Exodos

Grecia, 2016, 2017, 2018, 2019

Zeii protectori ai străinilor, Atena Xenia și Zeus Xenios, cântați de Homer, îmi arată indicatoarele spre cele mai frumoase clipe ale verii, petrecute în răsfăț, lene și toropeală pe o plajă grecească, unde m-am oprit adeseori să privesc, să mă răcoresc, să citesc, să fantazez. În Elada, cel mai mult mă reconfortează decorul țărmurilor. De pe orice plajă, vezi undeva în zare un alt mal ademenitor și nu nesfârșitul vid al oceanului. Să pornim spre ele.

Chios

Prefer continentul, deși îl înșel adesea cu insule, spunea o prietenă scriitoare.

20170617_152050

Cu insule din Egeea răsăriteană, în ce mă privește, unde dominanta nuanțelor de alb-azuriu a naturii maritime elene este cea mai intensă și unde prind la radio posturi turcești care-mi permit să mă scald în sincretismul orientului.

Corfu

Capitala, al cărui centru vechi este listat în patrimoniul UNESCO pentru conservarea istorică impecabilă, oferă din loc în loc mici breșe spre apă.

20180615_123728

Fiindcă a fost mult timp o citadelă de cucerit, ieșirile spre larg le intuiesc timide.

Dion

Mă opresc pe o plajă sălbatică din apropierea templului unde Alexandru Macedon a mers să aducă ofrande înainte de a porni să cucerească lumea.

20160617_151352 (1)

Templul îi este dedicat lui Zeus, se-nțelege, pentru că megaeroul nostru nu se închina oricărui zeu. Pentru mine, arheologia este punctul de pornire al unei aventuri intelectuale. Am fost răsplătită.

Egina

Nu în zadar Elada e privită ca un spațiu polimorf al credințelor și superstițiilor. Duhuri, farmece, divinație, credință viețuiesc în propriul meu lăuntru când mă aflu sub influența spațiului grecesc.

DSCN0560

Și în iunie și în octombrie apa mării e primitoare.

DSC01959

Am poposit aici de două ori.

Eleusis

Dacă deconstruiești Grecia, vei vedea că rămân în final un măslin, o viță de vie și o barcă, spune Odysseus Elytis.

IMG_4097

Țărmul din această mică localitate unde s-au celebrat în antichitate mistere greu de pătruns are o componentă sacră care nu există în alte parți pe conturul Mediteranei. Pe plaja din capătul străzii cu situl arheologic, m-am ambiționat să încerc marea cu degetul.

IMG_1839

Glacială în octombrie.

Eubeea

Recitind fragmente de Lawrence Durrell dintr-o antologie dedicată Eladei, mă reîndrăgostesc pe negândite de Grecia,

IMG_1907

lungă poveste cu neînțelegeri, împăcări, despărțiri și regăsiri, cu tot ce ține de iubire.

IMG_4519

Mi-am reproșat că nu am explorat îndeajuns Eubeea. M-am limitat la cele două orașe principale,

IMG_4680

Chalkis și Eretria

IMG_4532

cu situl răscolitor de frumos despre care voi scrie cândva. The best is yet to come.

Kalymnos

Dificil de nimerit, după ce am traversat munții pe șerpuite drumeaguri prăfose, plaja are ca punct de atracție un restaurant de familie care ne aștepta cu un prânz bun.

20170624_125346

Am petrecut acolo o jumătate de zi cu familia și prietenii din SUA și Germania, reuniți în golfulețul unde ancoraseră iahturi și veliere turcești.

Kefalonia

Una dintre insulele în care se presupune că Ulise ar fi făcut escală în periplul spre Ithaca natală aflata în vecinatate.

20180613_210110

Mai mult ca pe orice alt mal mediteranean, mă simt parte integrantă din posesivul sintagmei mare nostrum.

20180613_205909

O vagă boare apuseană se bănuiește în umblet.

Kos

Mă întâmpină la tot pasul biserici și temple care își dispută sacralitatea.

20170623_102115

Pe plaja Agios Stafanos, închinătorul pricepe de ce soarele era zeificat.

20170623_113953

Soarele elenistic e cel mai stralucitor, iar în Kos Town am găsit țărmul cel mai azuriu și apa cea mai turcoaz.

20170619_114153

Nu întâmplător, în apropiere a fost înălțat un templu dedicat lui Apollo.

Keramoti

A fost plaja unde am trăit un eveniment epifanic.

20160619_151520

De obicei, mă uit cu nostalgie spre corăbii, visând să mă îmbarc spre noi și necunoscute limanuri. Nu si aici.

20160619_153602

Am celebrat unicul moment când, privindu-l, un vapor nu-mi stârnește dorul de ducă.

Rafina

A fost un țărm tomnatic de tranzit, intersecție universală unde, la răsăritul lunii, am stat îndelung ca să privesc luminile vapoarelor care intră sau ies din radă și avioanele care decolează sau aterizează.

DSCN9885

Tot acest trafic intens îmi confirmă că apele Eladei sunt matriciale, aparțin omenirii în esența ei.

Samos

Cu întinderi vaste de plajă pe care le-am explorat în trei zile pline.

20170620_110740

Având ca punct de pornire Kokkari, unde natura se confundă cu asprimea și gravitatea finisterului, am regăsit șarmul întremător al arhipelagului în Agios Constantinos și la maginea cartezianului Pythagoreio.

20170623_103453

Mi-am amintit de experiența de catharsis când soarele cade vertical și topește totul fără cruțare, din povestirea Insula la amiază de Julio Cortazar.

20170619_151554

În apropiere de Heraion mi-a tihnit cel mai mult pentru că am intuit aici un loc de întâlnire cu zeii, oricare ar fi ei.

Tesalonic

Prima carte din copilărie pe care am citit-o integral a fost Legendele Olimpului, iar zeii au devenit prietenii mei imaginari.

20180618_191849

Promenada tesaloniceană o percep ca pe o plajă citadină improvizată, unde cel mai mult îmi place să stau să privesc trecătorii și să le citesc privirile. Ceea ce aflu mă conectează la energia zeilor.

Film de drum:

Gabriele Salvatores, Mediterraneo, 1991

La vest de graniță, la sud de soare

Filippi, 2016, 2017

Granițele, atât interioare cât și exterioare, le trasez după bunul plac.

Fără nicio aproximație, antica cetate filippică se află, în geografia mea personală, pe frontiera dintre Tracia și restul lumii.

Vechea șosea care leagă Drama de Kavala traversează aria arheologică, îndeajuns de întinsă ca să te pierzi în gânduri.

Filip II al Macedoniei, tatăl marelui Alexandru, i-a dat numele său în 356 î.Hr.

În 42 î.Hr., cetatea devine teatrul unei bătălii între legiunile romane, în urma căreia devine colonie romană,

cel mai înalt rang pe care-l putea atinge un oraș din afara imperiului, privilegiindu-și cetățenii cu același statut ca al romanilor din Italia, așa cum a fost și Avignon, în Franța.

Cetatea va prospera în scurt timp, datorită amplasamentului pe Egnatia Odos și a îmbelșugatei câmpii trace cultivată cu tutun, bumbac, grâu.

În anul 49, Sf.Apostol Pavel a descins aici venind dinspre Kavala, abia debarcat din Asia Mică,

a întreprins aici prima sa predică și a botezat primii creștini europeni.

Ca urmare a unui denunț, a fost aruncat într-o temniță încă vizibilă,

în josul unei basilici, la nivelul străzii, fostă cisternă după tipicul celor construite de romani.

A scăpat ca să revină după șase ani, constatând cu satisfacție progresul creștinismului în zonă.

Azi putem vedea, clasate în patrimoniul UNESCO, vestigiile orașului roman marcate de zorii creștinismului.

