Culoarea rodiei

Ani, 2022

La un pas de Caucaz, din mărețul regat al Armenilor au mai rămas, răzlețite într-o tăcută nemărginire, doar câteva lăcașuri.

Aflată odinioară pe o ramificație a drumului mătăsii,

apoi la intersecția potecilor caucaziene străbătute de triburile alungate de pe înălțimi,

cetatea de la Ani, azi în Patrimoniul Mondial UNESCO, păstrează vibrația inconfundabilă a capătului de lume.

În vechime, au adăstat pe acest platou căpeteniile regatului Urartu, sciți, perși, macedoneni, sasanizi.

Armenii și-au statornicit aici capitala între 884 și 1045, pe vremea când regatul lor acoperea toată suprafața Armeniei de azi și o porțiune din estul Turciei.

I-au spus Ani, numele de alint al zeiței lor protectoare.

Apoi au venit bizantinii, au trecut ca fulgerul seleucizii,

iar georgienii nu s-au sfiit să cucerească orașul de cinci ori între secolele 12-13.

Hoardele mongole nu i-au lăsat prea multe șanse când au distrus cetatea în 1236, deși populația orașului depășise deja o sută de mii de locuitori.

Peste aproape un secol, un cutremur a devastat ce mai rămasese și, întrucât nu mai puteau beneficia de ospitalitate pe traseul comercial consacrat, negustorii au luat-o pe altă parte.

În cele din urmă, degradarea s-a extins, iar în interiorul zidurilor au mai ramas doar călugării credincioși mănăstirilor.

Abia în secolul 17, când a fost redescoperită, cetatea a redevenit simbolul cultural și religios al trecutei semeții armenești.

Se spune că metropola era faimoasă datorită celor o mie și una de biserici, care nu se știe dacă au fost doar plăsmuirile negustorilor care-și exagerau povestirile.

Arheologii au identificat până acum ruinele a numai cincizeci de biserici,

treizeci și trei de capele săpate în stâncă și douăzeci de schituri, majoritatea în curs de reabilitare.

Primele săpături, cele mai ample și descoperitoare, au fost realizate de Academia de științe din St. Petersburg între anii 1880-1917, când regiunea Kars aparținea rușilor.

Pe platoul aflat la o altitudine de o mie trei sute de metri, traseul de la un monument la altul în lumina aurie a dimineții de toamnă se dovedește o inițiere într-un tărâm de taină.

De la zidul de apărare și metereze, la Biserica Mântuitorului,

la Sf.Ștefan, la primul Sf. Grigorie, pentru că sunt două biserici dedicate acestui sfânt, ctitorite de două dinastii diferite, apoi la moschee și citadelă,

la Sfinții Apostoli, întrezărind prin vegetație, între ele, anticul pod peste râul Akhurian.

Catedrala

și cealaltă biserică Sf.Grigorie au încheiat circuitul.

Potecile croite pe pământul bătucit, prin praf, printre ierburi, te îndrumă cu ușurință de la un obiectiv la altul,

dar ai libertatea de străbate oricum și în orice direcție platoul dacă te ferești de mărăcini.

De multe ori, în siturile complet reabilitate, dispare orice rămășiță de autenticitate, dar aici mă pot bucura să pășesc pe țărână, prin buruieniș, ca și cum, ocrotită de liniștea desăvârșită, s-ar crea o comunicare directă cu energiile primare.

La numai patru sute de metri dincolo de râu începe Armenia, dar nu disting vreun semn care să-mi indice prezența frontierei.

Totul era încremenit de pustietate și văd doar un pârâu subțirel

curgând spre un râu mai larg

și încerc în zadar să deslușesc în depărtări vreo așezare.

Toate la timpul lor.

4 gânduri despre „Culoarea rodiei”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: