Istorie și arheologie

Fantezie eroică

Batalha, 2020

În 1385, victoria portughezilor asupra eternului lor dușman spaniol, mult mai numeros și mai bine garnisit în materie de echipament militar, a fost considerată un miracol.

În semn de recunoștință, regele a poruncit construirea Mănăstirii Bătăliei, azi înscrisă în Patrimoniul mondial UNESCO, monument cu valoare de panteon regal, simbol al independenței naționale.

De un ocru luminos în după-amiaza de februarie, e momentul perfect să admirăm capodopera de artă gotică și manuelină a cărei istorie debutează în anii 1400.

Oficial, lucrările se întind pe două secole, însă vom vedea, la sfârșitul vizitei, că edificiul nu este nici acum terminat.

Călugării dominicani s-au instalat aici în 1388 pentru că, așa cum o cereau regulile, se aciuiau întotdeauna în mijlocul comunităților, conform vocației lor de a ține predici și ca patroni ai Inchiziției.

Capela modestă s-a preschimbat în ce vedem astăzi și abia în 1934 au părăsit mănăstirea.

Fațada e decorată cu peste o sută de îngeri, sfinți, profeți, prelați, regi, și, după criteriile arhitecturii de stil gotic târziu, înzestrată cu turnulețe și pinacluri, arcade, contraforturi.

Ferestrele sunt împodobite cu somptuoase dantelării de piatră.

Lungă de cincizeci pe cincizeci și cinci de metri, mănăstirea regală cu arcade ascuțite la primul nivel și ferestre gotice la nivelul superior, luminată discret prin culorile vitraliilor manueline, adăpostește, ca operă principală, capela fondatorului și a familiei sale cu monumentele lor funerare.

În locul decorațiunilor, ne mijlocește apropierea de Dumnezeu doar abstracte figuri geometrice.

Nu zăbovesc prea mult în capelă, mă grăbesc să ies în claustru, la aerul împrospătat de vegetația bogată, spațiu unde resimt vibrația spiritualității mai mult decât în interior, poate și datorită divinei ornamentații manueline.

Cadrul ferestrelor mă înveselesc cu viță de vie și boboci legati cu panglici, îmbinați prin dantelarie, văd balustrade cu flori de crin,

semn consacrat al regalității.

Arcade ca o perdea de broderie sprijinite de coloanele subțiri mărginesc grădinița înlesnind dialogul între natură și exuberanta sa copie artistică.

Sala capitulară, concepută fără stâlpi de susținere intermediară, s-a prăbușit de două ori după finalizare.

A treia oară, ținând cont de pericolul care-i păștea pe zidari, a fost ispravită de către ocnași condamnați la moarte, iar arhitectul a dormit singur în sală prima noapte după demontarea esafodajelor ca să garanteze cu prețul vieții trăinicia proiectului său, gest mai important decât orice contract din vremurile noastre.

În schimb, fântâna cu fine decorații artistice n-a presuus asumarea vreunui risc, ci doar o infinită răbdare și măiestrie.

În capelele încă neterminate după prima sută de ani de muncă intensă, o tentativă de mausoleu lăsat de izbeliște, Eduard I odihnește vegheat de gargui.

Rotonda octogonală are un decupaj inspirat, iar capelele dispuse radial, separate de coloane, în stil manuelin din secolul 16, se află complet sub cerul liber.

Ridic privirea așteptându-mă să văd bolțile și mă conectez la cerul înnorat portughez.

Și, fiindcă un miracol nu survine niciodată singur, mănăstirea a rezistat cutremurului din 1755, unui incendiu și invaziei franceze din 1810.

Mă dusei să trec la Olt

Sainte-Eulalie d’Olt, 2022

Surmenați, zbuciumați și plictisiți, francezii preferă să deșerte, în luna august, marile metropole în favoarea unor catune cât mai izolate cu putință unde, alături de ei, întâlnim olandezi, belgieni, germani, scandinavi, englezi. Stilul de viață, peste tot în Franța, alcătuiește o surpriză de savori, iar de la oamenii primitori și politicoși am ce învăța la tot pasul.

Localitatea din ținutul Aveyron, pe râul Lot, este una dintre cele mai căutate, dar discrete, destinații de pe lista celor mai frumoase o sută de sate din Franța și printre cele mai șarmante.

Pe numele său occitan chiar Olt, mica așezare m-a adoptat într-o clipă și m-am simțit ca acasă.

Verile fierbinți oltenești le simt cel mai intens familiare în toiul amiezii, în plin soare, așa cum s-a nimerit și acastă scurtă oprire sudistă la peste treizeci și șase de grade.

Momentul cel mai plăcut este între două și patru după-masa, când toată lumea zace toropită, greierii își fac de cap, iar ierburile sălbatice răspândesc un miros vanilat.

În satul sfintei Eulalia, plimbarea ideală n-ar trebui să ocolească:

1.Teiul care încă mai avea flori grele și înmiresmate la început de august. Am o pasiune pentru tei și parfumul lor.

2. Moara din secolul 17, pe un mic pârâu afluent al Lotului.

3.Oltul occitan (oficial, Lot) care, așa cum îl văd aici, îmi amintește ruina vămii istorice de pe valea Oltului nostru și ,,masa lui Traian’’.

4.Biserica în stil romanic din secolul 11, clasată monument istoric.

5.Castelul din secolul 15 al familiei de Curières în stil Renaștere și gotic, proprietate privată încă locuită nu știu dacă chiar de urmași, cu părere de rău închis publicului.

Familia întemeietoare s-a stabilit în sat în 1205 și a dat istoriei cruciați și mușchetari.

6.Vechea mănăstire din 1640, transformată la Revoluție în școală de fete, iar la Restaurație în pension.

7.Casa Bufniței, în care o localnică pasionată de subiect a înființat în locuința sa un muzeu dedicat zburătoarei nocturne, vizitabil gratuit conform orarului.

8.Școala publică din secolul 18 devenită muzeul dedicat unui pictor local.

Și, pe tot traseul, casele medievale neclintite de secole din liniștea și aerul cu miresme văratice, îmi fac poftă să mă adâncesc în lectura unor pagini de istorie din acele vremuri.

Fă ce trebuie, mă îndeamnă, cabalistic, o inscripție pe care văd, printre altele, o balanță,

și nu stau prea mult pe gânduri.

Lectură de drum:

Simone Bertière, Louis XIII et Richelieu, La malentente

Cărările gloriei

Carmona, 2015

Pelerinii și colportorii, ca să nu fie atacați de bandiți, făceau un ocol la căderea serii pentru a se pune la adăpost între zidurile trainicei fortărețe aflate pe un deal în mijlocul câmpurilor mănoase.

Pe metereze, străjile vegheau dacă, din depărtări, nu-i paște pericolul vreunei invazii.

Înconjurat de livezi de măslini, mandarini, clementini parfumați, cu surprindere am dat peste unul dintre cele mai vechi și fermecătoare orașe fortificate din Spania și chiar din Occident, dăinuind de cinci mii de ani în nemărginirea andaluză, după cum atestă vestigiile preistorice alunecate în civilizație sub romani, arabi și creștini.

Prima atestare oficială a cetății a fost cea a originii sale cartagineze, iar romanii au cucerit-o când s-au instalat în Peninsula Iberică, fără a izbuti să desființeze riturile și obiceiurile de origine orientală caracteristice întregului contur al Mediteranei.

Așezarea se bucură de faima unui sit arheologic roman, cu o necropolă unde au fost săpate în piatră, între secolele 2 î.Hr și 4 d.Hr., peste nouă sute de mausolee. Iuliu Cesar a proclamat Carmona drept orașul cel mai puternic din regiunea care corespunde acum Andaluziei, iar arabii i-au sporit și mai mult forța.

Traseul istoric parcurge ruinele celor două cetăți de apărare, străzi înguste printre căsuțe albe și mici patios cu portocali în spatele bisericilor.

Predomină elemente de arhitectură gotică și renascentistă pe care le recunosc fie în cadrul arcuit al vreunei ferestre, fie în bolți, coloane, staluri lucrate în lemn.

Dacă pe vremuri comerțul cu Americile au asigurat cetățenilor un nivel îndestulător, azi traiul se bizuie pe roadele livezilor din jur, pe producția de vin și ulei de masline și pe venituri consistente din cinematografie și media, pentru că, între zidurile Carmonei au fost turnate pelicule de toată isprava: versiunea cinematografică a operei Carmen cu Placido Domingo, Semana Santa cu Mira Sorvino, Manolete cu Penelope Cruz, și, recent, chiar producții indiene, pe lângă documentare, pictoriale de modă, spoturi publicitare pentru firme celebre, videoclipuri muzicale. Am ținut minte câteva obiective din scurta mea plimbare iernatică.

-Poarta Cordobei ale cărei origini datează din secolul 1, punct de trecere comercial respectat de vizigoți, arabi și castilieni.

Recunoscută drept poartă oficială, aici se percepea taxa pe mărfurile introduse spre vânzare, și nu erau puține, pentru că Americile constituiau o sursă de aprovizionare inepuizabilă. Așa cum o vedem azi, în stil baroc, datează din 1688, singura din Spania proiectată cu trei intrări, din care azi numai cea din mijloc se păstreză, cele laterale fiind integrate în locuințele care s-au construit pe flancurile porții.

-Alcazar de Arriba, palatul regelui don Pedro care stăpânea toate moșiile din jurul cetății, din secolul 14, unde azi se află paradorul local, hotel din rețeaua binecunoscută a statului spaniol.

-biserica San Pedro din secolele 15-18, cu un turn de influență barocă nu mult diferit de minaretul unei moschei.

În interiorul baroc, distingem altar, capele, baptisteriu și opere de artă de maeștri regionali.

-despre porțile istorice ale Carmonei am aflat și alte detalii care vă pot fi de folos. Dacă atunci când treceți pe sub o poartă, închideți ochii și vă țineți de nas, o dorință va fi împlinită. Încercăm ?

Huzur

Turcia, 2022

De la Muzeul inocenței încoace, privesc muzeele ca pe un spațiu personal, pe care mi-l însușesc prin frânturi de amintiri, imagini și obiecte necunoscute sau uitate,

unde încerc să acumulez cunoștințe și informații în completarea celor de pe stradă, din cărți sau conversații. Personajul cărții lui Pamuk străbate lumea doar ca să viziteze muzee, spre a căuta în ele tămăduire. În cele din Turcia, eu am reînvățat cum e să te lași în voia unei odihnitoare contemplări.

Vă invit în câteva dintre ele, în ordinea în care le-am descoperit urmând, vreme de-o lună, cursul unei călătorii inițiatice.

1.Safranbolu, a cărui istorie poate fi aprofundată în nobilul muzeu de istorie al orașului inclus, datorită conacelor care i-au creat faima, în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea muzeului pare ceva mai mult decât un conac tradițional, e chiar un mic palat.

2.La Sinop, fostă capitală regională cu două porturi încă din antichitate și două comunități, elenă și romană, conviețuind pacific, cu evenimente răsunătoare și zei debarcați din toate zările, avem ce vedea în muzeul de arheologie. Am reținut o piesă notabilă, sarcofagul lui Cornelius Arrianus cu un relief înfățișând două vapoare.

Pe o astfel de ambarcațiune se bănuiește că ar fi călătorit apostolii.

3.Amasya reprezintă primul popas pe consacratul drum al mătăsii, segmentul principal, inconturnabil, știind că traseul implică și variante. Zeus Stratios, căpetenia zeitățior pontice, avea aici un templu și pe el s-a clădit reputația orașului întemeiat, după cum spun legendele, de însuși Hermes, zeul relațiilor și al comerțului.

Din vechea acropolis edificată în perioada elenistică și din mormintele celor cinci regi pontici care au condus cetatea ne-au parvenit multe și valoroase vestigii, la fel și de pe urma romanilor care au capturat orașul în anul 70 î.Hr.

4.Erzurum, considerată dintotdeauna cea importantă etapă în plin drum al mătăsii, păstrează întreg magnetismul istoriei care i-a aparținut, cu prestanță, demnitate, omenie și comori culturale. Aici am simțit că mă aflu într-un loc special, unde îmi doresc să revin.

În dimineața plecării, am văzut cele trei muzee, printre care cel de artă și istorie, o puternică revelație.

5.Diyarbakir, capitala comunității kurde, m-a entuziasmat din prima clipă, dar, din întreg complexul muzeal din incinta castelului, era deschis doar muzeul de arheologie, înființat în 1934. Printre exponatele provenite din istoria hittită, asiriană, bizantină, romană, otomană, am întâlnit o gingașă făptură, vestigiu al feminității,

celebrare fragilă și singuratică a unui fior care se estompează văzând cu ochii.

6.Mardin, cel mai magic oraș din Turcia, are ca punct de temelie, în antichitate, un templu al soarelui din care i se trage pesemne strălucirea și prosperitatea de care se bucură astăzi. Mai târziu, în vremea romanilor, împărații Anastasius și Justinian au contribuit la dezvoltarea comercială, cum vedem în ambele muzee, bogate ca tot ce se află aici.

Creștinismul a rămas activ într-un număr mare de biserici și mănăstiri, iar limba folosită în comunitate este aramaica, aceeași vorbită de Iisus cu apostolii săi.

7.Șanliurfa m-a primit cu blândețea binecuvântată a unei destinații de pelerinaj și mi-a destăinuit secretele celor două muzee remarcabile. Primul, de arheologie, dedicat sitului de la Gobekli Tepe,

cuprinde și o secțiune de vestigii hittite, asiriene, babiloniene. Celălalt muzeu adăpostește creații de mozaic provenite dintr-o fostă vilă cu băi fastuoase,

de unde v-o prezint pe irezistibila amazoană Melanipi.

8. La Gaziantep am pașit aproape solemn, ca într-un templu, într-unul dintre cele mai faimoase muzee de mozaicuri din lume.

Zeugma în grecește înseamnă pod și el lega cele două maluri ale fluviului Eufrat, pe granița dintre Turcia și Siria.

Pe vremea romanilor, aici fusese construit cel mai sudic pod pe Eufrat, foarte trebuincios strategic ținând cont că vestita legiune Scythica s-a stabilit aici.

Toată decorațiunea din mozaic dezvelită în vilele romane din secolele 1-3 d.Hr. o regăsim în muzeu. Însă vă recomand și muzeul de arheologie și pe cel al războiului cu francezii.

9.Antiohia, cetatea întemeiata în anul 300 î.Hr., cu o istorie recentă dureros de dramatică pe care n-aș fi prezis-o în zilele însorite petrecute pe străzile ei, mi-a rămas în minte cu forfota sa cosmopolită.

Am admirat în muzeul de arheologie imense dispuneri de mozaic, păstrate din secolele 2-3,

cu scene din viața comunității, peisaje, monumente.

10.Ankara e capitala cu freamăt discret, cu oameni educați, primitori, serviabili și deferenți, cum rar am întâlnit într-o metropolă de asemenea talie.

Am văzut mai multe muzee, tot ce a fost posibil în două zile, însă mi-a mers la suflet muzeul de artă, de unde am preluat și cele două tablouri din preambul.

11.Bursa, vechea capitală a Imperiului Otoman între 1326-1365, și capitală a mătăsii până în zilele noastre, mi s-a părut cel mai puțin oriental din tot ce am vazut în Turcia, poate fiindcă l-am vizitat la sfârșitul călătoriei, când deja parcursesem toată Anatolia. Mi-a plăcut un mic muzeu de artă islamică, în care se reflectă un strop din grandoarea celorlalte monumente clasate UNESCO.

De la capăt

Chetumal, 2019

Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.

În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.

Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.

Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.

Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.

Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.

1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.

Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.

Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.

2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,

construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.

3.O cină la restaurantul Almina.

În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.

Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.

La bani mărunți

Paris, 2022

Descinse de pe drumul mătăsii, al mirodeniilor și condimentelor, al piraților, al cruciaților și pelerinilor, al curioșilor, al nomazilor de tot felul, al căutătorilor printre care mă rătăcesc și eu, inestimabile monede strălucitoare din aur, expuse generos la Institut du Monde Arabe, îmi poartă gândurile spre Orient.

Ca și oamenii, cu ei și prin ei, în spiritul musulman banii sunt meniți să circule neostenit.

Ei înfiripă relații, stârnesc conversații, pecetluiesc legături comerciale, dau chip oricărui vis.

Nu-i lăsați să stea. Orice ban ținut deoparte poate pricinui opreliști, lipsuri, tăcere, singurătate.

Banul care muncește dă semenilor de lucru, îi adună laolaltă.

Unii pot mai mult, alții mai puțin. În Coran, bogăția e considerată ca o încercare crucială deopotrivă pentru cei care o câștigă și pentru cei care o pierd.

Conform sistemul economic musulman, în fiecare an cei cu dare de mână au datoria să doneze 2,5 la sută din câstigurile lor, de preferință sub formă de proiecte generatoare de locuri de muncă.

Profetul spune: Chiar și când aveți de mâncare, nu vă săturați. Nu vă încredeți în viața ușoară pentru că nu duce nicăieri.

Mai spune că poți împrumuta bani doar dacă ești cu adevărat la strâmtoare, iar cel care dă cu împrumut să nu ceară dobândă, întrucât se consideră întrajutorare.

După Alexandre Dumas, banul e un servitor bun dar un stăpân rău, iar atitudinea musulmanilor față de avere îi dă dreptate. Ca sa aflu mai multe, am privit cu luare-aminte câțeva piese rare încercând să descifrez istorii. Nomadă, am reînchipuit traseele pe care au circulat.

1.Un galben provenit din prima emisiune de monede otomane din aur cu denumirea de sultani, din care se cunosc doar cinci exemplare, aparută pentru prima dată în nomenclatorul puterii oficiale în 1394, când Bayazid I a solicitat să i se confere acest titlu, în mod formal, de către califul abasid refugiat la Cairo.

2.Domnia lui Soliman Magnificul marchează apogeul Imperiului Otoman în termeni militari, economici și artistici. Celebrul corsar Barbarosa face legătura între regența Algerului și Imperiu, alianță reflectată în moneda batută la Alger în 1520.

3.O piesă otomană din 1730 caligrafiată după regulile artei cu numele sultanului Mahmud I.

4.Un dinar din 1266 emis la Alexandria, în Egipt, al căror sultani, tată și fiu, au introdus primul motiv heraldic bătut pe o monedă, în cazul de față o panteră sau leopard, unicul cunoscut.

5.Piesă unică bătută în 1814 cu ocazia vizitei Șahului într-una din cetățile sale de apărare din vestul Iranului, unde există mausolee de personaje sfinte.

6.Emblema imperială a Iranului, un leu ridicând o sabie în fața unui soare strălucitor ornează o monedă rară.

7.Un ashrafi fără dată emis la Mardin înainte de anul 1478, exemplar unic cunoscut. În muzeele din Mardin, cetate fermecată, am văzut multe alte minunății.

8.O emisiune de monedă din 1854 cu bustul oficial al Șahului, în stilul portretelor care apar la curte sub influența picturii europene.

9.Un mithal cu numele Sultanului din Delhi, fără dată, probabil din 1211, din primul stat musulman implantat în 1197 în India. Fapt neobișnuit, Sultanul o numește pe fiica sa urmașa tronului, care va domni patru ani. Vedem o efigie de cavaler trecând spre stânga, rar întâlnită la acea dată pe o monedă musulmană.

10.Un galben din secolul 13 înfățișează un cavaler ridicând o sabie trecând spre stânga, înconjurat de o legendă în nagari, alfabetul care servea la transcrierea mai multor idiomuri indiene.

11.Un mohur cu portretul Împăratului mogul stând așezat pe jos, ținând în mână o cupă.

Se spune ca arabii, mari călători în deșert, aveau un simț neobișnuit al orientării după astre și constelații care se reflectă și în lumea materială în câțiva dinari zodiacali printre care am identificat chivernisita Balanță,

risipitorul Leu,

nepăsătorul Gemeni,

strângătorul Taur,

cumpătatul Săgetător,

cheltuitorul Berbec,

darnicul Pești.

Dar să ne oprim aici și să ridicăm privirea spre cer, mai importantă e visarea.

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.

Never Let Me Go

Loches, 2018

O neînsemnată și liniștită așezare a avut șansa de a fi scena unei povești de dragoste cu răsturnări de situații.

La începutul după-mesei, în plină vară, orașul mă întâmpină toropit.

Mă adaptez la ambianță și încep vizita cu o ușoară confuzie donquijotescă.

În centru ginesc mai întâi colegiala Saint-Ours, cu cele două piramide octogonale flancate de câte un turnuleț și o iau drept castel.

Dar nu, pentru că, potrivit urbanismului medieval, castelul e cocoțat pe un delușor și nu se zărește din centru.

Până la el avem de ocolit pe străzi medievale înguste.

Am ales să-l vizitez pentru că aici odihnește una dintre cele mai celebre amante regale, Agnes Sorel,

care s-a stins la numai douăzeci și opt de ani, în plină idilă cu regele Charles VII.

Regele nu voia să se îndepărteze de ea nici măcar o clipă,

recunoscător că l-a scăpat de depresie și datorită inspiratelor ei încurajări în operațiunile de redresare a regatului.

Povestea a durat câțiva ani în ciuda îndârjitelor opreliști ale Curții, până la moartea ei.

Îndurerat, regele i-a construit monumentul funerar în capela castelului, dar călugării, indignați de inițiativa sa, i-au pus în vedere să-l deplaseze din spațiul sacru.

Ok, a spus regele, dar voi transfera și toate donațiile aferente în locul unde voi instala monumentul.

La argumentul financiar, călugării au cedat și astfel locul ei de odihnă a rămas unde și-a dorit suveranul.

Doar că, în 1789, la revoluția franceză, soldații au profanat rămășițele crezând, după magnificența monumentului, că era vorba de o sfântă,

așa că, ulterior, sculpturile au fost refăcute de la zero.

În castel nu s-a păstrat mai nimic,

dar putem admira câteva decorațiuni de valoare cum ar fi tapiseria cu alegoria muzicii,

una dintre preocupările frumoasei favorite.

Grădina de legume și fructe, tot medievală,

câștigătoarea unui premiu de calitate a prezentării, mi-a sugerat câteva aranjamentele fructifere.

Un pic mai departe, donjonul din secolul 11, mărturisitor de istorii,

străjuiește iubirea.

So Happy Together

Samos, 2018

Despre căsătorie, francezii spun că seamănă cu o cetate asediată, cei care sunt înăuntru vor să iasă, iar cei care sunt pe dinafară vor să intre. Hera (Junona la romani), zeița căsătoriei, consoarta mărețului și infidelului Zeus, ar fi oare de acord?

Să pătrundem în Heraionul din insula ei natală, cel mai vechi dintre templele grecești cunoscute, și să căutam răspunsuri în jurul pietrelor, al firelor de iarbă, al mărăcinilor, al soarelui, printre cele câteva ruine identificabile.

20170620_143215

Cu atât mai bine dacă ne aflam într-o companie de calitate, doar nu întâmplător Hera mai guvernează și partenariate, asocieri, relații și diplomație.

Ca în majoritatea siturilor arheologice grecești, la fața locului n-au mai rămas prea multe de văzut, însă deșertăciunea peisajului atât de caracteristic insular, delăsarea moleșită, lenea metafizică pe mine mă înviorează în ciuda celor 32 de grade.

20170620_142609

Legendele spun că aici, pe țărmul sudic al insulei expus plenitudinii egeene, ar fi locul ei de baștină pe care s-au succedat în timp mai multe sancturare.

20170620_143530

Socotită zeița protectoare a insulei, reputată în a le avea în grijă pe femeile măritate, în calitatea ei de soție a stăpânului de pe Olimp, era sărbătorită anual prin festivități populare.

20170620_142758

Blocuri de marmură delimitează pe pământ un dreptunghi gigantic. Presupun că acel spațiu reprezintă tot ce a mai rămas din perimetrul sacru care datează din secolul 7 î.Hr., pe bazele căruia au fost edificate următoarele.

Cel mai recent, ridicat de Polycrate în secolul 6, le-a depășit cu mult pe cele dinainte prin amploarea sa, o sută opt metri lungime pe cinzeci și cinci lățime, de două ori mai mare decât Parthenonul.

20170620_143322

Înconjurat de trei rânduri de coloane, cu totul o sută cinzeci și cinci, din care doar una singură a rezistat, adăpostea în centru o statuie a zeiței, azi la Luvru.

20170620_142835

Ordinul Ionian, născut simultan în Samos și la Efes, a atins aici apogeul. Construcția primului templu s-a prelungit cu patru secole, până în secolul 3 î.Hr., dar edificiul n-a mai apucat să beneficieze și de un acoperiș.

20170620_142419

Într-o margine a sitului, stau de veghe două korai (tinere demoazele reprezentate în picioare) care, între timp, și-au pierdut capul, cu menirea de a întâmpina pelerinii pe calea sacră dintre sanctuar și antica cetate a Samosului.

Se spune că zeița noastră s-a întrupat din rădăcinile unui arbust de mielărea, care crește spontan în vecinătatea apei și are o florescență mov, element major în credințele populare grecești.

În fiecare an, o statuetă a Herei meșteșugită din lemnul acestui arbust era scufundată într-un pârâiaș sacru de lângă templu pentru ca zeița să-și recapete virginitatea, operațiune care-i garanta puterile magice și, indirect, prosperitatea templului.

20170620_143030

În plus, tijele de mielărea mai erau cunoscute pentru suplețea și trăinicia lor. Imposibil de tăiat sau desfăcut, atunci când o persoană era prinsă în acea încrengătură, acolo rămânea. Un fel de mreje numai bune pentru bărbați, ar zice Hera.

20170620_162432

La mulți ani tuturor în compania dorită !

Contemporani cu fluturii

Luxor, 2018

Obligația asumată a fiecărui faraon era să-și întreacă predecesorii prin amploarea construcțiilor săvârșite și prin lărgirea frontierelor Egiptului.

Pe malul drept al Nilului, Karnak, cea mai mare suprafață cu caracter religios din lume, inclusă în Patrimoniul UNESCO, datează de patru mii șapte sute de ani.

Amon e zeul și patronul Tebei, noua capitală nesupusă a Egiptului.

Originea sa e necunoscută dar, după instalarea capitalei la Teba, oraș sudic solar, zeului i se va adăuga particula Ra, care înseamnă soare.

Va deveni astfel regele zeilor și, de aceea, i s-a consacrat un templu gigantic, unde s-a construit neîncetat, vreme de șapte secole, spre glorificarea lui, un ansamblu de coloane, piloni, ziduri, statui, obeliscuri, hieroglife, alei.

Partea cea mai veche, cea a lui Sesostris I, se află în marginea dinspre est, iar faraonii care au venit după el au construit treptat spre vest.

Spațiul central a fost hărăzit marii săli hipostile cu lungimea de o sută doi metri, la care s-a lucrat sub mai mulți faraoni, ca să-i asigure adăpost bărcii sacre a lui Amon când acesta își părăsea sanctuarul pentru ceremonii la Nil.

În Karnakul actual, citim istoria în desene, în scene de război care alternează cu tablouri de ofrandă, inscripționate pe cele o sută treizeci și patru de coloane vertiginoase înalte de douăzeci și patru de metri, cu o circumferință de zece metri.

Prin anii 1820, Champollion, în călătoria spirituală care l-a condus la descifrarea hieroglifelor, după ce a vizitat Karnak a mărturisit că renunță să descrie marea sala hipostilă, convins că nu-l va crede nimeni, cu temerea de a nu fi considerat nebun.

Primul european care, la începutul anilor 1700, a identificat templul de la Karnak, i-a evaluat amploarea și a dovedit că aparținea anticei Tebe a fost un preot iezuit de origine franceză care a locuit nouă ani în Egipt pentru a-i converti la catolicismul roman pe credincioșii copți.

Ca urmare a descrierilor sale, în Europa s-a iscat un val de egiptofilie și egiptomanie care a inspirat moda călătoriilor de explorare.

Însuși Regele-Soare i-a încredințat de-ndată unui alt iezuit misiunea de a merge în Egipt să adune manuscrise și monezi rare pentru colecția sa.

În afară de a servi drept cadru pentru ceremonii și ritualuri prin care omenirea, prin mijlocirea faraonului, participa la bunul mers al universului,

templul primea donații numeroase și substanțiale în bunuri materiale și, astfel, proprietatea era nevoită să se extindă în permanență ca să facă loc acareturilor și personalului însărcinat să le aibă în grijă.

Listele captivilor aduși din războaie deveniți slujitori ai templelor au fost înscrise pe pereți ca să se păstreze evidența muncitorilor asiatici și nubieni care lucrau terenurile și livezile.

Astfel, templul se transformă într-o gigantică întreprindere a cărei structură economică e supervizată de un preot.

Însă, cu o asemenea instituție pe mână, înaltul preot poate deveni o amenințare la adresa puterii faraonice.

Cu timpul, pe măsură ce preoții dobândesc putere, încep să fie reprezentați în imagini la un calibru aproape similar cu faraonii, în defavoarea chiar a soțiilor, după cum ne convinge statuia lui Ramses II cu Nefertari, mărunțică, la picioarele sale.

Jocurile de lumină și dozajul lor au fost calculate cu precizie de arhitecți. Lumea zeilor se dezvăluie progresiv, în fiecare sezon, la ore fixe ale zilei.

Fiecare coloană transmite privitorului un mesaj special generat fie de secvențele principale ale sărbătorilor importante, cea a haremului lui Amon legată de ritul fertilității și sărbătoarea Văii, fie de consemnări ale unor fapte de arme, în cronici sau jurnale de război aidoma unor reportaje.

Peste tot la Karnak regele apare slăvit în relatarea unor scene victorioase, în care istoria e măsluită pentru a înlătura sorții nefavorabili.

La loc de cinste, ca să-și sporească prestigiul în ochii cetățenilor, faraonul a ținut să inscripționeze discursul zeului prin care i se garantează pacea și prosperitatea.

De-a lungul vremii, templul din Karnak a fost luat frecvent în stăpânire de creștinii copți, care-și instalau altare în nișe, după ce, în prealabil, îl purificau prin exorcisme repetate de orice vibrație demonică izvorâtă din obscurul trecut faraonic.

Chiar și azi, ansamblul de la Karnak este semnalat ca un potențial izvor de energii negative, iar consemnările susțin că obeliscurile ascuțite erau ridicate cu scopul de a risipi vibrațiile neprielnice și de a proteja aria sacră.

Spre Luxor duce o alee lungă de trei kilometri marginită de șiruri de sfincși cu capete de berbec, înrudiți cu Amon, pe unde zeul era transportat de către preoți în barca lui sacră, din sala hipostilă până la Nil.

Cultul său a disparut dar, în același loc, se celebrează anual un sfânt musulman, Abu Haggag, cu muzicanți și o procesiune de bărci care, nu întâmplător, iau tot drumul Nilului.

Pe margine, zeii în formă de sfincși care, dintotdeauna, au păzit intrarea in templu, asistă neclintiți la transformările istoriei.