Cusută cu ață albă

Paris, 2018

Vreme de douăzeci de ani, lumea modei a clocotit de curiozitate să afle chipul lui Martin Margiela.

Era ultima decadă a mileniului, când se cheltuiau bugete astronomice în publicitate și promovare, iar designerii se dădeau peste cap ca să atragă atenția.

Singurul creator ajuns faimos fără să-și arate vreodată chipul a fost omagiat în 2018, prin două expoziții simultane la Palais Galliera și Arts-Décoratifs, unde au fost prezentate piese care au scandalizat și au revoluționat moda.

Imediat după ce a absolvit Academia de Modă din Anvers în grupul ,,celor șase’’, toți ajunși celebri, a plecat la Paris.

Ca să deschidă atelierul, pornind de la zero, singura posibilitate a fost să recupereze elemente de mobilier aruncate în stradă.

Le-a vopsit în alb sau, dacă erau prea deteriorate, le-a acoperit cu huse albe din bumbac.

În anii 1990-2000, hainele se vindeau după vizibilitatea siglei, emblemă a reușitei financiare, și prea puțin după calitatea materialului sau a execuției.

Sfidând logomania, decide să-și reprezinte cu discreție eticheta sub forma a patru puncte cusute cu ață albă pe spatele hainelor.

Colecția de debut s-a înfăptuit în 1988 prin reciclarea unor articole de îmbrăcăminte aruncate, cumpărate de la mâna a doua prin târguri sau de la Armata Salvării.

Primele sale prezentari au intrat în istoria modei. Podiumul a fost instalat, sfidător, în spații neconvenționale cum ar fi Armata Salvării, o parcare subterană, o stație de metrou dezafectată, un teren viran, sub podul Alexandre III.

Invitațiile erau scrise de mână pe hârtii și cartoane improvizate, cu pixuri și carioce cum se nimerea.

În lipsa unui light design sofisticat, a trebuit să improvizeze. În stația de metrou a rezolvat aranjând pe rampe sute de lumânări de biserică. În lipsa unor manechine profesionale, de asemenea.

La prezentarea organizată în parcarea subterană, au defilat manechine alese dintre banale trecătoare de pe stradă. Nu toate erau rupte din soare așa că, în virtutea anonimatului la care el însuși se supune, fetele defilează cu un ciorap tras pe față ca spărgătorii de bănci.

Tot ca investiție minimă, a lansat ideea de a purta șireturi de pantofi în chip de coliere. Tot atunci, manechinele, în loc să-și facă unghille cu ojă, și-au înmuiat vârful degetelor într-o cutie cu vopsea roz.

Neavând stilist, și-au lăsat părul în dezordine, ca o replică la coafurile exagerate și costisitoare. Până la urmă, ne dăm seama că aparențele contează mai mult sau mai puțin, dar în mod cert înșeală.

La defileul amenajat pe un teren viran, altă revelație sau chiar revoluție. Când au fost aduse hainele, arătau atât de atrăgător în husele de plastic, încât a hotărât ca manechinele să le îmbrace cu huse cu tot.

Colecțiile sale se bucurau de un succes fulminant, dar vizionarul creator refuza înverșunat să stea de vorbă cu ziariștii, ocolea evenimentele publice și se ferea să fie fotografiat.

Câțiva ani mai târziu, când era deja copiat, la prezentarea de sub podul Alexandre III, manechinele purtau coliere și cercei de gheață colorată care se topeau pe hainele albe în timpul defilării și lăsau pete, schimbându-le culoarea.

În cadrul aceleiași colecții, decide să rotească linia hainelor ca să fie purtate invers, pe orizontală, pe baza faptului că multe croiuri sunt în trompe-l’œil. Ca un fel de semn distinctiv, pe fuste a imprimat urma fierului de călcat ca să pară arse. Niciodată nu știm unde se termină înscenarea și unde începe realitatea.

La adăpostul anonimatului care îl protejează și îi dă echilibru, spune el, își pune în practică orice fantezie, așa cum ar fi pulovărul suprarealist din șosete uzate.

Călcâiul se potriveste perfect la cot și la umeri. Într-o siluetă, explică autorul, cele mai importante elemente sunt umerii și încălțămintea, pentru că umerii definesc atitudinea, iar încălțămintea condiționează stilul mișcării, ceea ce captează atenția. La defileele lui, mersul manechinelor e diferit de cel standard, pentru că e mersul natural.

După zece sezoane (cinci ani), toată moda a început să se schimbe și să o ia în direcția lui. Primul stand pe care l-am văzut, la Bon Marché, arăta ca un laborator, cu vânzători prevenitori îmbrăcați în halate albe, antrenați să facă față uluirii mușteriilor și gata să explice toate năzbâtiile expuse.

După toate aceste isprăvi care au generat, în peste douăzeci de ani, dezbateri înflăcărate, a demonstrat că are forța de caracter să nu-și arate chipul, în epoca în care expunerea era o condiție a reușitei.

Inspirația și îndrăzneala vine din tot ce acumulează citind și călătorind tot timpul, declară el într-un interviu. Apoi, dacă ai răgazul să asamblezi totul, rezultatele pot fi surprinzătoare. Între timp, s-a retras din modă în favoarea artelor plastice, iar imaginea lui nu mai e un secret.

Glissando

Cuenca, 2017

De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.

Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.

Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.

Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.

Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.

Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.

Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.

Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.

Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.

Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.

Lectură de drum:

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă

Cancanuri

Cannes, 2021

Doamne și domni cu papion, rochie lungă și ecuson se îndreaptă hotărâți într-o singură direcție, spre Palat. Soarele încă n-a apus, dar simți briza înserării. Așa începe scurtul moment pe care l-am petrecut în tumultul festivalului de film care anul acesta a fost aerisit, deși canicular.

M-am plimbat pe străzi, m-am fofilat până la covorul roșu,

am admirat ținute vestimentare și am vânat rumori.

Am privit la curioșii care așteptau răbdători dincolo de gardurile de protecție din preajma hotelurilor unde sunt cazate starurile,

în speranta de a ochi vreuna în hol,

pe terasă ori la ieșire.

Pe firul apei erau improvizate săli de protocol sau ateliere

și, nu doar pentru festival, ci pe toată durata verii,

o bibliotecă gratuită pentru însetații de lectură.

Șarmantul și lăudabilul muzeu de artă al urbei, gazda primelor ediții festivaliere, fusese rechiziționat pentru una din secțiuni.

Perfect integrată pe orizontul maritim, a poposit pentru magnificul eveniment sculptura în fir metalic Together, de Lorenzo Quinn, fiul marelui actor.

Actualmente sculptor stabilit la Barcelona, și-a împrumutat opera câteva zile ca să-și promoveze colecția de bijuterii pe care o va lansa în curând.

Doar trecând prin detectorul de metale, fără coadă, am ajuns până în apropierea fotojurnaliștilor elegantissimi acreditați pe covorul roșu.

Am urmărit aici, tot schimbând locul pe măsură ce lumea se rărea, defilarea câtorva zeci de persoane

dintre care am recunoscut doar patru, anunțați cu surle și tobe.

Issabelle Huppert, care m-a fascinat în La Cérémonie,

a urcat treptele sictirită, cu o figură impenetrabilă, cu ochelari negri de depresie, ca și cum ar fi venit cu de-a sila.

Am așteptat cu nerăbdare să apară echipa lui Ozon, pentru care am o slăbiciune.

Iată-l mai întâi pe André Dussolier, cu dezinvoltura celui pentru care covorul roșu e rutină, actor pe care l-am admirat în filmul lui Eric Rohmer în care juca rolul unui avocat hărțuit de o domnișoară care pusese ochii pe el în vederea căsătoriei.

După câteva clipe, Sophie Marceau, sprințară, zvăpăiată, în pași de dans, băgându-se poznașă în cadrul te miri cui își facea selfie, însoțită de chipeșul regizor François Ozon, din a cărui filmografie m-am lăsat sedusă de Franz.

Gaumont și alte case mari de producție si-au adus propriul laborator de testare, asa că toate starurile se îmbrățișau fără fasoane cu toată lumea.

Cannes-ul are reputația de festival bunkerizat, din cauza proiecțiilor programate în săli ascunse și obscure unde chiar și profesioniștii acreditați trebuiau să îndeplinească o sumă de formalități plicticoase pentru acces.

Organzatorii se tot chinuie să demonstreze că nu e așa, dar abia la această ediție au reușit, cu chiu cu vai, să inaugureze Spațiul Miramar, cu o capacitate 422 locuri, care a costat un million și jumătate de euro, dintre care 650.000 donați de o persoană privată.

O altă mare deficiență a gazdelor, spune presa, este infracționalitatea stradală, în care cel mai râvnit obiect se pare ca ar fi telefoanele, ziua în amiaza mare.

Am mai observat că, spre deosebire de alte stațiuni de pe țărmul Mediteranei și în pofida faimei, curățenia orașului e destul de neglijată. Iar apa mării, așa cum am constatat, rareori o vezi curată, afirmă localnicii cu năduf, pentru că numeroasele ambarcațiuni ancorate în scenograficul golf își aruncă apele reziduale care sunt purtate la mal de curenți.

Însă aici, pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde din lume, odată ce ajungi, n-ai vrea să pleci prea curând.

Muzică de drum:

Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

Lavandă și dantelă veche

Gourdon, 2021

Ca să deslușesc primele semne ale toamnei, mă îndepărtez de țărmul mării unde palmierii indică, impersonal, unul și același anotimp.

Aleg un cătun cocoțat pe o stâncă abruptă la o altitudine de cinci sute de metri care domină sălbaticele cheiuri ale râului Loup,

de unde priveliștea asupra Alpilor de sud și a Mediteranei este cuprinzătoare.

Cu o faimă considerabilă în regiune, originea așezării a fost atestată încă din antichitatea târzie.

La fel ca majoritatea satelor de pe Coasta de Azur construite pe culmi, Gourdon a fost teatrul multor conflicte și, în consecință, în secolul 15 îl regăsim complet distrus,

dar miraculos reconstruit de la zero un secol mai târziu, cu excepția bisericii din epoca romană, refăcută în secolul 17.

Multe din potecile prin care micile comunități comunicau între ele în acele vremuri străbat și acum costișele.

Sezonul de vârf s-a încheiat și intersectez turiști rari, pasionați de istorie și artă, după cum îmi dau seama prinzând din zbor crâmpeie de conversație.

Spațiul oficial de primire a oaspeților a rămas dintotdeauna terasa umbrită de tei a castelului construit în secolul 12 pe rămășitele unei cetăți sarazine, ale cărui grădini sunt proiectata de însuși Le Notre, arhitectul peisagist al grădinilor de la Versailles.

În majoritatea caselor vechi restaurate văd ateliere de artă, negoțuri, cafenele și restaurante.

Cei 380 de locuitori ai satului parcă s-ar fi luat la întrecere să-și decoreze cât mai tradițional locuințele

și să născocească tot felul de produse regionale din care ieșea în evidență pasiunea provensală pentru lavandă în parfumuri,

miere, turtă dulce,

săpun,

obiecte decorative din cristal,

dantelărie și ceramică.

Orizontul care cuprinde insulele Lerins mi se pare cunoscut dintr-un alt arhipelag.

Pentru o clipă, am iluzia că insulele pe care le zăresc sunt grecești și că mă aflu pe țărmul opus al Mediteranei.

De la un restaurant răzbate o boare de ardei umpluți.

Mi se face dor de mirosul de vinete coapte și mă pregătesc de plecare.

In the mood for thai

Bangkok, 2017

Camuflată de vegetația planturoasă a grădinii brăzdată de canale firave, încă ferită de urbanizare, vechea reședință princiară Suan Pakkat s-a păstrat neatinsă între clădirile din oțel și sticlă din Global City.

Cele cinci pavilioane care alcătuiesc palatul, construite din lemn prețios de o nuanță întunecată, sunt separate prin opulența plantelor tropicale și unite printr-o lungă pasarelă, astfel încât ai avantajul că te descalți doar o singură dată, la intrarea principală.

Lemnul de mare finețe, încălzit blând, mă reconfortează și mă hrănește cu energia naturii debordante.

Una dintre cele mai intense plăceri thailandeze a fost privilegiul de a merge desculță prin muzee, temple și tot felul de alte interioare.

Complexul, transformat în muzeu în 1952, a fost edificat de prințul și prințesa Chumbot în 1850, cu un rafinament care-l cucerește pe occidentalul obișnuit cu alte coduri ale frumuseții.

Primul pavilion, monumental, cu statui khmere din secolul 7 și un Buddha din secolul 13, avea rolul salonului de onoare.

Traversând pasarela, se ajunge într-un salon familial, cu mobile vechi încrustate cu sidef și obiecte domestice din secolul 19.

Trec dintr-o căsuță într-alta cu senzația deschiderii unor daruri neașteptate.

Cea de-a treia oferă o amplă vedere asupra grădinii și are o colecție de obiecte de artă din ambianța zilnică, banală, a proprietarilor: palanchine, instrumente de muzică, grafică de autori francezi reprezentând Siamul secolului 17.

În spațiul intim unde se lua masa, o suită de statui ocrotitoare ale lui Buddha. Un cabinet pesemne dedicat artelor se deghizează sub o colecție de măști de teatru.

Intelectuali cu preocupări de nișă, prințul și soția au colecționat obiecte găsite în urma săpăturilor arheologice, în special vase din ceramică, unele chiar din preistoria siameză.

Traversând una dintre pasarele, am observat cum peluza dintre pavilioane devenise, pentru scurt timp, gazda unei ceremonii oficiale desfășurate cu discreție.

Ultimul pavilion, al bibliotecii provenite din fosta capitală Ayutthaya, din secolul 17, unică în Thailanda, avea la intrare o ambarcațiune pregătită de plutire. Metaforă a evaziunii prin lectură, poate, m-am gândit. Fragilă doar în aparență, pentru că știm cât de mare e puterea cărților.

Amorosa Soledad

Pe un raft al vacanței m-a așteptat câțiva ani, răbdătoare, Regina Margot. N-aș fi crezut că se simte atât de singură. În romanul lui Dumas părea înconjurată de admiratori și implicată în pasiuni pe cât de entuziaste, pe atât de imposibile, dar în cartea lui Eliane Viennot am întâlnit un personaj diferit.

Sechestrată în cetăți și fortărețe din sud-vestul Franței vreme de douăzeci de ani,

victimă a conflictului dintre soț și frate, iat-o mărturisindu-și tristețea și solitudinea în epistole și memorii.

În ciuda statutului de fiică de rege (Henri II), soră de rege (Henri III), soție de rege (Henri de Navarra, viitorul Henri IV), la un moment dat rămâne pe drumuri,

pentru că fratele ei nu-i dorește prezența în casa părintească, la Luvru, unde locuiau cu mama lor, Caterina de Medicis,

iar soțul vrea să se descotorosească de ea pe motiv de infertilitate.

Fără bani să-și plătească personalul, erau zile când abia avea ce mânca.

Inspiratoare, muză și mecena, a fost apropiată de marile spirite ale timpului său, printre care Montaigne, care îi privea cu îngăduință scrierile.

Își reia studiile, fapt confirmat de registrele de socoteli contabile unde era notată fiecare cheltuială,

din care ne dăm seama cât de puțin investea în toalete și cât de mult în cărți, dovadă lista amănunțită de titluri acoperind toată antichitatea, filosofii greci, latini și istorie.

Tot spre susținerea învățăturii, a înființat la Agen un colegiu iezuit.

În acea epocă, iezuiții făceau cadouri costisitoare regelui și persoanelor influente ca să-și găsească susținere și să atragă protecția oamenilor de vază, dar ea i-a ținut la distanță după acestă scurtă intersectare.

În schimb, a cumpărat haine pentru călugărițele din mănăstirile din preajmă, demonstrând o generozitate cu adevărat regală.

Se spune despre ea ca niciodată nu a făcut vreun cadou fără să se scuze că oferă atât de puțin și fără să-și dorească să ofere mai mult de îndată ce va avea posibilitatea.

În lectură și-a găsit nebănuite resurse și un remediu pentru ușurarea mâhnirilor.

După astfel de perioade lungi în compania cărților, se va dovedi capabilă de a recunoaște mult mai ușor relațiile sincere și cele de fațadă și denunță fățărnicia din interacțiunea cu demnitarii și oficialii.

Aparențele nu o mai înșeală. În izolare poate reflecta cu detașare la configurația relațională pe care o lăsase la Curte și realizează că nu are niciun motiv să se întoarcă.

Atunci când surghiunul său a devenit cunoscut și programatic, a începuit să-i sporească influența pe motiv că era independentă, iar singuratatea sa a devenit echivalentul libertății dizidente.

Claustrarea mai mult a avantajat-o decât a prejudiciat-o, deși detractorii susțineau că ar duce dorul petrecerilor de la Curte.

În acei ani, a dobândit un nivel intelectual greu de atins.

Biblioteca sa ajunsese să numere, în 1615, peste o mie de volume, cu tot ce se publicase în materie de istorie, filosofie, poezie, teologie, clasicii antichității.

După ce le citea, multe cărți erau donate doamnelor din orașele apropiate,

conștientă că astfel le putea ajuta să se emancipeze, să-și găsească exemple și modele de urmat, să cunoască acel gust al fericirii spirituale despre care multe dintre ele nici nu știau că există.

A început să scrie dezinteresat, doar ca să-și umple singurătatea. Și fiindcă în epistole i se aduceau elogii nemeritatate de către curteni lingușitori, dorea să fie percepută așa cum era în realitate, fără să aștepte recunoaștere.

Pentru epoca sa, e un personaj derutant prin nivelul de înțelegere și acceptare a întâmplărilor de viață.

I s-a reproșat întotdeauna nu traiul neconvențional, ci forța interioară de a fi supraviețuit repudierii, confinării, lipsurilor.

În memorii, pune accent pe gravitatea circumstanțelor, pe reacțiile descumpănitoare ale oamenilor și pe dezamăgirile mai greu de suportat decât orice alte lipsuri materiale.

Întoarsă într-un târziu la Paris, stabilește o relație amicală cu fostul soț și noua lui soție și, mai mult, îl desemnează moștenitor unic pe fiul acestora.

Comportamentul ei neobișnuit le trezește contemporanilor curiozitate, milă și chiar dezaprobare. Pentru regină și mulți semeni, secolul luminilor înseamnă intrarea în umbră.

Galanteria se demodează în favoarea raționalismului.

Lectură de drum:

Eliane Viennot, Marguerite de Valois

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant

Bursa de valori

Paris, 2021

Știam, încă de la Punta de la Dogana, că Tadao Ando procedează prin eliminare. Acum, la Paris, cilindrul de beton pe care l-a introdus în clădirea de patrimoniu a fostei Burse de mărfuri m-a absorbit ca o fântână sau un cenote și mi-a redus percepțiile doar la esențial.

De îndată ce îl văd, intuiesc ca actul arhitectural e mai puternic decât colecția care i-a prilejuit existența. Cred că marele industriaș François Pinault a avut dreptate să aștepte timp îndelungat oportunitatea de a-și instala o mică parte a colecției într-un astfel de spațiu unde, ca și la Venezia, Tadao Ando a plăsmuit magia receptării.

Clădirea Bursei se află pe locul unde, în 1574, a fost ridicată reședința personală a Caterinei de Medicis din care se mai pastrează o singură coloană. Mai târziu, în secolul 18, aici a funcționat o hală de grâne, amenajată circular.

În secolul 19, a fost construit sediul Bursei comerciale așa cum îl vedem acum, pentru prima dată deschis publicului. Fațada a fost edificată în 1889 pentru expoziția universală.

Recent inaugurată, este prima lucrare pariziană a lui Tadao Ando, arhitect japonez autodidact distins cu Pritzker Prize.

Cilindrul său de beton având un diametru de douăzeci și nouă de metri, înălțimea de nouă metri și cincizeci de centimetri grosime, punctat de 863 de orificii, a sacralizat un spațiu dedicat comerțului, i-a accentuat armonia și frumusețea prin puritate geometrică.

Cilindrul are capacitatea de a defini un microcosm arhitectural, văd undeva o mărturisire a lui Tadao Ando. Pătrund în rotunjimea sa ca într-o incintă sacră și îl receptez ca pe o replică a cupolei restaurate cu o sticlă specială care, la cele mai înalte standarde tehnice de protecție, lasă să pătrundă schimbările cerului parizian capricios, joc de lumină și nori.

Aici, sub cupolă, în mijlocul cilindrului, am ajuns într-un punct inițiatic, al începutului și sfârșitului, în care totalitate și neant se suprapun, și îmi aduc aminte de teoriile lui Umberto Eco. Muzeele se substituie, uneori, lăcașelor de cult.

Pe conturul exterior al cilindrului, un șir de opere sunt expuse în vitrine din lemn de epocă, păstrate întocmai ca în perioada când aici aveau loc tranzacții comerciale.

Pe măsură ce urc, deslușesc fresca fastuoasă, epopeică, dedicată marilor deschideri internaționale ale comerțului din secolul 19 pe cinci continente, indiciu al vocației inițiale a edificiului.

De la etaj, mă bucur de priveliștea spre biserica St. Eustache.

Mai văd amplasamenul Halelor și structura tubulară a acoperișului de la Centre Pompidou.

Restaurantul Au pied de cochon, frecventat de celebrități, e în aceeași zonă.

La sfârșitul vizitei, cobor la subsol unde se află un auditorium modulabil

și Sala mașinilor, amenajată în acest spațiu în secolul 19 ca să răspundă nevoilor Halelor din apropiere care trebuiau să-și depoziteze marfa într-o cameră frigorifică. Astfel, a fost creată o cameră cu material de refrigerare de către inginerul est-european Victor Popp. Mașinăriile de făcut frig au fost folosite până în 1950 și au fost redescoperite recent în cea mai bună stare.

Scara originală a rămas din hala de grâne din secolul 18, la fel ca și cele douăzeci și cinci de arcade ale fațadei interioare. Inaugurată în 1767, scara fusese construită, în continuitate cu armonia clădirii, în formă circulară. Grâul era stocat pe două nivele, la parter și etaj, într-un grânar la care se putea ajunge prin această scară. Cele două rampe care se întrepătrund în două direcții diferite le permiteau cărăușilor, care urcau și coborau încărcați cu saci voluminoși de grâu, să nu se intersecteze.

În această aventură radicală și minimală, Tadao Ando a fost secondat de o echipă de arhitecți francezi specializați în monumente istorice. Francezii sunt îndrăgostiți de patrimoniul lor, iar condiția pe care au impus-o acestui proiect a fost posibilitatea de putea extrage cât mai simplu cilindrul de beton din interiorul bursei, dacă va fi cazul, în viitor.

