Fantezie eroică

Batalha, 2020

În 1385, victoria portughezilor asupra eternului lor dușman spaniol, mult mai numeros și mai bine garnisit în materie de echipament militar, a fost considerată un miracol.

În semn de recunoștință, regele a poruncit construirea Mănăstirii Bătăliei, azi înscrisă în Patrimoniul mondial UNESCO, monument cu valoare de panteon regal, simbol al independenței naționale.

De un ocru luminos în după-amiaza de februarie, e momentul perfect să admirăm capodopera de artă gotică și manuelină a cărei istorie debutează în anii 1400.

Oficial, lucrările se întind pe două secole, însă vom vedea, la sfârșitul vizitei, că edificiul nu este nici acum terminat.

Călugării dominicani s-au instalat aici în 1388 pentru că, așa cum o cereau regulile, se aciuiau întotdeauna în mijlocul comunităților, conform vocației lor de a ține predici și ca patroni ai Inchiziției.

Capela modestă s-a preschimbat în ce vedem astăzi și abia în 1934 au părăsit mănăstirea.

Fațada e decorată cu peste o sută de îngeri, sfinți, profeți, prelați, regi, și, după criteriile arhitecturii de stil gotic târziu, înzestrată cu turnulețe și pinacluri, arcade, contraforturi.

Ferestrele sunt împodobite cu somptuoase dantelării de piatră.

Lungă de cincizeci pe cincizeci și cinci de metri, mănăstirea regală cu arcade ascuțite la primul nivel și ferestre gotice la nivelul superior, luminată discret prin culorile vitraliilor manueline, adăpostește, ca operă principală, capela fondatorului și a familiei sale cu monumentele lor funerare.

În locul decorațiunilor, ne mijlocește apropierea de Dumnezeu doar abstracte figuri geometrice.

Nu zăbovesc prea mult în capelă, mă grăbesc să ies în claustru, la aerul împrospătat de vegetația bogată, spațiu unde resimt vibrația spiritualității mai mult decât în interior, poate și datorită divinei ornamentații manueline.

Cadrul ferestrelor mă înveselesc cu viță de vie și boboci legati cu panglici, îmbinați prin dantelarie, văd balustrade cu flori de crin,

semn consacrat al regalității.

Arcade ca o perdea de broderie sprijinite de coloanele subțiri mărginesc grădinița înlesnind dialogul între natură și exuberanta sa copie artistică.

Sala capitulară, concepută fără stâlpi de susținere intermediară, s-a prăbușit de două ori după finalizare.

A treia oară, ținând cont de pericolul care-i păștea pe zidari, a fost ispravită de către ocnași condamnați la moarte, iar arhitectul a dormit singur în sală prima noapte după demontarea esafodajelor ca să garanteze cu prețul vieții trăinicia proiectului său, gest mai important decât orice contract din vremurile noastre.

În schimb, fântâna cu fine decorații artistice n-a presuus asumarea vreunui risc, ci doar o infinită răbdare și măiestrie.

În capelele încă neterminate după prima sută de ani de muncă intensă, o tentativă de mausoleu lăsat de izbeliște, Eduard I odihnește vegheat de gargui.

Rotonda octogonală are un decupaj inspirat, iar capelele dispuse radial, separate de coloane, în stil manuelin din secolul 16, se află complet sub cerul liber.

Ridic privirea așteptându-mă să văd bolțile și mă conectez la cerul înnorat portughez.

Și, fiindcă un miracol nu survine niciodată singur, mănăstirea a rezistat cutremurului din 1755, unui incendiu și invaziei franceze din 1810.

Din față, muzeu

Porto, 2020

Centrul orașului Porto, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, oferă plimbărețului un moment de răgaz pentru surprize livrești.

Întotdeauna intru cu plăcere în librării ca să mă uit la cărți si profit de una dintre instituțiile urbane ca să mă delectez cu arhitectură istorică, ediții internaționale și idei.

Unele clasamente plasează Lello&Irmao pe primul loc între cele mai frumoase librării din lume și toți marii artiști sau scriitori în trecere prin Porto o frecventează și o laudă.

Librăria istorică a fost înființată în 1869, dar a schimbat proprietarul și locația de mai multe ori. Din 1906, cititorii o găsesc pe strada Carmelitas, artera comercială a urbei, unde se pătrunde ca într-un monument, pe baza unui bilet de intrare care conține si un bon de reducere.

Deși după cumpărarea biletului se stă la coadă și la ușa librariei, pe trotuar, ca să nu se aglomereze prea tare, înăuntru era ticsit.

Bibliofili din toată lumea vin aici în căutarea unor lucrări rare, manuscrise valoroase, dar printre care se pot dibui și chilipiruri. În 2015, cu nouă angajați și în pragul falimentului, librăria a hotărât să introducă bilet de intrare, inițiativă care a transformat-o în afacere de succes, pentru ca, în 2019, să ajungă la șaizeci de angajați, încasări de la peste un milion de vizitatori pe an și în jur de o mie două sute de cărți vândute pe zi.

În această combinație de art nouveau și stil neogotic se ondulează grațios scara interioară cu două laturi și cu dublă orientare,

de unde putem admira vitralii, decorațiuni din gips care imită lemnul pictat, busturile scriitorilor de pe rafturi.

Tavanul, și el un imens vitraliu, are în centru un portret inscripționat Decus in labore, deviza librăriei.

Localul îl impresionează pe vizitator, nu și pe cititor, pentru că e prea multă foială în jur, abia mi-am croit drum la etaj.

Rafturile și vitrinele de care m-am putut apropia conțineau doar scrieri în portugheză, iar cele internaționale expuse erau doar albume și cărți decorative. Localul mi s-a parut mai mult un spatiu de artă și mai puțin unul comercial, pentru că ambianța m-a acaparat cu totul în defavoarea cărților.

Fastuosul decor de muzeu găzduiește periodic și evenimente private, filmări sau licitații de artă, potrivite cu eleganța și bunul gust al interiorului.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Eseu despre orbire

Viță veche

Evora, 2020

Cu înalta aristocrație portugheză nu mă întâlnisem niciodată prin cărți, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia, am trecut pragul unui mic paradis de eleganță, curtoazie, educație, tact, armonie, măsură, bună-cuviință și alte himere care mă fac să mă simt în siguranță.

De la un oraș aflat în patrimoniul UNESCO era firesc să mă aștept la frumuseți, însă farmecul acestui ansamblu arhitectural m-a luat prin surprindere.

Intuisem un soi de chemare pe o alee discretă cu secretoase ferestruici în stil arăbesc, înainte să ajung la piațeta unde se află intrarea.

Existența complexului așa cum îl vedem azi este legată de istoria celor două familii care au locuit aici la distanță de cinci secole: conții de Basto și familia Eugenio de Almeida.

Palatul vechilor conți de Basto, denumit și Paço de San Miguel, cel mai vechi palat din Evora, este integrat în temelia zidurilor romane și a dăinuit odată cu ele.

Conții de Basto au fost primii ocupanți ai acestui palat vreme de mai multe generații.

În 1176, au pus reședinta la dispoziția cavalerilor din ordinul Calatrava, ca să beneficieze, în schimb, de protecția lor în caz că orașul ar fi atacat.

Cum era de așteptat, în anii 1385, palatul a fost parțial distrus din cauza războaielor dinastice pentru putere.

Inclus în proprietatea coroanei, a servit de han familiei regale sau, pentru unul dintre prinți, de cămin studențesc în timpul studiilor sale la prestigioasa universitate iezuită din oraș.

Mai târziu, Afonso V a donat palatul generalului de Castro, fiul unui vicerege al Portugaliei distins în fapte de arme în nordul Africii, care a devenit astfel primul conte de Castro.

Legăturile pe care conții le-au păstrat cu familia regală a Spaniei i-au costat scump, pentru că, din cauza conflictelor între cele două țări, palatul le-a fost confiscat.

Intrat în posesia familiei de Almeida, la sfârșit de secol 15, va fi supus unor ample lucrări de reabilitare.

Epoca cea mai strălucită a durat până în secolul 17, după care îl regăsim, prin anii 1950, transformat în reședință oficială pentru oaspeți de peste hotare.

În 1957, când Eugenio de Almeida, un aristocrat din capitală, a cumpărat palatul deja clasat monument istoric care aparținuse înaintașilor săi, conviețuiau, răsfirate prin toate încăperile, vreo cinsprezece familii și o asociație de teatru de amatori.

Tot ansamblul arhitectural de stil predominant gotic, cu o loggia renascentistă și zorzoane mudejar, face parte dintr-un ansamblu de clădiri diferite, unele ample, altele doar anexe, cu grădini interioare și dependințe ascunse, dintre care biblioteca, arhivele, colecția de trăsuri.

Să intrăm, printr-o galerie de secol 16, în holul de primire a oaspeților, în formă circulară, cu tavanul decorat de fresce pictate de un maestru portughez.

Recunosc scene mitologice de influență italiană, episoade din Metamorfozele lui Ovidiu și, în trecere, zăresc câte o sibilă, indispensabilă oricărei reședințe de vază.

Decorațiunea picturală, unitară, îmbelșugată, dominată de ornamente cu flori și fructe, teme profane și motive păgâne, este unică în Portugalia. Pe atunci, acest gen de pictură era expusă doar privitorilor avizați, cu mare fereală, doar în reședințe private ale căror proprietari, oameni cu scaun la cap, erau deținători ai unui patrimoniu cultural recunoscut.

Din ce văd, reiese că proprietarii au știut ce să ceară artiștilor, iar aceștia au fost la înălțimea exigențelor.

În calitate de centru universitar de renume, Evora era o etapă cosmopolită de tranzit intelectual,

iar printre invitați se numărau profesori și oameni de cultură, interlocutori de nădejde pentru aristocrații în căutare de provocări.

Trec în salonul de gală și, în apropiere, pe niște culoare labirintice, în bucătăria unde-mi închipui alchimia gastronomiei cu produse de calitate.

La etaj, o suită de alte încăperi, cu ferestre în stil manuelin-mudejar mai intime decât cele de la parter.

Obiectele decorative provin din patrimoniul familiei de patru generații și au fost folosite în rutina zilnică în reședințele precedente.

Palatul aparține azi unei fundații de drept privat, iar asociația culturală care administrează întregul complex este condusă de doamna Maria Teresa d’Almeida, ultima descendentă, încă locatara unei aripi din clădire.

Zăbovesc pe terasa panoramică, vastă, cu vedere în piațeta atemporală și, mai departe, spre orizonturi.

Nuanțele asfințitului portughez au contribuit mult la înțelesurile vizitei.

Ocean’s 11

Viana do Castelo, 2020

Am privit întotdeauna cu temerea înstrăinării țărmul portughez al oceanului,

DSCN2650

ca și cum lumea accesibilă și cunoscută mie s-ar termina acolo.

DSCN2681

Însă intima stațiune balneară de la Atlantic,

DSCN2663

cea mai șarmantă și mai reputată de pe Costa Verde,

DSCN2680

mi-a devenit lesne familiară într-un sfârșit de februarie aproape deloc turistic.

DSCN2631

Cuibărită între fluviu și ocean, m-a vrăjit prin delicii marine, amfitrioni atenți, un peisaj urban monumental.

DSCN2627

Vă invit să pornim, am ales 11 obiective care să vă încânte !

DSCN2703

1.Clădiri manueline și renascentiste pe străzi pietonale animate.

DSCN2624

Principala arteră comercială e plină de palate înzorzonate ale căror ferestre sunt adevărate opere de artă,

DSCN2628

cu blazoane medievale desemnând proprietarii, deloc provinciale comparativ cu Porto și placate cu faianță colorată artizanală.

DSCN2670

2.Plină de însuflețire, piața din secolul 16 este un ansamblu urban de stil Renaștere.

DSCN2619

Principalul palat este acum bancă.

DSCN2620

Fântâna arteziană datează de la 1550 și se compune din mai multe bazinașe suprapuse.

