Robinsonii 2.0

Tulum, 2019

Pe Riviera Maya, nisipul e fin ca un praf de aur și algele lacome iau în stăpânire țărmul.

Încă din secolul 6, micul port de pescari Tulum este menționat ca posibilă etapă pentru călători.

Mayașii, care se îndeletniceau pe-atunci cu pescuit, comerț maritim și viață religioasă, au trasformat treptat această neînsemnată așezare bântuită, după spusele lor, de vibrații magice, într-un înalt loc de spiritualitate.

Prin 1200, și-a luat avânt într-o perioadă tulbure marcată de lupta pentru influență între triburi, dar îi pierdem urma la 75 de ani după cucerirea spaniolă, printre ultimele cetăți Maya atestate documentar.

Pe o fâșie de șase kilometri de-a lungul Mării Caraibelor, mărginită de jungla tropicală, dezvoltatori de turism americani, englezi, canadieni au defrișat liziera vegetației de pe țărmul mării ca să construiască hoteluri, baruri, restaurante, magazine etno.

Plaja astfel privatizată și îngustată găzduiește în fiecare seară nunți și petreceri felurite.

Dincolo de ele, începe sălbăticia în care eco-paparazzi se pot delecta cu acrobațiile pelicanilor, grația cormoranilor și vioiciunea păsăretului tropical.

Oamenii vin aici să fugă de civilizație, să se reconecteze la vibrațiile naturii, dar ce te faci când la acest capăt de lume debarcă o puzderie de robinsoni ?

Principala ocupație a clientelei este concentrarea de a intersecta energiile universului : telurice, marine, de aer si foc, supervizate de specialiști acreditați pentru fiecare element în parte, după cum am văzut pe cărți de vizită și prospecte lăsate cu duiumul pe te miri unde.

Urmând aceleași principii de revigorare cu ajutorul elementelor naturii ca în Sedona (Arizona), ca să-ți încarci bateriile, obiectivul principal este să-ți trezești constiința de sine.

Înainte să ajung aici, străbătusem deja multe alte spații unde există șanse mari să-ți regăsești sinele ori să intersectezi energiile universului, înflăcărată de teoriile lui Umberto Eco.

Acum douăzeci de ani, lumea poposea pe această plajă în corturi, iar astăzi designul hotelier respectă modelul pe rotunjime al adăposturilor ancestrale care favorizează receptarea vibrațiilor naturii.

Ca să-și fructifice căutările, oaspeții hotelului au posibilitatea sa-și amenajeze câte un mic altar acolo unde fiecare simte energii.

Atmosfera mistică e întreținută în permanență de guru ori șamani, bioenergeticieni, instructori convingători de tehnici binefăcătoare și tot felul de alți adepți ai disciplinelor care se ocupă cu resuscitarea ritualurilor mayașe ancestrale. Multe vedete și celebrități se dau pe mâna lor ca să-și vină în fire.

În majoritatea hotelurilor amenajate sub formă de campinguri cu bungalouri minimaliste, apa curentă se încălzește de la soare și nu există aer condiționat, televizor și internet. În schimb, m-am bucurat să găsesc în cameră o mică etajeră de carți printre care am recunoscut câteva scurt-listate la Man Booker.

Tot ca măsură ecologică strictă pentru a proteja marea și bariera de corali de impuritățile chimicale de pe piele, înainte de a purcede la scaldat, clientul este rugat să facă duș folosind săpun sau gel bio, pentru ca loțiunea de plajă să nu afecteze natura.

Această etapă din turul mexican mi s-a părut o experiență nostimă pentru o zi-două, din care câteva ceasuri am dedicat sitului arheologic, dar nu am simțit vreo energie. Pesemne nu eram pregătită.

Au fost alte locuri în Mexic unde am intersectat vibrații, dar fără să fi știut dinainte că există și se manifestă în vreun fel. Le simți și gata.

Lectură de drum:

Eleanor Catton, The Luminaries

Reconstituirea

San Angelo in Formis, 2019

Cactuși de Barbaria cu fructe rozulii, țepoase, mărginesc șoseaua îngustă, ici-colo câte un măslin răzleț printre smochini sălbatici, rămuroși, întregesc peisajul tipic pentru Magna Graecia.

Am făcut un ocol pe undeva între Capua și Benevento ca să văd un monument semnificativ pentru sudul Italiei, care mă interesa din trei motive :

1.Mitologic, știind că Templul Dianei era cel mai important sanctuar precreștin din regiune, funcțional până în secolul 6.

La fel ca și Artemis din mitologia greacă, zeița vânătorii era și la romani înarmată cu arc și săgeți, încălțată în sandale comode și pusă pe fugă.

Localnicii au rugat-o să intervină în câștigarea unei bătălii și, drept mulțumire pentru victorie, i-au înălțat un templu. Am fost curioasă să intersectez vibrațiile generate de sacralitatea spațiului care, secole în șir, a atras lumea în pelerinaj.

2.Arhitectural, pentru că biserica de azi ocupă exact perimetrul templului, iar unele lespezi de marmură din paviment provin chiar din spațiul sacru.

Prima construcție a actualei basilici a fost atestată în perioada longobardă, când era activă monastic, dedicată arhanghelului Mihail, cult răspândit în regiune de către longobarzi la sfârșitul secolului 6.

Așa cum o vedem acum, a fost edificată în secolul 11 de către un viitor papă.

Materialele de construcție provin parțial din templu, în special coloanele care alcătuiesc porticul cu cinci arcade și piatra din care a fost ridicat turnul.

Întreg fundamentul este integrat în arhitectura sanctuarului antic.

3.Pictural, pentru că frescele au fost pictate de artiști greci din Constantinopol,

care au înfăptuit aici cel mai vast și complet ciclu medieval de artă sacră bizantină din Italia de Sud, păstrat aproape neatins din secolele 11-12,

ilustrate cu episoade din Noul Testament,

printre care un majestuos Christ înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști.

În reprezentarea realistă a scenelor și în desenul figurilor tipic bizantine zăresc profeți și sibile,

pentru că în acea perioadă istorică orice entitate oraculară avea mare căutare. Îmi este familiară culoarea dominantă, acel albastru deschis și luminos precum cerul Orientului.

Se pot descifra încă inscripții în greacă și mă întreb ce mesaje profetice aveau menirea să tălmăcească.

Film de drum:

Renato Castellani, Due soldi di speranza (1952)

Cel mai iubit dintre pământeni

Tesalonic, 2016

Când intru într-un local ori spațiu de cumpărături din Turcia, îl observ mai întâi pe el, elegant, seducător, îmbrăcat cu un dezinvolt rafinament aristocratic, cu privirea care vede dincolo de aparențe scrutând depărtările.

Uneori ocupă un mic ungher amenajat ca un altar, obiect al unei venerații pline de afecțiune.

La Tesalonic, orașul lui natal, pașii m-au purtat spre casa unde a locuit până la 18 ani, proprietate familială din 1878,

imobil impecabil renovat și întreținut, împărțit între odăile muzeului și Consulatul general al Turciei.

Încă de la Istanbul unde am vizitat, cu mulți ani în urmă, palatul Dolmabahçe, îmi dorisem să aflu cum arată locul de unde a plecat eroul carismatic știind că, de foarte aproape, un alt personaj cutezător a pornit să cucerească lumea.

Primul indiciu de istorie emoțională este rodiul plantat de tatăl său în grădina cu vegetație mediteraneană, arbore tradițional, simbolic în Imperiului Otoman.

Cele câteva încăperi sunt amenajate ca în copilăria sa,

iar mobilierul de epocă și vitrinele încărcate cu lucruri personale sunt completate de fotografii din momente importante ale vieții

și de exponate originale aduse de la muzee din Ankara și Istanbul.

Fără alți vizitatori, simt că întreaga vibrație a obiectelor adunate laolaltă se revarsă numai asupra mea.

Întemeietorul Turciei moderne se trage dintr-o familie modestă de funcționari onești și credincioși, a crescut și s-a format în Tesalonicul cosmopolit,

centru conflictual în care naționaliștii greci și bulgari puneau paie pe focul politicii iar musulmanii se zbăteau necăjiți să scape de marginalizarea pe plan economic.

Tensiunile mocneau între comunitățile Imperiului.

Adolescentul retras din fire petrecea multă vreme adâncit în studiu.

Francofon și francofil ca mulți tineri studioși de la începutul anilor 1900, îi citea în original pe Montesquieu, Voltaire, Diderot.

Deși a locuit în multe reședințe aflate pe cele mai frumoase meleaguri turcești, a purtat pretutindeni în suflet casa părintească,

iar toate aceste obiecte prețioase care i-au aparținut s-au reintegrat firesc în decorul care le-a zămislit odată cu aspirațiile sale.

La Palatul Dolmabahçe, unde și-a petrecut ultimele zile înainte de a se stinge prematur la 10 noiembrie 1938,

cele 156  de pendule vor rămâne blocate la ora fatidică, 9.05. Fără el, timpul nu mai avea putere să meargă mai departe.

Lectură de drum:

Andrew Mango, Ataturk

Ocean’s 11

Viana do Castelo, 2020

Am privit întotdeauna cu temerea înstrăinării țărmul portughez al oceanului,

DSCN2650

ca și cum lumea accesibilă și cunoscută mie s-ar termina acolo.

DSCN2681

Însă intima stațiune balneară de la Atlantic,

DSCN2663

cea mai șarmantă și mai reputată de pe Costa Verde,

DSCN2680

mi-a devenit lesne familiară într-un sfârșit de februarie aproape deloc turistic.

DSCN2631

Cuibărită între fluviu și ocean, m-a vrăjit prin delicii marine, amfitrioni atenți, un peisaj urban monumental.

DSCN2627

Vă invit să pornim, am ales 11 obiective care să vă încânte !

DSCN2703

1.Clădiri manueline și renascentiste pe străzi pietonale animate.

DSCN2624

Principala arteră comercială e plină de palate înzorzonate ale căror ferestre sunt adevărate opere de artă,

DSCN2628

cu blazoane medievale desemnând proprietarii, deloc provinciale comparativ cu Porto și placate cu faianță colorată artizanală.

DSCN2670

2.Plină de însuflețire, piața din secolul 16 este un ansamblu urban de stil Renaștere.

DSCN2619

Principalul palat este acum bancă.

DSCN2620

Fântâna arteziană datează de la 1550 și se compune din mai multe bazinașe suprapuse.

DSCN2660

3.Ca aproape toate clădirile de prestigiu din oraș,

DSCN2646

și vechea primărie este ornată de basoreliefuri cu vapoare, deoarece din Viana au plecat pe ocean caravane întregi.

DSCN2622

4.Spitalul Mizericordiei a funcționat într-un edificiu cu influențe venețiene și flamande, cu două etaje de balcoane, cu loggia susținută de atlanți și cariatide.

DSCN2623

5.Muzeul Costumelor a fost pe vremuri un sediu al Băncii Portugaliei.

DSCN2662

Colecția etnografică se desfășoară prin cincisprezece seturi de costume feminine și masculine de sărbătoare, de nuntă, de muncă

DSCN2685

și un atelier de orfevrărie cu bijuteriile specifice acestui oraș, lucrate în filigran în ateliere locale.

DSCN2687

6.Să facem o scurtă pauză la o patiserie ca să gustăm din produsele locale.

DSCN2668

Pesemne că iezuiții, înainte de îmbarcare, își făceau provizii cu aceste specialități.

DSCN2647

7.Muzeul de artă se află într-un vechi palat din secolul 18 care a aparținut unei familii înstărite, dintre multele care s-au îmbogățit datorită comerțului cu Brazilia.

DSCN2666

8.Podul Eiffel din împletitură metalică, pe două nivele, feroviar și rutier, lung de șase sute de metri, peste rio Lima, la ieșirea din oraș.

DSCN2633

M-a surprins să găsesc aici o operă a lui Gustave Eiffel.

DSCN2641

9.Cheiul portuar de unde se pleacă acum doar la pescuit, cu vaporașe modeste.

DSCN2659

10.Hotelul Melo Alvim într-o locuință din secolul 16 construită în mai multe stiluri armonizate.

DSCN2679

11.Restaurantul Tasquinha da Linda din portul pescăresc pe care vi-l recomand la cină, ca să vă scufundați într-un ocean de savori.

Cusută cu ață albă

Paris, 2018

Vreme de douăzeci de ani, lumea modei a clocotit de curiozitate să afle chipul lui Martin Margiela.

Era ultima decadă a mileniului, când se cheltuiau bugete astronomice în publicitate și promovare, iar designerii se dădeau peste cap ca să atragă atenția.

Singurul creator ajuns faimos fără să-și arate vreodată chipul a fost omagiat în 2018, prin două expoziții simultane la Palais Galliera și Arts-Décoratifs, unde au fost prezentate piese care au scandalizat și au revoluționat moda.

Imediat după ce a absolvit Academia de Modă din Anvers în grupul ,,celor șase’’, toți ajunși celebri, a plecat la Paris.

Ca să deschidă atelierul, pornind de la zero, singura posibilitate a fost să recupereze elemente de mobilier aruncate în stradă.

Le-a vopsit în alb sau, dacă erau prea deteriorate, le-a acoperit cu huse albe din bumbac.

În anii 1990-2000, hainele se vindeau după vizibilitatea siglei, emblemă a reușitei financiare, și prea puțin după calitatea materialului sau a execuției.

Sfidând logomania, decide să-și reprezinte cu discreție eticheta sub forma a patru puncte cusute cu ață albă pe spatele hainelor.

Colecția de debut s-a înfăptuit în 1988 prin reciclarea unor articole de îmbrăcăminte aruncate, cumpărate de la mâna a doua prin târguri sau de la Armata Salvării.

Primele sale prezentari au intrat în istoria modei. Podiumul a fost instalat, sfidător, în spații neconvenționale cum ar fi Armata Salvării, o parcare subterană, o stație de metrou dezafectată, un teren viran, sub podul Alexandre III.

Invitațiile erau scrise de mână pe hârtii și cartoane improvizate, cu pixuri și carioce cum se nimerea.

În lipsa unui light design sofisticat, a trebuit să improvizeze. În stația de metrou a rezolvat aranjând pe rampe sute de lumânări de biserică. În lipsa unor manechine profesionale, de asemenea.

La prezentarea organizată în parcarea subterană, au defilat manechine alese dintre banale trecătoare de pe stradă. Nu toate erau rupte din soare așa că, în virtutea anonimatului la care el însuși se supune, fetele defilează cu un ciorap tras pe față ca spărgătorii de bănci.

Tot ca investiție minimă, a lansat ideea de a purta șireturi de pantofi în chip de coliere. Tot atunci, manechinele, în loc să-și facă unghille cu ojă, și-au înmuiat vârful degetelor într-o cutie cu vopsea roz.

Neavând stilist, și-au lăsat părul în dezordine, ca o replică la coafurile exagerate și costisitoare. Până la urmă, ne dăm seama că aparențele contează mai mult sau mai puțin, dar în mod cert înșeală.

La defileul amenajat pe un teren viran, altă revelație sau chiar revoluție. Când au fost aduse hainele, arătau atât de atrăgător în husele de plastic, încât a hotărât ca manechinele să le îmbrace cu huse cu tot.

Colecțiile sale se bucurau de un succes fulminant, dar vizionarul creator refuza înverșunat să stea de vorbă cu ziariștii, ocolea evenimentele publice și se ferea să fie fotografiat.

Câțiva ani mai târziu, când era deja copiat, la prezentarea de sub podul Alexandre III, manechinele purtau coliere și cercei de gheață colorată care se topeau pe hainele albe în timpul defilării și lăsau pete, schimbându-le culoarea.

În cadrul aceleiași colecții, decide să rotească linia hainelor ca să fie purtate invers, pe orizontală, pe baza faptului că multe croiuri sunt în trompe-l’œil. Ca un fel de semn distinctiv, pe fuste a imprimat urma fierului de călcat ca să pară arse. Niciodată nu știm unde se termină înscenarea și unde începe realitatea.

La adăpostul anonimatului care îl protejează și îi dă echilibru, spune el, își pune în practică orice fantezie, așa cum ar fi pulovărul suprarealist din șosete uzate.

Călcâiul se potriveste perfect la cot și la umeri. Într-o siluetă, explică autorul, cele mai importante elemente sunt umerii și încălțămintea, pentru că umerii definesc atitudinea, iar încălțămintea condiționează stilul mișcării, ceea ce captează atenția. La defileele lui, mersul manechinelor e diferit de cel standard, pentru că e mersul natural.

După zece sezoane (cinci ani), toată moda a început să se schimbe și să o ia în direcția lui. Primul stand pe care l-am văzut, la Bon Marché, arăta ca un laborator, cu vânzători prevenitori îmbrăcați în halate albe, antrenați să facă față uluirii mușteriilor și gata să explice toate năzbâtiile expuse.

După toate aceste isprăvi care au generat, în peste douăzeci de ani, dezbateri înflăcărate, a demonstrat că are forța de caracter să nu-și arate chipul, în epoca în care expunerea era o condiție a reușitei.

Inspirația și îndrăzneala vine din tot ce acumulează citind și călătorind tot timpul, declară el într-un interviu. Apoi, dacă ai răgazul să asamblezi totul, rezultatele pot fi surprinzătoare. Între timp, s-a retras din modă în favoarea artelor plastice, iar imaginea lui nu mai e un secret.

Glissando

Cuenca, 2017

De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.

Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.

Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.

Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.

Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.

Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.

Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.

Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.

Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.

Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.

Lectură de drum:

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă

Cancanuri

Cannes, 2021

Doamne și domni cu papion, rochie lungă și ecuson se îndreaptă hotărâți într-o singură direcție, spre Palat. Soarele încă n-a apus, dar simți briza înserării. Așa începe scurtul moment pe care l-am petrecut în tumultul festivalului de film care anul acesta a fost aerisit, deși canicular.

M-am plimbat pe străzi, m-am fofilat până la covorul roșu,

am admirat ținute vestimentare și am vânat rumori.

Am privit la curioșii care așteptau răbdători dincolo de gardurile de protecție din preajma hotelurilor unde sunt cazate starurile,

în speranta de a ochi vreuna în hol,

pe terasă ori la ieșire.

Pe firul apei erau improvizate săli de protocol sau ateliere

și, nu doar pentru festival, ci pe toată durata verii,

o bibliotecă gratuită pentru însetații de lectură.

Șarmantul și lăudabilul muzeu de artă al urbei, gazda primelor ediții festivaliere, fusese rechiziționat pentru una din secțiuni.

Perfect integrată pe orizontul maritim, a poposit pentru magnificul eveniment sculptura în fir metalic Together, de Lorenzo Quinn, fiul marelui actor.

Actualmente sculptor stabilit la Barcelona, și-a împrumutat opera câteva zile ca să-și promoveze colecția de bijuterii pe care o va lansa în curând.

Doar trecând prin detectorul de metale, fără coadă, am ajuns până în apropierea fotojurnaliștilor elegantissimi acreditați pe covorul roșu.

Am urmărit aici, tot schimbând locul pe măsură ce lumea se rărea, defilarea câtorva zeci de persoane

dintre care am recunoscut doar patru, anunțați cu surle și tobe.

Issabelle Huppert, care m-a fascinat în La Cérémonie,

a urcat treptele sictirită, cu o figură impenetrabilă, cu ochelari negri de depresie, ca și cum ar fi venit cu de-a sila.

Am așteptat cu nerăbdare să apară echipa lui Ozon, pentru care am o slăbiciune.

Iată-l mai întâi pe André Dussolier, cu dezinvoltura celui pentru care covorul roșu e rutină, actor pe care l-am admirat în filmul lui Eric Rohmer în care juca rolul unui avocat hărțuit de o domnișoară care pusese ochii pe el în vederea căsătoriei.

După câteva clipe, Sophie Marceau, sprințară, zvăpăiată, în pași de dans, băgându-se poznașă în cadrul te miri cui își facea selfie, însoțită de chipeșul regizor François Ozon, din a cărui filmografie m-am lăsat sedusă de Franz.

Gaumont și alte case mari de producție si-au adus propriul laborator de testare, asa că toate starurile se îmbrățișau fără fasoane cu toată lumea.

Cannes-ul are reputația de festival bunkerizat, din cauza proiecțiilor programate în săli ascunse și obscure unde chiar și profesioniștii acreditați trebuiau să îndeplinească o sumă de formalități plicticoase pentru acces.

Organzatorii se tot chinuie să demonstreze că nu e așa, dar abia la această ediție au reușit, cu chiu cu vai, să inaugureze Spațiul Miramar, cu o capacitate 422 locuri, care a costat un million și jumătate de euro, dintre care 650.000 donați de o persoană privată.

O altă mare deficiență a gazdelor, spune presa, este infracționalitatea stradală, în care cel mai râvnit obiect se pare ca ar fi telefoanele, ziua în amiaza mare.

Am mai observat că, spre deosebire de alte stațiuni de pe țărmul Mediteranei și în pofida faimei, curățenia orașului e destul de neglijată. Iar apa mării, așa cum am constatat, rareori o vezi curată, afirmă localnicii cu năduf, pentru că numeroasele ambarcațiuni ancorate în scenograficul golf își aruncă apele reziduale care sunt purtate la mal de curenți.

Însă aici, pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde din lume, odată ce ajungi, n-ai vrea să pleci prea curând.

Muzică de drum:

Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

Lavandă și dantelă veche

Gourdon, 2021

Ca să deslușesc primele semne ale toamnei, mă îndepărtez de țărmul mării unde palmierii indică, impersonal, unul și același anotimp.

Aleg un cătun cocoțat pe o stâncă abruptă la o altitudine de cinci sute de metri care domină sălbaticele cheiuri ale râului Loup,

de unde priveliștea asupra Alpilor de sud și a Mediteranei este cuprinzătoare.

Cu o faimă considerabilă în regiune, originea așezării a fost atestată încă din antichitatea târzie.

La fel ca majoritatea satelor de pe Coasta de Azur construite pe culmi, Gourdon a fost teatrul multor conflicte și, în consecință, în secolul 15 îl regăsim complet distrus,

dar miraculos reconstruit de la zero un secol mai târziu, cu excepția bisericii din epoca romană, refăcută în secolul 17.

Multe din potecile prin care micile comunități comunicau între ele în acele vremuri străbat și acum costișele.

Sezonul de vârf s-a încheiat și intersectez turiști rari, pasionați de istorie și artă, după cum îmi dau seama prinzând din zbor crâmpeie de conversație.

Spațiul oficial de primire a oaspeților a rămas dintotdeauna terasa umbrită de tei a castelului construit în secolul 12 pe rămășitele unei cetăți sarazine, ale cărui grădini sunt proiectata de însuși Le Notre, arhitectul peisagist al grădinilor de la Versailles.

În majoritatea caselor vechi restaurate văd ateliere de artă, negoțuri, cafenele și restaurante.

Cei 380 de locuitori ai satului parcă s-ar fi luat la întrecere să-și decoreze cât mai tradițional locuințele

și să născocească tot felul de produse regionale din care ieșea în evidență pasiunea provensală pentru lavandă în parfumuri,

miere, turtă dulce,

săpun,

obiecte decorative din cristal,

dantelărie și ceramică.

Orizontul care cuprinde insulele Lerins mi se pare cunoscut dintr-un alt arhipelag.

Pentru o clipă, am iluzia că insulele pe care le zăresc sunt grecești și că mă aflu pe țărmul opus al Mediteranei.

De la un restaurant răzbate o boare de ardei umpluți.

Mi se face dor de mirosul de vinete coapte și mă pregătesc de plecare.

In the mood for thai

Bangkok, 2017

Camuflată de vegetația planturoasă a grădinii brăzdată de canale firave, încă ferită de urbanizare, vechea reședință princiară Suan Pakkat s-a păstrat neatinsă între clădirile din oțel și sticlă din Global City.

Cele cinci pavilioane care alcătuiesc palatul, construite din lemn prețios de o nuanță întunecată, sunt separate prin opulența plantelor tropicale și unite printr-o lungă pasarelă, astfel încât ai avantajul că te descalți doar o singură dată, la intrarea principală.

Lemnul de mare finețe, încălzit blând, mă reconfortează și mă hrănește cu energia naturii debordante.

Una dintre cele mai intense plăceri thailandeze a fost privilegiul de a merge desculță prin muzee, temple și tot felul de alte interioare.

Complexul, transformat în muzeu în 1952, a fost edificat de prințul și prințesa Chumbot în 1850, cu un rafinament care-l cucerește pe occidentalul obișnuit cu alte coduri ale frumuseții.

Primul pavilion, monumental, cu statui khmere din secolul 7 și un Buddha din secolul 13, avea rolul salonului de onoare.

Traversând pasarela, se ajunge într-un salon familial, cu mobile vechi încrustate cu sidef și obiecte domestice din secolul 19.

Trec dintr-o căsuță într-alta cu senzația deschiderii unor daruri neașteptate.

Cea de-a treia oferă o amplă vedere asupra grădinii și are o colecție de obiecte de artă din ambianța zilnică, banală, a proprietarilor: palanchine, instrumente de muzică, grafică de autori francezi reprezentând Siamul secolului 17.

În spațiul intim unde se lua masa, o suită de statui ocrotitoare ale lui Buddha. Un cabinet pesemne dedicat artelor se deghizează sub o colecție de măști de teatru.

Intelectuali cu preocupări de nișă, prințul și soția au colecționat obiecte găsite în urma săpăturilor arheologice, în special vase din ceramică, unele chiar din preistoria siameză.

Traversând una dintre pasarele, am observat cum peluza dintre pavilioane devenise, pentru scurt timp, gazda unei ceremonii oficiale desfășurate cu discreție.

Ultimul pavilion, al bibliotecii provenite din fosta capitală Ayutthaya, din secolul 17, unică în Thailanda, avea la intrare o ambarcațiune pregătită de plutire. Metaforă a evaziunii prin lectură, poate, m-am gândit. Fragilă doar în aparență, pentru că știm cât de mare e puterea cărților.