Ospăț de soi împărătesc

Buhara, 2025

Până în 1880, când rușii au invadat cu o varietate covârșitoare de porțelanuri fine piața artizanatului de ceramică din Buhara,

aici se prelucrau cele mai frumoase obiecte din Asia Centrală, pe lângă manufactura covoarelor din matase, neasemuite.

În toamna 2025, la Buhara, în centrul istoric clasat monument UNESCO, a avut loc prima mare expoziție de artă organizată vreodată în Asia Centrală.

Obiectivul Bienalei de la Buhara a fost să dea elan vechilor meșteșuguri și artei regionale sufocată, zeci de ani, de realismul sovietic.

Nu că la această primă ediție n-am întâlni creatori ruși, sunt și aici berechet, și de foarte bună calitate, după cum și publicul e predominant rus.

Acest prim festival de artă contemporană s-a dorit sub forma unui dialog între prezent și trecut înfiripat între edificiile vechi de sute de ani și cutezanța neconvențională a exponatelor, contrast care mă absoarbe de la primul pas în lăuntrul său poetic.

Acțiunea are loc în patru caravanseraiuri interconectate construite în secolele 18-19 care, împreună, formaseră un complex ce servea la cazarea negustorilor călători, dar și ca centru comercial spre vânzarea porțelanului și a tutunului local.

Pătrundem într-o mare curte centrală înconjurată de o galerie cu acces la toate chiliile, dar și în niște cămări unde erau priponiți și hrăniți măgărușii.

Cămilele și caii aveau repartizat un spațiu diferit.

Bunurile puteau fi stocate pe termen lung într-un depozit la subsol.

Intrarea în caravanserai e marcată de motivul inimii. Fiecare pulsație e o scurtă oprire în călătoria vieții. În ritmul ei, vom respira armonia amenajării citadine, asortată de peisaje sonore central-asiatice decupate de pe drumurile mătăsii și ale condimentelor, dar și ale sentimentelor, pentru că festivalul se intitulează Recipes for broken hearts, titlu inspirat de certitudinea că arta și drumurile sale pot fi tămăduitoare.

În altă încăpere, pe pereți sunt atârnate ierburi medicinale, un îndemn să ne inspirăm din vechea medicină uzbecă,

pe un pridvor văd agățați bostani, aluzie la tradiția lubenițelor, cel mai cultivat produs din zonă.

Să luăm aminte la cel mai vechi meșteșug din regiune, arta textilă, țesutul, fabricarea mătăsii.

De-a lungul unui canal secat, ce brăzdează întreg centrul, pânze întinse ca niște tapiserii cu modele acvatice dau un dublu semnal pentru lipsa apei și pentru uitarea artizanatului.

Apa care odinioară umplea canalul se deversa în tragic dispăruta mare Aral, înainte de a fi redirecționată spre oraș.

O instalație de batice trimite la problema migrației care, pentru ruși, însemna altceva decât înseamnă azi pentru Europa.

Mama artistei emigrase la Moscova, aspirația întregii lumi sovietice, adică a jumătate de planetă, poate și mai mult.

Când mergea la lucru, își anina pe cuier, la ieșire, baticul pe care îl purta doar în intimitate, cum era și la noi în gospodării.

Baticele îmi inspiră simbolul feminin al siguranței căminului, mama și bunica le purtau atunci când, trebăluind prin casă, ele ne asigurau acea inconfundabilă senzație de ocrotire.

Cele două mii de eșarfe folosite în instalație au fost împrumutate de la localnice, dar, pe parcurs, după cum bătea vântul, din ideea inițială a ieșit altceva, poate un Zburător ? un balaur ?, din care fiecare înțelege ce vrea.

Rusoaica Taus Makhacheva, o artistă de etnie avară din Daghestan, se inspiră din podoabele de nuntă uzbece, semnificative pentru moravurile de azi uitătoare și indiferente la datini.

Mi se face dor de Sergei Parajanov și de ai săi Strămoși Uitați.

