Grecia – ore de drum

Dosarul Pelican

Tinos, 2023

Lumea a fost creată pe o insulă, ,,ada’’ în limbile turcice, spun lingviștii, iar primul său locuitor a fost Adam.

Toate insulele păstrează în ele ceva primordial, însă cele grecești au pentru mine o încărcătură unică de sacralitate, senzație pe care o regăsesc intactă, regenerantă, la fiecare nouă debarcare, în orice detaliu, oricât de neînsemnat. Și, atunci când mi se scot în cale dovezi din care desprind înțelesuri, am certitudinea că mă aflu în locul potrivit.

Socotită insulă binecuvântată prin numărul mare de capele și biserici, peste o mie două sute, prima plimbare, într-o duminică dimineață, a fost spre una dintre acestea. Mi se aranjase, fără să știu, o întâlnire cu un mesager special.

Am ajuns în plină ședință foto și am așteptat la rând după doamna care se grăbea să surprindă instantanee înainte ca protagonistul să se plictisească.

Pelicanul, pasărea din pustie, pasărea singuratică, pasărea pescar, simbol consacrat al lui Iisus, simbol al martiriului, al reînvierii, al sacrificiului, poposise pe balustrada din pragul vechii catedrale ortodoxe a insulei, biserica Taxiarhilor, construită în 1759 pe locul unui vechi edificiu venețian. Înainte de a-l fi întâlnit în trecut pe insule aflate peste mări și țări, pelicanul a fost dintotdeauna pentru mine un simbol al Dunării, dar, pe parcurs, i-am descoperit conotații în toate sferele spirituale.

Se menționează însușirea acestei păsări de a nu se hrăni decât cu cantitatea de mâncare necesară supraviețuirii și de a destina tot ce e în plus celor neajutorați. Folosit ca efigie în blazoane aristocratice, e descris într-un dicționar al nobleței ca simbol al iubirii prințului pentru comunitatea sa. Emblemă a tandreței părintești, își adună în gușă provizii de pește pentru a-și hrăni puii după cum mi-am dat seama din mirosul degajat de la câțiva pași.

Dante evocă în Divina Comedie similitudinea cu Iisus în timpul Cinei, când Sf. Apostol Ioan se apleacă punând capul pe umărul sau la pieptul lui Iisus.

Nu departe de locurile sfinte, la egipteni, era o vietate de agrement care se plimba pe lângă heleșteiele din grădinile palatelor, iar într-un alt spațiu religios, musulmanii l-au venerat întrucât contribuise la construcția Kaabei, la Mecca. N-a scăpat nici de alchimiști, care îl folosesc ca pe o imagine a purificării. Și pentru a încheia procesul instruirii, pelicanul figurează pe mantia francmasonilor când are loc ceremonia de consacrare a unui postulant la treapta supremă, cea de mare maestru, odată cu desăvârșirea ierarhiei inițiatice.

Însă eu am preferat teoria că pelicanul simbolizează axioma tratată de învățați din cele mai vechi timpuri după care, în căutările noastre, descoperim doar ceea ce deținem deja înlăuntrul nostru, nimic altceva, iar o călătorie ne îndrumă spre tot ce posedăm fără să ne dăm seama.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

La vulturi !

Delphi, 2019

Mai în glumă, mai în serios, Zeus a vrut să știe la un moment dat care e punctul central al lumii.

De la ambele capete ale universului, a pus să-și ia zborul doi vulturi de aur, iar cele două răpitoare zeiești s-au întâlnit la Delphi.

Vulturii s-au așezat pe două piscuri apropiate. La poalele lor se aflau izvorul Castalia și sanctuarul zeiței Geea, zeița gliei.

Așa a ajuns Delphi buricul pământului și totodată un oracol vestit în toată lumea antică, azi în patrimoniul mondial UNESCO.

Centrul cultural al civilizației elene, una din cele mai frumoase așezări antice datorită decorului muntos cu vegetație favorizată de apropierea mării, adăpostea sancturarul lui Apollo, devenit unul din locurile de desfășurare al jocurilor panelenice, la fel ca și Olympia.

Pe un teren accidentat, greu accesibil, perimetrul arheologic al templului se împarte în două secțiuni.

În partea inferioară, au rămas ruinele unui mic templu circular numit Tolos dedicat Atenei, unul din cele mai frumoase din antichitatea greacă, iar în partea superioară, zona sacră consacrată ghicitului.

În perioada sa cea mai înfloritoare, secolele 4-8 î.Hr., pelerinii aveau parte de o priveliște neasemuită.

Mai întâi parcurgeau un drum sacru, mărginit de statui și clădiri, care urca în serpentine coasta muntelui și se opreau, pe rând, la terasele în trepte.

Treceau pe lângă încăperile tezaurelor, unde marile cetăți elene își păstrau ofrandele, din care a dăinuit doar sala atenienilor din secolul 2 î.Hr., cu pereții acoperiți de opt sute de inscripții și cu două imnuri dedicate lui Apollo.

Templul lui Apollo era centrul religios al perimetrului sacru deasupra căruia, în munte, se ridica un teatru mare bine conservat ce datează din secolul 2 î.Hr. cu cinci mii de locuri amenajate pe înclinația naturală.

Pentru a completa ansamblul bine integrat în peisaj, în apropiere se afla un stadion dedicat manifestărilor sportive.

Forma de azi, bine pastrată cu bănci de piatră, e datorată unui filantrop roman. În amintirea victoriei lui Apollo asupra lui Python (lumina împotriva întunericului), la Delphi se desfășurau Jocurile Pythice, la început doar o dată la opt ani.

Din 590 î.Hr., au fost introduse în cercul jocurilor panelenice care se desfășurau anual într-unul din cele patru locuri stabilite pentru ele.

Spre deosebire de caracterul pur sportiv al jocurilor olimpice moderne, cele panelenice includeau și evenimente culturale.

De aceea se impunea, pe lângă un stadion, și un teatru amplu pentru tragedii și artele spectacolului. În timpul Jocurilor Pythice, care țineau o săptămână, veneau la Delphi participanți din întreaga lume elenă, confirmându-i plenar vocația de buric al pământului.

Ne-au mai rămas, ca să reflectăm la toate acestea, ruine din fundațiile sanctuarelor, câteva coloane și baze de coloane din cel de-al treilea templu terminat în 330 î.Hr. și mistuit de flăcări, și din al doilea, construit în 510 î.Hr., distrus de un cutremur.

În vestibulul acestui templu alungit, cu șase coloane în fiecare din coridoarele înguste și cinci pilaștri în cele late, pelerinul află proverbele celor înțelepți.

Printre ele, ,,Cunoaște-te pe tine însuți”, de mare trebuință în sesiunile Q&A din incinta sacră, urma să se bucure de un destin planetar.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

În ce ape mă scald

Ciclade, 2023

Abia după ce ajung în Merditerana apuseană îmi dau seama cât de dor îmi e de apele curate ale Egeei, neasemuite și unice. Scaldatul în insule se aseamănă cu îndeplinirea unui ritual antic, săvârșit întotdeauna la debarcarea de pe vapor cu preocuparea și atenția cuvenită, înainte de orice altceva. Înviorător și răcoros sub soarele amiezei, când soarele coboară spre asfințit dobândește intensitatea poetică a clipelor pe care vrei să le ții în loc pentru că le știi irepetabile. Nu mai așteptați, urmați-mă într-un scurt dar irezistibil periplu de trei insule, pentru că i-am convins pe zei să mă îndrume spre cele mai cristaline ape.

1.Prima insulă a acestei veri a fost Syros, iar prima plajă mi s-a părut ca un dar de bun-venit după patru ani, cea mai frumoasă din câte am văzut în Grecia.

Din parcare, o potecă șerpuiește printre fierbinții ciulini, mărăcini, scaieți și ierburi uscate, până la tufișurile formate de pini pitici, ca niște umbreluțe care apăra călătorul de arșiță.

