De bună credință

San Benedetto Po, 2018

Pe tăcuta câmpie lombardă, la doisprezece kilometri de Mantova, benedictinii au ales să-și ridice un așezământ.

DSCN0909

Cei șapte de la început, printre care Sf. Simeon din Polirone, călugăr călător de origine armeană, au deschis porțile lăcașului în anul 1007.

DSCN0937

Câteva decade mai târziu, intră în scenă contesa Matilda di Canossa, cea mai înstărită proprietară de terenuri din regiune.

DSCN0931

În calitate de prietenă a Papei, contesa hotărăște să dea o mână de ajutor în procedura de primire a abației în congregația de la Cluny,

DSCN0916

poziție din care a jucat un rol major în răspândirea reformei gregoriene.

DSCN0932

Contesa petrece mult timp retrasă în liniștea mănăstirii ca să mediteze,

DSCN0918

să frecventeze biblioteca

DSCN0934

sau să participe la reuniunile prelaților și se implică activ în dezvoltarea instituției monastice.

DSCN0929

Până în 1797, San Benedetto in Polirone funcționează ca una dintre cele mai importante mănăstiri benedictine din Europa

DSCN0946

și, o perioadă, cea mai vastă din Italia, ca număr de calugări și ca întindere pe terenurile donate de contesă.

DSCN0913

Atunci când, prin secolul 14, începe să cadă în paragină, intervine clanul Gonzaga

DSCN0940

cu inițiative de reabilitare și amplificare prin serioase lucrări arhitecturale necesare obținerii unui statut social elevat.

DSCN0948

Aveau intenția de a invita aici cărturari vestiți și, datorită cercului intelectual frecventat, să-și sporească prestigiul.

DSCN0945

O lungă perioadă, au păstrat un control desăvârșit asupra instituției, însă, după ce neamul li s-a stins, infrastructura din jurul complexului s-a desființat, iar în 1797 Napoleon îi dă lovitura de grație, prin distrugerea parțială a unei aripi.

DSCN0930

Astazi, ne copleșește edificiul recent renovat și deschis în întregime ca bazilică, abație, biserică parohială pentru enoriașii din ținut, mănăstire și muzeu.

DSCN0927

Vizita, pe un circuit labirintic, se face doar cu ghid însoțitor și poate dura două-trei ore, după interesul oaspeților.

DSCN0920

Ghida noastră, o amabilă doamnă la pensie de origine maghiară, mi-a făcut o impresie excelentă.

20180711_142256

Din bazilica imensă San Benedetto, o ușiță din capătul dinspre altar duce în biserica originală, Santa Maria, cu treizeci și două de statui de sfinți,

20180711_160154

un retablu pictat de Veronese și paviment cu un fragment de mozaic prețios din 1151.

DSCN0926

Aici se află și sacristia, cu fresce din 1563,

DSCN0942

prin care se ajunge la mausoleul contesei Matilda di Canossa, ale cărei rămășițe se află la Vatican.

DSCN0935

Cele trei spații de meditație ale calugărilor, claustrul Sf.Benedict, Sf.Simeon și cel principal, numit ,,dei Secolari’’,

DSCN0943

facilitează trecerea spre refectoriu sau sala de mese monahală, unde Correggio a pictat o frescă,

DSCN0941

dar și spre infirmerie, palatul abațial, sala capitulară.

DSCN0919

Martin Luther a sejurnat aici în 1510, invitat de familia de Gonzaga și a fost scandalizat de opulența decorului.

DSCN0923

Din claustrul principal, se urcă printr-o scară monumentală în muzeul regional de istorie și arheologie care ocupă o parte din construcția de secol 16.

DSCN0951

Mi-a atras atenția un calendar astrologic conceput pe mai multe secțiuni, unic în Italia, descoperit în curtea interioară a unei case oarecare din localitate și recondiționat în 2017 cu sprijinul unor farmaciști.

DSCN0949

Din tot ce am văzut, mi-am dat seama că aspirația contesei de a clădi o operă care să fie transmisă cât mai departe în viitor s-a înfăptuit.

DSCN0952

Spiritul ei benevolent pare încă prezent și inițiator de gânduri, planuri și idei.

Câtă frunză și iarbă !

Paris, 2021, 2022

Insule de verdeață presărate pe itinerariile mele pariziene mă îmbie să-mi trag sufletul. Mă opresc oriunde priveliștea e revigorantă și banca e confortabilă, privind cum defileză prin fața mea gură-cască, amploaiați, pierde-vară, cadâne și cadâni. Deschid o carte sau un pachețel cu ceva dulce.

Stați și voi o clipă ?

1.În plin Cartier Latin, dau peste Ronsard, într-un scuar miniatural pe rue des Ecoles.

De cealaltă parte a străzii, veghează statuia lui Eminescu, lângă biserica românească. Mă așez aici de fiecare dată cu nerăbdarea de a deschide cărți abia cumpărate, pentru că toate librăriile care mă interesează se afla în apropiere.

2.Colțul bulevardului Raspail cu rue de la Campagne-Première e albastru, mai precis IKB, ușor de recunoscut în muzee. Atelierul unde Yves Klein l-a inventat și a creat numeroase opere se află pe această stradă. În margine, un ecran vegetal care te izolează de zgomotul și poluarea bulevardului. Plantele și arbuștii au fost aleși datorită coloritului autumnal și ca să pună în valoare identitatea culorii care l-a consacrat pe artist.

Băncile, bordurile care separă aleile au fost vopsite în celebra nuanță. Pe aceeași stradă au mai locuit Rimbaud, Verlaine, Aragon, Modigliani și tot aici a fost filmată ultima scenă cu Belmondo din Au bout de souffle.

3.Clinchetul tacâmurilor, conversația în surdină, atmosfera lipsită de griji îmi încarcă bateriile în acest mic scuar din arondismentul 5, în zona facultăților.

Momentul meu preferat e asfințitul de sfârșit de vară, când se conturează deja planuri de toamnă, iar ,,chez Lena et Mimile’’ clienții umplu terasa.

4.Descopăr că pe Champs de Mars au statornicit o stână de oi și capre pe bogata pașune lăsată în legea ei.

Aflu că treptat, Parisul e pe cale să se transforme într-o așezare rurbană și, ca antidot al poluării, numai întoarcerea la forme arhaice de transport ne-ar putea salva. Abia aștept să văd bulevardele pline de șarete.

5.În Place du Président Mithouard, avenue de Breteuil, cel mai frumos e în aprilie, când pomii înfloriți mov îmi evocă Ciudad de Mexico, unde m-au vrăjit pomii care înfloriseră albastru. Mă așez un momentito doar ca să sorb din priviri, cu nesaț, exotismul unui colțișor ferit de turiști.

6.Mă trec fiorii când mă gândesc la istoria nemiloasă care definește Place de l’Estrapade, din capitolul execuțiilor publice care constituiau, până în secolul 17, un spectacol banal.

Uneori intru în librăria portugheză și braziliană, unde au multe carți despre parcursul iezuiților prin lume și începe să mă cuprindă dorul de ducă.

7.Centrul Parisului meu personal este piața Sorbonei, unde clipocitul apei, atunci când fântânile funcționează, se împletește cu zumzetul cosmopolit al conversațiilor. Aici începe Cartierul Latin, care se numește așa pentru că, în Evul Mediu, studenții veniți de peste tot și stabiliți în acest perimetru se puteau înțelege între ei doar în latină, în ciuda celorlalte două limbi concurente, greaca veche și ebraica.

8.O varietate de arbuști, tufișuri, copaci și plante demnă de o gradină botanică mă ademenește și mă răsfață cu tihnă umbroasă și înmiresmată în părculețul Paul Langevin, pe rue Monge, la Politehnică. Desișul lor stă pavăză poluării cauzate de mașini.

9.Între colegii, facultăți și librării, cei care se opresc în place Paul Painlevé au legături cu una sau alta dintre ele, socotesc eu urmărind cum toți cei așezați poartă cu ei cel puțin o carte, dacă nu chiar sacoșe întregi, din care scot și lasă pe bănci exemplare pentru doritori.

10.În apropierea Senei, refugiul meu liniștit este scuarul Gabriel Pierné, dirjor și pianist. Din biblioteca Mazarine care ține de Institut de France, sediul academicienilor francezi, răzbate izul paginilor, învăluind exemplare rare de cireși, rododendroni și magnolii, la umbra cărora sunt instalate bănci în formă de carte pe care, firește, mă pun cu burta.

11.Hotel des Sens, un palat construit prin anii 1475, are în incintă una dintre cele mai primitoare grădini pariziene. Nu întâmplător, pentru că, din 1961, palatul găzduiește o bibliotecă. Istoria menționează că, după revoluția franceză, a avut o soartă zbuciumată și a trecut prin multe transformări, răstimp în care a funcționat și ca fabrică de dulcețuri.

12.Un fermier îmbogățit din impozitul pe sare și-a construit o reședință pariziană care a preluat denumirea sursei sale de venituri, Salé. Astăzi, în frumos renovatul palat s-a instalat muzeul Picasso, iar parcul alăturat, Leonor Fini, acoperă o suprafață pe care s-a aflat dintotdeauna o gradină unde, în trecut, creșteau de-a valma ierburi și plante aromatice la discreția gospodinelor din cartier.

13.Fiecare țară are Orientul ei, fiecare oraș Orientul lui. Îndreptându-mă spre el, traversez Gradina Botanică de fiecare dată când merg la IMA (Institut du Monde Arabe).

Expozițiile pe care le vad nu-mi sunt de ajuns, nici colecțiile principale, așa că intru în librăria Institutului și răsfoiesc până la ora închiderii.

De curând, mi-am cumpărat cartea scrisă de un călător care a traversat de două ori Turcia pe jos.

14.În Tuileries, domnește un nebănuit spirit câmpenesc, mai ales de când un țap pripășit în zona de peluză ispășește oarece vină pozând turiștilor.

Îmi caut banca preferată în preajma unei fete necăjite, pentru că și eu mă simt așa uneori.

Remediul ? Mă reped în prima cofetărie și-mi iau un fondant au chocolat.

Despre grădinile muzeelor, discrete și exclusiviste, vă voi spune altă dată.

Moara cu noroc

Cuenca, 2017

Poposesc în Spania profundă, în provincia Castilla La Mancha, ținutul bătătorit de rătăcirile deșarte ale lui don Quijote printre morile de vânt ale iluziilor. Printre ele ar trebui să fie și a mea.

20170321_175932

Mă las furată de frumusețea peisajelor, sălbatică și tulburătoare.

20170321_131710

Nu întâmplător desemnat capitala artei contemporane spaniole, cetatea numără zeci de spații metamorfozate în galerii de artă abstractă.

20170322_113037

Mă străduiesc să intru în cât mai multe, atât pentru opere, cât și pentru meștesugitele amenajări interioare.

20170321_183059

Unele au fost pe vremuri așezăminte monastice sau biserici.

20170321_190414

Acest destin l-a avut și o discretă mănăstire a Carmelitelor din secolul 17, azi muzeul de artă abstractă al fundației Antonio Perez.

20170321_190316

Mă socotesc pregătită să încep confruntarea cu o singură moară de vânt, cea a artei conceptuale.

20170322_120143

Am constatat de multe ori că operele de artă nonfigurativă au această capacitate neașteptată și nelimitată de a surprinde la nivel subliminal privitorul deja pus în temă.

20170321_191814

Intru în muzeu cu aplombul ademenitor al vibrațiilor creative. Văd doar ceea ce sunt pregatită, subiecte pe care le știam deja reprezentate sub alte forme.

20170321_184721

Mă opresc la o Coloană a infinitului care mi-l evocă pe Iannis Kounellis mai mult decât pe Brâncuși.

20170321_185302

Arte Povera e mai invocabilă ca oricând. Mă cucerește un omuleț neajutorat adăpostit printre cărți ca un fel de don Quijote care dă bir cu fugiții din viața reală. Îi dau dreptate, e mai bine printre cărți.

20170321_191702

Mă tentează să rămân ca să-i țin companie. Dar nu, mai bine-l iau cu mine.

La vie en rosé

Franța, 2021

Îmi place să pornesc în căutări fără o destinație precisă și, de această dată, inițiez un circuit dionisiac.

20210817_161258

În Franța, vizitarea unei podgorii, atunci când ai norocul să dai la vânzare chiar peste viticultor, se desfășoară ca un mic eveniment cultural, cu explicații dinamice care ating istorie, sociologie, etnografie, gastronomie.

20210731_131002

De obicei, conversația este ilustrată de câteva eșantioane după un ceremonial cu reguli fixe: un spumant, două albe, un rosé, patru roșii, toate acestea pentru cine nu șofează.

20210730_194337

În regiunile pe care le-am parcurs, degustările sunt gratuite, foarte rar condiționate de cumpărarea unei butelii.

20210802_115429

Am vizitat mai mulți producători unde se practică integral o viticultură ecologică și vă împărtășesc câteva opriri unde plăcerea vizitei a fost specială.

Conversația cea mai plăcută

Saladin, 2021

DSCN4128

Actriță ? Profesoară ? Cu o vervă cuceritoare trădând dezinvoltura celor obișnuiți să se adreseze unui auditoriu amplu, o doamnă la pensie trăită la Paris, mamă a două surori viticultoare din Ardèche, a luat fără fasoane în primire micul nostru grup. M-a amețit în doar câteva clipe farmecul acestui prolog teatral, iar prezentarea vinurilor s-a desfășurat ca un spectacol în mai multe acte, fiecare de o culoare diferită. Cântăm ?

20210731_154455

Nu de alta, dar unul dintre sortimente se numește ,,Tralala’’.  

Paleta cea mai diversă

Rocheville, 2021

DSCN4637

Vinul de Anjou face parte din lista mea de preferințe și, de câte ori ajung în regiune, aleg să vizitez un domeniu. Aici, spațiul de primire este generos, minimalist-tradițional și gol.

DSCN4649

În fața magazinului se afla via și am întrebat dacă era proprietatea lor. Nicidecum, mi s-a răspuns cu subînțeles, via aceasta nu este bio, vă puteți da seama după lipsa completă a buruienilor, care nu ar avea cum să dispară fără ierbicide. Parcela lor se afla încă și mai departe de circulație și poluare. Am apreciat soiuri pe cât de numeroase, pe atât de diferite, acompaniamente ideale pentru orice produs culinar.

Buchetul cel mai poetic

Vacqueyras, 2021

DSCN3369

Pe urmele cavalerului Raimbaut de Vaqueiras, trubadur, sfetnic de taină al mai-marilor, aventurier, am străbătut Orientul, de la Constantinopol, unde a luat parte la cucerire, la Salonic și îndărăt spre plaiul său natal unde el n-a mai ajuns, pierzându-i-se urma în Munții Rodope.

20210802_115024

Cu un așa vin în cătunul de baștină, nu e de mirare că a ajuns respectatul autor al unui volum epistolar de comentarii politice și al unor șlagăre pe care s-a dansat cu înfocare în Evul Mediu.

DSCN3367

Cultivată pe parcele cu sol diferit, printre dealuri, pe traseul romanității provensale, domeniul Vacqueyras se bucură de prestigiul de a-și trimite producția aproape integral spre restaurante înstelate.

Rosé-ul meu preferat

Marcillac 2019, 2021

20210722_163149

Proprietara e tânără, sprințară, dar cu o privire obosită, fără chef de vorbă și cu mâini muncite, îmbătrânite înainte de vreme. Nu e nevoie să menționeze ca ea și soțul lucrează via integral, fără ajutoare.

20210722_163520

Spațiul de prezentare e improvizat așa cum s-a putut. Aici am poposit de două ori și vă voi spune cândva, mai în detaliu, ce am învățat de la ea.

20210802_120512

Film de drum:

Alexander Payne, Sideways (2004)

Cu vederi largi

Paris, 2021, 2022

Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.

Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.

La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.

Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.

Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.

Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.

Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.

Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.

Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.

A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi,  în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.

Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.

În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.

La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.

Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.

Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.

Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.

Pe calea cea bună

Veria, 2016, 2018

La Veria, Sfântul Apostol Pavel a poposit după ce a părăsit Tesalonicul, înainte de a merge la Atena.

Pe acest drum care intersectează Egnatia odos am trecut de multe ori, de fiecare dată spre câte un port.

Multe localități din Grecia se leagă între ele prin calea străbătută de Pavel, iar monumentul impunător, cel mai mare din lumea elenă, care i s-a închinat aici dovedește importanța pe care a avut-o așezarea vreme îndelungată.

Atunci când Pavel s-a oprit aici, a găsit în această localitate evreiască oameni dornici să-l asculte.

Mulți credeau cu adevărat în spusele sale, dovadă consemnarea unor evrei și greci care s-au convertit pe loc la creștinism.

Se spune că podiumul de unde le-a adresat învățăturile creștine are la bază treptele sinagogii de unde a propovăduit.

Pe întreg perimetrul unde a predicat, s-a edificat o estradă amplă în semicerc decorată cu mozaic și mărginită de coloane.

Lângă acest altar, mai târziu, otomanii au cosntruit o moschee.

Oprirea Sfântului Pavel aici a consolidat prestigiul de care se bucura deja cetatea atestată încă din anii 1000 î.Hr., care, treptat, atinsese prosperitatea.

Până pe la sfârșitul secolului 19 a fost un oraș înfloritor, în care comunitățile greacă, bulgară, otomană, evreiască, aromână, armeană, sârbească au compus împreună esența Orientului.

În istoria sa, am găsit menționați doisprezece intelectuali aromâni care au dobândit o înaltă recunoaștere profesională.

Multi au militat pentru păstrarea identității aromâne (vlahe) în pofida elenizării.

De fiecare dată când ajung în nordul Greciei, am intuiția că acest ținut nu aparține doar Eladei, ci întregului Orient,

al cărui prag familiar îl trec de îndată ce fac primul pas în sincretismul acestor identități diferite, reîntorcându-mă acasă.

În centru, ajung repede de la sinagogă la moschee, printre cele câteva zeci de biserici ortodoxe, ale căror icoane prețioase au fost duse la muzeul bizantin, alături de ceramică, mozaice, icoane, hrisoave, letopisețe, fresce.

Ce a mai rămas din vechiul cartier evreiesc se grupează strâns pe malul râului.

Dincolo de el, se întinde o amenajare urbană ca un crâng, cum mai văzusem la Edessa și la Drama, cu mici cascade și alei pietruite printre smochini gigantici, tei și duzi.

De fiecare dată, mai intens ca în alte așezări grecești, am ramas cu impresia unor taine nedeslușite, poate prin simplul fapt că, la fiecare pas, intersectez vibrația unor cuvinte care au dăinuit.

Muzică de drum:

Viță veche

Evora, 2020

Cu înalta aristocrație portugheză nu mă întâlnisem niciodată prin cărți, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia, am trecut pragul unui mic paradis de eleganță, curtoazie, educație, tact, armonie, măsură, bună-cuviință și alte himere care mă fac să mă simt în siguranță.

De la un oraș aflat în patrimoniul UNESCO era firesc să mă aștept la frumuseți, însă farmecul acestui ansamblu arhitectural m-a luat prin surprindere.

Intuisem un soi de chemare pe o alee discretă cu secretoase ferestruici în stil arăbesc, înainte să ajung la piațeta unde se află intrarea.

Existența complexului așa cum îl vedem azi este legată de istoria celor două familii care au locuit aici la distanță de cinci secole: conții de Basto și familia Eugenio de Almeida.

Palatul vechilor conți de Basto, denumit și Paço de San Miguel, cel mai vechi palat din Evora, este integrat în temelia zidurilor romane și a dăinuit odată cu ele.

Conții de Basto au fost primii ocupanți ai acestui palat vreme de mai multe generații.

În 1176, au pus reședinta la dispoziția cavalerilor din ordinul Calatrava, ca să beneficieze, în schimb, de protecția lor în caz că orașul ar fi atacat.

Cum era de așteptat, în anii 1385, palatul a fost parțial distrus din cauza războaielor dinastice pentru putere.

Inclus în proprietatea coroanei, a servit de han familiei regale sau, pentru unul dintre prinți, de cămin studențesc în timpul studiilor sale la prestigioasa universitate iezuită din oraș.

Mai târziu, Afonso V a donat palatul generalului de Castro, fiul unui vicerege al Portugaliei distins în fapte de arme în nordul Africii, care a devenit astfel primul conte de Castro.

Legăturile pe care conții le-au păstrat cu familia regală a Spaniei i-au costat scump, pentru că, din cauza conflictelor între cele două țări, palatul le-a fost confiscat.

Intrat în posesia familiei de Almeida, la sfârșit de secol 15, va fi supus unor ample lucrări de reabilitare.

Epoca cea mai strălucită a durat până în secolul 17, după care îl regăsim, prin anii 1950, transformat în reședință oficială pentru oaspeți de peste hotare.

În 1957, când Eugenio de Almeida, un aristocrat din capitală, a cumpărat palatul deja clasat monument istoric care aparținuse înaintașilor săi, conviețuiau, răsfirate prin toate încăperile, vreo cinsprezece familii și o asociație de teatru de amatori.

Tot ansamblul arhitectural de stil predominant gotic, cu o loggia renascentistă și zorzoane mudejar, face parte dintr-un ansamblu de clădiri diferite, unele ample, altele doar anexe, cu grădini interioare și dependințe ascunse, dintre care biblioteca, arhivele, colecția de trăsuri.

Să intrăm, printr-o galerie de secol 16, în holul de primire a oaspeților, în formă circulară, cu tavanul decorat de fresce pictate de un maestru portughez.

Recunosc scene mitologice de influență italiană, episoade din Metamorfozele lui Ovidiu și, în trecere, zăresc câte o sibilă, indispensabilă oricărei reședințe de vază.

Decorațiunea picturală, unitară, îmbelșugată, dominată de ornamente cu flori și fructe, teme profane și motive păgâne, este unică în Portugalia. Pe atunci, acest gen de pictură era expusă doar privitorilor avizați, cu mare fereală, doar în reședințe private ale căror proprietari, oameni cu scaun la cap, erau deținători ai unui patrimoniu cultural recunoscut.

Din ce văd, reiese că proprietarii au știut ce să ceară artiștilor, iar aceștia au fost la înălțimea exigențelor.

În calitate de centru universitar de renume, Evora era o etapă cosmopolită de tranzit intelectual,

iar printre invitați se numărau profesori și oameni de cultură, interlocutori de nădejde pentru aristocrații în căutare de provocări.

Trec în salonul de gală și, în apropiere, pe niște culoare labirintice, în bucătăria unde-mi închipui alchimia gastronomiei cu produse de calitate.

La etaj, o suită de alte încăperi, cu ferestre în stil manuelin-mudejar mai intime decât cele de la parter.

Obiectele decorative provin din patrimoniul familiei de patru generații și au fost folosite în rutina zilnică în reședințele precedente.

Palatul aparține azi unei fundații de drept privat, iar asociația culturală care administrează întregul complex este condusă de doamna Maria Teresa d’Almeida, ultima descendentă, încă locatara unei aripi din clădire.

Zăbovesc pe terasa panoramică, vastă, cu vedere în piațeta atemporală și, mai departe, spre orizonturi.

Nuanțele asfințitului portughez au contribuit mult la înțelesurile vizitei.

Luxe, calme et volupté

Bangkok, 2017

Pe vremea când hotelul Oriental s-a dat în folosință, în 1887, oamenii de litere obișnuiau să tragă în cele mai rafinate locații.

