Categorie: Franța

Calică-I părea haina

Argenteuil, 2026

Primăvara timpurie de la Paris mă îndeamnă spre o mică excursie la doar zece minute cu trenul, spre o destinație de pelerinaj cu înțelesuri speciale înainte de Paști, la Argenteuil, la tunica Mântuitorului, păstrată în bazilica sub hramul Sfântului Denis mai bine de un mileniu.

Sfânta tunică a fost țesută cu măiestrie chiar de către maica domnului la un război de țesut rudimentar, așa cum se obișnuia, din lână fină de oaie, vopsită purpuriu închis, o culoare naturală populară în Orientul Mijlociu, extrasă dintr-o plantă din familia rubiaceelor.

Se pare că, după Patimi, tunica a rămas fie în mâinile soldaților romani, fie la Pilat, iar după acea a fost localizată la Constantinopol, în Galata. În secolul 4, se înregistrează în zapisuri o sfântă tunică oferită în dar orașului Trèves din Franța de către Elena, mama împăratului Constantin.

În anul 800, se consemnează evenimentul în care împăratul Carol cel Mare i-a dăruit-o fiicei sale Theodrada, pe atunci stareța mănăstirii de aici, din Argenteuil, înființată în 660.

De unde o avea Carol cel Mare? Istoricii afirmă că o primise în dar de la Irina, împărăteasa Bizanțului. Bănuim că i-o încredințase ca urmare a creșterii pericolului musulman în zonă, care se făcea deja simțit prin distrugerea vestigiilor creștine. Imperiului roman de răsărit începea să se simtă fragilizat, prin urmare moaștele luau calea Apusului, la adăpost.

Așa s-a întâmpat că înalta demnitară și-a grăbit emisarii spre Carol cel Mare, în vederea tatonării unei alianțe. De aceea, diplomații pun în bagaj daruri de preț, printre care și tunica.

După anii 1100, numeroși arhiepiscopi au inițiat cercetări în limitele științei acelor timpuri, cu sprijinul unor înscrisuri și epistole din arhive, care l-au convins chiar și pe Sfântul Ludovic. Suveranul a întreprins aici două pelerinaje, în 1255 și în 1260, întru venerația sfintei tunici.

La fel, mai târziu, regii Henric 3 și Ludovic 13, reginele Maria de Medicis și Ana de Austria. Papalitatea recunoscuse deja sacralitatea acestui inestimabil obiect încă din Evul Mediu, menționat cum se cuvine în scrierile lor.

Între secolele 9-11, tunica a stat zidită într-o ascunzătoare în peretele mănăstirii, ferită de invaziile normande, însă pradă mucegaiului, iar la revoluția din 1789, episcopul de atunci a împărțit-o în câteva bucăți. Câteva au fost îngropate, câteva încredințate spre păstrare unor enoriași de bună credință.

În 1795, când a ieșit din temniță, preotul a recuperat și a reasamblat majoritatea bucăților de pânză, nu toate. După anii 1800, când teroarea cauzată de revoluție se mai domolește, încep să aibă loc pelerinaje la bazilica pe care o vizităm astăzi.

Peripețiile nu s-au oprit aici pentru că, în 1984, tunica a fost furată, apoi restituită, fără explicații, fără a se deconspira numele infractorilor.

Primele analize de sânge au fost întreprinse în 1892. De atunci s-au derulat aprinse dezbateri și controverse, dar studii recente demonstrează că tunica a fost purtată de către un bărbat din Palestina care a trecut prin grele suferite fizice în secolul 1.

După primele cercetări, s-a confirmat faptul că petele de sânge localizate pe umeri și piept datau exact din epoca în care a fost țesută tunica. Anchetele științifice au identificat în 1986 aceeași grupă sanguină AB pe toate vestigiile Patimilor cunoscute până acum, tunica din Argenteuil, giulgiul din Torino și cel din Oviedo, grupă rară pe care o deține doar 0,5 din populația mondială. Grupa AB era răspândită doar în Orientul Mijlociu, mai cu seamă în Iudeea și Galileea, dar nu exista aproape deloc în populația Europei Medievale.

S-au cercetat și urmele de polen incrustate în aceste țesături și s-au identificat șapte tipuri de polen comune celor trei relicve ale Patimilor, două care provin din Palestina, un fistic și un tamarind, și prezența unor fire de nisip dintr-un deșert.

Cochetul oraș Argenteuil, odinioară destinația preferată a pictorilor, își expune cu mândrie și alte crâmpeie de istorie din destinul lui.

Pe un bloc, îi zăresc pe frații Caillebotte în persoană scrutând spre Sena, într-o pictură creată după o fotografie de familie

parcă atrăgându-ne luarea-aminte asupra atâtor comori pe care împrejurimile Parisului le are de oferit călătorului.

Ce se naște din pisică și urs

Chaource, 2024, 2026

În iarna lui 2024 am făcut o scurtă oprire în această așezare cunoscută datorită specialității de brânzeturi, cum sunt multe în Franța, dar abia după aceea am aflat că posedă comori de artă sacră unice în Occident.

M-am întors după doi ani ca să le aflu.

Numele urbei vine de la blazonul orașului unde coabitează pașnic două vietăți, pisica și ursul, în franceză chat-ource, ce tronează la loc de cinste pe un vitraliu din biserică.

Cu o populație de o mie de locuitori, orășelul se laudă a fi locul de obârșie al unui sculptor de artă sacră din secolul 16, cunoscut drept maestrul Tristei Figuri, pentru că toate fețele sculptate de el reflectau tristețea, dintre care cea mai cunoscută, Sainte Marthe, poate fi vazută la biserica Sainte Madeleine din Troyes.

În jurul lăcașului, câteva case medievale din secolul 15 se sprijină cu tandrețe unele pe altele, în stilul rustic câmpenesc al regiunii Champagne, cu partea de sus în piatră, iar cea de jos de lemn.

Ici-colo, deslușesc sculpturi pe coloanele fragile.

O biserică mult prea mare pentru un oraș atât de mic, vom spune, și atât de pustiu.

Majestuoasa St.Jean-Baptiste, la vremea ei, ne imaginăm ușor după dimensiuni, cuprindea în interior întreaga comunitate din împrejurimi.

Altarul datează din secolul 13, iar nava a fost isprăvită în secolul 16, perioadă în care întreaga populație mergea curent la biserică.

Am cutezat să cobor câteva trepte, în ciuda eșafodajelor ce se întrezăreau, în capela semi-subterană, cea mai veche parte a bisericii, unde, în secolul 12, se intra direct de la nivelul străzii.

Astăzi, încăperea glacială și întunecoasă, în curs de renovare, adăpostește o punere în mormânt de un autor anonim.

Rar am văzut atâta amărăciune, milă, duioșie pe chipurile încremenite de secole în durere, ale Maicii Domnului  și ale sfintelor reprezentate sub capișoane cu pliuri delicate, elemente caracteristice ale costumației servitoarelor din secolul 16.

Am căutat, rătăcindu-mă în vastitatea deconcertantă a spațiului, o altă operă remarcabilă.

Creșa din lemn aurit din secolul 16, prezentată într-un dulap cu panouri pictate formând un poliptic, conține douăzeci și două de statuete cu o destinație neașteptată.

Aceste mici scene religioase în miniatură erau concepute pe seturi tematice, cum ar fi altarul de liturghie complet, cu toate elementele sacre, dar minuscule.

Care era rostul acestor jucării cu tâlc în secolele în care Franța era socotită fiica cea mare a bisericii ? Am aflat că, frumos ambalate, erau dăruite primului născut atunci când familia dorea să-l sortească unei cariere preoțești.

Se numea jocul de-a slujba. Mi-au atras atenția veșmintele elaborate ale personajelor reprezentând adorația magilor.

Să ieșim la aer, se înserează, să nu trecem cu vederea marea hala agroalimentară, din nou, evaluez, supradimensionată comparativ cu orașul, dar nu și cu biserica.

Gastronomia și religia, precum ursulețul și mâța, pare-se că-și dau mâna. Pe lângă brânzeturi, orașul e cel mai mare producător de ciuperci din Franța.

Aici se cultivă toate sortimentele care se găsesc în comerț, dintre care cel mai familiar îmi este soiul ,,champignon de Paris’’, dar și pleurotis gri, galben, roz, care se combină cu fondue de brânză locală, într-o fuziune de savori medievale.

De formă rotundă, ca un mic cilindru, moderat de sărată, preparată din lapte de vacă, Chaource (și varietățile înrudite produse pe o arie foarte restrânsă) se caracterizează printr-o textură cremoasă, reputată ca fiind printre cele mai consistente, cu 50% grăsime. Perioada optimă de consum se recomandă din octombrie până în mai, acompaniată de vin roze de Riceys.

La nevoie, la fel de bine se asortează și cu șampania, poate chiar mai bine, după gustul meu, sau, în mod surprinzător, cu cidru de Bretania. Contrar altor brânzeturi franceze, se servește chiar și la aperitiv, ori sub formă de fondue.

Se adaptează, am descoperit, multor improvizații, reflectare a năstrușnicei combinații din tandemul care-i dă numele.

In Gold We Trust

Paris, 2025

Luxul nu se demodează niciodată, ne confirmă creatorii Dolce&Gabbana în stilul iconoclast care-i definește.

Muzeificarea creatorilor (sicilian și milanez) invitați la Grand Palais în 2025 cu o expoziție grandioasă m-a fascinat prin amenajarea secțiunilor dominate de expresia populară preschimbată în artă,

prin care autorii își declară atașamentul față de obârșia lor.

Dintre temele scenografiate somptuos pe fond muzical și ecleraj impresionante, cea religioasă mi-a dat de gândit și m-a inspirat cel mai mult.

Pornind dintr-un mediu modest și profund religios, d&g accentuează, în colecția lor, nevoia de păstrare a valorilor în contextul desacralizării societății, a pierderii credinței, aducându-i pe sfinți în sfera tangibilă a veșmintelor.

În Occident, principala sursă de inițiere în istorie și cunoaștere a fost Biblia, cu poveștile despre sfinții legendari și faptele lor.

Oamenii trăiau într-o lume în care miracolul și irealul contau mai mult ca realitatea.

În mod neașteptat, întâlnim azi în colecția lor atemporală obiecte, imagini, relicve de sfinți și apostoli venerate de când lumea și pământul, când imaginarul era complet influențat de religie.

Deși nici una dintre creații nu poate fi purtată în lumea reală, la fel cum nici apartenența la o religie sau alta nu se exhibă și nici nu poate constitui subiect de curiozitate,

iata-ne, în mod uimitor, ca într-un basm, pătrunzând într-un spațiu rar, în care divinitatea se întâlnește cu arta.

Metafizica sacralității intersectează inspirația care a concretizat-o. Ca și în miracolul eucharistic, toate hainele îi conțin pe creatorii lor, iar multiplicarea operelor este rațiunea de a fi a creatorilor.

Din vremuri vechi, dorința de a scăpa de uniformitate și conformism n-a fost deloc pe placul bisericii, care a combătut dorința de fi diferit, de a te distinge prin ceva special.

Catolicismul impunea să nu ieși în evidență prin nimic. Moda era un act de teribilism, chiar eretic, în opinia conformiștilor, ca să cităm doar scandalul pantalonilor purtați de femei.

A fi diferit însemna să fii păgân, dat fiind că minoritățile religioase erau persecutate și expulzate, obligate de către creștini să se îmbrace diferit.

Instituția ecleziastică a căutat să sublinieze cât mai flagrant diferențele prin mijloace vestimentare.

Uniformizarea aparențelor, o tendință pe care am observat-o de multă vreme în Occident, e combătută eroic de sicilianul Dolce și milanezul Gabbana.

Omogenizarea crează indispoziție și depresie, iar stilul  de îmbrăcăminte apusean, de ani de zile, se bazează pe combinațiile nefaste de negru și gri, promovate de marile case de modă care dau tonul tendințelor, combinație impusă odinioară de rigorile bisericii catolice.

Cu cât diferențele vestimentare se estompează, condiția oamenilor se egalizează, granițele între feminin și masculin se anulează, impunând încă un principiu contemporan spre care aspiră Vestul.

Nu dispar bogații sau săracii, dispar doar indiciile după care putem să-i deosebim, cu cât timpurile sunt mai grele, întocmai cum ne obliga comunismul să purtăm cu toții uniforme.

Nici atunci nu putea fi vorba să ieși cu ceva în evidență, iar cochetăria reprezenta doar un concept generator de comentarii defăimătoare.

Se poate și altfel, ne arată d&g în acest parcurs artistic sărbătoresc, în care ne întâmpină privirile pline de încredere ale sfinților.

Chipurie lor, obișnuite numai cu obscuritatea spațiilor religioase, au dobândit o nouă strălucire.

Dream On

Paris, 2025

Dominique Fernandez, unul dintre scriitorii francezi pe care îi admir, care mă influențează și mă inspiră nu doar pentru că l-am întâlnit cândva și am avut o conexiune specială cu el, susține, concluzionând lungi și fructuoase călătorii, că rușii sunt poporul cel mai meloman din lume.

Multe familii din Rusia, chiar sărace, au pian acasă, nu contează cât de performant, și, obligatoriu, fiecare școală este dotată cu un pian.

Povestește amuzat că, aflându-se la Sankt-Petersburg, le mărturisește prietenilor ruși că, în Franța, nici măcar iubitorii de muzică nu-și pot permite un pian acasă, lăsându-și interlocutorii consternați nu de faptul în sine, ci de sintagma iubitorii de muzică. Pentru ruși, lumea nu se împarte între iubitori și neiubitori de muzică, la fel cum nu se împarte între ființe care respiră și ființe care nu respiră.

În timpul comunismului, muzica a fost arta care a suferit cel mai puțin de pe urma constrângerilor ideologice, pentru că notele muzicale nu au puterea cuvintelor. În Moscova anilor 1930-1960, arta interpretării muzicale era la apogeu, multe dintre compoziții deveniseră cunoscute și la noi prin filmele difuzate.

În timpul comunismului, calitatea muzicală era corect promovată și interpreții puteau răzbi prin valoare, timpul a confirmat. Iar în ceea ce privește publicul, nu exista bariera banilor, ci doar a capacității sălilor. Politica culturală permitea accesul pe scară largă la cultura de înaltă calitate.

Un fapt despre care citisem într-o lucrare de geopolitică îi completează afirmația scriitorului francez pasionat de Rusia. În anii când triburile din nordul Caucazului conduse de șeicul Șamil făceau ravagii în satele cazace de peste granița rusă, răpindu-i pe localnici și incendiindu-le gospodăriile, rușii nu mai aveau, la un moment dat, nici o strategie ca să-i poată opri.

Un consilier al țarului a emis, în disperare de cauză, o idee pe cât de năstrușnică pe atât de curajoasă, bazată pe inițierea unei serioase educații muzicale. Dacă li s-ar impune să învețe să cânte la un instrument de la vârste fragede, li s-ar schimba deprinderile. Se pare că planul a prins contur ceva mai târziu, pe o arie mult mai extinsă.

Comparativ cu Occidentul, muzica rusă a început târziu, abia în secolul 18, cu Glinka și opera sa O viață pentru țar, prima operă rusească, iar folclorul național și vocația universală nu se compară cu anvergura altor nații. Ceea ce deosebește muzica rusă de orice altă categorie o reprezintă acea greu de explicat și eternă expresie, sufletul rus, la fel de mare pe cât e inocența care-l caracterizează.

În noianul sărbătorilor de la trecerea dintre ani, printre micile răsfățuri pariziene, CSCOR mi-a oferit prilejul de a-mi îndeplini visul de a asista la un concert de muzică din cunoscute producții cinematografice rusești sovietice.

Protagoniști au fost adorabilii artiști Konstantin Lebedev și Tatiana Babinchuk,

care au interpretat cântece pe care întreaga sală le fredona cu ei, și dansatorii Olga Fedotova, Igor Babinchuc care le-au stârnit spectatorilor pofta de dans.

Am recunoscut melodii consacrate printre care Trei căluți albi, Fulgul de nea, Vârtej de zăpadă, Ninge peste Leningrad, Te voi duce în tundră, Dans alb, Dacă n-ar exista iarna, Și zăpada cade, Marusia, Conversație cu fericirea, Șansonetă de voie bună, Cinci minute, Fulgi albi de zăpadă.

M-am simțit acasă în scenele de iarnă proiectate pe ecranul gigantic, cu imagini din filme, m-a încântat vestimentația artiștilor schimbată după stilul pieselor.

Cunoșteam majoritatea filmelor, dintre care Ironia sorții, Răpire în stil caucazian, Gentlemenii norocului, comedii care se petrec pe fundalul iernii. Cel mai mult m-a amuzat, dar și emoționat, Ironia sorții, faimosul film de iarnă pe care televiziunea rusă îl transmite în fiecare an de Revelion.

Filmele vechi rusești le revăd cu emoție adeseori, însă mi-aș dori ca în viitor să pot asista și la un festival de filme noi, cărora le ducem dorul.

Spectacolul la care am asistat a avut harul de a crea o ambianță a sărbătorilor plină de magie, să o păstrăm cât mai mult !

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină  la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

The Past is Another Country

Paris, 2024

Deși pe rue de la Crimée m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Sfântul Luca, o alee mărginită de ziduri vechi pe care se agață delicat vița de vie conduce spre o casă decorată de o frescă înfățișându-l pe Sf.Serghie din Radonej. Ne afundăm și mai departe prin vegetația bogată, neobișnuită pentru Paris, trecem pe lângă un imobil de locuințe și o mai veche construcție.

Aici se afla odinioară un fost dispensar protestant, devenit atelier de topit lumânări. În față, la capătul câtorva trepte, se ridică biserica Sf.Serghie, cu tradiționalul cerdac din lemn.

Capela construită în 1861 n-a fost dintotdeauna ortodoxă, distingem silueta tipic protestantă a unei parohii frecventată activ până în 1914 de către emigrația prusacă din Paris.

Această proprietate germană a fost rechiziționată de statul francez după al doilea război mondial în contul daunelor, apoi vândută la licitație.

În 1924, a cumparat-o biserica ortodoxă rusă și, de atunci, de praznicul Sfântului Serghie, la 25 septembrie/8 octombrie, se adunau aici emigranții ruși stabiliți la Paris, scăpați de ororile comunismului, în număr tot mai mare, fapt care a determinat necesitatea deschiderii unui nou lăcaș.

Între 1925-1927, Dimitri S.Stelletsky a început lucrările de decorare, cu pridvorul și scara exterioară de lemn.

Pe pereții scării conducând spre locul de cult, la primul etaj sunt reprezentați apărătorii credinței ortodoxe dinaintea convertirii Rusiei.

În interior se poate intra doar la slujbe, și, în acea zi de mijloc de august, de jur-împrejur nu era nici țipenie.

Cel mai venerat dintre sfinții călugări ai Rusiei medievale, sfântul ocrotitor al Rusiei de azi, Sf.Serghie s-a născut în satul Varnița la 1314, într-o familie boierească înstărită, tatăl lui fiind sfătuitorul apropiat al ultimului prinț de Rostov.

Atunci când principatul de Rostov a fost silit să intre sub jurisdicția Moscovei, toată familia s-a refugiat într-acolo, ca să scape de represalii, purtați de soarta războiului. Abia la Radonej, la optzeci de kilometri de Moscova, și-au găsit adăpost.

Nu departe de locul unde-și încropiseră o locuință familia, părinții și frații, el a întemeiat de foarte tânar un modest schit într-o pădure, fără să știe că, astfel, se înscria în puternicul curent premedieval care-i împingea pe asceți să ia calea deșertului, pentru prima dată în Rusia secolului 14.

Schitul l-a închinat Sfintei Treimi, iar astazi a devenit cel mai mare lăcaș de pelerinaj din Rusia. Purtând în suflet mănăstirea Sfintei Treimi pe calea exilului,

refugiații ruși din Paris au avut nevoie de sprijinul credinței inspirată de Sf.Serghie, el însuși un refugiat la celălat capăt al țării lui, și astfel a apărut această modestă biserică ascunsă pe rue de la Crimée, în arondismentul 19.

Un înger l-a vizitat pe Sf.Serghie în copilărie, povățuindu-l că hrana spirituală e mai importantă decât cea materială, ca să poată aduce mângâiere celor necăjiți. Încă din copilărie, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile, doar pâine și apă.

Cel mai mult îi plăcea să meșterească, singur și-a confecționat cele trebuincioase, acolo în pustie, în tovărășia fratelui său Ștefan.

Odată cu primirea tot mai multor novici, au crescut necesitățile mănăstirii și, de fiecare dată când rămâneau fără provizii, Sf.Serghie, prin rugăciune, găsea în prag mâncare.

Își ajuta cât de mult semenii, lucra cu mâna lui la zidit, tâmplărie, grădinărit, gătea, spăla, cârpea haine. Toate aceste gesturi de ajutor fără egal, cu fapta și cu sfatul, l-au preschimbat, cu timpul, într-un părinte spiritual pentru toată societatea rusă. Discipolii săi au înființat peste treizeci de așezăminte în Rusia.

Deși a săvârșit miracole, a rămas un exemplu de smerenie, iar slava semenilor nu i-a schimbat firea, dovadă refuzul postului de mitropolit.

Sfântului Serghie i se datorează activitatea celor mai iluștri pictori ai Rusiei medievale, printre care Andrei Rubliov și Daniil Negrul, pe care i-a chemat la mănăstirea Sfânta Treime să împodobească prin meșteșugul lor cărțile sfinte.

Doar iconostasul s-a păstrat intact, picturile murale au fost distruse de repetate ceambururi tătărești. Icoana centrală, pe tema mănăstirii, de Andrei Rubliov a redat nesfârșita blândețe, umilință și smerenie a Sfântului Serghie, simbolul credinței dintotdeauna a Rusiei.

Ca și mănăstirea Sfintei Treimi, unde odihnește corpul intact al Sfântului Serghie, devenită Academia Teologică rusă, și mica biserică pariziană Sf.Serghie reprezintă o rază de învățământ teologic pe pământ apusean.

Întreaga emigrație rusă din vestul Europei s-a încredințat ocrotirii Sfântului Serghie, în memoria celui care a însemnat cea mai înaltă manifestare a spiritualității ruse.

Ce, ție nu-ți place ?

Paris, 2024

Nu se mai pomenise o așa cutezanță când Heim a creat acest ansamblu de plajă, în 1948, adică să stai sumar îmbrăcată, în văzul tuturor, fără ca măcar să te scalzi ca să ai o justificare a goliciunii.

Să sperăm că zilele călduroase se vor întoarce și, în așteptarea lor, dacă nu-mi permit să-mi reînnoiesc garderoba de plajă, nădăjduiesc să găsesc o idee de improvizație prin expoziția văzută în vara 2024 la Palatul Galliera care poate inspira orice pretențios, credeți-mă.

Apariția pe plajă e reglementată prin lege, regulamentul e afișat la vedere în anii 1918 în lăudata stațiune cost-azureană Cannes, și stipulează că accesul la plajă și scaldă e permis doar în afara perimetrului portuar,

cu condiția ca domnii să poarte costum de baie,

iar doamnele pantaloni și bluză cu mânecă lungă.

Cine dorește să intre în apă se va schimba în cabine sau corturi instalate special în acest scop, la adăpost de privirile indiscrete.

Erau departe vremurile, în 1900, când îți era permis să vii pe plaja să faci cură de soare, sau la băi, doar într-o costumație specifică, din molton sau serj, strămoșul treningului nostru. Turistele sau, mai precis, curistele printre care se număra și george sand, își comandau din cataloage ținuta potrivită fiecarei stațiuni, cea din vitrină este specifică localității balneare Mont-Doré, din Auvergne.

Treningul a deviat în 1923 de-a dreptul în pijama de plajă, nu exista un cuvânt ca să desemneze costumația în care stai pe plajă fără să intri în apă.

Până la această temerară transformare, pijamaua era rezervată doar intimității propiei locuințe, iar pentru excentrici, dineurilor șic, nu știau ce sa mai inventeze.

În anii 1930, confecționată în mătăsuri prețioase, pijamaua devine ținuta indispensabilă balneară și de croazieră.

Confortul e garanția succesului. Marii croitori au adaptat modele de seară la rochii de stat la piscină, cum ar fi Madame Grès în 1966.

Din toate năzdrăvăniile expuse, mi-ar fi plăcut să port un model cu cireșe Hermès 1962.

Domnii au fost dintotdeauna răsfățații soartei, costumele lor de baie erau ca azi, doar materialul diferit, în anii 30 tricotaj de lână, cu imprimee mai poznașe prin anii 60.