Mă amețește mireasma vanilată a vegetației îngemănată cu cea marină în aerul când torid când răcoros. Scaldatul nu era prea comod, pentru că intrarea în apă era un pic îngreunată de galeți. Aici am avut sentimentul că marea îmi înlătură din minte orice grijă și o poartă spre larg, departe.

2.În Tinos, fuga la marginea orașului la doar trei kilometri de port.

Apa e mai caldă ca în Syros, pentru că expunerea e diferită. Din apă observ un delușor care formează relieful tipic al insulei.

Vapoarele plutesc unul după altul spre port, imense, liniștite, visătoare și nu-mi trebuie nimic mai mult.

În schimb, cea mai lăudată plajă din Tinos nu mi se potrivea deloc.

Populară și aglomerată, cu toată gama de jocuri în apă și lângă apă, aici n-am rezistat decât jumătate de oră, de-ajuns pentru o pauză răcoritoare.

Peisajul era frumos, dar agitatia din jur crează o ambianță prea comercială.

3. Andros e o insulă vântoasă, dar să nu ne pierdem cu firea.

Primul loc de scăldat l-am ales după criteriul proximității de portul de debarcare, departe de capitala insulei, așa că nu e greu de dibuit un comod locșor de scăldat și dormit la umbră.

În ziua următoare am nimerit o plajă imensă, goală, deși cea mai frecventată din insulă, dar vântoasă și cu marea agitată.

Se pare că Andros are un litoral divers și capricios, iar soluția cea mai sigură e să întrebăm recepționista despre o plajă fără vânt.

Doar una singură există, ușor accesibilă, însă amenajată, fapt nu tocmai pe gustul meu.

Am ales cel mai izolat locșor, cel mai îndepărtat de potecă, lânga stânci, însă cu muzica n-ai ce face, se aude peste tot, asa că, profitând de ritmul antrenant, m-am zbenguit și dănțuit fără pauză cel puțin două ore.

Și tot pe această plajă am reușit ca, așezată pe stânci ca pe un șezlong, să citesc în apă, într-atât era de caldă.

Iar la plaja cea mai secretă unde te poți scălda la umbra pinilor care, de pe uscat, își revarsă umbra generoasă dincolo de firul apei, am ajuns la asfințit.

Un loc magic, deși nu foarte pustiu, însă vântos și răcoros, încărcat de spiritualitate prin vecinătatea unei bisericuțe.

Aici mi-am luat la revedere de la Ciclade, rugându-mă să revin.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

What’s Up, Doc ?

Kos, 2017

I-am consacrat o după-amiază întreagă lui Hippocrate, doctorul născut la Kos în jurul anilor 400 î.Hr, în influenta confrerie a Asklepiazilor formată din preoți, vindecători și slujitori ai templului lui Asklepios care dobândiseră privilegiul de a practica medicina.

După ce a studiat cu Democrit, Hippocrate a călătorit în toată Grecia antică și în Asia, pentru ca, la întoarcerea în Kos, să predea și să practice profesia de medic.

Numele i s-a perpetuat datorită faimosului său jurământ, emoționant prin actualitatea sa, pe care medicii din toata lumea merg și în zilele noastre în mod organizat, la absolviri sau reuniuni de promoții, ca să-l (re)depună la altarul templului.

Principiile sale de acum douăzeci și cinci de secole susțin ideea revoluționară că vindecarea depinde numai de știința medicului și de efortul pacientului de a-i pune în practică recomandările, și nu de bunăvoința zeilor.

Am aflat multe detalii despre istoria medicinei antice vizitând sanctuarul în compania verișoarelor mele americane venite între două examene și specializări să se regenereze trup și suflet la izvoarele antichității.

Din capul locului, Hippocrate a luat o inițiativă îndrăzneață, separând complet cele două activități ale templului, tămăduirea bolnavilor și relația cu zeii. Pentru el, îngrijirea unui pacient presupunea analiza corpului, a stilului de viață, alimentația, conjunctura meteo-geografică.

