Turcia – ore de drum

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

Țara la cale

Turcia, 2022

Orientul e mai prielnic spiritualității, în vreme ce Occidentul îți distrage atenția prin detalii, reguli, segmentează gândul, îi întrerupe cursivitatea, obstrucționează contemplația. De la Edirne încolo, e spațiu berechet și doar linia orizontului oprește privirea în depărtări. Mai întâi, direcția Safranbolu, unde natura e văratică la sfârșit de septembrie.

La Edirne începe una dintre ramificațiile drumului mătăsii. În plus față de acest traseu consacrat, sultanii și-au fixat propriile lor itinerarii, pe segmente mai mici, fiecare pe unde călătorea mai des, cum ar fi ruta sultanului Osman II Imperator.

Spre Sinop, zăresc Marea Neagră.

La marginea orașelor mari sau mici, blocuri. Într-o țară cu atâta spațiu, de ce le-o fi placând turcilor să-și asume riscul de a locui în blocuri ?

Spre Amasya, pe drumurile Anatoliei, mă însoțesc personaje celebre, eroii din războiul troian, cei ai Lânii de aur, ai Imperiului Otoman, Sfântul Apostol Pavel, trupele lui Tamerlan, Alexandru Macedon, Împăratul Hadrian, Iulius Cezar și, despre ei, cărti de citit și întâmplări de aflat.

La vreo douăzeci de kilometri sud de Amasya, lângă satul Yunlu, pe ruta de Zile, a avut loc o bătălie fabuloasă despre care s-a dus vorba, și nu orice vorbă.

În anul 47 ani î.Hr., Pharnaces, regele din Pont, își pune în minte să recucerească teritoriul care înglobează Armenia, Cappadocia și Galatia, asupra căruia au domnit pe vremuri strămoșii lui, așa că declară război romanilor care ocupă o parte din teritoriul revendicat de el și pornește în campanie.

Cezar, detașat pe atunci în Egipt, primește ordinul de a merge cu armata ca să rezolve conflictul.

Pharnace a urmat drumul de la Amasya, capitala sa, iar Cezar a campat în satul Yunlu. Bătălia nemiloasă durează cinci ore și romanii ies triumfători. Iar Cezar trimite Senatului, la Roma, darea de seamă cea mai scurtă și mai celebră din istoria războiului: Veni,vidi,vici.

Urmând vechiul drum al mătăsii spre Erzincan, capitala producției de lână, văd sumedenie de turme de oi. În fiecare an, turcii sacrifică două milioane și jumătate de miei pentru sărbătoarea de Kurbam Bayrami.

La tot pasul, constat discrepanța dintre îndestularea vestului turc cu largi deschideri mediteraneene și ariditatea estului care se consolează cu o credință neclintită.

Spre Kars, în stepele imense ale Anatoliei, privirea se pierde, iar gândurile se regăsesc.

Treptat, un vis prinde contur și le prefigurează pe următoarele.

Printre marii călători în Anatolia și Asia Centrală, Marco Polo, ibn-Battuta, Jean-Baptiste Tavernier, s-au lăsat cu toții fermecați de aceeași stepă cu orizonturi nemărginite. Mă întreb ce s-a schimbat oare de atunci în acest peisaj?

La sud de Kars, apare majestuos Muntele Ararat, înalt de 5.137 de metri, la vederea căruia, în Evul Mediu, armenii se închinau.

Conform legendei, la poalele lui s-a răsturnat arca lui Noe. Mai multe expediții stiințifice au pretins că au găsit urmele arcei sacre, dar dovezile nu s-au confirmat.

O așezare de pe versantul răsăritean se numește Nahicevan (oamenii bărcii).

De la Kars la Erzurum, peisajul variază necontenit, formele stepei se schimbă și lasă loc pentru neprevăzut.

În trecătorile muntoase, câte un pașă (șef regional) mai întreprinzător fixa taxe pentru caravane.

În secolul 17, un călător francez, Jean-Baptise Tavernier consemnează prețul taxelor pe cap de cămilă și caravanier, destul de pipărate.

În regiunea Erzurun au fost construite douăzeci și două de baraje, dintre care unul, supervizat de însuși Ataturk, se spune că ar fi cel mai mare din lume, ca să rețină apa din cele două fluvii care au văzut născându-se primele civilizații, Tigrul și Eufratul.

Electricitatea produsă în GAP (Proiectul Sud-Estului Anatolian), e folosită în vestul industrial.

Armata, la fiecare pas, are ce păzi: defilee, baraje, piloni și gazoducte. Uimitoare, cu desăvârșire nouă pentru mine, mi s-a părut arhitectura unităților militare, amplasate la înălțime, ca niște fortificații în stil ultracontemporan, în plus față de cele de uz normal de pe șosea.

Spre Diyarbakir, în inima regiunii kurde, controalele se întețesc, dar nu și pentru turiști, cu excepția mașinilor de Iran și Irak.

Poate e doar o senzație personală, însă la sfârșitul acestei luni întregi de parcurs Turcia în vreo opt mii de kilometri,

am avut impresia că turcii nutresc o afecțiune specială față de români, pretutindeni, de la pichetele de control până în biserici și moschei, ori poate așa se poartă cu toți călătorii, indiferent de unde vin, sunt musafiri cu drepturi egale.

Pe măsură ce intuiția mi se confirma, ajunsesem să manifest o vagă trufie, de neconceput în Occident, legată de calitatea de români în virtutea căreia ți se permite să-ți bagi nasul oriunde.

Pe un flanc de munte care domină câmpia, lozinci înscrise gigantic, vizibile de departe, cinstind Turcia. La cu totul altă scară, văd căscioare de amărășteni cu drapelul fluturând și chiar cu mici slogane.

Alte lozinci slăvesc regiunea, armata, jandarmii, care înseamnă aici trupele antitero.

În sfârșit, Antiohia. Pe aceste pamânturi pe care a bântuit Sfântul Pavel, în alchimia misterioasă plăsmuită între gânduri și mersul pe jos, toate aceste peisaje l-au inspirat și i-au deschis porțile cerului.

În zece ani, Sfântul Pavel a parcurs peste treizeci de mii de kilometri în regiune, cea mai mare parte pe jos, ca și împăratul Hadrian de altfel.

Înainte de Tars, zăresc impresionantul port Ceyhan, unde se termină conducta care aduce petrolul azer la Mediterana traversând Anatolia pe la Erzurum.

Drumul spre nord, la Ankara, înseamnă aproape sfârșitul călătoriei, deși aș vrea să hoinăresc prin Turcia mult și bine.

Pe ogoare apar și primele semne de toamnă.

Agricultorii trudesc la strânsul recoltei și observ niște întinse suprafețe roșii, de aceeași nuanță ca drapelul Turciei,

semn că toamna e anotimpul cel mai potrivit ca să străbat acest ținut, când totul intră în armonie pe dinafară și în lăuntruri.

Beau monde

Mardin, 2022

Ținutul dintre cele două fluvii, Tigru și Eufrat, cel mai bogat din Antichitate, e dominat de o cetate socotită dintotdeauna de importanță strategică, pentru că de la marginea ei se întinde Mesopotamia.

La început, orașul s-a dezvoltat doar în interiorul zidurilor protectoare, azi zonă istorică protejată. Treptat, pe masură ce pericolele de invazie au dispărut, urbanizarea s-a extins mai departe în câmpie. O singură stradă principală străbate orașul vechi, din care pornesc șiruri de trepte în sus, mai largi sau mai abrupte. La început, casele au fost construite astfel încât să nu fie umbrite unele de altele, dar să fie la adăpost de soare vara, la caldură iarna, să se bucure de priveliștea hipnotizantă. Am pătruns cu solemnitate în scenografia învăluitoare, apoteotică, plăsmuită de câmpia Mesopotamiei în lumina delicată a toamnei. Am zăbovit îndelung în câteva locuri unde am privit peisajul amețitor.

1. la hotelul Kaya Ninova, foarte comercial, pentru grupuri, unde am rezervat din fericire doar o noapte, pentru a beneficia de una dintre cele mai frumoase vederi asupra Mesopotamiei.

Terasa era imensă, dar complet neinspirat împărțita în trei sectoare cu materiale și prelate din plastic care contrastau flagrant cu decorul.

Din cauza lipsei de amenajare, terasa era tot timpul goală, deși ar fi fost ideală pentru cină.

2.din Muzeul de Arheologie amenajat într-o impunătoare clădire istorică.

Dintr-o sală, pe un geamlâc se zărea un fragment de câmpie care oferea nu doar un moment de reverie, dar și oportunitatea de a imagina localizarea obiectelor expuse.

3.de la muzeul care a fost sediul Patriarhiei catolice asiriene, acum muzeu regional, cu secțiuni referitoare la istoria și stilul de viață din zonă, pe parcursul câtorva sali, nu multe.

În schimb, terasa cafenelei, unde se putea sta și fără să consumi nimic, s-a dovedit un loc magic ca, pentru o oră, să contemplu spectacolul lumii și al peisajului.

4.din apropierea bisericii Sf. Benham, pe o ulicioară, una din multele care, pe scări pietruite și întortocheate, duc spre artera principală.

5. de la restaurantul Bagdad. La Mardin, în toate cele cinci zile am avut parte de mici întâmplări simpatice și inexplicabile, cum ar fi și aceasta de la restaurantul Bagdad.

La cină, am cerut un pahar cu vin, aveau vreo două-trei sortimente, iar chelnerul mi-a propus, firește, mai întâi să-l gust. A adus pe o tavă sticla și pahare adecvate, a turnat un strop, am gustat, mi s-a părut banal, am zis că e ok, n-am chef să fac mofturi, e prea frumos aici. Am crezut că va turna în aceleași pahare din care am gustat, în Occident așa se face, însă chelnerul a plecat înapoi și s-a întors pe tavă cu niște pahare mult mai aspectuoase, cam prea elegante am zis, pentru nivelul vinului. Am gustat din nou și, uimitor, vinul era complet diferit, mult mai bun, cu adevărat savuros.

6.pe acoperișul unei clădiri istorice religioase, care s-a dovedit adresa oficială de făcut poze cu asfințitul la Mesopotamia.

E destul de labirintic de găsit terasa, dar, din fericire, pe la ora 17, când începe apusul în octombrie, grupuri întregi parcurg cu determinare sălile clădirii.

La început n-am știut unde mergeu așa croiți și ne-am luat după ei. Acolo i-am pozat pe săturate pe cei veniți în acest scop și a fost foarte distractiv.

Văzut din toate aceste locuri, peisajul mi s-a părut diferit, cu multe detalii de culoare locală. Însă, de fiecare dată, mă concentram adânc doar să privesc fără să mă gândesc la nimic altceva, cu deznădejdea călătorului care trebuie să meargă mai departe întrebându-se dacă va întâlni vreodată ceva mai frumos. Însă Turcia a fost mărinimoasă și mi-a oferit ocazia, în zilele care au urmat, să văd alte câteva locuri de un farmec aproape asemănător. Dar, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Huzur

Turcia, 2022

De la Muzeul inocenței încoace, privesc muzeele ca pe un spațiu personal, pe care mi-l însușesc prin frânturi de amintiri, imagini și obiecte necunoscute sau uitate,

unde încerc să acumulez cunoștințe și informații în completarea celor de pe stradă, din cărți sau conversații. Personajul cărții lui Pamuk străbate lumea doar ca să viziteze muzee, spre a căuta în ele tămăduire. În cele din Turcia, eu am reînvățat cum e să te lași în voia unei odihnitoare contemplări.

Vă invit în câteva dintre ele, în ordinea în care le-am descoperit urmând, vreme de-o lună, cursul unei călătorii inițiatice.

1.Safranbolu, a cărui istorie poate fi aprofundată în nobilul muzeu de istorie al orașului inclus, datorită conacelor care i-au creat faima, în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea muzeului pare ceva mai mult decât un conac tradițional, e chiar un mic palat.

2.La Sinop, fostă capitală regională cu două porturi încă din antichitate și două comunități, elenă și romană, conviețuind pacific, cu evenimente răsunătoare și zei debarcați din toate zările, avem ce vedea în muzeul de arheologie. Am reținut o piesă notabilă, sarcofagul lui Cornelius Arrianus cu un relief înfățișând două vapoare.

Pe o astfel de ambarcațiune se bănuiește că ar fi călătorit apostolii.

3.Amasya reprezintă primul popas pe consacratul drum al mătăsii, segmentul principal, inconturnabil, știind că traseul implică și variante. Zeus Stratios, căpetenia zeitățior pontice, avea aici un templu și pe el s-a clădit reputația orașului întemeiat, după cum spun legendele, de însuși Hermes, zeul relațiilor și al comerțului.

Din vechea acropolis edificată în perioada elenistică și din mormintele celor cinci regi pontici care au condus cetatea ne-au parvenit multe și valoroase vestigii, la fel și de pe urma romanilor care au capturat orașul în anul 70 î.Hr.

4.Erzurum, considerată dintotdeauna cea importantă etapă în plin drum al mătăsii, păstrează întreg magnetismul istoriei care i-a aparținut, cu prestanță, demnitate, omenie și comori culturale. Aici am simțit că mă aflu într-un loc special, unde îmi doresc să revin.

În dimineața plecării, am văzut cele trei muzee, printre care cel de artă și istorie, o puternică revelație.

5.Diyarbakir, capitala comunității kurde, m-a entuziasmat din prima clipă, dar, din întreg complexul muzeal din incinta castelului, era deschis doar muzeul de arheologie, înființat în 1934. Printre exponatele provenite din istoria hittită, asiriană, bizantină, romană, otomană, am întâlnit o gingașă făptură, vestigiu al feminității,

celebrare fragilă și singuratică a unui fior care se estompează văzând cu ochii.

6.Mardin, cel mai magic oraș din Turcia, are ca punct de temelie, în antichitate, un templu al soarelui din care i se trage pesemne strălucirea și prosperitatea de care se bucură astăzi. Mai târziu, în vremea romanilor, împărații Anastasius și Justinian au contribuit la dezvoltarea comercială, cum vedem în ambele muzee, bogate ca tot ce se află aici.

Creștinismul a rămas activ într-un număr mare de biserici și mănăstiri, iar limba folosită în comunitate este aramaica, aceeași vorbită de Iisus cu apostolii săi.

7.Șanliurfa m-a primit cu blândețea binecuvântată a unei destinații de pelerinaj și mi-a destăinuit secretele celor două muzee remarcabile. Primul, de arheologie, dedicat sitului de la Gobekli Tepe,

cuprinde și o secțiune de vestigii hittite, asiriene, babiloniene. Celălalt muzeu adăpostește creații de mozaic provenite dintr-o fostă vilă cu băi fastuoase,

de unde v-o prezint pe irezistibila amazoană Melanipi.

8. La Gaziantep am pașit aproape solemn, ca într-un templu, într-unul dintre cele mai faimoase muzee de mozaicuri din lume.

Zeugma în grecește înseamnă pod și el lega cele două maluri ale fluviului Eufrat, pe granița dintre Turcia și Siria.

Pe vremea romanilor, aici fusese construit cel mai sudic pod pe Eufrat, foarte trebuincios strategic ținând cont că vestita legiune Scythica s-a stabilit aici.

Toată decorațiunea din mozaic dezvelită în vilele romane din secolele 1-3 d.Hr. o regăsim în muzeu. Însă vă recomand și muzeul de arheologie și pe cel al războiului cu francezii.

9.Antiohia, cetatea întemeiata în anul 300 î.Hr., cu o istorie recentă dureros de dramatică pe care n-aș fi prezis-o în zilele însorite petrecute pe străzile ei, mi-a rămas în minte cu forfota sa cosmopolită.

Am admirat în muzeul de arheologie imense dispuneri de mozaic, păstrate din secolele 2-3,

cu scene din viața comunității, peisaje, monumente.

10.Ankara e capitala cu freamăt discret, cu oameni educați, primitori, serviabili și deferenți, cum rar am întâlnit într-o metropolă de asemenea talie.

Am văzut mai multe muzee, tot ce a fost posibil în două zile, însă mi-a mers la suflet muzeul de artă, de unde am preluat și cele două tablouri din preambul.

11.Bursa, vechea capitală a Imperiului Otoman între 1326-1365, și capitală a mătăsii până în zilele noastre, mi s-a părut cel mai puțin oriental din tot ce am vazut în Turcia, poate fiindcă l-am vizitat la sfârșitul călătoriei, când deja parcursesem toată Anatolia. Mi-a plăcut un mic muzeu de artă islamică, în care se reflectă un strop din grandoarea celorlalte monumente clasate UNESCO.

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.

Culoarea rodiei

Ani, 2022

La un pas de Caucaz, din mărețul regat al Armenilor au mai rămas, răzlețite într-o tăcută nemărginire, doar câteva lăcașuri.

Aflată odinioară pe o ramificație a drumului mătăsii,

apoi la intersecția potecilor caucaziene străbătute de triburile alungate de pe înălțimi,

cetatea de la Ani, azi în Patrimoniul Mondial UNESCO, păstrează vibrația inconfundabilă a capătului de lume.

În vechime, au adăstat pe acest platou căpeteniile regatului Urartu, sciți, perși, macedoneni, sasanizi.

Armenii și-au statornicit aici capitala între 884 și 1045, pe vremea când regatul lor acoperea toată suprafața Armeniei de azi și o porțiune din estul Turciei.

I-au spus Ani, numele de alint al zeiței lor protectoare.

Apoi au venit bizantinii, au trecut ca fulgerul seleucizii,

iar georgienii nu s-au sfiit să cucerească orașul de cinci ori între secolele 12-13.

Hoardele mongole nu i-au lăsat prea multe șanse când au distrus cetatea în 1236, deși populația orașului depășise deja o sută de mii de locuitori.

Peste aproape un secol, un cutremur a devastat ce mai rămasese și, întrucât nu mai puteau beneficia de ospitalitate pe traseul comercial consacrat, negustorii au luat-o pe altă parte.

În cele din urmă, degradarea s-a extins, iar în interiorul zidurilor au mai ramas doar călugării credincioși mănăstirilor.

Abia în secolul 17, când a fost redescoperită, cetatea a redevenit simbolul cultural și religios al trecutei semeții armenești.

Se spune că metropola era faimoasă datorită celor o mie și una de biserici, care nu se știe dacă au fost doar plăsmuirile negustorilor care-și exagerau povestirile.

Arheologii au identificat până acum ruinele a numai cincizeci de biserici,

treizeci și trei de capele săpate în stâncă și douăzeci de schituri, majoritatea în curs de reabilitare.

Primele săpături, cele mai ample și descoperitoare, au fost realizate de Academia de științe din St. Petersburg între anii 1880-1917, când regiunea Kars aparținea rușilor.

Pe platoul aflat la o altitudine de o mie trei sute de metri, traseul de la un monument la altul în lumina aurie a dimineții de toamnă se dovedește o inițiere într-un tărâm de taină.

De la zidul de apărare și metereze, la Biserica Mântuitorului,

la Sf.Ștefan, la primul Sf. Grigorie, pentru că sunt două biserici dedicate acestui sfânt, ctitorite de două dinastii diferite, apoi la moschee și citadelă,

la Sfinții Apostoli, întrezărind prin vegetație, între ele, anticul pod peste râul Akhurian.

Catedrala

și cealaltă biserică Sf.Grigorie au încheiat circuitul.

Potecile croite pe pământul bătucit, prin praf, printre ierburi, te îndrumă cu ușurință de la un obiectiv la altul,

dar ai libertatea de străbate oricum și în orice direcție platoul dacă te ferești de mărăcini.

De multe ori, în siturile complet reabilitate, dispare orice rămășiță de autenticitate, dar aici mă pot bucura să pășesc pe țărână, prin buruieniș, ca și cum, ocrotită de liniștea desăvârșită, s-ar crea o comunicare directă cu energiile primare.

La numai patru sute de metri dincolo de râu începe Armenia, dar nu disting vreun semn care să-mi indice prezența frontierei.

Totul era încremenit de pustietate și văd doar un pârâu subțirel

curgând spre un râu mai larg

și încerc în zadar să deslușesc în depărtări vreo așezare.

Toate la timpul lor.

Cea mai fericită fată din lume

În atâtea și atâtea zile de vineri i-am adresat, intenționat sau nu, un mic semn de venerație celei care se bucură de o considerabilă putere și influență în galeria zeităților greco-romane.

Am nădăjduit să mă învețe cele mai infailibile metode de seducție,

să mi le confirme pe cele deja știute,

DSCN7859

să-i împărtășesc secrete extravagante

20210713_164128

și am hărțuit-o prin muzee,

în cărți

și pe cer.

Cititorii în stele deslușiseră odinioară,

în Mesopotamia,

că interacțiunea ei fastă cu alte astre ne dăruiește forță, înflăcărare, elan, entuziasm, dorințe.

DSCN7182

Am petrecut mult timp cu Afrodita/Venus, chiar dacă, uneori, conversația se lega cam greu,

mai ales dacă se nimerea ca ea să aterizeze prea de departe, din preistorie.

Însă cele care parcurg cale lungă au povești de neînchipuit.

Planturoasa de la Lespugue, din sudul Franței,

a străbătut douăzeci și șase de mii de ani.

DSCN3916

Printre admiratorii ei declarați se numărau Picasso și Giacometti, cărora le-a fost muză.

Mai aproape de vremurile noastre, grecii și romanii luau foarte în serios auspiciile ei în subiecte amoroase și o căutau tot timpul pentru povețe, sprijin, favoruri.

20170503_160706

Mergeau la ea împovărați sub greutatea ofrandelor ca să-i atragă bunăvoința în virtutea cultului pe care îl respectau neclintit, slăvind-o ca guru, coach, trend-setter, influencer, egerie.

Într-una dintre cele mai cochete reprezentări, cea din muzeul din Pythagoreio, Samos, o surprindem pe insulara Afrodită punându-și sandalele într-un fermecător echilibru coregrafic.

20170620_122430

Fragilitatea e arma ei secretă.

DSCN8828

Amorul nebunesc și nebunatic al oamenilor era iscat și întreținut de ea.

În istoria artei europene, Afrodita a fost prima reprezentare a unui nud feminin, sub forma unei serii de sculpturi realizate de atenianul Praxiteles în secolul 4 î.Hr., influențând pentru totdeauna imaginea standard din arta occidentală, de la Tizian, Renoir până la Dali,

DSCN8827

care s-a hârjonit adeseori cu ea și n-a ezitat să o cam ia peste picior, oare nu i-o fi îndeplinit vreun hatâr ?,

DSCN8829

iar farmecul ei a marcat profund estetica occidentală și convingerea că dragostea învinge totul.

DSCN8856

Doar Artemis cu minijupa care-i permite să alerge nestingherită poate să rivalizeze cu Afrodita la grație, o grație castă, însă mult mai de temut. Dar despre ea vorbim altă dată.

20161223_144026

Lectură de drum : Lawrence Durrell, Reflections on a Marine Venus

Muzică de drum : https://www.youtube.com/watch?v=V-ft8zw5AKI

Citadela sfărâmată

Alexandria Troas, 2018

Din micul port Geyikli unde am debarcat venind din Bozkaada, am luat-o spre sud unde, în scurt timp, am identificat, de o parte și de alta a șoselei, rămășițele metropolei Alexandria Troas, întemeiată de un general din armata lui Alexandru Macedon.

Sfântul Apostol Pavel a poposit aici de două ori între anii 50-57,

în cea de a doua și a treia misiune de creștinare a populației din Asia Mică și este menționat faptul că s-a îmbarcat chiar din acest port, cel mai notabil din vestul Asiei Mici, spre Macedonia, cu destinație precisă Kavala.

După încheierea celei de-a treia misiuni, a revenit pentru o săptămână ca să predice localnicilor credința crestină și menționează într-una din epistole că aici i s-a deschis, în vis, o ușă.

Un fapt anecdotic legat de participarea la serviciile religioase s-a înregistrat, în premieră, în timpul unei slujbe prelungite oficiată de Sf.Apostol Pavel, când s-a notificat primul caz al unui enoriaș adormit, din nefericire, într-un loc nepotrivit -pe un pervaz mai înalt, de unde a căzut găsindu-și sfârșitul.

Progresul cetății s-a datorat poziției strategice, lângă strâmtoarea Dardanele, și convenienței pentru transportul mărfurilor din Asia spre Macedonia și apoi mai departe, spre Roma.

În timpul romanilor, a câstigat statutul de oraș liber și autonom, cu o populație de o sută de mii de locuitori și o prosperitate crescândă,

cum dovedesc numeroasele statuete din lut ale zeiței Cibele (Afrodita Asiei Mici) și Eros, drept confirmare a principalelor preocupări.

Zilele de glorie ale cetății s-au consemnat în timpul domniei împăratului Hadrian,

când au fost edificate cele mai semețe clădiri,

un apeduct, teatre și băi,

astfel că, în secolul 4, împăratul Constantin a luat în considerare instalarea capitalei aici, datorită infrastructurii.

Ceva mai târziu s-a răzgândit în favoarea cetății Byzantium, viitorul Constantinopol, care, pe măsură ce se dezvoltă, pune în umbră Troas.

În primele secole creștine, a fost menționat în diverse documente până prin anii 700, când nu se mai pomenește nicăieri.

Portul s-a înnisipat, iar în secolele 16-17, blocuri de piatră din edificii iau drumul capitalei ca să fie folosite în construcția moscheilor.

Din istoria medievală, s-au păstrat mărturii ale călătorilor care, apropiindu-se de țărm,

credeau că falnica cetate Troas este chiar Troia și că ruinele aparțin palatului regelui Priam.

Lucrările arheologice au început în 1993 și vor continua mulți ani de aici încolo. Ruinele se întind pe o suprafață amplă și năpădită de vegetație, proporțională cu dimensiunea cetății de odinioară.

Post Tenebras Lux

Izmir, 2017

Când ajung prima dată într-un oraș, caut așezământul închinat protectorului său, ca să pot înfrunta fără griji toate provocările necunoscutului știindu-mă în siguranță.

Cu un orar descurajant de restrâns, Sf.Policarp, patronul Smirnei, se îndură să-mi deschidă porțile într-o după-amiază strălucitoare de început de mai.

Înțeleptul Policarp, unul dintre Părinții Apostolici, s-a născut și a trăit în vechea Smirnă, dedicându-și viața îngrijirii celor sărmani. A fost martirizat în 155, în plină campanie a romanilor de persecuție a creștinilor, și a devenit sfântul ocrotitor al orașului.

Povestea lui e scurtă. Pașii l-au purtat la Efes, unde a devenit discipolul Sfântului Apostol Ioan, retras pe țărmul Egeei. În calitate de episcop al Smirnei și reprezentant al bisericilor din Asia Mică, a călătorit prin alte câteva cetăți din apropiere,

iar biserica întemeiată de el, cea ,,care urma să sufere persecuție”, se numără printre cele șapte biserici menționate în Biblie. Istoria ei a traversat perioade întunecate, iar în prezent aici sălășluiește Episcopatul de Izmir.

Construită în 1625 cu acordul lui Soliman Magnificul și cu resursele financiare ale lui Ludovic 13, restaurată în secolul Luminilor după dorința lui Ludovic 16, abia prin 1898 un pictor francez stabilit la Izmir a finalizat frescele exact cum le vedem azi. Lăcașul e împrejmuit de un zid și are în incintă birouri, câteva încăperi, locuința preotului și o grădiniță de flori.

Comercianți și notabili francezi care au locuit la Izmir între secolele 17-19 își petrec neființa aici, după cum mi-am dat seama văzând numele inscripționate pe lespezi.

Nu mă deranjează deloc indiscreția hotelului din apropiere, dimpotrivă, sporește modestia și smerenia unui colț neprihănit de vâltoarea ambițiilor. Liniștea ne e la îndemână, o lăsăm să ne învăluie ?

Lectură de drum:

Tom Bissell, Apostle: Travels Among the Tombs of the Twelve

Like me tender

Troia, 2018

Mă întreb cum ar fi arătat Troia azi dacă Paris ar fi făcut o altă alegere.

Povestea începe când cele trei zeițe care tânjeau să fie plăcute, admirate, iubite, au fost supuse judecății prințului troian, desemnat de Zeus să o aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele.

Hera l-a ademenit cu putere politică, Atena l-a asigurat de invulnerabilitate militară, iar Afrodita i-a făgăduit iubirea celei mai frumoase pământence, din nefericire căsătorită.

Paris și-a asumat cu devotament rolul, după cum atestă o delicată sculptură în fildeș de pe fațeta unui sipet din Evul Mediu (Beaux-Arts d’Angers), care-l arată pe norocosul prinț troian examinându-le pe cele trei frumuseți mai întâi îmbrăcate,

apoi, ca să nu aibă vreun dubiu, dezbrăcate. Nici pentru Atena, nici pentru Hera n-a fost o probă simplă.

Paris, cu încuviințarea Afroditei, a răpit-o, așadar, pe Elena de lângă soțul ei Menelau, de la Micene, și a adus-o la Troia,

fapt care a declanșat războiul dintre greci și troieni, aflați pe cele două țărmuri opuse ale Egeei.

Cetatea de azi a Troiei pare pierdută în vasta întindere cu vegetație austeră care-ți lasă gândurile să zboare.

Am citit pe undeva că Troia era faimoasă pentru peisajul său paradisiac.

Schlimann a început săpăturile în 1871, dar șantierul este încă dinamic.

Arhitectura sitului troian, compus din nouă straturi diferite ridicate, în timp, pe o înalțime de douăzeci de metri, a suferit modificări multiple și frecvente, zguduită de cutremure și războaie.

La nivelul 1, datat în jur de 3000 î.Hr., Troia era un modest cătun de pescari,

iar la nivelul 9, în anul 400 d.Hr., se transformase deja (încă de pe vremea lui Iuliu Cezar) în cetate romană. Fiecare nivel are istorii zbuciumate. Cifra 9 se repetă și în cronologie, pentru că cercetătorii au confirmat că asediul troian a ținut nouă ani.

Din punct de vedere estetic, situl oferă doar temelia pe care să-ți construiești propria Troie.

Fortificații, metereze, palate și o mulțime de temple, pentru că oamenii erau la cheremul zeilor. Dar și aici există nenumărate versiuni, pentru că altarele templelor au fost strămutate odată cu schimbarea divinităților cărora le erau închinate.

Singurele nume confirmate de arheologi în urma analizei vestigiilor au fost ale zeițelor Demetra și Cibele, inconturnabile în asigurarea rodniciei. Cu privire la templul Atenei, încă se fac speculații.

Dintre monumente, doar odeonul a dăinuit, datorită unei ample renovări inițiate de Împăratul Hadrian, a cărui prezență a fost notificată cu fast în 124.

Împăratul îndrăgostit de elenistică pornise, cu smerenie, ca oricare dintre noi, în căutarea miturilor care-i hrăniseră spiritul.

Din calul troian înalt de cincisprezece metri, de la geamlâc, am privit teatrul operațiunilor și m-am simțit, pentru o clipă, un fel de Ulisă.

Lectură de drum:

https://turkisharchaeonews.net/