deșert – ore de drum

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant

Palme d’Or

Elche, 2016

În anonimatul unui ținut dedicat mai mult agriculturii, la doar șaizeci de kilometri de Murcia, Elche invită să te scufunzi în oceanul unui parc natural de palmieri strămutat cu precizie din Africa și desemnat cel mai mare din Europa.

Grație transferului peisagistic desăvârșit de la un continent la altul, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Adaptarea acestor ierburi gigantice aduse pe sol european s-a înfăptuit de-a lungul multor secole.

Istoria grădinii povestește cum palmierii au fost plantați de către fenicienii care încărcau cutiile de curmale pe vapoare și le trimiteau în largul mării să-i aprovizioneze pe marinari.

Mai târziu, arabii care au ocupat Spania între 711-1492 au amplificat plantația și au îngrijit-o după regulile artei.

Se pare că azi cuprinde mai mult de două sute de mii de palmieri răspândiți pe o suprafață de treisprezece mii de metri pătrați, cu un sistem de irigații sofisticat.

Din varietatea celor o mie de specii de palmieri, majoritatea curmali, produsele lor își găsesc utilitatea pe tot parcursul anului.

Palmierii femelă permit recoltarea curmalelor toamna, iar frunzele celor masculini, datorită fiabilității, folosesc în artizanat și la procesiunile religioase de Florii, dar numai după ce, în prealabil, se țin o perioadă la întuneric ca să se albească.

Mă așteptam să văd numai palmieri, dar amploarea bolții pe care ei o formează, umbroasă, păstrând umiditatea optimă, favorizează și evoluția altor vegetale.

În parcele delimitate de bazine și canale fine, se dezvoltă, ca la ele acasă, și alte specii de arbuști și plante, agrume, grenadieri, măslini, smochini, cactuși.

L-am vizitat în toiul iernii și m-am desfătat în microclimatul care garantează, prin hățișul tropical, o temperatură cu două-trei grade mai ridicată comparativ cu norma regiunii.

În centrul parcului destul de labirintic se ascunde, cum e și firesc, o oază, o grădină rafinată care se numește Huerta del Curo, în memoria unui preot care și-a consacrat toată viața ca să o îngrijească.

Aici s-a păstrat o compoziție de specii rare, o varietate rară de curmali, cactuși aclimatizați din Mexic, plante tropicale unice în Europa.

Regii și împărații care au vizitat grădina și-au oferit numele câte unei plante semețe.

Palmierul imperial a fost dedicat reginei Elisabeta de Austria, Sissi, care a vizitat Elche în 1894.

Palmierul cu șase trunchiuri a împlinit vârsta de 167 de ani, iar unicitatea sa i-a atribuit statutul de monument al naturii.

Lectură de drum:

Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire

Scorpion

Egipt, 2018

Despre Regele Scorpion, unul dintre cele mai misterioase personaje din istorie, citisem înainte să pornesc spre Egipt.

Mă împăcasem cu gândul că nu voi afla nimic nou despre el dar, prin deșertul nubian

și prin pustietățile Sinaiului

mi-a revenit, stăruitoare, în minte, doar această plăsmuire.

Am scotocit prin muzeele egiptene după indicii.

Unele studii susțin că el ar fi întemeietorul Egiptului faraonic, dar documentele trunchiate și aluzive ale primilor cronicari istorici oferă doar fantasme.

În Egiptul prefaraonic, scorpionii se strecurau peste tot, pe sub vreo piatră, într-un vas de lut uitat descoperit, prin cotloanele locuințelor din chirpici.

Se acomodau ușor la condiții vitrege și nu ieșeau decât atunci când reușita era certă.

Deșertul era mediul lor preferat, dar se simțeau bine și în umezeala văii Nilului, în mlaștinile cu vegetație luxuriantă. Se trăia sub amenințarea lui tăcută.

Teologii egipteni susțineau că veninul scorpionului se scurgea din lacrimile lui Amophis, dragonul ce stăpânea lumea neființei.

Întotdeauna, în expedițiile care traversau deșertul, figura și un vindecător specializat pe înțepătura de scorpion.

La fel și în metropola tebană, unde fiecare templu avea propriul specialist în scorpioni.

De obicei, acesta era un scrib erudit care știa să citească incantațiile care-i îndepărtează.

Un motiv în plus pentru care scribii erau respectați.

Împărtășind complicități de breaslă, făceau un colegial schimb de remedii, după cum se consemnează în papirusuri.

Mai era și câte un șaman priceput în tot soiul de vorbe meșteșugite.

Leacurile, pe atunci, se limitau la descântece și incantații.

De multe ori, vrăjitorii recurgeau la un veritabil șantaj, amenințând ca vor boicota cultul zeităților în caz că vietatea se încumetă să-i sfideze.

Atunci, în zorii civilizației egiptene, suveranii, care încă nu se numeau faraoni, și-au însușit terifiantele puteri ale scorpionului.

Unul dintre ei, cel mai de temut, prin 3150 (î.Hr.), a decis să folosească semnul temutei vietăți în efigia tribului său, ca să îngenuncheze triburile rivale, profitând de spaima pe care o trezea imaginea scorpionului.

Șef de clan, a devenit rege asupra provinciilor mai înstărite din jurul vechiului Memphis.

Prima dată a fost identificat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion, înscrisă pe mormântul său regal.

Egiptologii au decis că acesta a fost numele lui.

Într-una din cetățile epocii arhaice s-a descoperit o încăpere destinată să rămână secretă, cu scorpioni și cozi de scorpion votive.

Se presupunea, și în acest caz, o legătură cu invidiatul conducător al triburilor reunite.

Sub domnia a început sa prindă contur puterea faraonică și, tot atunci, se formează primele hieroglife.

Odată cu apariția noilor zei desemnați de faraoni, scorpionul a alunecat, treptat, în uitare.

Rolul principal i-a revenit cobrei.

Trecutul, ca și viitorul, încă așteaptă să fie deslușit.

Se spune că scorpionul ar fi singura vietate care ar supraviețui în cazul unui accident nuclear și că, dintre toate zodiile, este singura care-și poate schimba, printr-un simplu act de voință, destinul hărăzit de astre.

Saqqara

Cairo, 2018

Am ajuns la cea mai veche piramidă a omenirii într-o dimineață limpede și rece.

DSCN2101

Era decembrie, iar soarele începea să încălzească deșertul abia spre amiază. Ajung într-un loc banal la prima vedere, însă edificat cu douăzeci de secole înaintea oracolului din Delfi.

Ne aflăm la Saqqara, acasă la faraonul Djoser, primul mare faraon din Vechiul Regat al Egiptului.

Piramida a fost construită nu pentru corpul neînsuflețit al faraonului Djoser, ci pentru energia sa vitală ka, un concept esențial în filosofia antichității egiptene.

Pentru ca prețioasa energie să nu se disperseze după trecerea în neființă a faraonului, i s-au pregătit o suită de încăperi subterane, cu toate elementele necesare continuității ei. Doar sechestrată la o adâncime de treizeci și trei de metri, Djoser a socotit că energia sa poate fi în siguranță.

Djoser este primul faraon care a angajat un arhitect ca să-i construiască locuința eternă. Imhotep (filosof, scriitor și medic), a avut ideea să folosească piatră în loc de materialele obișnuite ale vremii: lemn, stuf, chirpici. Inițiativa sa l-a ridicat la rang de vrăjitor și a intrat în panteonul zeilor. Ca și faraonul.

Groapa funerară a fost acoperită mai întâi doar cu o simplă platformă de piatră. Evaluând simplitatea construcției, Djoser și-a manifestat nemulțumirea și i-a cerut arhitectului să o mărească. Imhotep a mai adăugat încă o platformă, de dimensiune mai redusă. Din nou, faraonul a considerat-o prea modestă. Și tot așa, până când a rezultat o piramidă construită în trepte.

Imhotep a găsit o noimă acestei arhitecturi extravagante, explicând că sufletul faraonului trebuie să poată urca spre cer, până la zeul Ra (soarele) al cărui fiu se consideră. Toate acestea se întâmplau în anul 2700 î.Hr. 20181201_091610

Aducerea la lumina zilei a sitului i se datorează arheologului Jean-Philippe Lauer, care i-a consacrat șaptezeci și cinci de ani de viață ca să-i exploreze și să-i reconstituie părțile componente: marea curte de ceremonie de la baza piramidei în trepte, zidul incintei cu ale sale coloane stilizate, în aparență elenistice, frizele în forma de cobra, capela austeră separată.

DSCN2107

De la Vechiul Regat și până la perioada ptolemeică, toți faraonii au vrut să fie înmormântați aici.

Cât vezi cu ochii, complexul conține zeci de construcții funerare, pe o suprafață întinsă, dar toate, din exterior, par niște dărâmături.

O parte a sitului este închisă pentru continuarea cercetărilor și putem vizita doar câteva tombe.

DSCN2092

În trecut, toate acestea au fost construite după exemplul piramidei principale, dar materialul folosit s-a degradat rapid sau a fost furat pentru alte construcții private din zonă.

Piramida lui Djoser nu are desăvârșirea estetică și perfecțiunea minimală a vecinelor sale de la Gizeh, aflate doar la cincisprezece kilometri. Valoarea ei stă în secretele pe care le-a păstrat, fiind cel mai vechi monument de piatră ridicat de ființa umană.

DSCN2110

Am vizitat doar tombele în care s-au conservat cel mai bine decorațiunile interioare.

***Mormântul lui Kagemi, un mare demnitar, este decorat cu scene de pescuit de pe malurile Nilului, cu bancuri de pești și stoluri de păsări.

M-a surprins cât de multe specii de pești erau desenate. Mă întreb dacă exista într-adevăr o varietate chiar atât de mare (zeci de soiuri ?) sau erau imaginare.

20181201_090136

Traiul zilnic al sătenilor, cu scene menajere și de vânătoare, se completează cu peisaje animaliere sau vegetale. Din basorelieful la origine policrom, se distinge perfect desenul în alb și roșu.

20181201_090311

***Mormântul prințesei Idut îi reflectă, cum e și firesc, preocupările: scene de sporturi nautice, mondenități, primire de ofrande.

Este greu de descifrat codul limbajului corporal și al gesturilor.

20181201_090235

În unele desene, nu îți dai seama dacă țaranii procesează pasarile vânate în vederea gătitului sau le oferă, achitând tributul cuvenit stăpânilor.

20181201_090147

***Mormântul lui Ti, un alt nobil, are mai multe încăperi și este decorat cu scene de ofrande și de ritualuri funerare.

20181201_090304

Vedem imaginea sa și a soției sale în diverse activităti domestice, în timp ce servitorii transportă alimente și pregătesc ospățul.

Plantele simbolice din regat, cum ar fi floarea de lotus, ornamentează mai mulți pereți. Tot aici, este prezentat procesul construirii unei ambarcațiuni.

DSCN2088

***În mormântul lui Ounas a fost descoperită o scriere celebră din antichitate, Textele piramidelor, considerat un ansamblu literar unic.

Nu e vorba doar de cuvinte izolate, liste sau un repertoar, ci sunt formule magice care trebuiau invocate de faraon dupa îngropare, în călătoria sa spre cealaltă lume. O lucrare densă, poetică și enigmatică pe care specialiștii n-au descifrat-o nici până acum.

Camera unde erau ascunse are pereții decorați cu hieroglife reprezentând texte religioase, iar tavanul se înfățișează ca un cer înstelat.

20181201_091953

Încă un detaliu lingvistic. Mormintele faraonilor nu s-au numit dintotdeauna piramide. Grecii le-au dat această denumire, pentru că aveau forma unor delicioase prăjiturele cu miere, pyramis.

În satul de lângă complexul Saqqara, s-a perpetuat o lungă tradiție artizanală. Pe drum am văzut numeroase școli de țesut covoare și carpete, cu vânzare, care se pot și vizita.

20181201_095256

În Egipt, există o practică a bacșișului foarte pusă la punct. Aici la piramidă, la toate necropolele pentru care plătești bilet, supraveghetorul sălilor îți cere în plus echivalentul a 1 euro de persoană ca să te lase să faci poze, să-ți aprindă lumina sau sa-ți deschidă ușa unor încăperi care, chipurile, n-ar fi vizitabile. Ghidul ne prevenise dinainte de acest obicei generalizat în majoritatea obiectivelor turistice din Egipt.

Lectură de drum:

Naguib Mahfouz, Les Fils de la Médina

Căutătorii arcei pierdute

Abu Simbel, 2018

Întrezăresc prin hublou, la aterizarea în Abu Simbel, doar întinderea deșertului întreruptă de munți de nisip. Aterizez în cea mai sudică așezare din Egipt, la șaptezeci și cinci de kilometri de granița cu Sudanul.

Zborul de la Aswan a durat douăzeci și cinci de minute, e abia șapte dimineața. În avion sunt doar turiști americani și, ca pe toate zborurile interne Egipt Air, doi agenți din serviciile de protecție (care, surprinzător, după aterizare, au pus și ei mâna să ajute însoțitoarele de zbor să deretice prin avion !) Aeroportul este ca un fel de autogară de provincie. Ne întâmpină Muhammed, un domn elegant, reprezentantul agenției de turism locale și pornim cu mașina spre templu.

La mijlocul lui decembrie, dimineața e răcoroasă. Ambianța este complet diferită de toate celelalte orașe, sub aspectul curațeniei. Am impresia că nu mai sunt în Egipt. Praful a dispărut. Străzile, incinta templului, totul este complet aseptic.

Comportamentul oamenilor asemeni, complet diferit de hărțuiala din Luxor și Aswan. Nimeni nu pare să observe în mod special turiștii care, de fapt, constituie singura sursă de venit a orașului și care aterizează, din ora în oră, cu sutele.

Cele două temple de aici, al faraonului Ramses II și al soției sale Nefertari, frumoasa prințesă de origine nubiană, sunt un obiectiv de top al Egiptului și al patrimoniului mondial UNESCO, datorită prezervării lor perfecte.

Nubia se întinde din Aswan, de la prima cataractă a Nilului, până la cea de-a patra cataractă, în Sudan.

A fost o regiune bogată în mine de aur, iar în trecut era parte componentă a Egiptului. Acum se află parțial în Sudan.

DSCN3234

Nubienii și egiptenii au avut relații încordate în adâncul istoriei și s-au invadat reciproc de mai multe ori.

Căsătoria marelui faraon egiptean Ramses II cu prințesa nubiană Nefertari a fost un act diplomatic, în vederea încetării conflictelor.

Templele, vechi de trei mii două sute de ani, erau cât pe ce să fie distruse la construcția barajului din Aswan, în 1960, iar azi situl se află la șaizeci și cinci de metri deasupra nivelului apei.

Ca să fie salvate din ape, inginerii au optat pentru deplasarea templelor. Operațiunea a fost amplă. Construcțiile gigantice au fost deplasate, bucată cu bucată, timp de patru ani. Au fost numărate 1.046 blocuri de piatră, cu greutatea între cinci și zece tone fiecare, transportate pe o distanță de trei kilometri.

Acum, în interior, putem admira desene sau basoreliefuri unice în lume.

Intrăm în primul templu, al faraonului Ramses II, păzit de patru statui colosale înfățișându-l la patru vârste diferite. Este printre puținele cazuri când un templu nu este dedicat unui zeu, ci unui muritor care a dorit să se zeifice el însuși.

Pe fațadă, vedem statuile a douăzeci și două de maimuțe, numărul regiunilor egiptene pe vremea faraonului. În interior, este reprezentat tot el, sub forma a patru statui în care faraonul are chipul lui Osiris.

Pe pereți, din nou el, în basoreliefuri și desene, de preferință îngenunchindu-și adversarii.

Scenele de luptă sunt foarte învălmășite. Din fericire, aici apar și alte personaje, soldați, diplomați, preoți, doctori, zei. Unele desene prezintă moartea lui Seth, zeul vânturilor, ucis de Horus ca să-și răzbune tatăl.

Treci printr-o săliță intermediară și intri în sanctuar, care adăpostește patru statui. De două ori pe an, la 22 februarie și la 22 septembrie, razele soarelui traversează cele trei încăperi până aici și iluminează, de manieră miraculoasă, fețele a trei dintre statui. Dacă ați văzut filmul lui Spielberg, Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute, veți recunoaște această idee. Doar una dintre ele, zeul tenebrelor, rămâne în umbră.

Templul secundar, al zeității Hathor, este dedicat soției preferate a lui Ramses II. În interior, s-au păstrat multe desene colorate.

Hathor este reprezentată pe șase coloane, ca un cap de vacă având urechi imense.

Tema războiului rămâne, totuși, predominantă, pentru că Ramses II ține să-și expună actele de vitejie în fața soției sale.

Pe unul din pereți, este desenat mitul lui Isis care-și reînvie soțul, Osiris. Basorelieful o înfățișează pe Isis căutând în apele Nilului resturile lui Osiris, tăiat în bucăți de Seth. Diverse scene de ofrande aduse zeilor sunt peste tot.

Cea mai frumoasă reprezentare a reginei Nefertari o văd pe una din coloane.

La terminarea vizitei, am trecut prin fața magazinelor dar, din nou, un fapt neobișnuit. Vânzătorii nu te asaltau. Ghidul care ne-a însoțit la templu ne-a rugat, în caz că vrem să cumpărăm ceva, să ne adresăm magazinului cu numărul cutare.

20181208_092409

La întoarcerea spre aeroport, Muhammed ne-a făcut un tur. În explicațiile sale, intuiesc cum, vag, se scuză că orașul este așa de mic.

Ne îmbarcăm pe zborul Abu Simbel-Cairo (cu escală în Aswan) și nimeresc lângă o profesoară englezoaică din York, care mai fusese în Egipt de patru ori, iar acum făcuse o excursie culturală în Abu Simbel, ca să afle mai multe despre muzica și dansul etnic al nubienilor.

Doar în Abu Simbel se mai perpetuează aceste tradiții care încep să dispară, pentru că generațiile actuale nu le mai cultivă. Cred că Abu Simbel va rămâne o destinație privilegiată pentru căutătorii de comori spirituale.

Sinai, Mănăstirea Sfânta Ecaterina

2018

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, aflată în patrimoniul mondial UNESCO, a fost ultimul obiectiv vizitat dintr-o călătorie de 14 zile în Egipt, pe care o voi povesti în mai multe episoade. Însă acesta a fost cel mai înviorător și e bine că am plecat totuși din Egipt cu o impresie pozitivă.

DSCN3364

Am cumpărat excursia în Sinai, cu ghid și șofer în mașină privată, de la o agenție internațională care avea reprezentant în Sharm el Sheikh.

Acest locaș există, ca mănăstire, încă din secolul 6 și este cea mai veche din lume care funcționează fără întrerupere.

20181211_112910

Pentru că aveam de parcurs până la destinație o distanță de 260 de kilometri în interiorul peninsulei Sinai, plecarea de la hotel a fost stabilită de ei la 6 dimineața, urmând să revenim la 14.30.

20181211_113709

Mănăstirea are un program limitat în care e permis accesul vizitatorilor.

DSCN3368

Trebuia să ne încadrăm în intervalul 9 -11.30, astfel ca înainte de ora 12 să ieșim din complexul monastic și să trecem înapoi prin punctul de control.

Drumul până la Sfânta Ecaterina durează aproximativ trei ore. Mi s-a atras atenția să îmi iau haine groase, dimineața fiind foarte frig, zero grade la jumătatea lui decembrie.

Biserica a fost construită la inițiativa împărătesei Elena, mama împăratului Constantin, în secolul 3, dedicată Maicii Domnului,

chiar pe locul unde se presupune că Moise a văzut îngerul în rugul aprins, fără a se mistui în flăcări, astăzi sub forma unui tufiș stufos.

Tot aici este și fântâna lui Moise, unde le-a întâlnit pe fiicele lui Ietro.

Toate aceste trei elemente istorice se află în perimetrul unei fortărețe cu ziduri groase care înconjoară tot complexul monastic, loc sacru pentru toate cele trei religii: Iudaism, Creștinism, Islam.

Pe muntele Sinai, mai sus de mănăstire, se spune că Dumnezeu i-a încredințat lui Moise Tablele Legii, cele zece porunci.

Ulterior, după descoperirea corpului Sfintei Ecaterina, mănăstirea a primit hramul acesteia, în virtutea faptului că pe muntele vecin un călugar a descoperit corpul sfintei. În trecut, corpul său a odihnit într-un mic sarcofag de marmură, acum expus în muzeu.

Această arie geografică sacră a constituit obiectul unui edict de protecție semnat de Profetul Mahommed însuși, sub denumirea de Carta privilegiilor, prin care proclama Muntele Sinai ca fiind un loc sfânt, respectat de arabi și de Islam.

20181211_104433

Credincioșii au ajuns aici în pelerinaje încă din secolul 10.

Mănăstirea ortodoxă ține de Patriarhatul de la Ierusalim și găzduiește în jur de patruzeci de călugări greci.

Am observat că, peste tot în incintă, informațiile sunt afișate în limbile greacă, rusă și română.

În jur de ora 11, un preot vine în biserică și credincioșii stau la rând ca să se închine la sfintele moaște și să-și sfințească icoanele cumpărate.

Preotul oferă tuturor câte un ineluș, pe care îl primești, oricum, gratuit și dacă îți cumperi icoanele de la magazinul din sat.

DSCN3375

Preotul îi acceptă la binecuvântare doar pe credincioșii ortodocși, nu și de alte confesiuni, fapt subliniat preventiv chiar de la început de supraveghetor, și el tot grec.

Când ajungi la moaște, te întreabă acest lucru și preotul, foarte strict.

DSCN3377

Dacă vrei să cumperi ulei sfințit, provenit din livada multiseculară care înconjoară mănăstirea, trebuie cerute informații în interiorul bisericii.

DSCN3399

În cele două magazine de obiecte religioase (unul în interiorul citadelei, altul în sat) nu se găsește.

20181211_112920

Am reușit, totuși, să cumpăr, într-o situație ciudată. Deși e interzis să faci poze în interiorul bisericii, ți se permite fotografierea în schimbul unei donații (1 euro în moneda locală, așa cum ne-a sfătuit ghidul) date pe ascuns supraveghetorului.

La înmânarea acestei sume, el mi-a făcut o ofertă de ulei sfințit la prețul de zece euro flaconul (negociabil). Tariq, ghidul, îmi spune șoptit că e prea mult și că trebuie să negociez.

20181211_101142

Totul se petrecea în prezența unor călugari și preoți, în mijlocul bisericii. La fel și tranzacția propriu-zisă. I-am dat șase euro, în moneda locală, și am primit un minuscul flacon de ulei.

20181211_113238

De îndată ce mi-am luat grija cu cele sfinte, am intrat în muzeu. Patrimoniul cultural din muzeul și arhivele mănăstirii este imens, conține cele mai vechi icoane și manuscrise din lume.

Am descoperit file de istorie românească aici, în mijlocul deșertului.

Evanghelii de o valoare inestimabilă au fost oferite de către domnitori și boieri din istoria Valahiei.

Am descoperit un impresionant ceaslov împodobit cu pietre scumpe donat de Matei Basarab.

Am văzut și o reprezentare aurită a mănăstirii oferită de domnița Roxandra Lăpușneanu.

Tot aici este ediția a doua a manuscrisului Palimpsestul din Sinai, de o imensă valoare. Prima ediție, realizată cu doar câțiva ani înaintea acesteia, se află în Anglia.

Am admirat o versiune rară, în grecește, tipărită la Florența, a operei lui Homer, Iliada, Odiseea și de Virgiliu, Eneida.

Deși este considerat un obiectiv de risc pentru turiști, m-am simțit tot timpul în siguranță. Cel mai în nesiguranță m-am simțit când a trebuit să negociez în biserică prețul unui flaconaș de ulei sfințit.

În apropiere de fortăreață, se află și un hotel, unde se organizează seminarii sau conferințe, dar au și camere pentru credincioșii care vor să rămână peste noapte.

DSCN3362

Lectură de drum:

Pr. Ioan Chirilă, Israel, întoarcerea acasă