Pentru corp, Hippocrate analizează ceea ce absoarbe și ceea ce respinge, sub forma alimentelor și a energiilor care-l traversează, proces numit ,,dietetică”.

Conform însemnărilor sale de călătorie, atunci când ajungea prima dată într-un oraș, studia care e direcția predominantă a vântului, cât erau de vizibile răsăritul și apusul, ce gust avea apa și adâncimea de la care izvora.

Analiza solul, dacă e uscat și sfărâmicios sau umed și acoperit de vegetație și arbori, pârjolit de arșiță sau la înălțime și răcoros. Observa și traiul zilnic al locuitorilor, dacă sunt mari mâncători și băutori, înclinați spre sedentarism ori dacă muncesc mult în aer liber, organizează întreceri sportive și se mulțumesc cu o alimentație frugală și mai deloc alcool.

Spiritul are o influență covârșitoare asupra corpului, afirmă el în primul tratat de psihopatologie din Corpus Hippocraticum. Studiile sale intersectează și analiza geopolitică, prin identificarea unor tipologii de stil de viață cu predispoziția puterii politice, pacifică ori conflictuală.

Studiul său global asupra corpului uman, bazat pe terapia umorilor (substanțele lichide din corp), a fost reluat de medicul roman Galien, în secolul 1 d.Hr., și avea să se mențină până în secolul 17.

Înconjurat de chiparoși și eucaliptuși, sanctuarul lui Asklepios ridicat in sec 4 î.Hr., apoi extins de mai multe ori, ocupă coasta unui deal în patru terase legate între ele prin scări monumentale.

Institutul de învățământ medical unde a predat Hippocrate și centrul terapeutic unde a practicat erau vestite în toată lumea antică. Mulți notabili greci, apoi din imperiul roman, au venit aici să fie consultați.

Pe măsură ce ne înalțam de la o esplanadă la alta, se atingea parcă o solemnitate inexplicabilă, așa cum și vizitatorii din antichitate probabil că percepeau apropierea de zei.

Din prima terasă n-a mai rămas aproape nimic, în afara unui bazin de apă rece, vestigiu al instalației de băi romane.

Cea de-a doua terasă, cea mai mare, este încadrată de porticuri de unde țâșnesc izvoare de apă feruginoasă și sulfuroasă folosită în termele de alături.

În centrul celei de-a treia terase tronează altarul monumental al lui Asklepios înconjurat de mai multe sanctuare, un templu ionic dedicat zeului, cu ofrandele depuse de bolnavi și peregrini, alături de un templu roman dedicat cultului imperial, dintre ale cărui coloane corintiene șapte au fost repuse la verticală.

De pe a patra terasă, cea mai înaltă, cu templul său doric dedicat lui Asklepios, compus din șase coloane de marmura albă combinată cu incrustații negre, se vad livezi nesfârșite de măslini, portul, Egeea și Turcia la orizont.

Atunci când terapia ticluită de Asklepios nu izbutea, pacienții erau transferați spre o încăpere secretă, un salon comun nu foarte spațios, la fruntariile naturii.

Acel loc sacru de la marginea complexului terapeutic, unde puteau intersecta energiile și desluși soluțiile transmise de zei sub forma onirică, era ultima lor șansă de vindecare.

În centrul vechi al orașului, în piațeta circulară pietruită, la umbra unuia dintre platanii monumentali ai insulei sub coroana cărora marele doctor obișnuia să susțină prelegeri, am frecventat zilnic terasa primitoare alături de verișoarele americane, la o cafea asezonată cu iluzorii savantlâcuri.

Film de drum:

Ildiko Enyedi, Despre trup si suflet (2017)

So Happy Together

Samos, 2018

Despre căsătorie, francezii spun că seamănă cu o cetate asediată, cei care sunt înăuntru vor să iasă, iar cei care sunt pe dinafară vor să intre. Hera (Junona la romani), zeița căsătoriei, consoarta mărețului și infidelului Zeus, ar fi oare de acord?

