Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

Lavandă și dantelă veche

Gourdon, 2021

Ca să deslușesc primele semne ale toamnei, mă îndepărtez de țărmul mării unde palmierii indică, impersonal, unul și același anotimp.

Aleg un cătun cocoțat pe o stâncă abruptă la o altitudine de cinci sute de metri care domină sălbaticele cheiuri ale râului Loup,

de unde priveliștea asupra Alpilor de sud și a Mediteranei este cuprinzătoare.

Cu o faimă considerabilă în regiune, originea așezării a fost atestată încă din antichitatea târzie.

La fel ca majoritatea satelor de pe Coasta de Azur construite pe culmi, Gourdon a fost teatrul multor conflicte și, în consecință, în secolul 15 îl regăsim complet distrus,

dar miraculos reconstruit de la zero un secol mai târziu, cu excepția bisericii din epoca romană, refăcută în secolul 17.

Multe din potecile prin care micile comunități comunicau între ele în acele vremuri străbat și acum costișele.

Sezonul de vârf s-a încheiat și intersectez turiști rari, pasionați de istorie și artă, după cum îmi dau seama prinzând din zbor crâmpeie de conversație.

Spațiul oficial de primire a oaspeților a rămas dintotdeauna terasa umbrită de tei a castelului construit în secolul 12 pe rămășitele unei cetăți sarazine, ale cărui grădini sunt proiectata de însuși Le Notre, arhitectul peisagist al grădinilor de la Versailles.

În majoritatea caselor vechi restaurate văd ateliere de artă, negoțuri, cafenele și restaurante.

Cei 380 de locuitori ai satului parcă s-ar fi luat la întrecere să-și decoreze cât mai tradițional locuințele

și să născocească tot felul de produse regionale din care ieșea în evidență pasiunea provensală pentru lavandă în parfumuri,

miere, turtă dulce,

săpun,

obiecte decorative din cristal,

dantelărie și ceramică.

Orizontul care cuprinde insulele Lerins mi se pare cunoscut dintr-un alt arhipelag.

Pentru o clipă, am iluzia că insulele pe care le zăresc sunt grecești și că mă aflu pe țărmul opus al Mediteranei.

De la un restaurant răzbate o boare de ardei umpluți.

Mi se face dor de mirosul de vinete coapte și mă pregătesc de plecare.

In the mood for thai

Bangkok, 2017

Camuflată de vegetația planturoasă a grădinii brăzdată de canale firave, încă ferită de urbanizare, vechea reședință princiară Suan Pakkat s-a păstrat neatinsă între clădirile din oțel și sticlă din Global City.

Cele cinci pavilioane care alcătuiesc palatul, construite din lemn prețios de o nuanță întunecată, sunt separate prin opulența plantelor tropicale și unite printr-o lungă pasarelă, astfel încât ai avantajul că te descalți doar o singură dată, la intrarea principală.

Lemnul de mare finețe, încălzit blând, mă reconfortează și mă hrănește cu energia naturii debordante.

Una dintre cele mai intense plăceri thailandeze a fost privilegiul de a merge desculță prin muzee, temple și tot felul de alte interioare.

Complexul, transformat în muzeu în 1952, a fost edificat de prințul și prințesa Chumbot în 1850, cu un rafinament care-l cucerește pe occidentalul obișnuit cu alte coduri ale frumuseții.

Primul pavilion, monumental, cu statui khmere din secolul 7 și un Buddha din secolul 13, avea rolul salonului de onoare.

Traversând pasarela, se ajunge într-un salon familial, cu mobile vechi încrustate cu sidef și obiecte domestice din secolul 19.

Trec dintr-o căsuță într-alta cu senzația deschiderii unor daruri neașteptate.

Cea de-a treia oferă o amplă vedere asupra grădinii și are o colecție de obiecte de artă din ambianța zilnică, banală, a proprietarilor: palanchine, instrumente de muzică, grafică de autori francezi reprezentând Siamul secolului 17.

În spațiul intim unde se lua masa, o suită de statui ocrotitoare ale lui Buddha. Un cabinet pesemne dedicat artelor se deghizează sub o colecție de măști de teatru.

Intelectuali cu preocupări de nișă, prințul și soția au colecționat obiecte găsite în urma săpăturilor arheologice, în special vase din ceramică, unele chiar din preistoria siameză.

Traversând una dintre pasarele, am observat cum peluza dintre pavilioane devenise, pentru scurt timp, gazda unei ceremonii oficiale desfășurate cu discreție.

Ultimul pavilion, al bibliotecii provenite din fosta capitală Ayutthaya, din secolul 17, unică în Thailanda, avea la intrare o ambarcațiune pregătită de plutire. Metaforă a evaziunii prin lectură, poate, m-am gândit. Fragilă doar în aparență, pentru că știm cât de mare e puterea cărților.

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant

Dincolo de bine și de rău

Mustair, 2016

Nietzsche locuise la doar optzeci și doi de kilometri de aici, în direcția St.Moritz, dar de acea dată n-am ajuns să-i văd conacul. Îmi plac granițele cu freamătul lor discret, așadar m-am oprit pentru o vizită în detaliu la abația înscrisă în patrimoniul UNESCO, poziționată strategic la doar opt sute de metri de Italia.

Mănăstirea benedictină închinată Sfântului Ioan, aflată pe vechiul drum de pelerinaj spre Santiago de Compostella, se numără printre rarissime vestigii de artă carolingiană din Europa.

Întemeiată în 785 de Carol cel Mare pe traseul imperial, abația avea o menire culturală și politică secretă.

De la bun început, misiunea strategică tăinuită a fost observarea și iscodirea persoanelor, majoritatea pelerini, care călătoreau prin această unică trecătoare dintre Est și Vest.

Episcopia de Chur era cea mai importantă din zonă și, din acest motiv, ei îi revenea supravegherea teritoriului.

Încă de la construcție, a fost rezervată strict cultului benedictin, reputat pentru rigoarea și asceza ritului.

Primii călugari care s-au instalat aici au venit de la alt convent benedictin, Pfafers, din nordul Elveției, și au ramas în sat patru sute de ani, până în secolul 12, când spațiul a fost cedat unei congregații de călugărițe din același cult.

Edificiul a trecut prin multe transformări, dar interiorul a păstrat în stare impecabilă fresce din perioada imperială carolingiană care, din fericire, au supraviețuit sub stratul protector al unor picturi nesemnificative. Azi sunt considerate cele mai relevante pentru Evul Mediu timpuriu.

În secolul 11, episcopul extinde construcția cu o reședință sub formă de turn, structurată pe două etaje.

La cel superior, cu destinație de locuință care face corp comun cu dubla capelă, sunt păstrate obiectele personale ale episcopului.

De sus și până jos, pereții sunt acoperiți cu picturi figurative conturate în scene de inspirație elenistică. Modalitatea de a picta în întregime pereții în interior este de origine bizantină, iar alternața alb și negru segmentează cele douăzeci și patru de episoade pe dimensiunea lungă.  

Printre acestea, recunosc Judecata de Apoi, despre care exegeții afirmă că ar fi cea mai veche abordare a acestei teme cunoscută în istoria artei. Se mai descifrează viața sfinților Petru și Pavel, fresca romană cu Banchetul lui Irod și dansul lui Salomé, Visul lui Iosif și Fuga în Egipt, Cina cea de taină, alte scene din Noul și Vechiul Testament, iar în cupolă este Christ Pantocrator înconjurat de evangheliști.

Stilul picturii corespunde artei venețiene monahale timpurii cu influențe bizantine, practicate pe țărmul Adriaticei.

Acest stil, creat de artiști italieni din mai multe ghilde specializați în decorațiuni religioase, a ilustrat legatura cu orientul și era un reper al schimbării de registru. Influența bizantină a fost recunoscută aici și prin studiul comparativ cu pictura religioasă bulgară.

Toate scenele reprezentate au aceeași dimensiune. Culorile și-au pierdut din intensitatea tonalității originale, doar galbenul și roșul au fost mai rezistente.

Ornamentele romane și busturile de îngeri erau singurele decorațiuni acceptate în acele vremuri.

Figurile se disting în elegante atitudini marțiale reflectând spiritul epocii și relația credinciosului cu divinitatea. Frivolitatea unor scene cum ar fi Banchetul lui Irod cu atitudinea provocatoare a lui Salomé a fost dezaprobată cu asprime de calugărițele benedictine devotate înaltei dimensiuni divine, mult prea îndepartată de cele lumești.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse

Exodos

Grecia, 2016, 2017, 2018, 2019

Zeii protectori ai străinilor, Atena Xenia și Zeus Xenios, cântați de Homer, îmi arată indicatoarele spre cele mai frumoase clipe ale verii, petrecute în răsfăț, lene și toropeală pe o plajă grecească, unde m-am oprit adeseori să privesc, să mă răcoresc, să citesc, să fantazez. În Elada, cel mai mult mă reconfortează decorul țărmurilor. De pe orice plajă, vezi undeva în zare un alt mal ademenitor și nu nesfârșitul vid al oceanului. Să pornim spre ele.

Chios

Prefer continentul, deși îl înșel adesea cu insule, spunea o prietenă scriitoare.

20170617_152050

Cu insule din Egeea răsăriteană, în ce mă privește, unde dominanta nuanțelor de alb-azuriu a naturii maritime elene este cea mai intensă și unde prind la radio posturi turcești care-mi permit să mă scald în sincretismul orientului.

Corfu

Capitala, al cărui centru vechi este listat în patrimoniul UNESCO pentru conservarea istorică impecabilă, oferă din loc în loc mici breșe spre apă.

20180615_123728

Fiindcă a fost mult timp o citadelă de cucerit, ieșirile spre larg le intuiesc timide.

Dion

Mă opresc pe o plajă sălbatică din apropierea templului unde Alexandru Macedon a mers să aducă ofrande înainte de a porni să cucerească lumea.

20160617_151352 (1)

Templul îi este dedicat lui Zeus, se-nțelege, pentru că megaeroul nostru nu se închina oricărui zeu. Pentru mine, arheologia este punctul de pornire al unei aventuri intelectuale. Am fost răsplătită.

Egina

Nu în zadar Elada e privită ca un spațiu polimorf al credințelor și superstițiilor. Duhuri, farmece, divinație, credință viețuiesc în propriul meu lăuntru când mă aflu sub influența spațiului grecesc.

DSCN0560

Și în iunie și în octombrie apa mării e primitoare.

DSC01959

Am poposit aici de două ori.

Eleusis

Dacă deconstruiești Grecia, vei vedea că rămân în final un măslin, o viță de vie și o barcă, spune Odysseus Elytis.

IMG_4097

Țărmul din această mică localitate unde s-au celebrat în antichitate mistere greu de pătruns are o componentă sacră care nu există în alte parți pe conturul Mediteranei. Pe plaja din capătul străzii cu situl arheologic, m-am ambiționat să încerc marea cu degetul.

IMG_1839

Glacială în octombrie.

Eubeea

Recitind fragmente de Lawrence Durrell dintr-o antologie dedicată Eladei, mă reîndrăgostesc pe negândite de Grecia,

IMG_1907

lungă poveste cu neînțelegeri, împăcări, despărțiri și regăsiri, cu tot ce ține de iubire.

IMG_4519

Mi-am reproșat că nu am explorat îndeajuns Eubeea. M-am limitat la cele două orașe principale,

IMG_4680

Chalkis și Eretria

IMG_4532

cu situl răscolitor de frumos despre care voi scrie cândva. The best is yet to come.

Kalymnos

Dificil de nimerit, după ce am traversat munții pe șerpuite drumeaguri prăfose, plaja are ca punct de atracție un restaurant de familie care ne aștepta cu un prânz bun.

20170624_125346

Am petrecut acolo o jumătate de zi cu familia și prietenii din SUA și Germania, reuniți în golfulețul unde ancoraseră iahturi și veliere turcești.

Kefalonia

Una dintre insulele în care se presupune că Ulise ar fi făcut escală în periplul spre Ithaca natală aflata în vecinatate.

20180613_210110

Mai mult ca pe orice alt mal mediteranean, mă simt parte integrantă din posesivul sintagmei mare nostrum.

20180613_205909

O vagă boare apuseană se bănuiește în umblet.

Kos

Mă întâmpină la tot pasul biserici și temple care își dispută sacralitatea.

20170623_102115

Pe plaja Agios Stafanos, închinătorul pricepe de ce soarele era zeificat.

20170623_113953

Soarele elenistic e cel mai stralucitor, iar în Kos Town am găsit țărmul cel mai azuriu și apa cea mai turcoaz.

20170619_114153

Nu întâmplător, în apropiere a fost înălțat un templu dedicat lui Apollo.

Keramoti

A fost plaja unde am trăit un eveniment epifanic.

20160619_151520

De obicei, mă uit cu nostalgie spre corăbii, visând să mă îmbarc spre noi și necunoscute limanuri. Nu si aici.

20160619_153602

Am celebrat unicul moment când, privindu-l, un vapor nu-mi stârnește dorul de ducă.

Rafina

A fost un țărm tomnatic de tranzit, intersecție universală unde, la răsăritul lunii, am stat îndelung ca să privesc luminile vapoarelor care intră sau ies din radă și avioanele care decolează sau aterizează.

DSCN9885

Tot acest trafic intens îmi confirmă că apele Eladei sunt matriciale, aparțin omenirii în esența ei.

Samos

Cu întinderi vaste de plajă pe care le-am explorat în trei zile pline.

20170620_110740

Având ca punct de pornire Kokkari, unde natura se confundă cu asprimea și gravitatea finisterului, am regăsit șarmul întremător al arhipelagului în Agios Constantinos și la maginea cartezianului Pythagoreio.

20170623_103453

Mi-am amintit de experiența de catharsis când soarele cade vertical și topește totul fără cruțare, din povestirea Insula la amiază de Julio Cortazar.

20170619_151554

În apropiere de Heraion mi-a tihnit cel mai mult pentru că am intuit aici un loc de întâlnire cu zeii, oricare ar fi ei.

Tesalonic

Prima carte din copilărie pe care am citit-o integral a fost Legendele Olimpului, iar zeii au devenit prietenii mei imaginari.

20180618_191849

Promenada tesaloniceană o percep ca pe o plajă citadină improvizată, unde cel mai mult îmi place să stau să privesc trecătorii și să le citesc privirile. Ceea ce aflu mă conectează la energia zeilor.

Film de drum:

Gabriele Salvatores, Mediterraneo, 1991

La vest de graniță, la sud de soare

Filippi, 2016, 2017

Granițele, atât interioare cât și exterioare, le trasez după bunul plac.

Fără nicio aproximație, antica cetate filippică se află, în geografia mea personală, pe frontiera dintre Tracia și restul lumii.

Vechea șosea care leagă Drama de Kavala traversează aria arheologică, îndeajuns de întinsă ca să te pierzi în gânduri.

Filip II al Macedoniei, tatăl marelui Alexandru, i-a dat numele său în 356 î.Hr.

În 42 î.Hr., cetatea devine teatrul unei bătălii între legiunile romane, în urma căreia devine colonie romană,

cel mai înalt rang pe care-l putea atinge un oraș din afara imperiului, privilegiindu-și cetățenii cu același statut ca al romanilor din Italia, așa cum a fost și Avignon, în Franța.

Cetatea va prospera în scurt timp, datorită amplasamentului pe Egnatia Odos și a îmbelșugatei câmpii trace cultivată cu tutun, bumbac, grâu.

În anul 49, Sf.Apostol Pavel a descins aici venind dinspre Kavala, abia debarcat din Asia Mică,

a întreprins aici prima sa predică și a botezat primii creștini europeni.

Ca urmare a unui denunț, a fost aruncat într-o temniță încă vizibilă,

în josul unei basilici, la nivelul străzii, fostă cisternă după tipicul celor construite de romani.

A scăpat ca să revină după șase ani, constatând cu satisfacție progresul creștinismului în zonă.

Azi putem vedea, clasate în patrimoniul UNESCO, vestigiile orașului roman marcate de zorii creștinismului.

Din vechea cetate macedoneană a rezistat doar teatrul și zidul împrejmuitor. Urbanizarea romană a modificat planul original și a impus schema ortogonală tipică orașelor din colonii.

Treptat, pe masură ce creștinismul prinde contur, centrul monumental al coloniei cu forum, temple, piață, palestre

a fost acoperit în secolele 6-7 de biserici creștine protobizantine, construite în plan octogonal ca San Vitale din Ravenna.

Se mai pot vedea încă urmele vestigiilor construite pe locul bisericii primitive a Sf.Apostol Pavel, ca și rămășițele unui baptisteriu și ale unui palat episcopal. Se ghicește ușor amplasamentul Forumului sub forma unui spațiu dreptunghiular cu trepte și portice.

Tot de-a lungul viei Egnatia mai intuiesc dispunerea unor fântâni, dar lăsăm închipuirea să reconstruiască tribune și monumente. Mai departe de drum, se aglomerau temple și clădiri administrative.

Identific în iarbă o masă ciudată de marmură cu scobituri de cavități de dimensiuni diferite care serveau drept măsurători în loc de cântar.

În apropierea unui alt templu, încă dăinuie coloanele și porticul bibliotecii publice.

În piață se înșiruie buticuri și spații comerciale segmentate de coloane.

În preajmă, terenul a fost, pare-se, nivelat în vederea edificării unei basilici respectabile, din care au fost ridicați doar stâlpii de susținere, pentru că nu s-a găsit soluția tehnică de a construi o cupolă de asemenea amploare.

Prin iarbă, zac sporadice rămășite sub forma unor capitele bizantine împodobite cu lucrături iscusite. În zona mai înaltă a sitului se află un templu elenistic. Grecii n-au renunțat așa ușor la zeii lor.

Mai sus, unde începe urcușul pe colina acropolei, se ajunge la teatrul vechi din secolul 4 î.Hr., reamenajat de romani în secolul 2 d.Hr.

Au mai rămas basoreliefuri pe stâlpii de la intrare, unul arătându-l pe zeul Marte și o Victorie, divinitate a jocurilor de circ,

indicând luptele gladiatorilor care aveau loc aici.

Pe terasa din fața muzeului, mă bucur de priveliștea câmpiei și a munților conturați în zare. Și mai sus, pe culme, aflu că timpul e doar metaforă.

Puterea poetică

Cairo, 2018

M-am descălțat și am pornit să traversez, ca un deșert flamboaiant, pavimentul de marmură albă,

am pătruns în desișul colonadei și, așezată jos pe covor cu spatele rezemat de un pilastru, regăsesc, în moscheea Al-Azhar, exact aceleași gânduri ca într-o biserică ori într-o sinagogă ori într-un templu buddhist.

Cel mai vechi monument musulman din Egipt în stare de funcționare a rămas până azi cea mai prestigioasă instituție de învățământ islamic din lume,

ardent centru de studiu al literaturii arabe, a cărui bibliotecă se numără printre cele mai vaste și valoroase.

Peste două milioane de studenți frecventează aici, în principal, discipline umaniste. Din 1961 au fost introduse și facultăți cu materii nereligioase, cum ar fi medicina și ingineria, și tot atunci li s-a permis și femeilor să se înscrie la cursuri.

Ridicată la comanda califului, în plină dinastie fatimidă, în anul 972, după planul unui arhitect creștin,

instituția se bucura deja, pe vremea lui Saladin și a cruciadelor, de un lăudat profil internațional.

Studenți din Orientul Mijlociu veneau să asculte maeștri de renume, printre care filosoful Moses ben Maimon (Maimonides) profesor de medicină și astronomie.

A funcționat ca școală mai întâi în domeniul literelor, filosofiei, retoricii, astronomiei, religiei,

devenind o respectabilă unitate de învățământ de tradiție șiită care își propusese inițial formarea de misionari.

După un scurt abandon, redevenind sunită, emerit templu al cunoașterii, a favorizat alcătuirea primei enciclopedii a Islamului,

iar mai târziu, în perioada post-otomană, a ajuns să depășească Istanbulul în domeniul expertizelor legale sunite.

Apoi sultanii mameluci au preluat moscheea și au înființat în incinta ei mai multe școli unde studiau Coranul și legile Islamului,

un prim pas către universitatea influentă care a devenit azi, cea mai mare din lumea musulmană, cu studenți din lumea întreagă, în special asiatici musulmani și, din Europa, tot mai numeroși francezi.

Are un cuvânt greu de spus și în calitate de centru de științe politice de tendință sunită, mai ales după ce președintele Nasser a ținut aici discursuri înflăcărate,

iar în 2014, liderul Al-Sissi a venit tot aici ca să îndemne poporul să reformeze religia musulmană, cerând ca discursul religios să urmeze transformările vremii.

Spațiul generos s-a extins la aproape un hectar după succesive modificări favorizate de stăpânirea otomană.

Cairoții se mândresc că, prin cele cinci minarete și trei sute optzeci de coloane, edificiul face concurență piramidelor, prin grandoare.

Decorațiunea fatimidă combinată cu elemente bizantine îmi amintește de Sfânta Sofia.

Mă rătăcesc în infinitatea de coloane, unele antice, din marea sală de rugăciune care, după etapa fatimidă, a tot fost marită, lăsând mihrabul izolat, întrucât constructorii nu au îndrăznit să se atingă de el.

Înăuntru domnește o curățenie neverosimilă pentru peisajul urban cairot.

E ca și cum aș fi pătruns pe tărâmul abstract al poeziei, la adăpost de tristeți sau melancolii.

La poalele vulcanului

Teotihuacan, 2019

Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.

E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.

Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.

Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.

După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.

Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.

Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.

Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.

Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.

În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.

Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.

În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.

Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.

Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.

Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.

Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.

În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.