La vest de graniță, la sud de soare

Filippi, 2016, 2017

Granițele, atât interioare cât și exterioare, le trasez după bunul plac.

Fără nicio aproximație, antica cetate filippică se află, în geografia mea personală, pe frontiera dintre Tracia și restul lumii.

Vechea șosea care leagă Drama de Kavala traversează aria arheologică, îndeajuns de întinsă ca să te pierzi în gânduri.

Filip II al Macedoniei, tatăl marelui Alexandru, i-a dat numele său în 356 î.Hr.

În 42 î.Hr., cetatea devine teatrul unei bătălii între legiunile romane, în urma căreia devine colonie romană,

cel mai înalt rang pe care-l putea atinge un oraș din afara imperiului, privilegiindu-și cetățenii cu același statut ca al romanilor din Italia, așa cum a fost și Avignon, în Franța.

Cetatea va prospera în scurt timp, datorită amplasamentului pe Egnatia Odos și a îmbelșugatei câmpii trace cultivată cu tutun, bumbac, grâu.

În anul 49, Sf.Apostol Pavel a descins aici venind dinspre Kavala, abia debarcat din Asia Mică,

a întreprins aici prima sa predică și a botezat primii creștini europeni.

Ca urmare a unui denunț, a fost aruncat într-o temniță încă vizibilă,

în josul unei basilici, la nivelul străzii, fostă cisternă după tipicul celor construite de romani.

A scăpat ca să revină după șase ani, constatând cu satisfacție progresul creștinismului în zonă.

Azi putem vedea, clasate în patrimoniul UNESCO, vestigiile orașului roman marcate de zorii creștinismului.

Din vechea cetate macedoneană a rezistat doar teatrul și zidul împrejmuitor. Urbanizarea romană a modificat planul original și a impus schema ortogonală tipică orașelor din colonii.

Treptat, pe masură ce creștinismul prinde contur, centrul monumental al coloniei cu forum, temple, piață, palestre

a fost acoperit în secolele 6-7 de biserici creștine protobizantine, construite în plan octogonal ca San Vitale din Ravenna.

Se mai pot vedea încă urmele vestigiilor construite pe locul bisericii primitive a Sf.Apostol Pavel, ca și rămășițele unui baptisteriu și ale unui palat episcopal. Se ghicește ușor amplasamentul Forumului sub forma unui spațiu dreptunghiular cu trepte și portice.

Tot de-a lungul viei Egnatia mai intuiesc dispunerea unor fântâni, dar lăsăm închipuirea să reconstruiască tribune și monumente. Mai departe de drum, se aglomerau temple și clădiri administrative.

Identific în iarbă o masă ciudată de marmură cu scobituri de cavități de dimensiuni diferite care serveau drept măsurători în loc de cântar.

În apropierea unui alt templu, încă dăinuie coloanele și porticul bibliotecii publice.

În piață se înșiruie buticuri și spații comerciale segmentate de coloane.

În preajmă, terenul a fost, pare-se, nivelat în vederea edificării unei basilici respectabile, din care au fost ridicați doar stâlpii de susținere, pentru că nu s-a găsit soluția tehnică de a construi o cupolă de asemenea amploare.

Prin iarbă, zac sporadice rămășite sub forma unor capitele bizantine împodobite cu lucrături iscusite. În zona mai înaltă a sitului se află un templu elenistic. Grecii n-au renunțat așa ușor la zeii lor.

Mai sus, unde începe urcușul pe colina acropolei, se ajunge la teatrul vechi din secolul 4 î.Hr., reamenajat de romani în secolul 2 d.Hr.

Au mai rămas basoreliefuri pe stâlpii de la intrare, unul arătându-l pe zeul Marte și o Victorie, divinitate a jocurilor de circ,

indicând luptele gladiatorilor care aveau loc aici.

Pe terasa din fața muzeului, mă bucur de priveliștea câmpiei și a munților conturați în zare. Și mai sus, pe culme, aflu că timpul e doar metaforă.

Puterea poetică

Cairo, 2018

M-am descălțat și am pornit să traversez, ca un deșert flamboaiant, pavimentul de marmură albă,

am pătruns în desișul colonadei și, așezată jos pe covor cu spatele rezemat de un pilastru, regăsesc, în moscheea Al-Azhar, exact aceleași gânduri ca într-o biserică ori într-o sinagogă ori într-un templu buddhist.

Cel mai vechi monument musulman din Egipt în stare de funcționare a rămas până azi cea mai prestigioasă instituție de învățământ islamic din lume,

ardent centru de studiu al literaturii arabe, a cărui bibliotecă se numără printre cele mai vaste și valoroase.

Peste două milioane de studenți frecventează aici, în principal, discipline umaniste. Din 1961 au fost introduse și facultăți cu materii nereligioase, cum ar fi medicina și ingineria, și tot atunci li s-a permis și femeilor să se înscrie la cursuri.

Ridicată la comanda califului, în plină dinastie fatimidă, în anul 972, după planul unui arhitect creștin,

instituția se bucura deja, pe vremea lui Saladin și a cruciadelor, de un lăudat profil internațional.

Studenți din Orientul Mijlociu veneau să asculte maeștri de renume, printre care filosoful Moses ben Maimon (Maimonides) profesor de medicină și astronomie.

A funcționat ca școală mai întâi în domeniul literelor, filosofiei, retoricii, astronomiei, religiei,

devenind o respectabilă unitate de învățământ de tradiție șiită care își propusese inițial formarea de misionari.

După un scurt abandon, redevenind sunită, emerit templu al cunoașterii, a favorizat alcătuirea primei enciclopedii a Islamului,

iar mai târziu, în perioada post-otomană, a ajuns să depășească Istanbulul în domeniul expertizelor legale sunite.

Apoi sultanii mameluci au preluat moscheea și au înființat în incinta ei mai multe școli unde studiau Coranul și legile Islamului,

un prim pas către universitatea influentă care a devenit azi, cea mai mare din lumea musulmană, cu studenți din lumea întreagă, în special asiatici musulmani și, din Europa, tot mai numeroși francezi.

Are un cuvânt greu de spus și în calitate de centru de științe politice de tendință sunită, mai ales după ce președintele Nasser a ținut aici discursuri înflăcărate,

iar în 2014, liderul Al-Sissi a venit tot aici ca să îndemne poporul să reformeze religia musulmană, cerând ca discursul religios să urmeze transformările vremii.

Spațiul generos s-a extins la aproape un hectar după succesive modificări favorizate de stăpânirea otomană.

Cairoții se mândresc că, prin cele cinci minarete și trei sute optzeci de coloane, edificiul face concurență piramidelor, prin grandoare.

Decorațiunea fatimidă combinată cu elemente bizantine îmi amintește de Sfânta Sofia.

Mă rătăcesc în infinitatea de coloane, unele antice, din marea sală de rugăciune care, după etapa fatimidă, a tot fost marită, lăsând mihrabul izolat, întrucât constructorii nu au îndrăznit să se atingă de el.

Înăuntru domnește o curățenie neverosimilă pentru peisajul urban cairot.

E ca și cum aș fi pătruns pe tărâmul abstract al poeziei, la adăpost de tristeți sau melancolii.

De ochii lunii

Paris, 2019

Vă doriți luna de pe cer ? V-o dăruiesc. Solemnă și discretă, m-a invitat în sferele înalte ale unei expoziții la Grand Palais pentru că, știm bine, ea guvernează artele, inspirația și clarviziunea.

Cei care o urmăresc pas cu pas susțin că tot ea garantează eficacitatea actelor de magie, cum sugerează și Ivan Kramskoy,

are în grijă instinctele, e stăpâna dispoziției zilelor de luni si a intuiției feminine.

Istoria chipurilor sale începe odată cu egiptenii care susțin că zeul lunii, Khonsu, are cap de șoim.

În America latină, -Bolivia și Peru-, s-au imaginat semiluni creștine cu simboluri incașe,

dar în America centrală este, încă, patroana șamanilor.

În Japonia secolului 19, Soma se impune ca o zeiță respectabilă.

În hinduism, apare sub chipul tânărului Chandra, numele curent al lunii, aflată în grupul celor nouă planete importante care influențează soarta omului. Instalat pe un dispozitiv cu rotile care îi permite aceeași mobilitate ca a astrului, îl recunoaștem după cicatricea de pe frunte. Simbolurile sale sunt bastonul și floarea de lotus. Legenda spune că Chandra l-ar fi ironizat pe Ganesh și acesta s-a răzbunat rănindu-i fața (India de nord, secolul 19).

Luna preistorică din secolul 14 î.Hr. devine, în Mesopotamia, martora unei cesiuni de drepturi, așa cum atestă Kudurru din Nazimarutash, momentan în colecția Luvrului din Abu Dhabi. Inscripția consemnează donația unor terenuri din partea unui rege către un templu.

Pământenii traversează momente de cumpănă la fiecare eclipsă, când ea își manifestă puterea deplină și misterioasă.

Predicția eclipselor a fost dintotdeauna o provocare pentru astronomi. Johannes Muller de Konigsberg (Regiomontanus) a fost primul care a anunțat cu precizie acest obscur proces și l-a explicat științific în anii 1436.

Astrologii susțin că eclipsele sunt instrumentele prin care universul atrage atenția asupra nevoii de schimbare. Deciziile luate în timpul unei eclipse se dovedesc irevocabile, ca și cum trecem pe un pod care se surpă și nu ne mai permite întoarcerea. O eclipsă de lună e întotdeauna o lună plină care luminează intens evenimente, clarifică situații și marchează un punct culminant.

Astrul nostru are și îndatorirea să hotărască data unor sărbători religioase, cum vad în tabloul lui Etienne Dinet, în care credincioșii musulmani urmăresc încordați și neîncrezători apariția lunii noi odată cu apusul soarelui, semn sacru care indică începutul postului și al rugăciunii. Iar în calendarele laice, anul nou chinezesc debutează la a doua lună nouă dupa solstițiul de iarnă.

Luna cea mai tulburătoare o regăsesc întotdeauna în satul idealizat al lui Chagall, unde se mai rătăcește câte o căpriță, iar scripcarul pe acoperiș compune acorduri nostalgice. Fly me to the Moon, fredonează Frank Sinatra și, într-o altă lucrare, Marc Chagall pare să-i urmeaze îndemnul.

Dacă ne punem pe studiu, în orele de reverie îi vom încredința secrete cabalistice, ca Tim Nahum Gidal,

contemplând-o printre chiparoși, pe fundalul unui cer întunecat, la Meret Oppenheim.

Mă opresc în tabloul Love Under the Moonlight de Semiha Berksoy, adus dintr-o galerie din Istanbul, și încerc să rămân aici cât de mult.

Film de drum:

Lav Diaz, The Woman Who Left (2016)

16 dintr-o expoziție

Paris, 2019

Din cele douăzeci și șapte de mii de tablouri aflate în colecția muzeului Pușkin, la Moscova, două sute au călătorit pentru prima dată în Occident, la Fundația Custodia din Paris (rue de Lille, 121), un spațiu cu expoziții de calitate.  Colecția a aparținut aristocrației rusești și a intrat în posesia muzeului Pușkin prin naționalizările post-revoluționare. Am ales câteva compoziții rare de grafică, acuarelă și pictură semnate de mari maeștri, vi le prezint și vouă, cu mica lor poveste.

Ați întâlnit vreodată o sibilă ?

IMG_2948

Nu v-ar strica, pentru că sibila are darul profeției. Dar, vă previn, nu-i ușor să-i descâlcești vorbele. Cea de aici are o vârstă venerabilă, e din secolul 15 și e solitară. De obicei, ele se prezentau într-un grup de douăsprezece, nu întâmplător în perfectă simetrie cu cei doisprezece apostoli. Aceste personaje, precum și oracolele din cărțile sibilinice, au fost integrate în iconografia creștină.

Atracția Orientului se înfiripă în arta occidentală prin anii 1400, cu o întreagă hermeneutică pe care foarte puțini o înțelegeau.

IMG_2949

Un bărbat cu turban, probabil un meșteșugar, artizan sau esoterist desenat de Schongauer în Alsacia, parcă ar da de înțeles, prin asemănarea cu un alchimist, că urzește planuri de nepătruns.

Dintr-o fermă atribuită lui Bloemaert, de la sfârșitul anilor 1500, se degajă o melancolie tomnatică și rafinată.

IMG_2956

Subiectul, ferma în stare precară și cei doi păstori pe marginea drumului, e de o banalitate contradictorie. Detaliile, nu. Fiecare element are, separat, o forță care susține filosofia compoziției.

Pieter de Molijin din Harlem, unul dintre reputații peisagiști olandezi din secolul 17, este maestrul vântului și al ploii, specifice acestui ținut.

IMG_2954

Artistul se concentrează asupra efectelor atmosferice greu de stăpânit, care devin personaje incontrolabile. Furtuna, cu ploaia căzând în rafale pe diagonală, te integrează în vârtejul lor.

Este aici și Avercamp, marele maestru al peisajelor de iarnă.

IMG_2957

Un vapor încărcat de furaje lângă Ouderkerk. Câmpia neerlandeză fără sfârșit. Oglinda apei, bruma din aer. Când natura îți pune la dispoziție atâta poezie, totul pare simplu.

Olanda era vestită încă din anii 1600 pentru kermesele și moravurile lejere.

IMG_2951

De la Adriaen van Ostade primim un desen-acuarelă compus cu finețe și umor. O scenă din viața cotidiană a unei ferme din Țările de Jos. Am remarcat atenția acordată detaliilor scenografice, coregrafice și de costumație.

Întoarcerea din Egipt, de Rubens.

IMG_2952

O raritate și o capodoperă din 1614. Sfânta Familie este înfățișată într-un desen executat cu linii rapide, parcă schițat în viteză, respirând cu sufletul la gură nerăbdarea întoarcerii acasă. De fapt, autorul ne povestește un episod autobiografic. Rubens a trebuit să părăsească Flandra cu toată familia ca să scape de persecuția protestanților.

Un peisaj imaginar de Allaert van Everdingen.

IMG_2953

Suntem invitați să admirăm o fortăreață părăsită pe malul unui râu pe care plutesc diverse ambarcațiuni, în acord cu silueta unor turle de biserici și mori de vânt. Se pare că artistul s-a aflat toată viața în căutarea peisajului ideal. L-a gasit în Țările de Jos.

M-am întrebat dacă nu cumva e cam mult spus Kermesa din sat ca titlu al compoziției grafice a lui Jan van Goyen.

IMG_2958

Exuberanța și dănțuiala dionisiacă a sărbătorilor flamande pare destul de estompată și rezervată, mai ales că trăsăturile chipurilor sunt neclare. Ideea e mai mult de personaj colectiv într-o reuniune negustorească. Prin singularitatea lui, tabloul e dintre cele mai valoroase.

Esența vieții pastorale franceze este surprinsă de Charles-Joseph Natoire, artist din secolul luminilor (anii 1700),  într-o compoziție detaliată care justifică binecunoscutul dicton ,,heureux comme Dieu en France’’.

IMG_2955

În Franța rurală găsim de toate: un castel aristocratic, câteva așezăminte spirituale (colegială, mănăstire, abație) azi cu folosință culturală, fortificații, pășuni pe care pasc turme zdravene, localuri unde poți savura delicatese. Atunci, ca și acum.

N-a fost nevoie să citesc eticheta explicativă, pentru că personajele pictate din spate sunt marca lui Caspar David Friedrich.

IMG_2962

Cei doi domni ne invită la o clipă de contemplare și par foarte absorbiți în meditație sau în conversație. De la George Banu mi se trage pasiunea pentru sincretismul acestui subiect, m-am delectat cu albumul său, Spatele Omului.

O foaie cu o dublă acuarelă de Karl Briullov, destinată să ilustreze atlasul călătoriei în Grecia, din 1835, a lui Vladimir Davydov.

IMG_2967

Jurnalul lui Davydov ne dă indicii despre peisajele care au inspirat cele două acuarele. Prima reprezintă o furtună pe muntele Diaforti, considerat de către arcadieni ca fiind reședința lui Zeus. A doua redă același peisaj pe vreme însorită. Efectele dramatice sunt cu adevărat jupiteriene!

Îndrăgostit de spațiul oriental, pictorul francez Eugene Delacroix, maestrul desfășurărilor impetuoase, are și o faimă de mare călător.

IMG_2964

Acest Arab odihnindu-se în natură a fost produs în timpul voiajului său în Maroc și Algeria, în 1832. Personajul pare că abia aștepta să se lase în voia unei stări de moleșeală, indiferență, nepăsare. Nu contează cine e arabul, prezintă interes doar atitudinea definitorie pentru un stil de viață. E molipsitoare, nu ?

Altfel stau lucrurile cu Noapte (turcoaică adormită) de Karl Briullov.

IMG_2965

Ceaiul, papucii, ghiveciul cu florile pe pervazul străjuit de grilajul discret al ferestrei, broboada care îi servește ca șorț, turbanul au, fiecare, povestea lor. Considerat primul pictor rus de renume internațional, Briullov a întreprins o călătorie în Turcia și Grecia în 1835, după ce a studiat cincisprezece ani la Roma.

Dimineață grecească la Miraka, tot de Karl Briullov.

IMG_2966

În 1835, pictorul îl însoțește pe Vladimir Davydov, nepotul contelui Orlov, într-o călătorie în Grecia. Aristocratul avea în plan să-și publice impresiile sub forma unui atlas ilustrat. Această acuarelă reprezintă singura scenă populară din jurnalul lui Davydov, preocupat în general doar de monumente și situri arheologice.

De mult aștept o retrospectivă Odilon Redon, filosof și pictor esoterico-mistic, rar întâlnit în muzee.

img_2970.jpg

Tablourile sale cu ambianță ocultă, de care abia că mă pot desprinde, sunt răspândite în colecții private peste tot în lume. Mai ales când e vorba despre o creație neobișnuită, deși, în cazul său, toate sunt neobișnuite. Avem aici Proiectul paginii de titlu al revistei Balanța. Știind care sunt temele sale predilecte, vă confirm că este vorba de zodie. Revista era editată în Rusia la începutul secolului 20 și analiza realitatea invizibilă și spațiul oniric. Redon era idolul lor.

Selecția de mai sus acoperă doar jumătate din expoziție. Celelalte tablouri vă las plăcerea să le descoperiți singuri, oriunde se vor fi aflând.

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează  contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.

La poalele vulcanului

Teotihuacan, 2019

Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.

E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.

Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.

Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.

După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.

Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.

Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.

Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.

Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.

În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.

Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.

În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.

Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.

Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.

Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.

Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.

În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.

Verzi și uscate

Zanzibar, 2018

De la hotel la ferma de mirodenii unde ne aștepta Ray, Tariq conduce cât poate de încet, pentru că-i place să vorbească. Prelegerile lui, în engleză, se dovedesc mult peste nivelul postului de șofer pe care-l ocupa, pesemne ca îndeletnicire temporară, vocația sa fiind neîndoios academică.

M-am hazardat să-l întreb despre influențele lingvistice occidentale în swahili, iar răspunsul lui, care conținea și exemplele adecvate, mi-a luat piuitul.

Așa am înțeles de ce localnicii se așteaptă, la numai câteva zile de când aterizezi, să începi să o rupi pe swahili, o limbă foarte simpatică, formată din combinația dintre vocabularul băștinașilor est-africani și cel al negustorilor veniți de peste tot.

Nu știu dacă vizita acelei plantații de mirodenii, fructe și condimente ar fi avut aceeași noimă cu un alt ghid.

De obicei, persoana care mă însoțește într-un loc necunoscut și nebănuit îmi influențează percepția. Ray, ghidul desemnat de agenție pentru acea incursiune, de formație profesor, făcea parte, și mai mult decât Tariq, dintre cei profund însuflețiți de vocația didactică. L-am păstrat pe Ray și pentru circuitul în Stone Town, două zile mai târziu.

Întreaga insulă, recunoscută drept cel mai mare producător mondial de scorțișoară și cuișoare, e o fermă imensă, împărțită în parcele. Sătenii lucrează care în turism, care în agricultură. Vegetația crește spontan, nimic nu e plantat și nici udat. Ploile din lunile martie-aprilie-mai asigură toată cantitatea de apă necesară. Am văzut cafea, păstai verzi crocante de vanilie,

avocado, banane galbene și roșii,

țeposul jackfruit,

oropsitul durian, piper rosu și negru,

mango, papaya, lămâi verzi,

cocotieri, tamarind, singuraticul ananas, câte unul pe fiecare tulpină,

cardamom, ginger, aloe vera, frunze de curry, de lipstick, ale cărui fructe, considerate sulimanuri, au virtuți coloristice.

Asistentul lui Ray s-a ocupat de toate aspectele practice ale demonstrației.

Fiecare parte componentă a unei plante, recoltată într-un moment precis, își are utilitatea ei, însă localnicii nu le cunosc pe toate în detaliu și nu le consumă de capul lor.

Când apar diverse afecțiuni, merg la vraciul din sat ca să le prescrie leacul potrivit, cum ar fi, din câte-mi aduc aminte, rădăcina de scorțișoară pentru răceli.

M-am ales și cu sugestii culinare : avocado cu miere și scorțișoară de mic dejun, ginger, cardamom și miere subțiate cu apă, de sete și energie, iar câteva eșantioane din fructe de sezon am degustat la plecare.

Pe circuit sunt amenajate mici tarabe de la care am cumpărat cafea cu ginger și mango, flaconașe cu parfum de iasomie și ylang-ylang, drapându-mă în miresme pentru următoarea oprire, la Băile persane.

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.

So Serious

Mantova, 2018

Ghilda astrologilor avea mare căutare în perioada când familia de Gonzaga începea să se afirme.

Cu un strop de dibăcie, se putea face o carieră strălucită în domeniu.

Mulți dintre italienii de vază nu se puteau lipsi de astrolog (cu responsabilități și de prezicător), dacă nu chiar de o echipă întreagă care își lua foarte în serios prestația.

Să intrăm întruna dintre cele cinci sute de încăperi de la Palazzo Ducale, nu toate vizitabile, firește, prin care am bântuit după placul inimii în solitudinea revigorantă a unei înserări de sfârșit de decembrie.

Sala zodiacală se află în aripa cea mai veche a palatului, Corte vecchia, locuită neîntrerupt de clanul ducilor de Gonzaga. Aici, în apartamentul privat al ducelui Guglielmo, am zăbovit cel mai mult.

Bolta, pictată între 1579-1580 de artistul Lorenzo Costa și atelierul său, o înfățișează pe zeița Diana conducându-și carul imponderabil tras de credincioșii ei câini de vânătoare printre constelațiile zodiacale.

Reprezentarea în detaliu a spațiului ceresc, cu asteroidul Astraea lângă carul zeiței, este interpretată de hermeneuți ca o aluzie la horoscopul personal al ducelui de Gonzaga,

pe care pasiunea și dependența de astrologie l-au împins să-și picteze pe tavan astrograma natală, ca să poată urmări mai ușor predicțiile specialiștilor.

Pereții au fost refăcuți, mai târziu, după cerințele modei neoclasice din vremea lui Napoleon, tot conform căreia stâlpii de susținere au fost ornați cu lampadare desenate neo-egiptean. Împăratul a chiar dormit o noapte în această cameră și m-am întrebat dacă alegerea încăperii a fost preferința lui personală sau rodul înțelegerilor diplomatice.

În toate direcțiile, privirea îmi alunecă în oglinzi, dintre care unele instalate provizoriu pe podea, în savante alcătuiri de artă contemporană, pentru ca universul să fie admirat în toată cuprinderea sa.

Muzică de drum:

De la Pasolini la 007

Matera, 2019

Doar pășind pe străzile pietruite, cu denivelări, am înțeles de ce Pier Paolo Pasolini a ales să filmeze aici Il Vangelo secondo Matteo (1964).

Mai târziu, și Francesco Rosi s-a oprit la Matera ca să realizeze, în 1979, o producție din acelasi registru.

La fel, și Mel Gibson s-a lăsat fermecat de scenografia biblică și a turnat, tot aici, Patimile lui Hristos (2004). Iar după ce Morgan Freeman a făcut o mare publicitate orașului la filmările cu Ben-Hur (2016), turismul de masă a luat proporții epopeice.

Legăturile cinematografice nu se opresc aici.

Foarte aproape de Matera, cinefilii zeloși fac un pelerinaj până la Bernalda, satul de baștină al lui Coppola, unde clanul a renovat un palat transformându-l în hotel.

Întreaga provincie Basilicata își datorează faima cinematografului, cum ne demonstrează una dintre cele mai de succes producții italiene, Basilicata Coast to Coast (2010) în care patru amici traversează regiunea pe jos, de la vest la est, între două mări, Tireniană și Ioniană, ca să ajungă la un festival de muzică.

Pe cărarile sinuoase ale cetății, aflându-mă în căutarea lui Pasolini și a personajelor sale, mi se pregătise încă o surpriză.

Pe neașteptate, am nimerit în spațiul unde aveau loc filmari ale noului 007,

motiv din care străzi întregi fuseseră închise pentru ca tehnicienii să-și poată desfășura echipamentele de rigoare.

Am izbutit, prin largi ocoluri, să ajung în zone urbane atemporale. Ca și Petra în Iordania sau Alep în Siria, Matera a fost consemnată printre cele mai vechi așezări umane locuite neîntrerupt încă din paleolitic.

Am petrecut aici două jumătăți de zi și o noapte, rătăcind printr-o experiență intelectuală și spirituală cu provocări nebănuite și nesperate.

Pasaje înguste cu interminabile șiruri de trepte care urcă și coboară îmi trezesc curiozitatea de a iscodi ascunzișurile de medină ispititoare.

Pătrund, ca pe un fel de scenă, în decorul atât de cunoscut din filmul lui Pasolini. Evanghelia după Matei a fost prima, din cele patru, consemnată în scris, iar regizorul a dorit să rămâna fidel textului.

Imaginea desfășurată pe muzică de Bach, Prokofiev, Mozart a luat prin surprindere publicul anilor 60.

Printre ramuri de smochin sălbatici care răzbat dintre stânci, deslușesc neliniștea cadrelor, nesiguranța sofisticată a mișcărilor camerei care ezită filmând scene șovăitoare, dar ne fixează, reglată cu o precizie geometrică, atunci când scenele sunt de o fermitate irevocabilă.

Îndoiala și certitudinea au solemnitatea rară și răscolitoare care mă absorbiseră în romanul Judas al lui amos Oz, imaginat într-un Ierusalim la fel de poetic, însă real.

Pasolini prospectase deja în amănunt Orientul Mijlociu pe care l-a găsit prea evoluat. Locurile sfinte se modernizaseră, de aceea a căutat o regiune care era, în acea vreme, înapoiată. S-a întors, cu tandrețe și timiditate, în Basilicata genuină. Peisajul și urbanizarea nu s-au schimbat prea mult de atunci, ținând cont că centrul orașului a devenit între timp monument UNESCO și nu au avut voie să se atingă de el, iar localnicii au fost instalați, încă din anii 50, în cartiere noi, la periferie.

La Pasolini nu sunt multe vorbe, totul se transmite prin expresivitatea chipurilor, sunete din natură, muzică, elemente de peisaj. Intensificarea mistică a emoțiilor o receptez prin imagini.

În arhitectura labirintică a gândurilor, la căderea serii, când luminile se aprind treptat, mă strecor în inima Orientului.

Lectură de drum:

Pier Paolo Pasolini, La Divina Mimesis