Să pătrundem în Heraionul din insula ei natală, cel mai vechi dintre templele grecești cunoscute, și să căutam răspunsuri în jurul pietrelor, al firelor de iarbă, al mărăcinilor, al soarelui, printre cele câteva ruine identificabile.

20170620_143215

Cu atât mai bine dacă ne aflam într-o companie de calitate, doar nu întâmplător Hera mai guvernează și partenariate, asocieri, relații și diplomație.

Ca în majoritatea siturilor arheologice grecești, la fața locului n-au mai rămas prea multe de văzut, însă deșertăciunea peisajului atât de caracteristic insular, delăsarea moleșită, lenea metafizică pe mine mă înviorează în ciuda celor 32 de grade.

20170620_142609

Legendele spun că aici, pe țărmul sudic al insulei expus plenitudinii egeene, ar fi locul ei de baștină pe care s-au succedat în timp mai multe sancturare.

20170620_143530

Socotită zeița protectoare a insulei, reputată în a le avea în grijă pe femeile măritate, în calitatea ei de soție a stăpânului de pe Olimp, era sărbătorită anual prin festivități populare.

20170620_142758

Blocuri de marmură delimitează pe pământ un dreptunghi gigantic. Presupun că acel spațiu reprezintă tot ce a mai rămas din perimetrul sacru care datează din secolul 7 î.Hr., pe bazele căruia au fost edificate următoarele.

Cel mai recent, ridicat de Polycrate în secolul 6, le-a depășit cu mult pe cele dinainte prin amploarea sa, o sută opt metri lungime pe cinzeci și cinci lățime, de două ori mai mare decât Parthenonul.

20170620_143322

Înconjurat de trei rânduri de coloane, cu totul o sută cinzeci și cinci, din care doar una singură a rezistat, adăpostea în centru o statuie a zeiței, azi la Luvru.

20170620_142835

Ordinul Ionian, născut simultan în Samos și la Efes, a atins aici apogeul. Construcția primului templu s-a prelungit cu patru secole, până în secolul 3 î.Hr., dar edificiul n-a mai apucat să beneficieze și de un acoperiș.

20170620_142419

Într-o margine a sitului, stau de veghe două korai (tinere demoazele reprezentate în picioare) care, între timp, și-au pierdut capul, cu menirea de a întâmpina pelerinii pe calea sacră dintre sanctuar și antica cetate a Samosului.

Se spune că zeița noastră s-a întrupat din rădăcinile unui arbust de mielărea, care crește spontan în vecinătatea apei și are o florescență mov, element major în credințele populare grecești.

În fiecare an, o statuetă a Herei meșteșugită din lemnul acestui arbust era scufundată într-un pârâiaș sacru de lângă templu pentru ca zeița să-și recapete virginitatea, operațiune care-i garanta puterile magice și, indirect, prosperitatea templului.

20170620_143030

În plus, tijele de mielărea mai erau cunoscute pentru suplețea și trăinicia lor. Imposibil de tăiat sau desfăcut, atunci când o persoană era prinsă în acea încrengătură, acolo rămânea. Un fel de mreje numai bune pentru bărbați, ar zice Hera.

20170620_162432

La mulți ani tuturor în compania dorită !

Pe calea cea bună

Veria, 2016, 2018

La Veria, Sfântul Apostol Pavel a poposit după ce a părăsit Tesalonicul, înainte de a merge la Atena.

Pe acest drum care intersectează Egnatia odos am trecut de multe ori, de fiecare dată spre câte un port.

Multe localități din Grecia se leagă între ele prin calea străbătută de Pavel, iar monumentul impunător, cel mai mare din lumea elenă, care i s-a închinat aici dovedește importanța pe care a avut-o așezarea vreme îndelungată.

Atunci când Pavel s-a oprit aici, a găsit în această localitate evreiască oameni dornici să-l asculte.

Mulți credeau cu adevărat în spusele sale, dovadă consemnarea unor evrei și greci care s-au convertit pe loc la creștinism.

Se spune că podiumul de unde le-a adresat învățăturile creștine are la bază treptele sinagogii de unde a propovăduit.

Pe întreg perimetrul unde a predicat, s-a edificat o estradă amplă în semicerc decorată cu mozaic și mărginită de coloane.

Lângă acest altar, mai târziu, otomanii au cosntruit o moschee.

Oprirea Sfântului Pavel aici a consolidat prestigiul de care se bucura deja cetatea atestată încă din anii 1000 î.Hr., care, treptat, atinsese prosperitatea.

Până pe la sfârșitul secolului 19 a fost un oraș înfloritor, în care comunitățile greacă, bulgară, otomană, evreiască, aromână, armeană, sârbească au compus împreună esența Orientului.

În istoria sa, am găsit menționați doisprezece intelectuali aromâni care au dobândit o înaltă recunoaștere profesională.

Multi au militat pentru păstrarea identității aromâne (vlahe) în pofida elenizării.

De fiecare dată când ajung în nordul Greciei, am intuiția că acest ținut nu aparține doar Eladei, ci întregului Orient,

al cărui prag familiar îl trec de îndată ce fac primul pas în sincretismul acestor identități diferite, reîntorcându-mă acasă.

În centru, ajung repede de la sinagogă la moschee, printre cele câteva zeci de biserici ortodoxe, ale căror icoane prețioase au fost duse la muzeul bizantin, alături de ceramică, mozaice, icoane, hrisoave, letopisețe, fresce.

Ce a mai rămas din vechiul cartier evreiesc se grupează strâns pe malul râului.

Dincolo de el, se întinde o amenajare urbană ca un crâng, cum mai văzusem la Edessa și la Drama, cu mici cascade și alei pietruite printre smochini gigantici, tei și duzi.

De fiecare dată, mai intens ca în alte așezări grecești, am ramas cu impresia unor taine nedeslușite, poate prin simplul fapt că, la fiecare pas, intersectez vibrația unor cuvinte care au dăinuit.

Muzică de drum:

Cea mai fericită fată din lume

În atâtea și atâtea zile de vineri i-am adresat, intenționat sau nu, un mic semn de venerație celei care se bucură de o considerabilă putere și influență în galeria zeităților greco-romane.

Am nădăjduit să mă învețe cele mai infailibile metode de seducție,

să mi le confirme pe cele deja știute,

DSCN7859

să-i împărtășesc secrete extravagante

20210713_164128

și am hărțuit-o prin muzee,

în cărți

și pe cer.

Cititorii în stele deslușiseră odinioară,

în Mesopotamia,

că interacțiunea ei fastă cu alte astre ne dăruiește forță, înflăcărare, elan, entuziasm, dorințe.

DSCN7182

Am petrecut mult timp cu Afrodita/Venus, chiar dacă, uneori, conversația se lega cam greu,

mai ales dacă se nimerea ca ea să aterizeze prea de departe, din preistorie.

Însă cele care parcurg cale lungă au povești de neînchipuit.

Planturoasa de la Lespugue, din sudul Franței,

a străbătut douăzeci și șase de mii de ani.

DSCN3916

Printre admiratorii ei declarați se numărau Picasso și Giacometti, cărora le-a fost muză.

Mai aproape de vremurile noastre, grecii și romanii luau foarte în serios auspiciile ei în subiecte amoroase și o căutau tot timpul pentru povețe, sprijin, favoruri.

20170503_160706

Mergeau la ea împovărați sub greutatea ofrandelor ca să-i atragă bunăvoința în virtutea cultului pe care îl respectau neclintit, slăvind-o ca guru, coach, trend-setter, influencer, egerie.

Într-una dintre cele mai cochete reprezentări, cea din muzeul din Pythagoreio, Samos, o surprindem pe insulara Afrodită punându-și sandalele într-un fermecător echilibru coregrafic.

