Telefonează-mi un poem

Paris, 2016

Abia acum am aflat cum se pot transforma cuvintele în ființe, culori, sunete, himere.

20160805_155140

Până să apară John Giorno, poezia rămăsese cu vreo cincizeci de ani în urma celorlalte arte devenite, între timp, multimedia.

ian.2016 215

Poet și personaj memorabil al curentului underground newyorkez, partenerul scriitorului William S.Borroughs vreme de patruzeci de ani, amant și muză al lui Andy Warhol care a filmat cu el șase lung-metraje, până să-l descopere pe Joe Dallesandro, considerat cel mai chipeș bărbat al tuturor timpurilor, personajul nostru e un supraviețuitor al stilului de viață din anii 60-70. Artistul plastician Ugo Rondinone i-a organizat și scenografiat prima retrospectivă din lume la Paris, Palais de Tokio.

ian.2016 213

Încă din adolescență, și-a dorit să fie poet și nimic altceva, iar visul i s-a împlinit aproape de la sine, pentru că n-a fost niciodată nevoit să lucreze, datorită părinților care l-au susținut.

ian.2016 217

Cu timpul, a devenit interpretul propriilor creații, transformând poezia în acrobație lingvistică. Scena l-a hrănit întotdeauna cu energie, le mărturisea celor care se mirau că umple sălile de admiratori entuziaști la cei peste optzeci de ani.

ian.2016 221

În momentele de răgaz, practica meditația budistă lecuitoare de obstacole mentale și gânduri întunecate. Obișnuia să se retragă în sihăstrie până când își primenea mintea.

ian.2016 223

A visat să răspândească poezia nestavilită prin lume, să-i facă reclamă ca unui produs obișnuit, și astfel a întreprins lungi turnee, preferând Italia datorită originii părinților din nobilimea din Puglia și Basilicata.

ian.2016 220

Desenate după codurile revoluției pop, poemele sale au formă de sloganuri, devize, sentințe profetice inspirate din publicitate, presă scrisă, televiziune, la intersecția dintre poezie, artă video, coregrafie, muzică, în fuziunea și globalizarea lor. Cu el, genul liric n-a mai fost liric, s-a transformat cu nonșalanță în altceva.

ian.2016 216

În vitrine văd caietele cu jurnale, panseuri, mărturii, articole de presă, cărți. Ugo Rondinone a lucrat cincisprezece ani la proiectul retrospectivei, studiind întreaga arhivă care acoperea zeci de ani de activitate a lui John Giorno și a transformat-o într-un labirint clandestin din care fiecare ne extragem reperele dorite.

ian.2016 214

Inspirat de conversații telefonice în care el și prietenul său William Borroughs își rosteau poeme, a creat proiectul dial-a-poem, cea mai faimoasă operă a sa, sub forma unui serviciu telefonic gratuit, încă activ în SUA, unde oricine putea asculta versuri, discursuri politice, compoziții sonore, piese muzicale.

ian.2016 218

Milioane de persoane au telefonat ca să asculte poezii înregistrate de autorii înșiși ori de prietenii celebri ai lui John Giorno. Voi afla, cu nerăbdare, mai multe din volumul său de memorii Great Demon Kings.

ian.2016 219

Până atunci, cum spunea el, ,,thanks for allowing me to be a poet’’.

De ochii lunii

Paris, 2019

Vă doriți luna de pe cer ? V-o dăruiesc. Solemnă și discretă, m-a invitat în sferele înalte ale unei expoziții la Grand Palais pentru că, știm bine, ea guvernează artele, inspirația și clarviziunea.

Cei care o urmăresc pas cu pas susțin că tot ea garantează eficacitatea actelor de magie, cum sugerează și Ivan Kramskoy,

are în grijă instinctele, e stăpâna dispoziției zilelor de luni si a intuiției feminine.

Istoria chipurilor sale începe odată cu egiptenii care susțin că zeul lunii, Khonsu, are cap de șoim.

În America latină, -Bolivia și Peru-, s-au imaginat semiluni creștine cu simboluri incașe,

dar în America centrală este, încă, patroana șamanilor.

În Japonia secolului 19, Soma se impune ca o zeiță respectabilă.

În hinduism, apare sub chipul tânărului Chandra, numele curent al lunii, aflată în grupul celor nouă planete importante care influențează soarta omului. Instalat pe un dispozitiv cu rotile care îi permite aceeași mobilitate ca a astrului, îl recunoaștem după cicatricea de pe frunte. Simbolurile sale sunt bastonul și floarea de lotus. Legenda spune că Chandra l-ar fi ironizat pe Ganesh și acesta s-a răzbunat rănindu-i fața (India de nord, secolul 19).

Luna preistorică din secolul 14 î.Hr. devine, în Mesopotamia, martora unei cesiuni de drepturi, așa cum atestă Kudurru din Nazimarutash, momentan în colecția Luvrului din Abu Dhabi. Inscripția consemnează donația unor terenuri din partea unui rege către un templu.

Pământenii traversează momente de cumpănă la fiecare eclipsă, când ea își manifestă puterea deplină și misterioasă.

Predicția eclipselor a fost dintotdeauna o provocare pentru astronomi. Johannes Muller de Konigsberg (Regiomontanus) a fost primul care a anunțat cu precizie acest obscur proces și l-a explicat științific în anii 1436.

Astrologii susțin că eclipsele sunt instrumentele prin care universul atrage atenția asupra nevoii de schimbare. Deciziile luate în timpul unei eclipse se dovedesc irevocabile, ca și cum trecem pe un pod care se surpă și nu ne mai permite întoarcerea. O eclipsă de lună e întotdeauna o lună plină care luminează intens evenimente, clarifică situații și marchează un punct culminant.

Astrul nostru are și îndatorirea să hotărască data unor sărbători religioase, cum vad în tabloul lui Etienne Dinet, în care credincioșii musulmani urmăresc încordați și neîncrezători apariția lunii noi odată cu apusul soarelui, semn sacru care indică începutul postului și al rugăciunii. Iar în calendarele laice, anul nou chinezesc debutează la a doua lună nouă dupa solstițiul de iarnă.

Luna cea mai tulburătoare o regăsesc întotdeauna în satul idealizat al lui Chagall, unde se mai rătăcește câte o căpriță, iar scripcarul pe acoperiș compune acorduri nostalgice. Fly me to the Moon, fredonează Frank Sinatra și, într-o altă lucrare, Marc Chagall pare să-i urmeaze îndemnul.

Dacă ne punem pe studiu, în orele de reverie îi vom încredința secrete cabalistice, ca Tim Nahum Gidal,

contemplând-o printre chiparoși, pe fundalul unui cer întunecat, la Meret Oppenheim.

Mă opresc în tabloul Love Under the Moonlight de Semiha Berksoy, adus dintr-o galerie din Istanbul, și încerc să rămân aici cât de mult.

Film de drum:

Lav Diaz, The Woman Who Left (2016)

16 dintr-o expoziție

Paris, 2019

Din cele douăzeci și șapte de mii de tablouri aflate în colecția muzeului Pușkin, la Moscova, două sute au călătorit pentru prima dată în Occident, la Fundația Custodia din Paris (rue de Lille, 121), un spațiu cu expoziții de calitate.  Colecția a aparținut aristocrației rusești și a intrat în posesia muzeului Pușkin prin naționalizările post-revoluționare. Am ales câteva compoziții rare de grafică, acuarelă și pictură semnate de mari maeștri, vi le prezint și vouă, cu mica lor poveste.

Ați întâlnit vreodată o sibilă ?

IMG_2948

Nu v-ar strica, pentru că sibila are darul profeției. Dar, vă previn, nu-i ușor să-i descâlcești vorbele. Cea de aici are o vârstă venerabilă, e din secolul 15 și e solitară. De obicei, ele se prezentau într-un grup de douăsprezece, nu întâmplător în perfectă simetrie cu cei doisprezece apostoli. Aceste personaje, precum și oracolele din cărțile sibilinice, au fost integrate în iconografia creștină.

Atracția Orientului se înfiripă în arta occidentală prin anii 1400, cu o întreagă hermeneutică pe care foarte puțini o înțelegeau.

IMG_2949

Un bărbat cu turban, probabil un meșteșugar, artizan sau esoterist desenat de Schongauer în Alsacia, parcă ar da de înțeles, prin asemănarea cu un alchimist, că urzește planuri de nepătruns.

Dintr-o fermă atribuită lui Bloemaert, de la sfârșitul anilor 1500, se degajă o melancolie tomnatică și rafinată.

IMG_2956

Subiectul, ferma în stare precară și cei doi păstori pe marginea drumului, e de o banalitate contradictorie. Detaliile, nu. Fiecare element are, separat, o forță care susține filosofia compoziției.

Pieter de Molijin din Harlem, unul dintre reputații peisagiști olandezi din secolul 17, este maestrul vântului și al ploii, specifice acestui ținut.

IMG_2954

Artistul se concentrează asupra efectelor atmosferice greu de stăpânit, care devin personaje incontrolabile. Furtuna, cu ploaia căzând în rafale pe diagonală, te integrează în vârtejul lor.

Este aici și Avercamp, marele maestru al peisajelor de iarnă.

IMG_2957

Un vapor încărcat de furaje lângă Ouderkerk. Câmpia neerlandeză fără sfârșit. Oglinda apei, bruma din aer. Când natura îți pune la dispoziție atâta poezie, totul pare simplu.

Olanda era vestită încă din anii 1600 pentru kermesele și moravurile lejere.

IMG_2951

De la Adriaen van Ostade primim un desen-acuarelă compus cu finețe și umor. O scenă din viața cotidiană a unei ferme din Țările de Jos. Am remarcat atenția acordată detaliilor scenografice, coregrafice și de costumație.

Întoarcerea din Egipt, de Rubens.

IMG_2952

O raritate și o capodoperă din 1614. Sfânta Familie este înfățișată într-un desen executat cu linii rapide, parcă schițat în viteză, respirând cu sufletul la gură nerăbdarea întoarcerii acasă. De fapt, autorul ne povestește un episod autobiografic. Rubens a trebuit să părăsească Flandra cu toată familia ca să scape de persecuția protestanților.

Un peisaj imaginar de Allaert van Everdingen.

IMG_2953

Suntem invitați să admirăm o fortăreață părăsită pe malul unui râu pe care plutesc diverse ambarcațiuni, în acord cu silueta unor turle de biserici și mori de vânt. Se pare că artistul s-a aflat toată viața în căutarea peisajului ideal. L-a gasit în Țările de Jos.

M-am întrebat dacă nu cumva e cam mult spus Kermesa din sat ca titlu al compoziției grafice a lui Jan van Goyen.

IMG_2958

Exuberanța și dănțuiala dionisiacă a sărbătorilor flamande pare destul de estompată și rezervată, mai ales că trăsăturile chipurilor sunt neclare. Ideea e mai mult de personaj colectiv într-o reuniune negustorească. Prin singularitatea lui, tabloul e dintre cele mai valoroase.

Esența vieții pastorale franceze este surprinsă de Charles-Joseph Natoire, artist din secolul luminilor (anii 1700),  într-o compoziție detaliată care justifică binecunoscutul dicton ,,heureux comme Dieu en France’’.

IMG_2955

În Franța rurală găsim de toate: un castel aristocratic, câteva așezăminte spirituale (colegială, mănăstire, abație) azi cu folosință culturală, fortificații, pășuni pe care pasc turme zdravene, localuri unde poți savura delicatese. Atunci, ca și acum.

N-a fost nevoie să citesc eticheta explicativă, pentru că personajele pictate din spate sunt marca lui Caspar David Friedrich.

IMG_2962

Cei doi domni ne invită la o clipă de contemplare și par foarte absorbiți în meditație sau în conversație. De la George Banu mi se trage pasiunea pentru sincretismul acestui subiect, m-am delectat cu albumul său, Spatele Omului.

O foaie cu o dublă acuarelă de Karl Briullov, destinată să ilustreze atlasul călătoriei în Grecia, din 1835, a lui Vladimir Davydov.

IMG_2967

Jurnalul lui Davydov ne dă indicii despre peisajele care au inspirat cele două acuarele. Prima reprezintă o furtună pe muntele Diaforti, considerat de către arcadieni ca fiind reședința lui Zeus. A doua redă același peisaj pe vreme însorită. Efectele dramatice sunt cu adevărat jupiteriene!

Îndrăgostit de spațiul oriental, pictorul francez Eugene Delacroix, maestrul desfășurărilor impetuoase, are și o faimă de mare călător.

IMG_2964

Acest Arab odihnindu-se în natură a fost produs în timpul voiajului său în Maroc și Algeria, în 1832. Personajul pare că abia aștepta să se lase în voia unei stări de moleșeală, indiferență, nepăsare. Nu contează cine e arabul, prezintă interes doar atitudinea definitorie pentru un stil de viață. E molipsitoare, nu ?

Altfel stau lucrurile cu Noapte (turcoaică adormită) de Karl Briullov.