Gazdele erau onorate și datoare să le pună la dispoziție suite luxoase unde să-și scrie cărțile.

Scriitorii, clienți îndeobște pretențioși, treceau drept liderii de opinie cei mai credibili.

Cărțile lor erau dezbătute de aristocrați în saloanele literare la modă, iar oamenii politici se înghesuiau să-i citeze ca să-și exhibe cultura.

Prin vorbele de duh ale unui scriitor erau hrănite aspirații și influențate gusturi.

Astăzi, capriciile lor relatate anecdotic servesc reputației diverselor hoteluri pe unde au descins.

Unul dintre pelerinajele literare obligatorii pentru un degustător de lectură este socotit acest hotel mitic,

unde au poposit toți marii autori care călătoreau în Indochina,

pesemne singurul hotel din lume care se bucură de o amprentă literară atât de puternică.

Faima i s-a consolidat prin publicitatea pe care i-au făcut-o cărturari din toate generațiile: W.Somerset Maugham (care a zăcut aici zile-n șir de malarie),

Joseph Conrad, Noel Conrad, Graham Greene, James Michener care au locuit în hotel pe termen lung.

Alte nume glorioase, precum Victor Hugo, Henrik Ibsen, Lev Tolstoi, Thomas Hardy, Henry James, Oscar Wilde,

Arthur Conan Doyle, Ernest Hemingway,

Barbara Cartland, George Orwell, Feodor Dostoievski,

Rudyard Kipling, George Bernard Shaw, Maxim Gorki s-au instalat aici, vremelnic, doar ca să scrie.

Am pășit înăuntru cu speranța tainică de a intersecta fluxul acela energetic activator de inspirație, râvnit de toată lumea, care te anesteziază aidoma îndrăgostirii.

John Le Carré, autorul preferat pe care l-am citit aproape integral,

a fost unul dintre cei mai fideli oaspeți, deși profesia nu-i îngăduia să zăbovească prea mult într-un singur loc.

În saloanele somptuoase, și-a aflat clipe de inspirație ca să termine romanul The Honourable Schoolboy (Comme un collégien),

singura carte pe care am purtat-o cu mine în cele două săptămâni de peregrinare la vechile cetăți siameze, o poveste (de dragoste, spionaj, contrabandă) care se petrece la mijlocul anilor cincizeci în spațiul Asiei de sud-est, atât de învăluitor, amețitor și darnic în fantasme.

Muntele vrăjit

Paris, 2022

Templele au forma munților iar oamenii din Anzi au forma templelor, așa cum stau ei ghemuiți, răbdători și demni, gândindu-se la câte-n lună și-n stele.

IMG_5152

Tot ce li se întâmpla lor, cu trei mii de ani în urmă, ni se întâmplă și nouă.

IMG_5136

Naștere, iubire, sacrificii, strategii, împodobire, lux, adevăr, aparențe, rivalități, epidemii, războaie, moarte.

IMG_5141

Se ajutau precum căutăm și noi sprijin în tot ce putem, în zei, șamani, credințe, superstiții, sentimente, pasiune.

IMG_5184

Pășesc prin întunericul albăstrui, trec de la un capitol la altul al colecțiilor aduse de la Lima, pe cât de vaste pe atât de prețioase, care trasează repere de civilizație precolumbiană din anul 1200 î.Hr. până în secolul 15, când a fost edificat Machu Pichu, într-o expoziție eveniment la Cité de l’architecture& du patrimoine, place du Trocadéro, pe care o puteți vedea până în 4 septembrie 2022.

IMG_5234

Universul vechilor peruani era format din trei lumi contectate prin semne doar de ei știute, iar aspirația lor era să treacă dintr-una într-alta, ca să nu rămână captivii uneia singură, imperfectă.

IMG_5104

Obiectele din temple reunite aici ilustrează credințe, ritualuri, structura puterii și fapte eroice. Templele erau accesibile doar elitei.

IMG_5149

Doar preoții, nobilii și conducătorii aveau acces în interior, unde se păstrau comorile, în vreme ce oamenii de rând rămâneau afară, pe platformele dintre etaje, fără să aibă habar ce se află înăuntru.

IMG_5150

Multe vase au decorațiuni de șarpe abstractizat sub formă de spirală, precum fluiditatea apei și a sângelui, considerate energie vitală.

IMG_5060

Spiralele și fluidele care se preling reprezintă transformarea armonioasă, scurgerea anotimpurilor, a ciclurilor, și creează posibilitatea unor noi începuturi.

IMG_5091

Deslușesc spirale încrustate pe cel mai vechi obiect din expoziție, stela din 1250 î.Hr., care reprezintă o femeie.

IMG_5031

Șarpele este singura vietate cu acces în lumea subterană, loc de origine a apei necesare producției culturilor. Tot acolo se află și strămoșii, garanți ai fluxului acvatic.

IMG_5203

Conexiunea cu ei era o aspirație permanentă, întrucât apa era indispensabilă pământului, cum sângele e indispensabil corpului. În lipsa lor, viața se stinge.

IMG_5089

De aceea, pelerinajele, ritualurile și evenimentele religioase erau dedicate ploii și fertilității, iar în perioadele de secetă se duceau mai multe războie ca de obicei nu pentru că s-ar fi iscat conflicte între comunități, ci în vederea capturării cât mai multor prizonieri de război, al căror sânge reprezenta ofranda dorită de zei în schimbul ploii.

IMG_5224

Capul este punctul culminant al corpului uman, cel mai aproape de cer și divinități și, din acest motiv, era decisiv în luptă.

IMG_5134

Podoabele pentru cap, din aur și argint, metale cu valoare egală, erau cele mai prețioase și, de aceea, râvnite, pentru că îl însoțeau pe conducător în lumea de dincolo, garanție a prelungirii existenței sale sub formă de strămoș.

IMG_5208

Între obiectele prețioase necesaare călătoriei spre lumea inferioară, aurul reprezintă sudoarea Soarelui, iar argintul lacrimile Lunii și erau în proporții egale.

IMG_5220

Datorită posibilității lor de a zbura sus pe cer, în apropierea astrelor, păsările reprezintă lumea superioară, diurnă, vizibilă, a soarelui, lunii și a ploii. Păsările de pradă ajung cel mai aproape de zei. Dar nu toate.

IMG_5051

Cormoranii, care se scufundă adânc ca să pescuiască și bufnițele care vânează doar pe întuneric dovedesc legături neștiute și clandestine cu lumea inferioară, la fel ca șarpele care se strecoară sub pământ în incursiuni secrete, de nepătruns.

IMG_5107

De aceea se presupune ca aceste vietăți știu mai multe, ca în cazul unui personaj simpatic, șamana bufniță, înțelepciunea întruchipată, care-i scoate pe eroii temerari din belea. Zeul bufniță, o combinație dintre pasăre, om și șarpe, beneficiind de toate calitățile acestora, unifică ziua și noaptea.

IMG_5142

Ziua curcubeul, iar noaptea Calea Lactee sunt întruchipări ale apei pe cer, curcubeul care gonește ploaia și Calea Lactee asemănătoare unui fluviu celest format din stelele ca niște picături de foc.

IMG_5199

Zeul soarelui și zeul Căii Lactee erau cei mai importanți și ei se reuneau la Echinox, moment de sărbătoare dintre anotimpuri, de întâlniri regeneratoare, când comunitatea sărbătorea cot la cot cu pelerinii și chefuia cu chicha, un fel de bere din porumb, consolidând legăturile, aidoma zeilor.

IMG_5182

Zeul cu picioare de felină, mâini în formă de aripi terminate în capete de șarpe, cu ochi de bufniță, se număra printre cei mai puternici din lumea precolumbiană, croit din forțele combinate ale felinei, omului, păsărilor, șarpelui, cu acces în lumile lor.

IMG_5068

Imaginile altor animale de pradă și ale vânătorilor se pot confunda uneori cu ale zeilor, dar ele nu sunt ce par a fi.

IMG_5127

Statuetele au fost găsite în mormintele căpeteniilor și ale oamenlor politici ca să poată fi identificați și să-și continue faptele în lumea inferioară.

IMG_5055

Ei dețineau prerogative de viață și moarte pe care nu voiau să le cedeze nici în lumea nevăzută.

IMG_5078

Cine voia să devină mai înțelept ca să-și poată ajuta semenii, pornea la drum spre același tărâm al strămoșilor.

IMG_5186

Așa a procedat și unul dintre eroii din anii 100-800 d.Hr., care a exploatat puterile animalelor sacre pentru a călători incognito între lumi, deși nu-i era permis, ca simplu anonim.

IMG_5080

A întâlnit tot felul de provocări, a avut de înfruntat pericole neprevazute, povestite în detaliu pe ceramică și obiecte. El a devenit un erou legendar datorită îndrăznelii sale, deoarece omului de rând nu-i era îngăduit să dobândească percepțiile puternicelor vietăți, el putea trăi doar Aici și Acum.

IMG_5101

Șefii politici și religioși erau reprezentanții zeilor pe pământ și doar ei erau autorizați să călătorească în lumea strămoșilor care garantau siguranța și protecția ținutului.

IMG_5218

Cu ajutorul plantelor halucinogene, ei urmau ritualuri în cadrul unor ceremonii speciale. Plantele, semințele și rădăcinile erau mărunțite, zdrobite, amestecate, până la obținerea substanțelor.

IMG_5075

Multe dintre recipientele păstrate dovedesc priceperea preoților și a șamanilor, ei înșiși înalți nobili, regi și regine, în prepararea și mânuirea acestor tehnici. În ritualuri, oficianții canalizează spre oameni puterile jivinelor ca să le faciliteaze accesul spre celelalte lumi, superioară și inferioară.

IMG_5111

Pentru a avea mai multă credibilitate la sosire, călătorul se împodobea cu bijuterii din porfir și turcoaze cu puteri magice, cel mai adesea coliere, la fel și eminențele care-l asistau.

IMG_5212

Porfir transparent ca lumina, turcoaz albastru strălucitor ca cerul și apa.

IMG_5077

Aceste călătorii aveau ca scop rearmonizarea celor trei lumi, văzute și nevăzute, pentru ca soarele să nu dispară, iar ploile să asigure belșugul recoltelor. Iar soarele, pământul, cerul, apa să reintre în armonia binefăcătoare.

Rebel fără cauză

Paris, 2016

Teama că va fi prea lesne înțeles, izvorâtă din rezervă și timiditate, îl împiedică să se exprime așa cum visează.

Încă nu se simte pregătit sau poate nu îndrăznește.

Mai întâi, o așteaptă pe fata visurilor sale, se îndrăgostește, rămâne cu ea pentru totdeauna.

Când traiul părea să intre pe un făgaș previzibil, Paul Klee își dă seama că forma în care lumea i se înfățișează e doar aparență deșartă si aspiră să ajungă la esența ei.

Așa că pornește la drum.

Abia după prima călătorie în Africa de nord, în Tunisia, are curajul să nu-i mai pese de reputație, să dea frâu liber impulsului și inspirației și să înfrunte, învățând, provocarea culorilor.

Mesajul de pe dosul ilustratei trimise sufletului său pereche, Nina Kandinky,

și desenul pe care l-a executat în carnețelul ei de schițe semnifică un nou început.

În încercările de până atunci, educația sa elvețiană strictă, bunele maniere îi impuneau barierele discreției.

Era o sfidare să vrei să ieși în evidență, doar cine nu avea nimic de pierdut își putea permite așa ceva.

Neconvențional, caricaturat ca un Buddha adorat de studenți, le spunea că singurul principiu demn de urmat e intuiția.

Avea adeseori musafiri la cină și găteau cu toții împreună. Prepară mâncăruri fără să urmeze nicio rețetă, cu ingredientele puse de-a valma, cum îi venea, dupa cum mânuia și paleta de culori.

Opera sa, definită ca abstractă, e redusă la semne și simboluri pentru că, limitând evenimentele la esență, năzuia să atingă o formă superioară de înțelegere.

A mers încă și mai departe, prin studiul unor tehnici de magie, și a ajuns la miracole.

S-a împrietenit cu zeii, de vreme ce a înfățisat-o pe una dintre protectoarele sale, Diana în persoană.

Când creează, toate gândurile și le preschimbă în imagini, mai mult sau mai puțin explicate în titlul tablourilor.

A petrecut o iarnă în Egipt, călătorie care i-a stârnit pofta de studii esoterice, prin toate enigmele rămase neelucidate de pe urma acestei civilizații.

Încercând să deslușească hieroglife, a reușit să se conecteze cu lumi preistorice, cu substanța primară a lumii.

Pe măsură ce timpul trece, introduce în pictura sa elemente din mozaicuri vechi, desene din paleolitic, pietre sacre, inscripții indescifrabile,

plante și viețuitoare din culturi primitive și orientale.

Pe mine m-a atras imaginea recurentă a peștilor plutind în spații acvatice misterioase care pot însemna o formă de comunicare desăvârșită, prin tăcere, dincolo de cuvinte, la nivel subliminal, dorită de cei care tânjesc spre înțelepciune.

Din câte am citit, tema peștilor a fost cea mai analizată din opera lui Paul Klee. Se presupune că fiind credincios, folosea același cod secret al creștinilor de la începuturi care, sub stăpânirea romană, persecutați în secolele 1-4, obișnuiau să se recunoască între ei cu ajutorul acestui simbol.

Conform scripturilor, după un pescuit providențial, Iisus le-a pregătit discipolilor o cină cu pește. Klee își trăia similar credința sub asuprirea nazistă și lansa, din disperare, mici semnale de recunoaștere prin mijlocirea artei.

Din cauza represiunii naziste, deranjată că simbolurile din opera sa puteau trimite spre o formă de rezistență care să influențeze societatea, a trebuit să se exileze, de fapt să se întoarcă acasă, în Elveția, considerat pe atunci locul unde nu se întâmpla nimic, departe de efervescența mondenă a relațiilor inspiratoare.

Lucrările pe care le-am fotografiat au fost reunite, în retrospectiva de la Centre Pompidou, din colecții particulare și muzee din afara Europei.

Multe dintre ele erau expuse pentru prima dată și câteva păreau să decodifice mesajele unor experiențe intense.

Muzică de drum :