Dar nici cutezătorii de azi nu dau înapoi să se înveșmânteze cu un ansamblu de plajă cu capă Christian Dior din 1996,

care bănuiesc că a fost creat pentru plajele răcoroase de la ocean, nu-mi închipui cum s-ar potrivi în vreo insulă grecească sau la tropice un astfel de personaj extravagant, poate iarna.

Dar iată că, la 5 iulie 1946, ireparabilul se produce.

La sărbătoarea apei de la piscina Molitor din Paris, în cadrul concursului de costume de baie, Louis Reard prezintă în premieră mondială modelul bikini, după numele unui atol situat în Pacificul de sud, unde americanii tocmai făcuseră un discret eseu soldat cu explozia unei bombe atomice.

Nici una dintre manechine nu a acceptat să prezinte modelul împricinat, așa că se apelează la o dansatoare fără prințipuri de la Cazinoul din Paris, Micheline Bernardini.

Produsul e descris drept ,,costumul de baie mai mic decât cel mai mic din lume, și, în bikini, fata are un efect exploziv, proclamă publicitatea cu subînțeles și mândrie că a găsit, datorită bombei, formula cea mai justă. Succesul e asigurat.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Pe un mal frumos

Paris, 2025

Unul dintre momentele magice ale verii mi l-a dăruit expoziția pe care am reușit să o văd în ultimele ore înainte de închiderea prezentării sale pe scena culturală pariziană de către CSCOR Paris.

Nikolai Kuzmin, membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Moscova, stabilit parțial în Franța, expune pentru prima dată colecția de lucrări inspirată de satul modest de pe malul Volgai, Talynskoye, unde artistul a văzut lumina zilei în 1938 într-o modestă familie de țărani.

Retrospectiva reunește lucrări concepute pe tema înlănțurii destinelor la răspântii de drumuri, iar câteva tablouri sunt inspirate de un cântec stravechi de leagan, Pe drumul de Mourom, pe care i-l cânta mama sa în copilărie.

În fiecare imagine, artistul își mărturisește recunoștința pentru tot ce a văzut și a înfăptuit de când a lăsat în urmă acel spațiu neasemuit pe care încearcă să-l recreeze pretutindeni,

cu spațiile nemărginite, lumina blândă și libertatea, idealurile sale dintotdeauna, pe care și eu mi le plăsmuiesc în minte întocmai.

Nikolai Kuzmin a început să deseneze în primii ani ai copilăriei și mai târziu s-a hrănit cu povestea vieții unor pictori de seamă care i-au modelat năzuințele.

Regiunea sa natală, Nijnîi-Novgorod, deține un patrimoniu de artă populară impresionant,

iar artistul a început să colecționeze tot în copilărie jucării pictate, farfurioare, cănițe din lemn pictat, apoi cărți poștale și cărți cu imagini, atât de rare în acele vremuri, în anii 50.

Tatăl lui îi decupa în carton forme de cățeluși și de căluți, alte jucarii nu avea, iar el le colora și le picta în cele mai năstrușnice culori.

Artistul mărturisește că l-a inspirat și arhitectura populară a căsuțelor tradiționale din regiunea Volgăi, unde, la țară, locuințele au cercevele din lemn sculptat în forme originale, dar cred că acest ornament e specific mai multor regiuni, eu îmi doresc să vizitez orășelul Mîșkin (șoricel), care e faimos pentru ferestrele sale unice realizate în acest stil.

Icoanele au fost o prezență constantă în viața lui Nikolai Kuzmin, o sursă de nădejde, de reîmprospătare sufletească și de inspirație.

Cele mai dese plimbări le făcea, pe când locuia în Rusia, la mănăstiri, biserici și monumente cu un trecut cât mai îndelungat, pentru că, spune el, cele mai mai adevărate modele de înțelegere le găsim la începuturile artei.

Arta populară rusă deține un puternic izvor de creativitate și ne transmite spiritul și atitudinea unei întregi filosofii de viață.

Iar eu intuiesc, privindu-le, misterul, măreția și sensibilitatea sufletului rus, descris de Dostovevski, Cehov, Pușkin, inocența omului simplu tânjind după o farâmă de înțelegere și blândețe, în emoționante peisaje singuratice în care abia deslușim, smerit, conturul unor siluete pierdute în imensul orizont.

Culorile estompate cu delicatețe, toate nuanțele mestecenilor ca și cum ar fi oglindite în fluviu, poetica prezență a naturii pe malurile Volgăi.

Toate imaginile reflectă eternitatea sacră a copilăriei, spune artistul, sentiment care mi s-a confirmat explicit la fața locului, în interiorul sălii, în momentul în care Turul Franței, care se isprăvea chiar în acea după-amiază la Paris, a ajuns în dreptul clădirii de pe malul Senei.

Răzbătea din stradă o zarvă de nedescris, țipete, răcnete, agresivitate, sirene ale poliției sau/și ambulanței, se întâmplase ceva în timp ce eu eram scufundată în tablouri, dar am resimțit cât se poate de concret sentimentul că mă aflu la adăpost de toate, în fața acelor picturi sau, mai precis, în interiorul lor, în cel mai protector spațiu cu putință.

În clin și în mânecă

Paris, 2025

În perioadele istorice dominate de mulțumire și îndestulare, pe când hainele erau de bună calitate, cei cu dare de mână stăpâneau rafinamentul și eleganța indispensabile stilului personal. Una dintre epoci am identificat-o în Franța secolelor 18-19, iar unul dintre cei care dictau trendurile a fost pictorul Eugène Delacroix, îndrăgit mai ales pentru tablourile rezultate din călătoriile sale în Orient și lumea arabă.

Deși artistul afirma că detestă moda, întocmai ca toți cei care adoră să se îmbrace și să fie admirați fără să pară că depun vreun efort pentru această preocupare, acordă în tablourile sale o importanță capitală veșmintelor, în toate detaliile lor, până la a sublinia diferențele între soiul de țesătură și de textile. În vremea lui, în secolul 19, siluetele masculine erau caracterizate după preferința pentru culori închise, dictată de moda engleză, după cum vedem într-un portret realizat cu meticulozitate la comanda unui amic englez a cărui beretă șic l-a captivat.

În numeroasele sale autoportrete, Eugène se înfățișează publicului în hainele preferate și care îi stau bine, pe atunci nu exista alta modalitate de a-și promova propria persoană, mai ales că era chipeș și deținea un desăvârșit simț al eleganței, după cum ne dăm seama nu dintr-un autoportret, ci dintr-un tablou realizat de un confrate englez, pictorul Thales Fielding, unde artistul poartă o cravată după îndrăzneața modă americană.

Trăsătura distinctiva a ținutei sale vestimentare după care îl recunoaștem întotdeauna va rămâne nelipsita eșarfă purtată din cauza unei laringite cronice. Delacroix cochetează cu teatrul cum e și firesc pentru un pasionat de îmbrăcăminte, dupa cum îl regăsim costumat în Hamlet, melancolia fiind una din trăsăturile comune cu personajul.

Artiști și scriitori cunoscuți se înghesuiau să-i imortalizeze, cum ar fi scriitoarea George Sand, reprezentată într-un costum masculin ca să sfideze regulile de interdicție ca femeile să poarte în public haine bărbătești.

Din prietenia sa cu autoarea a rezultat și un alt tablou, de cu totul altă natură. Delacroix, plictisit de mondenități, se retrage la domeniul scriitoarei de la Nohant și, într-o zi, zărește în parcul proprietății doua prietene citind, pe care le-a preschimbat, învolburându-le toaletele rustice, în scena biblică unde Sfânta Ana o învață să citească pe Maria.

Tot Maria, preagrațioasă, va fi reprezentată și în scena Bunei Vestiri, într-o ambianță voit teatrală.

Dintre personajele istorice, îl întâlnesc pe Carol Quintul care, după ce a abdicat, s-a retras la o mănăstire în Spania, iar Delacroix ne readuce în prezent un moment din rutina zilnică a împăratului, îmbrăcat în ținută de călugăr ieronim.

Adevărata și marea pasiune a lui Delacroix a fost Orientul, unde a plăsmuit operele fascinante care i-au asigurat faima. Toate personajele și scenele reprezentate aveau corespondențe în lecturile care-i hrăniseră aspirația de a călători.

Multe dintre ele au fost reluate de către pictorii care i-au urmat, printre care William Bouguereau, și le putem admira în muzeul din casa memorială Delacroix din Paris, place Furstenberg, un loc magic unde regăsesc inspirația unor noi gânduri.