20170620_122430

Fragilitatea e arma ei secretă.

DSCN8828

Amorul nebunesc și nebunatic al oamenilor era iscat și întreținut de ea.

În istoria artei europene, Afrodita a fost prima reprezentare a unui nud feminin, sub forma unei serii de sculpturi realizate de atenianul Praxiteles în secolul 4 î.Hr., influențând pentru totdeauna imaginea standard din arta occidentală, de la Tizian, Renoir până la Dali,

DSCN8827

care s-a hârjonit adeseori cu ea și n-a ezitat să o cam ia peste picior, oare nu i-o fi îndeplinit vreun hatâr ?,

DSCN8829

iar farmecul ei a marcat profund estetica occidentală și convingerea că dragostea învinge totul.

DSCN8856

Doar Artemis cu minijupa care-i permite să alerge nestingherită poate să rivalizeze cu Afrodita la grație, o grație castă, însă mult mai de temut. Dar despre ea vorbim altă dată.

20161223_144026

Lectură de drum : Lawrence Durrell, Reflections on a Marine Venus

Muzică de drum : https://www.youtube.com/watch?v=V-ft8zw5AKI

Cel mai iubit dintre pământeni

Tesalonic, 2016

Când intru într-un local ori spațiu de cumpărături din Turcia, îl observ mai întâi pe el, elegant, seducător, îmbrăcat cu un dezinvolt rafinament aristocratic, cu privirea care vede dincolo de aparențe scrutând depărtările.

Uneori ocupă un mic ungher amenajat ca un altar, obiect al unei venerații pline de afecțiune.

La Tesalonic, orașul lui natal, pașii m-au purtat spre casa unde a locuit până la 18 ani, proprietate familială din 1878,

imobil impecabil renovat și întreținut, împărțit între odăile muzeului și Consulatul general al Turciei.

Încă de la Istanbul unde am vizitat, cu mulți ani în urmă, palatul Dolmabahçe, îmi dorisem să aflu cum arată locul de unde a plecat eroul carismatic știind că, de foarte aproape, un alt personaj cutezător a pornit să cucerească lumea.

Primul indiciu de istorie emoțională este rodiul plantat de tatăl său în grădina cu vegetație mediteraneană, arbore tradițional, simbolic în Imperiului Otoman.

Cele câteva încăperi sunt amenajate ca în copilăria sa,

iar mobilierul de epocă și vitrinele încărcate cu lucruri personale sunt completate de fotografii din momente importante ale vieții

și de exponate originale aduse de la muzee din Ankara și Istanbul.

Fără alți vizitatori, simt că întreaga vibrație a obiectelor adunate laolaltă se revarsă numai asupra mea.

Întemeietorul Turciei moderne se trage dintr-o familie modestă de funcționari onești și credincioși, a crescut și s-a format în Tesalonicul cosmopolit,

centru conflictual în care naționaliștii greci și bulgari puneau paie pe focul politicii iar musulmanii se zbăteau necăjiți să scape de marginalizarea pe plan economic.

Tensiunile mocneau între comunitățile Imperiului.

Adolescentul retras din fire petrecea multă vreme adâncit în studiu.

Francofon și francofil ca mulți tineri studioși de la începutul anilor 1900, îi citea în original pe Montesquieu, Voltaire, Diderot.

Deși a locuit în multe reședințe aflate pe cele mai frumoase meleaguri turcești, a purtat pretutindeni în suflet casa părintească,

iar toate aceste obiecte prețioase care i-au aparținut s-au reintegrat firesc în decorul care le-a zămislit odată cu aspirațiile sale.

La Palatul Dolmabahçe, unde și-a petrecut ultimele zile înainte de a se stinge prematur la 10 noiembrie 1938,

cele 156 de pendule vor rămâne blocate la ora fatidică, 9.05. Fără el, timpul nu mai avea putere să meargă mai departe.

Lectură de drum:

Andrew Mango, Ataturk

Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.