Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

The Friends of Mr Cairo

Cairo, 2018

Mașini, claxoane, scrâșnet de frâne, voci. Peisajul sonor din metropola egipteană e amețitor, dar toate astea încetează imediat ce intri în cartierul creștin. Se așterne dintr-o dată o liniște ireală.

După câteva controale riguroase ale armatei, pătrund în sectorul cel mai bine păzit din Cairo, edificat parțial pe vechile fundații romane.

Aici ne intersectăm cu traseul parcurs de Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt.

După plecarea magilor, un înger i s-a arătat în vis lui Iosif, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă în Egipt, pentru a salva pruncul.

Albrecht Durer a reprezentat cu dramatism episodul într-o gravură pe care am văzut-o la Palazzo Sturm, Bassano del Grappa. M-au fascinat resemnarea, temeritatea și speranțele din gesturile lor măsurate.

Porniseră precipitat la drum, îngrijorați unul pentru celălalt și amândoi pentru prunc, indiferenți la frumusețea peisajului. Au rămas în Egipt până la moartea lui Irod, răstimp în care Iosif ar fi lucrat la vechea fortăreață romană.

Fără un ghid destoinic, ar fi greu să mă descurc prin cotloanele micului labirint unde se află biserica Abu Serga (Sf. Serghie), care trece cu ușurință neobservată.

După ce cobor câteva trepte, ajung într-unul dintre cele mai frumoase monumente paleocreștine din Orientul Mijlociu.

În istoria coptă, locașul a avut un rol esențial, pentru că aici au fost aleși patriarhii acestui cult între secolele 7 și 11.

Închinată sfinților Serghie și Vach, ofițeri în armata romană creștinați în secret, prăznuiți în 7 octombrie, a rămas cea mai veche dintre bisericile creștine din Cairo.

Se presupune că ar fi fost ridicată în secolul 4 chiar pe locul unde s-a odihnit Sfânta Familie.

Parcurg fiecare dintre cele trei naosuri separate de două șiruri de coloane, structură pe care o voi regăsi după câteva clipe și în sanctuarul din dedesubturi.

Din naos, prin stânga, se coboară pe o scăriță de lemn în partea cea mai veche și mai secretă, acolo unde s-a aflat refugiul Sfintei Familii.

Au rămas vizibile, pe alocuri, fundațiile orașului și rămășitele cuceririi arabe.

Acest sanctuar subternan servea deja ca locaș de cult, cel mai vechi din Egipt, înainte de întemeierea bisericii de deasupra, reconstruită în secolul 10 și restaurată de nenumărate ori.

Au mai rămas câteva icoane din secolul 12, însă altarul original îl voi vedea expus la muzeul copt.

Sfântul Marcu, venit în Egipt în secolul 1, atestă că localnicii recunoscuseră deja, la acea dată, sacralitatea criptei.

Înăuntru, în liniștea netulburată, raționalitatea se destramă.

Pe suprafața pietrei, se disting urmele unor pași.

În fața lor, mă învăluie un sentiment unic, o liniște și o neliniște. Vreau să știu ceva ce nu poate fi aflat.

Like me tender

Troia, 2018

Mă întreb cum ar fi arătat Troia azi dacă Paris ar fi făcut o altă alegere.

Povestea începe când cele trei zeițe care tânjeau să fie plăcute, admirate, iubite, au fost supuse judecății prințului troian, desemnat de Zeus să o aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele.

Hera l-a ademenit cu putere politică, Atena l-a asigurat de invulnerabilitate militară, iar Afrodita i-a făgăduit iubirea celei mai frumoase pământence, din nefericire căsătorită.

Paris și-a asumat cu devotament rolul, după cum atestă o delicată sculptură în fildeș de pe fațeta unui sipet din Evul Mediu (Beaux-Arts d’Angers), care-l arată pe norocosul prinț troian examinându-le pe cele trei frumuseți mai întâi îmbrăcate,

apoi, ca să nu aibă vreun dubiu, dezbrăcate. Nici pentru Atena, nici pentru Hera n-a fost o probă simplă.

Paris, cu încuviințarea Afroditei, a răpit-o, așadar, pe Elena de lângă soțul ei Menelau, de la Micene, și a adus-o la Troia,

fapt care a declanșat războiul dintre greci și troieni, aflați pe cele două țărmuri opuse ale Egeei.

Cetatea de azi a Troiei pare pierdută în vasta întindere cu vegetație austeră care-ți lasă gândurile să zboare.

Am citit pe undeva că Troia era faimoasă pentru peisajul său paradisiac.

Schlimann a început săpăturile în 1871, dar șantierul este încă dinamic.

Arhitectura sitului troian, compus din nouă straturi diferite ridicate, în timp, pe o înalțime de douăzeci de metri, a suferit modificări multiple și frecvente, zguduită de cutremure și războaie.

La nivelul 1, datat în jur de 3000 î.Hr., Troia era un modest cătun de pescari,

iar la nivelul 9, în anul 400 d.Hr., se transformase deja (încă de pe vremea lui Iuliu Cezar) în cetate romană. Fiecare nivel are istorii zbuciumate. Cifra 9 se repetă și în cronologie, pentru că cercetătorii au confirmat că asediul troian a ținut nouă ani.

Din punct de vedere estetic, situl oferă doar temelia pe care să-ți construiești propria Troie.

Fortificații, metereze, palate și o mulțime de temple, pentru că oamenii erau la cheremul zeilor. Dar și aici există nenumărate versiuni, pentru că altarele templelor au fost strămutate odată cu schimbarea divinităților cărora le erau închinate.

Singurele nume confirmate de arheologi în urma analizei vestigiilor au fost ale zeițelor Demetra și Cibele, inconturnabile în asigurarea rodniciei. Cu privire la templul Atenei, încă se fac speculații.

Dintre monumente, doar odeonul a dăinuit, datorită unei ample renovări inițiate de Împăratul Hadrian, a cărui prezență a fost notificată cu fast în 124.

Împăratul îndrăgostit de elenistică pornise, cu smerenie, ca oricare dintre noi, în căutarea miturilor care-i hrăniseră spiritul.

Din calul troian înalt de cincisprezece metri, de la geamlâc, am privit teatrul operațiunilor și m-am simțit, pentru o clipă, un fel de Ulisă.

Lectură de drum:

https://turkisharchaeonews.net/

Salamalecuri

Cairo, 2018

Ca să parcurg pe jos vechiul Cairo, am apelat la serviciile unui ghid profesionist. Astfel, am avut posibilitatea să aflu detalii cunoscute doar de localnici.

DSCN2482

Simpatic, punctual și cu o educație remarcabilă, a ales cel mai bun moment, într-o senină dimineață de decembrie, când comerțul încă nu se dezmorțise, ca să deslușim întortocheatul labirint cairot.

20181203_113035

La acea oră, pe străzi nu erau turiști și m-am delectat uitându-mă pe-ndelete la trecătorii ieșiți la cumpăraturi sau tabieturi matinale. Cairoții sunt foarte curtenitori, în virtutea vechilor maniere otomane perpetuate și cultivate în toate mediile sociale.

20181203_112958

Se spune că viața cotidiană a capitalei e guvernată de o sumedenie de coduri știute doar de localnici. Urmărind baletul privirilor din fotografii făcute pe stradă la întâmplare, informația se confirmă. Iar subtilitățile limbajului secret se dovedesc inepuizabile, mi s-a făcut un instructaj exhaustiv și pe această temă.

20181203_105101

Mulți citadini nu-și iau micul dejun acasă, ci ies la localuri din cartier unde-și beau cafeaua cu o patiserie, ca ritual social, mai mult să schimbe-o vorbă cu amicii.

20181203_112337

Mă refer la bărbați, pentru că doamnelor le revin mai degrabă ieșirile în interes gospodăresc.

20181203_110157

Am pornit prin cartierul Khan el-Khalili, în zona de souk, pe străduțe pitorești, printre vechi construcții tradiționale, cu balcoane sculptate în lemn, de unde soțiile proprietarului pot privi spectacolul străzii fără să fie zărite.

20181203_110722

Am constatat că, din cauza scăderii dramatice a turismului, multe prăvălii n-au supraviețuit.

20181203_105815

Multe străzi păstrează vestigiile câte unei porți bogat decorate. Adevărate monumente, mi-au atras atenția porțile vechi care delimitau cartierul, lucrate cu modele geometrice și florale, dovadă a preocupărilor creative care-i asigurau faima.

20181203_105049

Aceste spații erau în trecut rezervate negustorilor respectabili. Azi, tarabele și chioșcurile comercializează produse chinezești, ca pretutindeni. Unii artizani si-au păstrat cu mari sacrificii atelierele, ca să poată salva meșteșugurile.

20181203_105844

Toți artizanii și vânzătorii sunt numai bărbați. Femeilor nu li s-a încredințat responsabilitatea de a confecționa vreun obiect și nu li se permite nici să interacționeze cu mușteriii.

20181203_110143

Din souk, ies direct pe strada principală unde se află moschei, fântâni decorative, conace vechi în stil caravanserai care au aparținut pe vremuri negustorilor.

20181203_105023

Acum, în majoritatea clădirilor istorice se află instituții ale statului sau fundații private.

20181203_110209

În acest cartier nu locuiesc străini, ghidul spune că n-ar putea să se descurce, iar pentru turiști există doar un singur hotel mai dichisit într-o clădire de patrimoniu.

DSCN2518

Tot plimbându-mă pe străzi am constatat, la un moment dat, că pe jos nu era așa de mult praf ca în restul orașului. Și aerul părea mai plăcut, poate datorită cafelei și mirodeniilor cu miresme ademenitoare.

20181203_110324

Lectură de drum :

Gérard de Villiers, Le complot du Caire

Fața nevăzută a lumii

Evora, 2020

Școlile iezuite mi-au stârnit dintotdeauna curiozități.

Aproape clandestin, pătrund în clădirile înconjurate cu gelozie protectoare de ziduri solide, într-o sâmbătă de februarie aproape pustie, pe-nserat.

Universitatea actuală ocupă același spațiu al vechii universități iezuite inaugurate în 1559 și numără azi opt mii de studenți.

Te poți plimba nestingherit peste tot, respectând recomandarea de a nu intra, cum e și firesc, în sălile ocupate de cursuri.

Cu greu îmi pot imagina o activitate de zi cu zi, care cuprinde toate disciplinele cu excepția medicinei și a dreptului, în acest soi de muzeu.

Facultățile sunt grupate în jurul clausteriului renascentist italian din secolul 16, de-a lungul unei galerii cu arcade.

Faimoasele decorațiuni cu azulejos datează din secolul 18 și ilustrează, în fiecare sală, disciplinele predate.

Ca să deslușesc noima desenelor în alb și azuriu pe faianța care acoperă aproape integral pereții, în unele încăperi printre grațioase coloane dorice, citesc explicațiile lămuritoare expuse cu dărnicie.

Unele săli nu au deloc sursă de lumină naturală, altele au abia niște ferestruici amplasate în partea superioară, așa că e simplu să-ți dai seama, prin ușa întredeschisă, dacă sunt libere.

Să intram, să aprindem lumina și să descifrăm imaginile. Sala Gramaticelor servea și de bibliotecă.

Scene din Bucolicele lui Virgiliu, de pe vremea lui Octavian Augustus,

se combină cu scene de agricultură locală.

Un cetățean ostenit, însetat, oarecum chefliu poate fi chiar artistul care a vrut să se amuze, după atâtea scene academice, reprezentându-se pe sine.

Alegoriile continentelor, cu detalii menite să expună specificul civilizațiilor, sunt cele mai ample.

Scene exotice, aidoma unor reportaje inspirate din activitatea misionară a iezuiților care au fost fie studenți fie profesori ai universității, au vocație jurnalistică.

Îngerii se amestecă printre studenți în studiul astronomiei și al geometriei.

Se uită la stele prin telescoape sau visează să se îmbarce pe vapoare spre noi teritorii.

Portugalia era, pe atunci, în plin avânt maritim. Delicatele făpturi feminine, să nu avem vreun dubiu, înfățișează științele, în frunte cu Minerva, zeița înțelepciunii, și cu alte merituoase nimfe.

Geometria, mijlocitoare de călătorii prin calcularea hărților și a traiectoriei astrelor, se numără printre cele mai apreciate discipline.

Chiar și geometria filosofică a lui Descartes a fost predată aici de profesori aduși, evident, din Franța.

Globul pământesc prezent în mai multe tablouri indică expansiunea teritoriilor portugheze și expedițiile peste mări și țări.

Începând din secolul 18, iezuiții au introdus materii legate de arta războiului, referitoare la fortificații, echipament militar și armament.

O sală vastă era dedicată Scripturilor, cu scene din Noul și Vechiul Testament.

Joshua și Caleb, trimiși de Moses ca să prospecteze Pământul Făgăduinței, apar încărcați de struguri, dovadă a abundenței din acest ținut, iar sacrificiul lui Abraham ni-l prezintă copleșit de durere.

Catedrele maeștrilor, din lemn brazilian de esență tare, sunt amplasate exact în același loc ca în vremea iezuiților.

Aproape că nu s-a schimbat nimic.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos

Norocul îi ajută pe cei curajoși

Aquileia, 2016

Venind dinspre Liguria, Mitteleuropa mi-a dat de înțeles, prin mirosul pâinii și culoarea cerului, că aici începe teritoriul său.

Mă opresc la Aquileia, aproape de granița slovenă, unde se înfiripă istorisiri despre evoluția creștină a spațiului danubian.

Așezarea a devenit rapid municipium imediat după ce a fost întemeiată (181 î.Hr) în cadrul programului de pacificare cu partea orientală a imperiului.

Libertatea de exercitare a cultului creștin a transformat-o într-un nucleu religios amplificat de martirii din perioada când creștinismul oriental se confrunta cu păgânismul imperial.

Azi putem vizita un complex format din bazilică, zona arheologică și muzeu.

Mozaicele din interiorul bisericii au fost, de-a lungul timpului, acoperite de reconstruirea suprapusă a mai multor edificii.

Încep cu o privire la frescele care-i reprezintă pe binefăcătorii locali.

Pereții, tavanul, solul formează o închegare coerentă de scene biblice,

scene marine,

figuri de martiri identificați prin ramura de palmier,

vietăți care populează paradisul

sau scene alegorice din iconografia paleocreștină.

Caut lupta cocoșului cu țestoasa, una dintre cele mai sugestive scene, singura care se repetă de două ori, pe laturi diferite ale bazilicii.

În toate reprezentările găsite de arheologi în care apar un cocoș și o țestoasă, vietățile nu se află niciodată în conflict pentru că, aparent, nu au nimic de împărțit. Unicitatea imaginii a provocat o sumedenie de interpretări: confruntarea dintre lumină și întuneric, dintre două sisteme de gândire, unul conservator și altul reformator, ca ziua și noaptea, dintre optimismul creștin și pesimismul din curentele necreștine, conform dezbaterilor dogmatice din jurul anilor 310. În cele două reprezentări, atitudinea personajelor e ușor diferită, dar mesajul e identic.

Într-una din scene, cocoșul e mai moderat, într-alta e mai agresiv.

Țestoasa, temătoare, e în defensivă. Cocoșul, care nu pare să fi stat prea mult pe gânduri, are ciocul îndreptat amenințător spre ea, cu penele înfoiate explicit într-o dinamică amenințătoare. Recompensa pare să fie vasul expus deasupra lor. Țestoasa se recomandă prin ideea de prudență, limitări, neputință din cauza handicapului deplasării și al unei înfățișări ingrate, dar compensează prin înțelepciunea rezultată din experiențele nefavorabile acumulate. Fermecătorul cocoș, care nu ezită sa-și trâmbițeze dezinvolt premoniția victoriei, se avântă impetuos, cu o cutezanță fără opreliști. Oricând se poate folosi și de aripi.

Lectură de drum:

Umberto Eco, Baudolino

Scorpion

Egipt, 2018

Despre Regele Scorpion, unul dintre cele mai misterioase personaje din istorie, citisem înainte să pornesc spre Egipt.

Mă împăcasem cu gândul că nu voi afla nimic nou despre el dar, prin deșertul nubian

și prin pustietățile Sinaiului

mi-a revenit, stăruitoare, în minte, doar această plăsmuire.

Am scotocit prin muzeele egiptene după indicii.

Unele studii susțin că el ar fi întemeietorul Egiptului faraonic, dar documentele trunchiate și aluzive ale primilor cronicari istorici oferă doar fantasme.

În Egiptul prefaraonic, scorpionii se strecurau peste tot, pe sub vreo piatră, într-un vas de lut uitat descoperit, prin cotloanele locuințelor din chirpici.

Se acomodau ușor la condiții vitrege și nu ieșeau decât atunci când reușita era certă.

Deșertul era mediul lor preferat, dar se simțeau bine și în umezeala văii Nilului, în mlaștinile cu vegetație luxuriantă. Se trăia sub amenințarea lui tăcută.

Teologii egipteni susțineau că veninul scorpionului se scurgea din lacrimile lui Amophis, dragonul ce stăpânea lumea neființei.

Întotdeauna, în expedițiile care traversau deșertul, figura și un vindecător specializat pe înțepătura de scorpion.

La fel și în metropola tebană, unde fiecare templu avea propriul specialist în scorpioni.

De obicei, acesta era un scrib erudit care știa să citească incantațiile care-i îndepărtează.

Un motiv în plus pentru care scribii erau respectați.

Împărtășind complicități de breaslă, făceau un colegial schimb de remedii, după cum se consemnează în papirusuri.

Mai era și câte un șaman priceput în tot soiul de vorbe meșteșugite.

Leacurile, pe atunci, se limitau la descântece și incantații.

De multe ori, vrăjitorii recurgeau la un veritabil șantaj, amenințând ca vor boicota cultul zeităților în caz că vietatea se încumetă să-i sfideze.

Atunci, în zorii civilizației egiptene, suveranii, care încă nu se numeau faraoni, și-au însușit terifiantele puteri ale scorpionului.

Unul dintre ei, cel mai de temut, prin 3150 (î.Hr.), a decis să folosească semnul temutei vietăți în efigia tribului său, ca să îngenuncheze triburile rivale, profitând de spaima pe care o trezea imaginea scorpionului.

Șef de clan, a devenit rege asupra provinciilor mai înstărite din jurul vechiului Memphis.

Prima dată a fost identificat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion, înscrisă pe mormântul său regal.

Egiptologii au decis că acesta a fost numele lui.

Într-una din cetățile epocii arhaice s-a descoperit o încăpere destinată să rămână secretă, cu scorpioni și cozi de scorpion votive.

Se presupunea, și în acest caz, o legătură cu invidiatul conducător al triburilor reunite.

Sub domnia a început sa prindă contur puterea faraonică și, tot atunci, se formează primele hieroglife.

Odată cu apariția noilor zei desemnați de faraoni, scorpionul a alunecat, treptat, în uitare.

Rolul principal i-a revenit cobrei.

Trecutul, ca și viitorul, încă așteaptă să fie deslușit.

Se spune că scorpionul ar fi singura vietate care ar supraviețui în cazul unui accident nuclear și că, dintre toate zodiile, este singura care-și poate schimba, printr-un simplu act de voință, destinul hărăzit de astre.

Urmărește-mă !

Tesalonic, 2016, 2017, 2018

Pe drumul care a legat dintotdeauna Orientul de Occident, legendarul Egnatia odos, am reperul meu

inconturnabil, fuzional, în liziera civilizațiilor, la cheremul influențelor.

Călătorul, de oriunde ar veni, se simte acasă.

M-a surprins, de fiecare dată, acea indiferență cosmopolită, cumva simulată, poleită cu ospitalitate, din atitudinea studiată a gazdelor. Aici, indiferența transmite un alt mesaj decât în Apus.

Fie că descind în Tesalonic la începutul sau la sfârșitul unui periplu insular, întotdeauna vara, vraja e intactă. Imposibil să o deslușesc.

În zori, înainte de șapte dimineața, pe răcoare (în jur de 26 de grade în iunie),

precupeții din centru mătură și stropesc trotuarul înainte de a-și deschide prăvăliile.

Îi privesc și mă revigorează gestul lor, ca o reîmprospătare a gândurilor.

În unele zile, mă îndepărtez cât mai mult de străzile comerciale și din freamătul lor molipsitor.

Tesalonicul secretos, al istoriei și al credinței,

îl caut pe strazi înguste care urcă spre culmea dealului.

Aici a fost, pâna în 1912, cartierul funcționarilor otomani.

Pe înălțimi, întotdeauna, găsesc tihna unui locaș.

Azi intru să văd mozaicul original la Hosios David,

biserica unei vechi mănăstiri din secolul 5.

Vizita este doar la ore fixe, cu prezentarea custodelui. Interiorul e micuț, intim.

Un rar vestigiu al picturii din secolul 12, înfățișând scene din Noul Testament. Chipul lui Alexandru Macedon este și el aici, pictat de artistul anonim.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Conversație la catedrală

Ciudad de Mexico, 2019

Pe Camino, atunci când faci un popas, primul lucru e să mergi la biserică/abație/colegială/sanctuar/catedrală ca să-ți pună parafa locului în credențialul de pelerinaj.

Abia după aceea te cazezi și tot restul.

Am procedat întocmai, fără să-mi fi propus dinainte, în dimineața când am aterizat în Ciudad de Mexico, după douăsprezece ore de zbor.

Ca întotdeauna, imagini cu subiecte familiare îmi acordă ospitalitate când ajung într-un loc cu desăvârșire străin.

Ne reîntâlnisem, după mulți ani, cu partea americană a familiei, să petrecem trei zile în capitala mexicană. Astfel că prima noastră lungă conversație s-a petrecut, îmbrățișând de-a valma toate subiectele, în interiorul și în jurul catedralei.

Impunătorul sălaș a fost construit pe parcursul a două secole și jumătate ce au urmat debarcării spaniole. A fost terminat în 1813, la crepusculul perioadei coloniale. Privesc picturile din cele șaisprezece capele înșiruite pe margine, încercând să descifrez, în figuri și gesturi, influența indigenă. Îl zăresc pe Sfântul Cristofor, de protecția căruia voi avea nevoie.

În bisericile din centru și periferie s-au produs constante alunecări de teren din cauza solului mlăștinos. În 1989, denivelarea atinsese doi metri patruzeci față de construcția din secolul 16. Impresia de orizontalitate e doar o aparență. Ușorul dezechilibru resimțit l-am pus pe seama decalajului orar.

Era duminică, iar catedrala se pregătea pentru celebrarea serviciului religios. De la distanță, zăresc altarul regilor, ca o peșteră strălucitoare, cu aurituri și alabastru din belșug.

Am observat o parte a ceremonialului de la intrare, ca să nu stringherim, privind oamenii și solemnitatea.

Altarul iertării, decorat cu o luxurianță ultrabarocă specifică secolului 17, urma să fie accesibil după liturghie.

Acoperit integral cu foiță de aur, cu statuete și basoreliefuri, este principala atracție a complexului monumental.

Odată îndeplinit primul pas al ritualului, călătoria putea să înceapă.

vezi și Pre-îndrăgostire

Busolă

Paris, 2019

Am văzut expoziția Orientul pictorilor de la Marmottan Monet în compania lui Franz, personajul plăsmuit de Mathias Enard.

Franz e un muzicolog fascinat de Orient, care a petrecut mult timp în stagii de cercetare prin Turcia, Iran, Irak, Egipt, Siria, Liban.

Nici că se putea găsi un contrast mai mare între reședința sa principală, Viena, și locurile străbătute la care visează mereu și mereu.

Din înțepatul Imperiu, cu obiceiurile rigide și cu fixațiile lui, cu regulile sale inflexibile și mecanismele sociale de nepătruns, e firesc ca eroul să tot jinduiască la generosul Orient.

Undeva în Mitteleuropa, la un congres al orientaliștilor, face cunoștință cu Sarah, o frumoasă evreică din Paris, doctorandă în studii orientale.

Dialogul lor se înfiripă într-o excursie la Mogersdorf, la granița austro-ungară, unde, susține ea, începe cu adevărat Orientul mental și estul politic.

O imensă cruce marchează locul pe care s-a fixat, în 1964, noua frontieră între est și vest, comemorând trei sute de ani de la înfrângerea turcilor.

Mai păstrează, oare, locul acela vibrația încleștării între cele două imperii?

Comunicarea intelectuală e perfectă, Franz e vrăjit. Însă abia mult mai târziu s-a îndrăgostit, șovăitor, de ea, atunci când, de ziua lui, Sarah i-a oferit în dar o busolă care arăta doar estul. Estul care șterge toate mâhnirile întunecate ale Apusului.

Dar așteptarea mea se fărâmițează pe măsură ce Franz se poticnește printre ezitări și stângăcii. Evoluția iubirii lor e lentă, leneșă, comodă, așa cum curge viața în Levant.

În timpul petrecut acolo, toți occidentalii veniți la studiu își depănau poveștile, așa cum, pe șantierele arheologice, muncitorii înveșmântați în keffieh săpau după instrucțiunile savanților francezi, italieni, germani, spanioli și scoteau la iveală obiecte neobișnuite.

Fiecare națiune avea situl său care, spune Franz, erau disputate de institutele culturale așa cum marile corporații se băteau pe câmpurile petrolifere.

Nu mă rătăcesc în străfundurile ținuturilor de prin podișul Anatoliei sau Mesopotamia, pentru că Franz cunoaște pe toată lumea, își bagă nasul peste tot de atâția ani de când parcurge șantierele Orientului.

Are el o teorie. Călătorii sunt, cu toții, spioni, după cum și spionii sunt niște eterni călători.

Parcă mă și văd furișându-mă prin curțile vreunui caravanserai.

Atunci când călătorim, ne adaptăm tot așa de repede și închegăm relații la fel de iute și pe nepusă masă ca și ei. Relații efemere sau nu.

Franz știe ce spune,

s-a strecurat pe urmele tuturor celor care au străbătut, pasional, Orientul.

Chateaubriand, când inițiază literatura de călătorie, în 1811, înaintea lui Stendhal, care inventează conceptul de ,,turist”, dar simultan cu Voyage en Italie de Goethe, spionează de amorul artei, nicidecum în scop științific sau militar.

El spionează, de fapt, pentru literatură.

Arta are spionii ei, după cum și istoria, științele naturale sau poezia îi au pe-ai lor. Etnomuzicologii, se răsfață el, sunt spionii muzicii.

La plecare, mă opresc în fața faimosului tablou al lui Monet, Impression, soleil levant.

Firește, Levant.

Lectură de drum:

Mathias Enard, Boussole