Buhara, 2025
Până în 1880, când rușii au invadat cu o varietate covârșitoare de porțelanuri fine piața artizanatului de ceramică din Buhara,
aici se prelucrau cele mai frumoase obiecte din Asia Centrală, pe lângă manufactura covoarelor din matase, neasemuite.
În toamna 2025, la Buhara, în centrul istoric clasat monument UNESCO, a avut loc prima mare expoziție de artă organizată vreodată în Asia Centrală.
Obiectivul Bienalei de la Buhara a fost să dea elan vechilor meșteșuguri și artei regionale sufocată, zeci de ani, de realismul sovietic.
Nu că la această primă ediție n-am întâlni creatori ruși, sunt și aici berechet, și de foarte bună calitate, după cum și publicul e predominant rus.
Acest prim festival de artă contemporană s-a dorit sub forma unui dialog între prezent și trecut înfiripat între edificiile vechi de sute de ani și cutezanța neconvențională a exponatelor, contrast care mă absoarbe de la primul pas în lăuntrul său poetic.
Acțiunea are loc în patru caravanseraiuri interconectate construite în secolele 18-19 care, împreună, formaseră un complex ce servea la cazarea negustorilor călători, dar și ca centru comercial spre vânzarea porțelanului și a tutunului local.
Pătrundem într-o mare curte centrală înconjurată de o galerie cu acces la toate chiliile, dar și în niște cămări unde erau priponiți și hrăniți măgărușii.
Cămilele și caii aveau repartizat un spațiu diferit.
Bunurile puteau fi stocate pe termen lung într-un depozit la subsol.
Intrarea în caravanserai e marcată de motivul inimii. Fiecare pulsație e o scurtă oprire în călătoria vieții. În ritmul ei, vom respira armonia amenajării citadine, asortată de peisaje sonore central-asiatice decupate de pe drumurile mătăsii și ale condimentelor, dar și ale sentimentelor, pentru că festivalul se intitulează Recipes for broken hearts, titlu inspirat de certitudinea că arta și drumurile sale pot fi tămăduitoare.
În altă încăpere, pe pereți sunt atârnate ierburi medicinale, un îndemn să ne inspirăm din vechea medicină uzbecă,
pe un pridvor văd agățați bostani, aluzie la tradiția lubenițelor, cel mai cultivat produs din zonă.
Să luăm aminte la cel mai vechi meșteșug din regiune, arta textilă, țesutul, fabricarea mătăsii.
De-a lungul unui canal secat, ce brăzdează întreg centrul, pânze întinse ca niște tapiserii cu modele acvatice dau un dublu semnal pentru lipsa apei și pentru uitarea artizanatului.
Apa care odinioară umplea canalul se deversa în tragic dispăruta mare Aral, înainte de a fi redirecționată spre oraș.
O instalație de batice trimite la problema migrației care, pentru ruși, însemna altceva decât înseamnă azi pentru Europa.
Mama artistei emigrase la Moscova, aspirația întregii lumi sovietice, adică a jumătate de planetă, poate și mai mult.
Când mergea la lucru, își anina pe cuier, la ieșire, baticul pe care îl purta doar în intimitate, cum era și la noi în gospodării.
Baticele îmi inspiră simbolul feminin al siguranței căminului, mama și bunica le purtau atunci când, trebăluind prin casă, ele ne asigurau acea inconfundabilă senzație de ocrotire.
Cele două mii de eșarfe folosite în instalație au fost împrumutate de la localnice, dar, pe parcurs, după cum bătea vântul, din ideea inițială a ieșit altceva, poate un Zburător ? un balaur ?, din care fiecare înțelege ce vrea.
Rusoaica Taus Makhacheva, o artistă de etnie avară din Daghestan, se inspiră din podoabele de nuntă uzbece, semnificative pentru moravurile de azi uitătoare și indiferente la datini.
Mi se face dor de Sergei Parajanov și de ai săi Strămoși Uitați.
Evitarea oricărei aluzii politice e lăudabilă, în contextul în care evenimentul s-a aflat sub patronajul direct al fiicei președintelui uzbek, ministră a culturii și gazdă perfectă întrucât și-a propus să nu creeze niciun disconfort ideologic oaspeților.
Cum e și firesc, majoritatea artiștilor participanți sunt uzbeci, peste două sute, completați cu reprezentanți din alte patruzeci de țări, Afganistan, Australia, Senagal, Bangladesh, Rusia, Brazilia, China.
Varietatea operelor e covârșitoare și o reflectă pe cea a mărfurilor de pe vechiul drum al mătăsii.
Expuse în fostele școli coranice, madrase, și în seraiul de caravane ce serviseră negustorii pe legendarul traseu, în bazare vechi și moschei, pe troturare, peste șaptezeci de ample instalații înviorează peisajul citadin.
E o binecuvântare că mă aflu acum aici. Din revitalizarea reușită a multor spații sacre, energia pe care aceste opere o degajă întrece așteptările.
Ceea ce știam despre drumul mătăsii se suprapune perfect pe ceea ce privesc, îmi ilustrează cartea ce mă acompaniază și-mi dă acces într-un spațiu pe care îl socotisem doar al închipuirii. Aș vrea să rămân aici cât mai mult, dar alte orizonturi mă așteaptă.
Tema bienalei, Recipes for Broken Hearts, a fost inspirată de o legendă despre învățatul buharez Ibn Sina, unul dintre întemeietorii medicinei moderne.
Se spune că el a inventat mâncarea națională uzbekă, plov, adică pilaful nostru, ca să întremeze un prinț căzut la pat din cauza unei iubiri neîmplinite.
Ceramica albastră era caracteristică acestui oraș și o regăsim în Chilia albastră, din madrasa Gavkushon din secolul 16, exemplu de preluare și transformare a trecutului conform unei viziuni personale.
Motivul acvatic de pe plăcuțele de ceramică sunt adeseori folosite în textilele uzbece, pentru că, în credința străveche, se consideră că peștii dețin puterea de a absorbi bolile oamenilor.
Artiștii coreeni sunt numeroși nu întâmplător. În Buhara se află o semnificativă diaspora de pe timpul lui Stalin care, îngrijorat de pericolul militar ce-l putea reprezenta Japonia, a exilat aici o sută șaptezeci și două de mii de coreeni din regiunea orientului îndepărtat rusesc.
Azi, Uzbekistanul deține a cincea cea mai mare comunitate mondială de coreeni, care completează cu savoare rețetele pe bază de orez invocate în titlul festivalului.
Nu știm încă ce temă va avea următoarea ediție, a doua, dar arhitectul thailandez Kulapat Yantrasast care o va dirija nu e nici el prea departe de declinările acestei specialități asiatice.