Din vechea cetate macedoneană a rezistat doar teatrul și zidul împrejmuitor. Urbanizarea romană a modificat planul original și a impus schema ortogonală tipică orașelor din colonii.

Treptat, pe masură ce creștinismul prinde contur, centrul monumental al coloniei cu forum, temple, piață, palestre

a fost acoperit în secolele 6-7 de biserici creștine protobizantine, construite în plan octogonal ca San Vitale din Ravenna.

Se mai pot vedea încă urmele vestigiilor construite pe locul bisericii primitive a Sf.Apostol Pavel, ca și rămășițele unui baptisteriu și ale unui palat episcopal. Se ghicește ușor amplasamentul Forumului sub forma unui spațiu dreptunghiular cu trepte și portice.

Tot de-a lungul viei Egnatia mai intuiesc dispunerea unor fântâni, dar lăsăm închipuirea să reconstruiască tribune și monumente. Mai departe de drum, se aglomerau temple și clădiri administrative.

Identific în iarbă o masă ciudată de marmură cu scobituri de cavități de dimensiuni diferite care serveau drept măsurători în loc de cântar.

În apropierea unui alt templu, încă dăinuie coloanele și porticul bibliotecii publice.

În piață se înșiruie buticuri și spații comerciale segmentate de coloane.

În preajmă, terenul a fost, pare-se, nivelat în vederea edificării unei basilici respectabile, din care au fost ridicați doar stâlpii de susținere, pentru că nu s-a găsit soluția tehnică de a construi o cupolă de asemenea amploare.

Prin iarbă, zac sporadice rămășite sub forma unor capitele bizantine împodobite cu lucrături iscusite. În zona mai înaltă a sitului se află un templu elenistic. Grecii n-au renunțat așa ușor la zeii lor.

Mai sus, unde începe urcușul pe colina acropolei, se ajunge la teatrul vechi din secolul 4 î.Hr., reamenajat de romani în secolul 2 d.Hr.

Au mai rămas basoreliefuri pe stâlpii de la intrare, unul arătându-l pe zeul Marte și o Victorie, divinitate a jocurilor de circ,

indicând luptele gladiatorilor care aveau loc aici.

Pe terasa din fața muzeului, mă bucur de priveliștea câmpiei și a munților conturați în zare. Și mai sus, pe culme, aflu că timpul e doar metaforă.

Puterea poetică

Cairo, 2018

M-am descălțat și am pornit să traversez, ca un deșert flamboaiant, pavimentul de marmură albă,

am pătruns în desișul colonadei și, așezată jos pe covor cu spatele rezemat de un pilastru, regăsesc, în moscheea Al-Azhar, exact aceleași gânduri ca într-o biserică ori într-o sinagogă ori într-un templu buddhist.

Cel mai vechi monument musulman din Egipt în stare de funcționare a rămas până azi cea mai prestigioasă instituție de învățământ islamic din lume,

ardent centru de studiu al literaturii arabe, a cărui bibliotecă se numără printre cele mai vaste și valoroase.

Peste două milioane de studenți frecventează aici, în principal, discipline umaniste. Din 1961 au fost introduse și facultăți cu materii nereligioase, cum ar fi medicina și ingineria, și tot atunci li s-a permis și femeilor să se înscrie la cursuri.

Ridicată la comanda califului, în plină dinastie fatimidă, în anul 972, după planul unui arhitect creștin,

instituția se bucura deja, pe vremea lui Saladin și a cruciadelor, de un lăudat profil internațional.

Studenți din Orientul Mijlociu veneau să asculte maeștri de renume, printre care filosoful Moses ben Maimon (Maimonides) profesor de medicină și astronomie.

A funcționat ca școală mai întâi în domeniul literelor, filosofiei, retoricii, astronomiei, religiei,

devenind o respectabilă unitate de învățământ de tradiție șiită care își propusese inițial formarea de misionari.

După un scurt abandon, redevenind sunită, emerit templu al cunoașterii, a favorizat alcătuirea primei enciclopedii a Islamului,

iar mai târziu, în perioada post-otomană, a ajuns să depășească Istanbulul în domeniul expertizelor legale sunite.

Apoi sultanii mameluci au preluat moscheea și au înființat în incinta ei mai multe școli unde studiau Coranul și legile Islamului,

un prim pas către universitatea influentă care a devenit azi, cea mai mare din lumea musulmană, cu studenți din lumea întreagă, în special asiatici musulmani și, din Europa, tot mai numeroși francezi.

Are un cuvânt greu de spus și în calitate de centru de științe politice de tendință sunită, mai ales după ce președintele Nasser a ținut aici discursuri înflăcărate,

iar în 2014, liderul Al-Sissi a venit tot aici ca să îndemne poporul să reformeze religia musulmană, cerând ca discursul religios să urmeze transformările vremii.

Spațiul generos s-a extins la aproape un hectar după succesive modificări favorizate de stăpânirea otomană.

Cairoții se mândresc că, prin cele cinci minarete și trei sute optzeci de coloane, edificiul face concurență piramidelor, prin grandoare.

Decorațiunea fatimidă combinată cu elemente bizantine îmi amintește de Sfânta Sofia.

Mă rătăcesc în infinitatea de coloane, unele antice, din marea sală de rugăciune care, după etapa fatimidă, a tot fost marită, lăsând mihrabul izolat, întrucât constructorii nu au îndrăznit să se atingă de el.

Înăuntru domnește o curățenie neverosimilă pentru peisajul urban cairot.

E ca și cum aș fi pătruns pe tărâmul abstract al poeziei, la adăpost de tristeți sau melancolii.

La poalele vulcanului

Teotihuacan, 2019

Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.

E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.

Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.

Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.

După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.

Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.

Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.

Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.

Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.

În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.

Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.

În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.

Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.

Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.

Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.

Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.

În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.

So Serious

Mantova, 2018

Ghilda astrologilor avea mare căutare în perioada când familia de Gonzaga începea să se afirme.

Cu un strop de dibăcie, se putea face o carieră strălucită în domeniu.

Mulți dintre italienii de vază nu se puteau lipsi de astrolog (cu responsabilități și de prezicător), dacă nu chiar de o echipă întreagă care își lua foarte în serios prestația.

Să intrăm întruna dintre cele cinci sute de încăperi de la Palazzo Ducale, nu toate vizitabile, firește, prin care am bântuit după placul inimii în solitudinea revigorantă a unei înserări de sfârșit de decembrie.

Sala zodiacală se află în aripa cea mai veche a palatului, Corte vecchia, locuită neîntrerupt de clanul ducilor de Gonzaga. Aici, în apartamentul privat al ducelui Guglielmo, am zăbovit cel mai mult.

Bolta, pictată între 1579-1580 de artistul Lorenzo Costa și atelierul său, o înfățișează pe zeița Diana conducându-și carul imponderabil tras de credincioșii ei câini de vânătoare printre constelațiile zodiacale.

Reprezentarea în detaliu a spațiului ceresc, cu asteroidul Astraea lângă carul zeiței, este interpretată de hermeneuți ca o aluzie la horoscopul personal al ducelui de Gonzaga,

pe care pasiunea și dependența de astrologie l-au împins să-și picteze pe tavan astrograma natală, ca să poată urmări mai ușor predicțiile specialiștilor.

Pereții au fost refăcuți, mai târziu, după cerințele modei neoclasice din vremea lui Napoleon, tot conform căreia stâlpii de susținere au fost ornați cu lampadare desenate neo-egiptean. Împăratul a chiar dormit o noapte în această cameră și m-am întrebat dacă alegerea încăperii a fost preferința lui personală sau rodul înțelegerilor diplomatice.

În toate direcțiile, privirea îmi alunecă în oglinzi, dintre care unele instalate provizoriu pe podea, în savante alcătuiri de artă contemporană, pentru ca universul să fie admirat în toată cuprinderea sa.

Muzică de drum:

De la Pasolini la 007

Matera, 2019

Doar pășind pe străzile pietruite, cu denivelări, am înțeles de ce Pier Paolo Pasolini a ales să filmeze aici Il Vangelo secondo Matteo (1964).

Mai târziu, și Francesco Rosi s-a oprit la Matera ca să realizeze, în 1979, o producție din acelasi registru.

La fel, și Mel Gibson s-a lăsat fermecat de scenografia biblică și a turnat, tot aici, Patimile lui Hristos (2004). Iar după ce Morgan Freeman a făcut o mare publicitate orașului la filmările cu Ben-Hur (2016), turismul de masă a luat proporții epopeice.

Legăturile cinematografice nu se opresc aici.

Foarte aproape de Matera, cinefilii zeloși fac un pelerinaj până la Bernalda, satul de baștină al lui Coppola, unde clanul a renovat un palat transformându-l în hotel.

Întreaga provincie Basilicata își datorează faima cinematografului, cum ne demonstrează una dintre cele mai de succes producții italiene, Basilicata Coast to Coast (2010) în care patru amici traversează regiunea pe jos, de la vest la est, între două mări, Tireniană și Ioniană, ca să ajungă la un festival de muzică.

Pe cărarile sinuoase ale cetății, aflându-mă în căutarea lui Pasolini și a personajelor sale, mi se pregătise încă o surpriză.

Pe neașteptate, am nimerit în spațiul unde aveau loc filmari ale noului 007,

motiv din care străzi întregi fuseseră închise pentru ca tehnicienii să-și poată desfășura echipamentele de rigoare.

Am izbutit, prin largi ocoluri, să ajung în zone urbane atemporale. Ca și Petra în Iordania sau Alep în Siria, Matera a fost consemnată printre cele mai vechi așezări umane locuite neîntrerupt încă din paleolitic.

Am petrecut aici două jumătăți de zi și o noapte, rătăcind printr-o experiență intelectuală și spirituală cu provocări nebănuite și nesperate.

Pasaje înguste cu interminabile șiruri de trepte care urcă și coboară îmi trezesc curiozitatea de a iscodi ascunzișurile de medină ispititoare.

Pătrund, ca pe un fel de scenă, în decorul atât de cunoscut din filmul lui Pasolini. Evanghelia după Matei a fost prima, din cele patru, consemnată în scris, iar regizorul a dorit să rămâna fidel textului.

Imaginea desfășurată pe muzică de Bach, Prokofiev, Mozart a luat prin surprindere publicul anilor 60.

Printre ramuri de smochin sălbatici care răzbat dintre stânci, deslușesc neliniștea cadrelor, nesiguranța sofisticată a mișcărilor camerei care ezită filmând scene șovăitoare, dar ne fixează, reglată cu o precizie geometrică, atunci când scenele sunt de o fermitate irevocabilă.

Îndoiala și certitudinea au solemnitatea rară și răscolitoare care mă absorbiseră în romanul Judas al lui amos Oz, imaginat într-un Ierusalim la fel de poetic, însă real.

Pasolini prospectase deja în amănunt Orientul Mijlociu pe care l-a găsit prea evoluat. Locurile sfinte se modernizaseră, de aceea a căutat o regiune care era, în acea vreme, înapoiată. S-a întors, cu tandrețe și timiditate, în Basilicata genuină. Peisajul și urbanizarea nu s-au schimbat prea mult de atunci, ținând cont că centrul orașului a devenit între timp monument UNESCO și nu au avut voie să se atingă de el, iar localnicii au fost instalați, încă din anii 50, în cartiere noi, la periferie.

La Pasolini nu sunt multe vorbe, totul se transmite prin expresivitatea chipurilor, sunete din natură, muzică, elemente de peisaj. Intensificarea mistică a emoțiilor o receptez prin imagini.

În arhitectura labirintică a gândurilor, la căderea serii, când luminile se aprind treptat, mă strecor în inima Orientului.

Lectură de drum:

Pier Paolo Pasolini, La Divina Mimesis

Omul din La Mancha

Cuenca, 2017

Venea din Manila și ținea morțiș să se instaleze în Spania cu vasta lui colecție de artă contemporană. Era prin anii 50, când la Cuenca abia că începeau să se renoveze clădirile dărăpănate de război și sărăcie.

Desemnat în circuitul cultural drept capitala artei abstracte spaniole, Cuenca se ivește în pustietățile regiunii Castilla La Mancha dintr-un nicăieri majestuos și intimidant.

Mă încântă amplasarea neobișnuită a orașului construit de mauri în secolul 7 pe o stâncă, într-un defileu îngust, suspendat în timp și spațiu. În acest masiv calcaros, eroziunea a desenat himerele care i-au înflăcărat imaginația lui don Quijote, ca și cum destinul a vrut să prefigureze identitatea acestei așezări deloc banale.

În timpul medieval, principala activitate a comunității a fost prelucrarea textilă începută în jurul anilor 1100, când era cetate arăbească. Prin secolele 15-16, atinsese nivelul maxim de prosperitate, iar în secolul 17 a survenit declinul. Omul care a schimbat soarta urbei este întreprinzătorul filipinez, colecționar și pictor în orele sale de inspirație.

Omul nostru a prospectat în trecere Cuenca și, după ce l-a întâlnit pe Gustavo Torner, în 1962, la Bienala de la Veneția, a aflat despre renovarea caselor suspendate și s-a hotărât să facă demersuri ca să-și aducă definitiv aici bogata colecție.

Faima de acum a cetății este rodul acestei prietenii. Colecția a câștigat, treptat, în amploare pe baza relațiilor cu alți plasticieni spanioli care-și găseau la Cuenca spațiu de expunere, pentru că în anii 1960-70 nu existau prea multe galerii expoziționale în Spania.

În jurul muzeului s-au renovat apoi și alte locații și, astfel, orașul, receptiv la creația artistică nonfigurativă, s-a dezvoltat tot mai mult.

Până în 1985, Cuenca a fost singurul loc din Spania unde se putea vizita o colecție de artă conceptuală. Recunoașterea supremă a însemnat listarea în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă urmați să vă arăt orașul ?

1.Arcul lui Bezudo, din secolul 16, prin care pășești, inițiatic, în zona medievală

2.Casele suspendate

3.Muzeul Fundației Antonio Perez

4.Spațiul Torner

5.Urbanizarea din jurul bisericii Merced, reconfigurată în jurul vechilor băi arabe din Evul Mediu, vizibile printr-o suprafață de sticlă.

6.Paradorul, mănăstire dominicană din secolul 16, la care se ajunge, din centru, pe o punte metalică, ea însăși monument istoric din 1902.

Dincolo de parador, orașul își deschide ferestrele spre valea râului care a creat defileul, cu pădurea nuanțată de plopi, salcâmi și sălcii.

Vă las să vă acomodați și voi reveni cu detalii în curând !

Post Tenebras Lux

Izmir, 2017

Când ajung prima dată într-un oraș, caut așezământul închinat protectorului său, ca să pot înfrunta fără griji toate provocările necunoscutului știindu-mă în siguranță.

Cu un orar descurajant de restrâns, Sf.Policarp, patronul Smirnei, se îndură să-mi deschidă porțile într-o după-amiază strălucitoare de început de mai.

Înțeleptul Policarp, unul dintre Părinții Apostolici, s-a născut și a trăit în vechea Smirnă, dedicându-și viața îngrijirii celor sărmani. A fost martirizat în 155, în plină campanie a romanilor de persecuție a creștinilor, și a devenit sfântul ocrotitor al orașului.

Povestea lui e scurtă. Pașii l-au purtat la Efes, unde a devenit discipolul Sfântului Apostol Ioan, retras pe țărmul Egeei. În calitate de episcop al Smirnei și reprezentant al bisericilor din Asia Mică, a călătorit prin alte câteva cetăți din apropiere,

iar biserica întemeiată de el, cea ,,care urma să sufere persecuție”, se numără printre cele șapte biserici menționate în Biblie. Istoria ei a traversat perioade întunecate, iar în prezent aici sălășluiește Episcopatul de Izmir.

Construită în 1625 cu acordul lui Soliman Magnificul și cu resursele financiare ale lui Ludovic 13, restaurată în secolul Luminilor după dorința lui Ludovic 16, abia prin 1898 un pictor francez stabilit la Izmir a finalizat frescele exact cum le vedem azi. Lăcașul e împrejmuit de un zid și are în incintă birouri, câteva încăperi, locuința preotului și o grădiniță de flori.

Comercianți și notabili francezi care au locuit la Izmir între secolele 17-19 își petrec neființa aici, după cum mi-am dat seama văzând numele inscripționate pe lespezi.

Nu mă deranjează deloc indiscreția hotelului din apropiere, dimpotrivă, sporește modestia și smerenia unui colț neprihănit de vâltoarea ambițiilor. Liniștea ne e la îndemână, o lăsăm să ne învăluie ?

Lectură de drum:

Tom Bissell, Apostle: Travels Among the Tombs of the Twelve

Dance Me to the End of Love

Fontevraud, 2015

La Londra am călătorit rar, însă totdeauna cu trenul de la Paris. Și, de fiecare dată, la întoarcere, după un ceremonial identic, mă reîndrăgostesc de Paris.

În acea vară, după un popas de numai câteva zile, am plecat spre răcoroasa Aquitaine.

Aliénor d’Aquitaine, când s-a îndrăgostit fulgerător de Henric II Plantagenêt, ducele de Anjou cu vreo zece ani mai tânăr decât ea, a fugit din Paris și de la soțul ei, respectabilul rege al Franței, cât a văzut cu ochii.

Spre vest, spre meleagul angevin, apoi în Anglia unde, în anul 1154, noul ei soț a ajuns rege. Și ea din nou regină, pentru a doua oară, dar, de această dată, a unui teritoriu întins.

Este una dintre poveștile mele de dragoste preferate, până la un punct. Le cunosc în detaliu peripețiile, confruntarea cu mentalitățile potrivnice, anturajul, strategiile politice, demonii.

Au făcut asiduu naveta între Franța și Anglia, dar ingrata dispunere geografică a regatului i-a împiedicat să petreacă mult timp împreună, epuizați de vasalii care nu ezitau să uneltească în lipsa lor.

Ea se retrăgea adeseori la castelul natal din Aquitaine, care devenise capitala culturală a statului datorită generozității sale de a-i primi, găzdui, finanța pe cei mai talentați trubaduri.

Cred că datorită cărților m-am împrietenit atât de repede cu Aliénor, au contat și călătoriile pe care a avut cutezanța să le întreprindă.

Și cred că monumentul funerar care îi este închinat se numără printre foarte puținele cu un personaj feminin înfățișat citind, pentru că, asemenea oricărui împătimit de lectură, se temea de gândul că-și va sfârși viața fără să poată citi toate cărțile dorite.

La bătrânețe, soțul ei a închis-o într-un castel în Anglia, răstimp în care el a înșirat metrese și bastarzi.

Însă destinul, prin forța împrejurărilor și împotriva neputincioasei lor voințe, a decis să-i reunească pentru totdeauna,

alături de fiul lor Richard Inimă de Leu și de soția (de ochii lumii) a acestuia, la abația regală de la Fontevraud, la sud-vest de Paris.

Abația datează din secolul 12 și a fost primul așezământ religios unde a funcționat un regulament revoluționar pentru acele timpuri,

care accepta, sub același acoperiș, femei și bărbați care nu aveau neapărat vocație religioasă, ci doreau să trăiască retrași de restul lumii.

Foarte vastă, clasată drept cea mai întinsă mănăstire din Europa, rămâne un punct esențial pe lista Patrimoniului UNESCO.

Lectură de drum :

Jean Favier, Les Plantagenêts