Bursa a fost cesionată colecției Pinault pentru cincizeci de ani.

Despre operele epatante și artiștii expuși voi scrie în curând.

Dincolo de bine și de rău

Mustair, 2016

Nietzsche locuise la doar optzeci și doi de kilometri de aici, în direcția St.Moritz, dar de acea dată n-am ajuns să-i văd conacul. Îmi plac granițele cu freamătul lor discret, așadar m-am oprit pentru o vizită în detaliu la abația înscrisă în patrimoniul UNESCO, poziționată strategic la doar opt sute de metri de Italia.

Mănăstirea benedictină închinată Sfântului Ioan, aflată pe vechiul drum de pelerinaj spre Santiago de Compostella, se numără printre rarissime vestigii de artă carolingiană din Europa.

Întemeiată în 785 de Carol cel Mare pe traseul imperial, abația avea o menire culturală și politică secretă.

De la bun început, misiunea strategică tăinuită a fost observarea și iscodirea persoanelor, majoritatea pelerini, care călătoreau prin această unică trecătoare dintre Est și Vest.

Episcopia de Chur era cea mai importantă din zonă și, din acest motiv, ei îi revenea supravegherea teritoriului.

Încă de la construcție, a fost rezervată strict cultului benedictin, reputat pentru rigoarea și asceza ritului.

Primii călugari care s-au instalat aici au venit de la alt convent benedictin, Pfafers, din nordul Elveției, și au ramas în sat patru sute de ani, până în secolul 12, când spațiul a fost cedat unei congregații de călugărițe din același cult.

Edificiul a trecut prin multe transformări, dar interiorul a păstrat în stare impecabilă fresce din perioada imperială carolingiană care, din fericire, au supraviețuit sub stratul protector al unor picturi nesemnificative. Azi sunt considerate cele mai relevante pentru Evul Mediu timpuriu.

În secolul 11, episcopul extinde construcția cu o reședință sub formă de turn, structurată pe două etaje.

La cel superior, cu destinație de locuință care face corp comun cu dubla capelă, sunt păstrate obiectele personale ale episcopului.

De sus și până jos, pereții sunt acoperiți cu picturi figurative conturate în scene de inspirație elenistică. Modalitatea de a picta în întregime pereții în interior este de origine bizantină, iar alternața alb și negru segmentează cele douăzeci și patru de episoade pe dimensiunea lungă.  

Printre acestea, recunosc Judecata de Apoi, despre care exegeții afirmă că ar fi cea mai veche abordare a acestei teme cunoscută în istoria artei. Se mai descifrează viața sfinților Petru și Pavel, fresca romană cu Banchetul lui Irod și dansul lui Salomé, Visul lui Iosif și Fuga în Egipt, Cina cea de taină, alte scene din Noul și Vechiul Testament, iar în cupolă este Christ Pantocrator înconjurat de evangheliști.

Stilul picturii corespunde artei venețiene monahale timpurii cu influențe bizantine, practicate pe țărmul Adriaticei.

Acest stil, creat de artiști italieni din mai multe ghilde specializați în decorațiuni religioase, a ilustrat legatura cu orientul și era un reper al schimbării de registru. Influența bizantină a fost recunoscută aici și prin studiul comparativ cu pictura religioasă bulgară.

Toate scenele reprezentate au aceeași dimensiune. Culorile și-au pierdut din intensitatea tonalității originale, doar galbenul și roșul au fost mai rezistente.

Ornamentele romane și busturile de îngeri erau singurele decorațiuni acceptate în acele vremuri.

Figurile se disting în elegante atitudini marțiale reflectând spiritul epocii și relația credinciosului cu divinitatea. Frivolitatea unor scene cum ar fi Banchetul lui Irod cu atitudinea provocatoare a lui Salomé a fost dezaprobată cu asprime de calugărițele benedictine devotate înaltei dimensiuni divine, mult prea îndepartată de cele lumești.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse