că intru în librăria Institutului și răsfoiesc până la ora închiderii.

De curând, mi-am cumpărat cartea scrisă de un călător care a traversat de două ori Turcia pe jos.

14.În Tuileries, domnește un nebănuit spirit câmpenesc, mai ales de când un țap pripășit în zona de peluză ispășește oarece vină pozând turiștilor.

Îmi caut banca preferată în preajma unei fete necăjite, pentru că și eu mă simt așa uneori.

Remediul ? Mă reped în prima cofetărie și-mi iau un fondant au chocolat.

Despre grădinile muzeelor, discrete și exclusiviste, vă voi spune altă dată.

La vie en rosé

Franța, 2021

Îmi place să pornesc în căutări fără o destinație precisă și, de această dată, inițiez un circuit dionisiac.

20210817_161258

În Franța, vizitarea unei podgorii, atunci când ai norocul să dai la vânzare chiar peste viticultor, se desfășoară ca un mic eveniment cultural, cu explicații dinamice care ating istorie, sociologie, etnografie, gastronomie.

20210731_131002

De obicei, conversația este ilustrată de câteva eșantioane după un ceremonial cu reguli fixe: un spumant, două albe, un rosé, patru roșii, toate acestea pentru cine nu șofează.

20210730_194337

În regiunile pe care le-am parcurs, degustările sunt gratuite, foarte rar condiționate de cumpărarea unei butelii.

20210802_115429

Am vizitat mai mulți producători unde se practică integral o viticultură ecologică și vă împărtășesc câteva opriri unde plăcerea vizitei a fost specială.

Conversația cea mai plăcută

Saladin, 2021

DSCN4128

Actriță ? Profesoară ? Cu o vervă cuceritoare trădând dezinvoltura celor obișnuiți să se adreseze unui auditoriu amplu, o doamnă la pensie trăită la Paris, mamă a două surori viticultoare din Ardèche, a luat fără fasoane în primire micul nostru grup. M-a amețit în doar câteva clipe farmecul acestui prolog teatral, iar prezentarea vinurilor s-a desfășurat ca un spectacol în mai multe acte, fiecare de o culoare diferită. Cântăm ?

20210731_154455

Nu de alta, dar unul dintre sortimente se numește ,,Tralala’’.

Paleta cea mai diversă

Rocheville, 2021

DSCN4637

Vinul de Anjou face parte din lista mea de preferințe și, de câte ori ajung în regiune, aleg să vizitez un domeniu. Aici, spațiul de primire este generos, minimalist-tradițional și gol.

DSCN4649

În fața magazinului se afla via și am întrebat dacă era proprietatea lor. Nicidecum, mi s-a răspuns cu subînțeles, via aceasta nu este bio, vă puteți da seama după lipsa completă a buruienilor, care nu ar avea cum să dispară fără ierbicide. Parcela lor se afla încă și mai departe de circulație și poluare. Am apreciat soiuri pe cât de numeroase, pe atât de diferite, acompaniamente ideale pentru orice produs culinar.

Buchetul cel mai poetic

Vacqueyras, 2021

DSCN3369

Pe urmele cavalerului Raimbaut de Vaqueiras, trubadur, sfetnic de taină al mai-marilor, aventurier, am străbătut Orientul, de la Constantinopol, unde a luat parte la cucerire, la Salonic și îndărăt spre plaiul său natal unde el n-a mai ajuns, pierzându-i-se urma în Munții Rodope.

20210802_115024

Cu un așa vin în cătunul de baștină, nu e de mirare că a ajuns respectatul autor al unui volum epistolar de comentarii politice și al unor șlagăre pe care s-a dansat cu înfocare în Evul Mediu.

DSCN3367

Cultivată pe parcele cu sol diferit, printre dealuri, pe traseul romanității provensale, domeniul Vacqueyras se bucură de prestigiul de a-și trimite producția aproape integral spre restaurante înstelate.

Rosé-ul meu preferat

Marcillac 2019, 2021

20210722_163149

Proprietara e tânără, sprințară, dar cu o privire obosită, fără chef de vorbă și cu mâini muncite, îmbătrânite înainte de vreme. Nu e nevoie să menționeze ca ea și soțul lucrează via integral, fără ajutoare.

20210722_163520

Spațiul de prezentare e improvizat așa cum s-a putut. Aici am poposit de două ori și vă voi spune cândva, mai în detaliu, ce am învățat de la ea.

20210802_120512

Film de drum:

Alexander Payne, Sideways (2004)

Cu vederi largi

Paris, 2021, 2022

Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.

Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.

La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.

Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.

Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.

Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.

Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.

Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.

Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.

A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi, în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.

Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.

În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.

La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.

Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.

Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.

Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.

Muntele vrăjit

Paris, 2022

Templele au forma munților iar oamenii din Anzi au forma templelor, așa cum stau ei ghemuiți, răbdători și demni, gândindu-se la câte-n lună și-n stele.

Tot ce li se întâmpla lor, cu trei mii de ani în urmă, ni se întâmplă și nouă.

Naștere, iubire, sacrificii, strategii, împodobire, lux, adevăr, aparențe, rivalități, epidemii, războaie, moarte.

Se ajutau precum căutăm și noi sprijin în tot ce putem, în zei, șamani, credințe, superstiții, sentimente, pasiune.

Pășesc prin întunericul albăstrui, trec de la un capitol la altul al colecțiilor aduse de la Lima, pe cât de vaste pe atât de prețioase, care trasează repere de civilizație precolumbiană din anul 1200 î.Hr. până în secolul 15, când a fost edificat Machu Pichu, într-o expoziție eveniment la Cité de l’architecture& du patrimoine, place du Trocadéro, pe care o puteți vedea până în 4 septembrie 2022.

Universul vechilor peruani era format din trei lumi contectate prin semne doar de ei știute, iar aspirația lor era să treacă dintr-una într-alta, ca să nu rămână captivii uneia singură, imperfectă.

Obiectele din temple reunite aici ilustrează credințe, ritualuri, structura puterii și fapte eroice. Templele erau accesibile doar elitei.

Doar preoții, nobilii și conducătorii aveau acces în interior, unde se păstrau comorile, în vreme ce oamenii de rând rămâneau afară, pe platformele dintre etaje, fără să aibă habar ce se află înăuntru.

Multe vase au decorațiuni de șarpe abstractizat sub formă de spirală, precum fluiditatea apei și a sângelui, considerate energie vitală.

Spiralele și fluidele care se preling reprezintă transformarea armonioasă, scurgerea anotimpurilor, a ciclurilor, și creează posibilitatea unor noi începuturi.

Deslușesc spirale încrustate pe cel mai vechi obiect din expoziție, stela din 1250 î.Hr., care reprezintă o femeie.

Șarpele este singura vietate cu acces în lumea subterană, loc de origine a apei necesare producției culturilor. Tot acolo se află și strămoșii, garanți ai fluxului acvatic.

Conexiunea cu ei era o aspirație permanentă, întrucât apa era indispensabilă pământului, cum sângele e indispensabil corpului. În lipsa lor, viața se stinge.

De aceea, pelerinajele, ritualurile și evenimentele religioase erau dedicate ploii și fertilității, iar în perioadele de secetă se duceau mai multe războie ca de obicei nu pentru că s-ar fi iscat conflicte între comunități, ci în vederea capturării cât mai multor prizonieri de război, al căror sânge reprezenta ofranda dorită de zei în schimbul ploii.

Capul este punctul culminant al corpului uman, cel mai aproape de cer și divinități și, din acest motiv, era decisiv în luptă.

Podoabele pentru cap, din aur și argint, metale cu valoare egală, erau cele mai prețioase și, de aceea, râvnite, pentru că îl însoțeau pe conducător în lumea de dincolo, garanție a prelungirii existenței sale sub formă de strămoș.

Între obiectele prețioase necesaare călătoriei spre lumea inferioară, aurul reprezintă sudoarea Soarelui, iar argintul lacrimile Lunii și erau în proporții egale.

Datorită posibilității lor de a zbura sus pe cer, în apropierea astrelor, păsările reprezintă lumea superioară, diurnă, vizibilă, a soarelui, lunii și a ploii. Păsările de pradă ajung cel mai aproape de zei. Dar nu toate.

Cormoranii, care se scufundă adânc ca să pescuiască și bufnițele care vânează doar pe întuneric dovedesc legături neștiute și clandestine cu lumea inferioară, la fel ca șarpele care se strecoară sub pământ în incursiuni secrete, de nepătruns.

De aceea se presupune ca aceste vietăți știu mai multe, ca în cazul unui personaj simpatic, șamana bufniță, înțelepciunea întruchipată, care-i scoate pe eroii temerari din belea. Zeul bufniță, o combinație dintre pasăre, om și șarpe, beneficiind de toate calitățile acestora, unifică ziua și noaptea.

Ziua curcubeul, iar noaptea Calea Lactee sunt întruchipări ale apei pe cer, curcubeul care gonește ploaia și Calea Lactee asemănătoare unui fluviu celest format din stelele ca niște picături de foc.

Zeul soarelui și zeul Căii Lactee erau cei mai importanți și ei se reuneau la Echinox, moment de sărbătoare dintre anotimpuri, de întâlniri regeneratoare, când comunitatea sărbătorea cot la cot cu pelerinii și chefuia cu chicha, un fel de bere din porumb, consolidând legăturile, aidoma zeilor.

Zeul cu picioare de felină, mâini în formă de aripi terminate în capete de șarpe, cu ochi de bufniță, se număra printre cei mai puternici din lumea precolumbiană, croit din forțele combinate ale felinei, omului, păsărilor, șarpelui, cu acces în lumile lor.

Imaginile altor animale de pradă și ale vânătorilor se pot confunda uneori cu ale zeilor, dar ele nu sunt ce par a fi.

Statuetele au fost găsite în mormintele căpeteniilor și ale oamenlor politici ca să poată fi identificați și să-și continue faptele în lumea inferioară.

Ei dețineau prerogative de viață și moarte pe care nu voiau să le cedeze nici în lumea nevăzută.

Cine voia să devină mai înțelept ca să-și poată ajuta semenii, pornea la drum spre același tărâm al strămoșilor.

Așa a procedat și unul dintre eroii din anii 100-800 d.Hr., care a exploatat puterile animalelor sacre pentru a călători incognito între lumi, deși nu-i era permis, ca simplu anonim.

A întâlnit tot felul de provocări, a avut de înfruntat pericole neprevazute, povestite în detaliu pe ceramică și obiecte. El a devenit un erou legendar datorită îndrăznelii sale, deoarece omului de rând nu-i era îngăduit să dobândească percepțiile puternicelor vietăți, el putea trăi doar Aici și Acum.

Șefii politici și religioși erau reprezentanții zeilor pe pământ și doar ei erau autorizați să călătorească în lumea strămoșilor care garantau siguranța și protecția ținutului.

Cu ajutorul plantelor halucinogene, ei urmau ritualuri în cadrul unor ceremonii speciale. Plantele, semințele și rădăcinile erau mărunțite, zdrobite, amestecate, până la obținerea substanțelor.

Multe dintre recipientele păstrate dovedesc priceperea preoților și a șamanilor, ei înșiși înalți nobili, regi și regine, în prepararea și mânuirea acestor tehnici. În ritualuri, oficianții canalizează spre oameni puterile jivinelor ca să le faciliteaze accesul spre celelalte lumi, superioară și inferioară.

Pentru a avea mai multă credibilitate la sosire, călătorul se împodobea cu bijuterii din porfir și turcoaze cu puteri magice, cel mai adesea coliere, la fel și eminențele care-l asistau.

Porfir transparent ca lumina, turcoaz albastru strălucitor ca cerul și apa.

Aceste călătorii aveau ca scop rearmonizarea celor trei lumi, văzute și nevăzute, pentru ca soarele să nu dispară, iar ploile să asigure belșugul recoltelor. Iar soarele, pământul, cerul, apa să reintre în armonia binefăcătoare.