IMG_2965

Ceaiul, papucii, ghiveciul cu florile pe pervazul străjuit de grilajul discret al ferestrei, broboada care îi servește ca șorț, turbanul au, fiecare, povestea lor. Considerat primul pictor rus de renume internațional, Briullov a întreprins o călătorie în Turcia și Grecia în 1835, după ce a studiat cincisprezece ani la Roma.

Dimineață grecească la Miraka, tot de Karl Briullov.

IMG_2966

În 1835, pictorul îl însoțește pe Vladimir Davydov, nepotul contelui Orlov, într-o călătorie în Grecia. Aristocratul avea în plan să-și publice impresiile sub forma unui atlas ilustrat. Această acuarelă reprezintă singura scenă populară din jurnalul lui Davydov, preocupat în general doar de monumente și situri arheologice.

De mult aștept o retrospectivă Odilon Redon, filosof și pictor esoterico-mistic, rar întâlnit în muzee.

img_2970.jpg

Tablourile sale cu ambianță ocultă, de care abia că mă pot desprinde, sunt răspândite în colecții private peste tot în lume. Mai ales când e vorba despre o creație neobișnuită, deși, în cazul său, toate sunt neobișnuite. Avem aici Proiectul paginii de titlu al revistei Balanța. Știind care sunt temele sale predilecte, vă confirm că este vorba de zodie. Revista era editată în Rusia la începutul secolului 20 și analiza realitatea invizibilă și spațiul oniric. Redon era idolul lor.

Selecția de mai sus acoperă doar jumătate din expoziție. Celelalte tablouri vă las plăcerea să le descoperiți singuri, oriunde se vor fi aflând.

Dance Me to the End of Love

Fontevraud, 2015

La Londra am călătorit rar, însă totdeauna cu trenul de la Paris. Și, de fiecare dată, la întoarcere, după un ceremonial identic, mă reîndrăgostesc de Paris.

În acea vară, după un popas de numai câteva zile, am plecat spre răcoroasa Aquitaine.

Aliénor d’Aquitaine, când s-a îndrăgostit fulgerător de Henric II Plantagenêt, ducele de Anjou cu vreo zece ani mai tânăr decât ea, a fugit din Paris și de la soțul ei, respectabilul rege al Franței, cât a văzut cu ochii.

Spre vest, spre meleagul angevin, apoi în Anglia unde, în anul 1154, noul ei soț a ajuns rege. Și ea din nou regină, pentru a doua oară, dar, de această dată, a unui teritoriu întins.

Este una dintre poveștile mele de dragoste preferate, până la un punct. Le cunosc în detaliu peripețiile, confruntarea cu mentalitățile potrivnice, anturajul, strategiile politice, demonii.

Au făcut asiduu naveta între Franța și Anglia, dar ingrata dispunere geografică a regatului i-a împiedicat să petreacă mult timp împreună, epuizați de vasalii care nu ezitau să uneltească în lipsa lor.

Ea se retrăgea adeseori la castelul natal din Aquitaine, care devenise capitala culturală a statului datorită generozității sale de a-i primi, găzdui, finanța pe cei mai talentați trubaduri.

Cred că datorită cărților m-am împrietenit atât de repede cu Aliénor, au contat și călătoriile pe care a avut cutezanța să le întreprindă.

Și cred că monumentul funerar care îi este închinat se numără printre foarte puținele cu un personaj feminin înfățișat citind, pentru că, asemenea oricărui împătimit de lectură, se temea de gândul că-și va sfârși viața fără să poată citi toate cărțile dorite.

La bătrânețe, soțul ei a închis-o într-un castel în Anglia, răstimp în care el a înșirat metrese și bastarzi.

Însă destinul, prin forța împrejurărilor și împotriva neputincioasei lor voințe, a decis să-i reunească pentru totdeauna,

alături de fiul lor Richard Inimă de Leu și de soția (de ochii lumii) a acestuia, la abația regală de la Fontevraud, la sud-vest de Paris.

Abația datează din secolul 12 și a fost primul așezământ religios unde a funcționat un regulament revoluționar pentru acele timpuri,

care accepta, sub același acoperiș, femei și bărbați care nu aveau neapărat vocație religioasă, ci doreau să trăiască retrași de restul lumii.

Foarte vastă, clasată drept cea mai întinsă mănăstire din Europa, rămâne un punct esențial pe lista Patrimoniului UNESCO.

Lectură de drum :

Jean Favier, Les Plantagenêts

Iarna pe insulă

Île d’Oléron, 2019

M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.

Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.

Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.

În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.

Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.

Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.

Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.

Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.

Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.

Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.

Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.

Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.

În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.

Culoarea așezării are nuanțe apetisante.

Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,

le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.

A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,

cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.

M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.

Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.

Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.

Lectură de drum :

Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului

Privește înapoi cu mânie

Din când în când, extrag din străfundurile unui vechi fișier un tablou de Fonvizin dintr-o expoziție (Kazimir Malevici, GAMEC, Bergamo, 2015) adusă de la St.Petersburg.

În tablou, vedem un Christ care se ascunde și pândește de după colțul unei străzi sau clădiri, cu o căutătură bănuitoare și prudentă. La ce se uită cu atâta fereală ? Mai văd și două femei care par urmărite, pe al căror chip nu se citește inocența, deloc urâte, dimpotrivă. Poartă în brațe doi prunci care par să se-agite. Christ aproape că se topește în peisaj, privind așa nehotărât și temător din umbră, nici că ar interveni, nici că s-ar preface că le ignoră.

Eriniile sunt creaturi care n-ar trebui tulburate. Ele trezesc spaime, remușcări, pedepse. Mânia lor, întotdeauna justificată, este greu de potolit. Numele lor înseamnă, în anticul limbaj grecesc al mitologiei, întruchipări obscure, ieșite din abisurile întunericului. Sunt făpturi ale nopții, reprezentate ca niște femei cu părul vâlvoi, nu neaparat respingătoare, îmbracate în rochii sau fuste lungi, cu botine de vânătoare comode, ca ale zeiței Artemis. După ce-și satisfac setea de răzbunare, ele se preschimbă în eumenide, termen grecesc tradus prin ,,binevoitoare”.

Am citit Binevoitoarele, editura RAO, 2008 (Les Bienveillantes, Prix Goncourt 2006, Grand Prix du roman de l’Académie Française)

visând să străbat stepele și podișurile din Rusia și Asia centrală pe urmele lui Max Aue.

Traseul lui a durat câțiva ani și a văzut monumente,

peisaje,

chipuri,

trecerea anotimpurilor.

E o carte despre care s-a comentat mult, frumos și pasional.

Jonathan Littell, un tânar scriitor newyorkez care a petrecut câțiva ani de școală în Franța,

s-a ambiționat să-și scrie romanul de debut direct în limba franceză.

Contradicții, nepotriviri, aventuri, inconfort, cruzime, iubire,

întâlniri, amiciție,

familie.

Într-o recenzie din NY Times, imediat după ce a câștigat premiile, autorul a fost desemnat drept (ironia sorții) ,,ambasadorul perversiunii franceze”.

Spunea într-un interviu că el, pe bună dreptate, s-a amuzat copios de acest calificativ, dar nu și bietul editor.

În perioada lungă cât am citit-o,

mă gândeam la Max ori de câte ori mă împotmoleam în diferite situații.

Pentru că, veți vedea, el n-avea alternativă. Am scormonit îndelung și prin interviurile autorului ca să-i aflu lecturile, să văd cum a cunoscut Furiile. A meritat.

Film de drum:

Andrei Konchalovsky, Rai (2016)

Busolă

Paris, 2019

Am văzut expoziția Orientul pictorilor de la Marmottan Monet în compania lui Franz, personajul plăsmuit de Mathias Enard.

Franz e un muzicolog fascinat de Orient, care a petrecut mult timp în stagii de cercetare prin Turcia, Iran, Irak, Egipt, Siria, Liban.

Nici că se putea găsi un contrast mai mare între reședința sa principală, Viena, și locurile străbătute la care visează mereu și mereu.

Din înțepatul Imperiu, cu obiceiurile rigide și cu fixațiile lui, cu regulile sale inflexibile și mecanismele sociale de nepătruns, e firesc ca eroul să tot jinduiască la generosul Orient.

Undeva în Mitteleuropa, la un congres al orientaliștilor, face cunoștință cu Sarah, o frumoasă evreică din Paris, doctorandă în studii orientale.

Dialogul lor se înfiripă într-o excursie la Mogersdorf, la granița austro-ungară, unde, susține ea, începe cu adevărat Orientul mental și estul politic.

O imensă cruce marchează locul pe care s-a fixat, în 1964, noua frontieră între est și vest, comemorând trei sute de ani de la înfrângerea turcilor.

Mai păstrează, oare, locul acela vibrația încleștării între cele două imperii?

Comunicarea intelectuală e perfectă, Franz e vrăjit. Însă abia mult mai târziu s-a îndrăgostit, șovăitor, de ea, atunci când, de ziua lui, Sarah i-a oferit în dar o busolă care arăta doar estul. Estul care șterge toate mâhnirile întunecate ale Apusului.

Dar așteptarea mea se fărâmițează pe măsură ce Franz se poticnește printre ezitări și stângăcii. Evoluția iubirii lor e lentă, leneșă, comodă, așa cum curge viața în Levant.

În timpul petrecut acolo, toți occidentalii veniți la studiu își depănau poveștile, așa cum, pe șantierele arheologice, muncitorii înveșmântați în keffieh săpau după instrucțiunile savanților francezi, italieni, germani, spanioli și scoteau la iveală obiecte neobișnuite.

Fiecare națiune avea situl său care, spune Franz, erau disputate de institutele culturale așa cum marile corporații se băteau pe câmpurile petrolifere.

Nu mă rătăcesc în străfundurile ținuturilor de prin podișul Anatoliei sau Mesopotamia, pentru că Franz cunoaște pe toată lumea, își bagă nasul peste tot de atâția ani de când parcurge șantierele Orientului.

Are el o teorie. Călătorii sunt, cu toții, spioni, după cum și spionii sunt niște eterni călători.

Parcă mă și văd furișându-mă prin curțile vreunui caravanserai.

Atunci când călătorim, ne adaptăm tot așa de repede și închegăm relații la fel de iute și pe nepusă masă ca și ei. Relații efemere sau nu.

Franz știe ce spune,

s-a strecurat pe urmele tuturor celor care au străbătut, pasional, Orientul.

Chateaubriand, când inițiază literatura de călătorie, în 1811, înaintea lui Stendhal, care inventează conceptul de ,,turist”, dar simultan cu Voyage en Italie de Goethe, spionează de amorul artei, nicidecum în scop științific sau militar.

El spionează, de fapt, pentru literatură.

Arta are spionii ei, după cum și istoria, științele naturale sau poezia îi au pe-ai lor. Etnomuzicologii, se răsfață el, sunt spionii muzicii.

La plecare, mă opresc în fața faimosului tablou al lui Monet, Impression, soleil levant.

Firește, Levant.

Lectură de drum:

Mathias Enard, Boussole

În tăcerea nopții

Rodez, 2015

Urmăresc în mod special trei plasticieni, dintre care unul este Pierre Soulages.

Într-o vreme, îmi plăcea negrul și mă îmbrăcam aproape numai în negru.

Peste această obișnuință, s-a suprapus uimirea și frenezia de la retrospectiva Soulages din 2010. Acolo i-am descoperit principiile de dincolo de negru și am început să caut nuanțele negrului.

Iar atunci când am dorit să-mi explorez atracția, m-am dus la Rodez, orașul său natal unde, acum câtiva ani, i s-a dedicat un întreg muzeu.

Cele mai reprezentative opere ale sale, cum e și firesc, se află aici. Prin restul Europei, am văzut o excelentă selecție la Fondation Pierre Gianadda (Martigny), iar la Pompidou sunt expuse doar două-trei lucrări, și acelea cu gri și alb în compoziție.

Cele mai multe sunt ținute departe de ochii lumii, în colecții particulare.

Pierre Soulages se bucură de reputația de a fi cel mai cotat artist francez în viață.

Anul trecut a împlinit 100 de ani și încă pictează.

De ce negru ? Pentru că, într-o noapte întunecată de ianuarie, când nu avea somn și nici inspirație, a descoperit că negrul e luminos, iar lumina emanată se transformă în mai multe nuanțe, strălucitoare sau mate, după consistența stratului de vopsea și după direcția în care e trasată culoarea.

Dar n-a pictat întotdeauna monocrom nonfigurativ.

Așa cum mărturisește, îl fascinează autoritatea negrului și, astfel, a inventat conceptul de ,,dincolo de negru”, care echivalează cu un întreg sistem filosofic al culorii.

Mă gândesc automat la un alt inventator cromatic, Yves Klein, cel care a acreditat un albastru doar al său, IKB.

În afară de spectacolul operelor, spațiul în sine este o creație rară. Arhitecții care au conceput muzeul au fost recompensați cu premiul Pritzker, echivalentul Nobel în arhitectură.

Cu mult înainte să merg la Rodez, pe când nu știam nimic de Soulages, am tras la un han cu design uimitor, în satul lor natal, la Olot, în Catalunia. N-am putut uita acea locație și, ulterior, am aflat că fusese desenată de același cabinet.

În muzeu, deși erau mulți vizitatori, domnea o liniște solemnă, ca într-un templu. Un moment de regenerare desăvârșită.

(va urma: Biserica abațială din Conques)

Lectură de drum :

Beaux-Arts Magazine

Ministrul iluziilor

Vaux-le-Vicomte, 2019

Pentru aceia dintre voi care tocmai v-ați construit/renovat/modificat locuința, iată ce învățăminte am tras din vizita unui castel, reputat ca fiind cel mai mare castel privat din Franța.

DSCN8141

Dacă vă poartă drumurile vacanței în jurul Parisului,

DSCN8152

opriți-vă la castelul Vaux-le-Vicomte.

IMG_3414

Mi-a plăcut confortul organizării, calitatea primirii, frumusețea locului.

IMG_3413

Simțeai că le pasă cu adevărat să facă impresie bună,

IMG_3359

iar dacă sesizează că ești străin, se fac luntre și punte ca să ai o experiență la superlativ. Nu peste tot e la fel.

DSCN8151

Proprietari sunt actualmente trei frați, domnii de Vogue,

IMG_3408

dar nu ei (deși ar merita)

IMG_3384

sunt personajul principal al poveștii mele.

IMG_3415

Am ajuns un pic înainte de ora deschiderii (10 dimineața),

IMG_3431

constatând cu temeri că la poarta castelului erau deja adunați peste o sută de vizitatori

IMG_3428

și m-am gândit că o să pierdem o oră la coadă la bilet,

DSCN8154

dar s-a dovedit că modalitatea de primire a turiștilor atinge perfecțiunea.

IMG_3429

După ce am trecut de poartă, a apărut o bifurcație: grupurile într-o parte și turiștii individuali în alta.

IMG_3463

Dintr-o dată, mai rămăsesem doar vreo zece persoane, iar, după câțiva pași, o altă bifurcație: vizitatorii cu bilet într-o parte și cei fără bilet direct în fața ghișeului. Așa că, în mai puțin de două minute, eram deja intrați și mi-a trebuit să stau ceva timp în curtea de onoare ca să mă dumiresc.

DSCN8140

Povestea castelului începe în 1661, când Nicolas Fouquet,

IMG_3356

ministru de finanțe al lui Ludovic 14 (regele-soare),

IMG_3397

îl invită pe acesta să-i facă onoarea de a-i vizita locuința.

IMG_3379

Amândoi fiind pasionați de lux și plăceri, aveau o bună comunicare și dincolo de sfera profesională.

IMG_3367

Arhitecții și peisagistii cei mai competenți își puseseră mintea la contribuție să înfăptuiască o proprietate cum nu se mai văzuse.

IMG_3464

Fântâni arteziene, cascade, balerini, muzicieni. Tot tacâmul (din aur masiv).

IMG_3373

Câteva zile după sindrofie, stăpânul casei a fost arestat, judecat și condamnat la închisoare pe viață,

DSCN8149

pentru că regele a considerat că nivelul de trai al subalternului său era nejustificat de înalt.

IMG_3442

De atunci, castelul a mai schimbat vreo trei proprietari.

IMG_3383

Apartamentele sunt repartizate în jurul salonului mare în stil italian, amenajat cu o cupolă înaltă și vedere la grădini.

IMG_3364

Se vizitează dormitorul proprietarului, dormitorul regelui, apartamentele ducesei, salonul muzelor, cabinetul de jocuri, camere diverse de primire cu tavanele pictate de Le Brun, cu mobile, tablouri și tapiserii uluitoare.

IMG_3400

Grădinile sunt magnifice.

DSCN8150

Ultimul proprietar a lucrat douăzeci și cinci de ani ca să le reamenajeze după modelul istoric original bazat pe geometrie și rigoare.

IMG_3466

În iunie 2020, cele două fântâni din parc, fabricate din plumb și cântărind trei tone fiecare, din secolul 19, au fost repuse în funcționare, după ce au fost poleite cu aur.

IMG_3460

La momentul vizitei mele, castelul număra 75 de angajați, dintre care opt persoane se ocupau doar de întreținerea grădinii și al domeniului cu păsări și animale sălbatice în libertate.

IMG_3446

M-a impresionat în mod special atenția acordată curățeniei. La toaletă, stătea o angajată care te lăsa să intri abia după ce igieniza suplimentar cabina după fiecare persoană.