Evitarea oricărei aluzii politice e lăudabilă, în contextul în care evenimentul s-a aflat sub patronajul direct al fiicei președintelui uzbek, ministră a culturii și gazdă perfectă întrucât și-a propus să nu creeze niciun disconfort ideologic oaspeților.

Cum e și firesc, majoritatea artiștilor participanți sunt uzbeci, peste două sute, completați cu reprezentanți din alte patruzeci de țări, Afganistan, Australia, Senagal, Bangladesh, Rusia, Brazilia, China.

Varietatea operelor e covârșitoare și o reflectă pe cea a mărfurilor de pe vechiul drum al mătăsii.  

Expuse în fostele școli coranice, madrase, și în seraiul de caravane ce serviseră negustorii pe legendarul traseu, în bazare vechi și moschei, pe troturare, peste șaptezeci de ample instalații înviorează peisajul citadin.

E o binecuvântare că mă aflu acum aici. Din revitalizarea reușită a multor spații sacre, energia pe care aceste opere o degajă întrece așteptările.

Ceea ce știam despre drumul mătăsii se suprapune perfect pe ceea ce privesc, îmi ilustrează cartea ce mă acompaniază și-mi dă acces într-un spațiu pe care îl socotisem doar al închipuirii. Aș vrea să rămân aici cât mai mult, dar alte orizonturi mă așteaptă.

Tema bienalei, Recipes for Broken Hearts, a fost inspirată de o legendă despre învățatul buharez Ibn Sina, unul dintre întemeietorii medicinei moderne.

Se spune că el a inventat mâncarea națională uzbekă, plov, adică pilaful nostru, ca să întremeze un prinț căzut la pat din cauza unei iubiri neîmplinite.

Ceramica albastră era caracteristică acestui oraș și o regăsim în Chilia albastră, din madrasa Gavkushon din secolul 16, exemplu de preluare și transformare a trecutului conform unei viziuni personale.

Motivul acvatic de pe plăcuțele de ceramică sunt adeseori folosite în textilele uzbece, pentru că, în credința străveche, se consideră că peștii dețin puterea de a absorbi bolile oamenilor.

Artiștii coreeni sunt numeroși nu întâmplător. În Buhara se află o semnificativă diaspora de pe timpul lui Stalin care, îngrijorat de pericolul militar ce-l putea reprezenta Japonia, a exilat aici o sută șaptezeci și două de mii de coreeni din regiunea orientului îndepărtat rusesc.

Azi, Uzbekistanul deține a cincea cea mai mare comunitate mondială de coreeni, care completează cu savoare rețetele pe bază de orez invocate în titlul festivalului.

Nu știm încă ce temă va avea următoarea ediție, a doua, dar arhitectul thailandez Kulapat Yantrasast care o va dirija nu e nici el prea departe de declinările acestei specialități asiatice.

Furtună în deșert

Termez, 2025

Cea mai recentă aventură arheologică am petrecut-o acum două săptâmâni la situl de la Kampir Tepe, cunoscut și sub denumirea de fortăreața Kafir Qala, la treizeci de kilometri de orașul Termez, capitala regională a sudului uzbek.

Dinspre frontiera afgană, pe o rază de 20-30 de kilometri, paginile istoriei antice se deschid ca să-l întâmpine pe călătorul rătăcitor, în căutare de ceva care să nu semene cu nimic.

Nu știu cât de simplu i-a fost lui Alexandru Macedon să puna temelia cetății, însă eu am avut de înfruntat o năpraznică furtună de nisip pe culmile sale.

Descrisă de Ptolemeu drept Alexandria Oxiana, se bănuiește că bazele așezării datează din secolul 4 î.Hr., perioadă care coincide cu invazia Asiei Centrale de către Macedonean.

Dovezile arheologice descoperite corespund întru totul cu arhitectura altor cetăți întemeiate de el și cu obiecte asemănătoare din etapele confirmate ale traseului urmat în marea lui campanie.

Orașul buddihst înfloritor și prosper de pe malurile fluviului Amu Darya a strălucit vreme de patru sute de ani, din secolul 3 î.Hr. până când apa și-a schimbat cursul, iar cetățenii au fost siliți să plece care-ncotro.

Construite din bogăția furnizată de comerțul fluvial și a drumurilor dinspre stepă, au dăinuit o sumedenie de stupe, mici edificii în formă de movilă sau clopot care conțin relicve ale lui Buddha sau ale călugărilor buddhiști, temple și mănăstiri. La fel, clădiri urbane obișnuite și case de locuit.

Situl a fost descoperit în 1972, în timpul unei consolidări de rutină pe malul fluviului Amu Darya, iar fortăreața a fost excavată abia în 1977 de echipa arheoloagei Galina Pugacenkova.

Săpăturile arheologice s-au întins pe o durată de șapte ani până să scoată la iveală una dintre cele mai complete așezări din epoca imperiului Kușan decoperite vreodată.

Șoferul nostru, Mișa, a parcat chiar lângă intrarea care nu e ceea ce s-ar putea numi o intrare într-un obiectiv turistic,

dar n-a vrut să se dea jos din mașină să ne indice cât de cât parcursul ca în precedentele vizite, pentru că, am bănuit eu, l-ar fi luat vântul. M-am încumetat și am pătruns cu precauție printre ziduri,

făcând poze încă înainte de a vedea concret ce se află de cealată parte, distrându-mă, în sinea mea, cât era situația de caricaturală așa cum inaintam, bănuitoare, într-o liniște și pustietate care nu stiai ce prevestea, ca în scenele din filmul lui Pavel Lungin, Leaving Afghanistan, care se petreceau în locuri absolut identice, poate chiar la vreo cincizeci de kilometri de aici.

Fără să am idee dacă de partea cealaltă a zidului mă așteaptă ceva sau cineva, vreo sălbăticiune, șacali, hiene bântuie prin regiunea frontalieră care nu e foarte populată, am ieșit la liman,

pe platoul de unde se poate îmbrățișa cu privirea întregul deșert, în punctul culminant al cetății care abia acum realizez cât e de vastă.

Privind pe măgurile mai îndepărtate, se observă ca întinderea e presărată cu dărâmăturile unor pereți din chirpici, topite în ultimele două milenii în țărâna din care fuseseră plămădite.

M-am mirat că pe alocuri se pot observa, pe jumatate îngropate în praf, fragmente de cioburi sau bucățele de sticlă și m-am întrebat dacă ar putea fi originale. Mi s-a confirmat ulterior că da.

O secțiune a zidului a fost reclădită în jurul sectorului de excavație principal și e lesne să deslușim încotro bântuim pe culmea dealului. Acea porțiune e vizibil mai înaltă decât orice altă parte a ruinelor.

În rest, cam până la umeri, în unele porțiuni chiar până deasupra capului, s-au păstrat ca prin minune toate zidurile. Încăperile, aleile, puțurile, cămările, se delimitează în râpele sau terasele vizibile din porțiunea de teren accesibilă prin sărituri, acolo unde putem evalua corect riscul alunecării, pentru că nu există vreo pancartă cu interdicția de a pătrunde în vreun perimetru sau altul.

Am zărit prin colțuri văsuțe de lut ciobite care pesemne fuseseră îngropate, spre depozitare, în mari oale de lut, cu provizii, după cum se obișnuia. În ciuda surpării construcțiilor în pantă, dimensiunea cetătii pare, din vârf, amplificată, sau poate intimidarea vecinătății deșertului îmi creează această impresie.

Mai departe, în vale, se zăresc câmpurile irigate din bazinul fluviului Amu Darya, iar la orizont ghicesc, prin învolburarea nisipului, culmile afgane. În pustietate, lipsită de vizitatori, Kafir Qala pare o ieșire din timp, deasupra căreia vântul poartă cu el șoapta stăruitoare a unor prezențe insesizabile.