IMG_3398

M-am gândit că avem multe de învățat de la stilul de viață franțuzesc.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Vicontele de Bragelonne

Diplomație de harem

Valancay, 2018

Personajul la care am nimerit în vizită a avut un destin uimitor.

20180728_164251

Mai întâi l-a servit pe Dumnezeu, apoi pe Ludovic 16, Convenția, Directoratul, Napoleon, Ludovic 18, Ludovic-Filip și va deveni omul de stat pe care francezii l-au desemnat ca exemplu de reușită.

20180728_162011

Un model de funcționar de elită comparat cu un pachebot care traversează furtuni năpraznice și rezistă la uraganele istoriei.

20180728_172057

Talleyrand era poreclit de către anturaj ,,diavolul șchiop” din cauza poliomielitei din copilărie.

20180728_162946

Chiar și așa, era recunoscut drept cel mai elegant și mai original dintre episcopii laicizați. Mai pe șleau, a fost prințul care a aspirat toată viața să-și transforme budoarul în harem.

20180728_162656

Castelul său mi-a picat cu tronc din prima secundă, poate și datorită curtoaziei de care francezii fac exces când e vorba de turiști străini.

20180728_171843

De obicei, castelele vizitate aparținuseră unor familii bogate, dar banale.

20180728_170606

Aici, mi s-a părut foarte reconfortant ca un om de litere și de spirit să fi avut în posesie un patrimoniu de așa amploare.

20180728_162329

Castelul a fost construit de o familie aristocratică prin anii 1520, în plin curent renascentist. Timp de cinci generații și-a păstrat proprietarii, lucru rar în Franța.

20180728_165829

Dar toți au adus câte o modificare. Cea mai importantă mi s-a părut adăugarea unei secțiuni auxiliare de un clasicism liniștitor.

20180728_172401

În 1803, Talleyrand, deja faimos om de cultură și diplomat de carieră, a cumpărat tot domeniul, instigat de Napoleon.

20180728_164724

Prima operațiune a fost să remobileze toate saloanele și apartamentele private cu un somptuos mobilier Empire.

20180728_163913

Prin aceste încăperi, au trecut nenumărate personaje istorice și unele chiar au locuit ani buni aici.

20180728_162154

Regele Spaniei, de exemplu, Ferdinand VII, a fost obligat să petreacă în arest la domiciliu șase ani, constrâns de Napoleon.

20180728_162500

Și astăzi, palatul număra peste o sută de încăperi.

20180728_163330

În circuitul turistic sunt lasate doar câteva zeci, toate decorate diferit cu obiecte de mare preț.

20180728_164056

Printre altele, este expus biroul la care și-a scris celebrele memorii.

20180728_165026

Mare iubitor de lectură, își ținea în dormitor cele cincisprezece mii de volume ale celor șapte sute de autori preferați, ca să le poată avea la îndemână zi și noapte.

Fastul care domnea cât timp a fost locuit de Talleyrand nu va fi egalat niciodată. Prințul se ambiționase să declare o nemaiîntâlnită revoluție a papilelor, prin urmare a angajat cei mai pricepuți bucătari din Franța.

20180728_171711

Meniurile, care s-au transmis ca niște adevărate documente de protocol, aveau la bază ingrediente fine, inaccesibile azi.

20180728_171621

Palatul era dotat cu cea mai mare și profesională bucătărie care exista pe-atunci în Franța. În fiecare seară, erau invitate la cină câteva zeci de persoane.

20180728_170235

Marele diplomat avea reputația de a fi foarte galant și în căutare permanentă de noi aventuri.

20180728_165333

Ducesa de Dino, soția nepotului său, a locuit, după divorț, ani în șir aici la castel, în formula de ménage à trois, termen inventat, cum e și firesc, tot în mediul diplomatic al curții regale franceze.

20180728_165555

Nu știu dacă frumusețea sau inteligența ei l-au cucerit pe Talleyrand, cert este că legătura lor a fost profundă și durabilă, deși marele diplomat manageria cu succes, simultan, și alte legături.

20180728_171903

Multe dintre portretele lor sunt expuse în galeriile castelului. Toate curiozitățile mi-au fost răsplătite.

20180728_165902

În fața și în spatele castelului, splendid amenajat, se întinde un imens parc conceput cu motive geomtrice, segmentat de bazine, bun pentru o oră de plimbare.

Castelul a servit ca decor unei scene amoroase celebre din filmul Nunta roșie de Claude Chabrol, turnat integral în oraș.