DSCN2660

3.Ca aproape toate clădirile de prestigiu din oraș,

DSCN2646

și vechea primărie este ornată de basoreliefuri cu vapoare, deoarece din Viana au plecat pe ocean caravane întregi.

DSCN2622

4.Spitalul Mizericordiei a funcționat într-un edificiu cu influențe venețiene și flamande, cu două etaje de balcoane, cu loggia susținută de atlanți și cariatide.

DSCN2623

5.Muzeul Costumelor a fost pe vremuri un sediu al Băncii Portugaliei.

DSCN2662

Colecția etnografică se desfășoară prin cincisprezece seturi de costume feminine și masculine de sărbătoare, de nuntă, de muncă

DSCN2685

și un atelier de orfevrărie cu bijuteriile specifice acestui oraș, lucrate în filigran în ateliere locale.

DSCN2687

6.Să facem o scurtă pauză la o patiserie ca să gustăm din produsele locale.

DSCN2668

Pesemne că iezuiții, înainte de îmbarcare, își făceau provizii cu aceste specialități.

DSCN2647

7.Muzeul de artă se află într-un vechi palat din secolul 18 care a aparținut unei familii înstărite, dintre multele care s-au îmbogățit datorită comerțului cu Brazilia.

DSCN2666

8.Podul Eiffel din împletitură metalică, pe două nivele, feroviar și rutier, lung de șase sute de metri, peste rio Lima, la ieșirea din oraș.

DSCN2633

M-a surprins să găsesc aici o operă a lui Gustave Eiffel.

DSCN2641

9.Cheiul portuar de unde se pleacă acum doar la pescuit, cu vaporașe modeste.

DSCN2659

10.Hotelul Melo Alvim într-o locuință din secolul 16 construită în mai multe stiluri armonizate.

DSCN2679

11.Restaurantul Tasquinha da Linda din portul pescăresc pe care vi-l recomand la cină, ca să vă scufundați într-un ocean de savori.

Fața nevăzută a lumii

Evora, 2020

Școlile iezuite mi-au stârnit dintotdeauna curiozități.

Aproape clandestin, pătrund în clădirile înconjurate cu gelozie protectoare de ziduri solide, într-o sâmbătă de februarie aproape pustie, pe-nserat.

Universitatea actuală ocupă același spațiu al vechii universități iezuite inaugurate în 1559 și numără azi opt mii de studenți.

Te poți plimba nestingherit peste tot, respectând recomandarea de a nu intra, cum e și firesc, în sălile ocupate de cursuri.

Cu greu îmi pot imagina o activitate de zi cu zi, care cuprinde toate disciplinele cu excepția medicinei și a dreptului, în acest soi de muzeu.

Facultățile sunt grupate în jurul clausteriului renascentist italian din secolul 16, de-a lungul unei galerii cu arcade.

Faimoasele decorațiuni cu azulejos datează din secolul 18 și ilustrează, în fiecare sală, disciplinele predate.

Ca să deslușesc noima desenelor în alb și azuriu pe faianța care acoperă aproape integral pereții, în unele încăperi printre grațioase coloane dorice, citesc explicațiile lămuritoare expuse cu dărnicie.

Unele săli nu au deloc sursă de lumină naturală, altele au abia niște ferestruici amplasate în partea superioară, așa că e simplu să-ți dai seama, prin ușa întredeschisă, dacă sunt libere.

Să intram, să aprindem lumina și să descifrăm imaginile. Sala Gramaticelor servea și de bibliotecă.

Scene din Bucolicele lui Virgiliu, de pe vremea lui Octavian Augustus,

se combină cu scene de agricultură locală.

Un cetățean ostenit, însetat, oarecum chefliu poate fi chiar artistul care a vrut să se amuze, după atâtea scene academice, reprezentându-se pe sine.

Alegoriile continentelor, cu detalii menite să expună specificul civilizațiilor, sunt cele mai ample.

Scene exotice, aidoma unor reportaje inspirate din activitatea misionară a iezuiților care au fost fie studenți fie profesori ai universității, au vocație jurnalistică.

Îngerii se amestecă printre studenți în studiul astronomiei și al geometriei.

Se uită la stele prin telescoape sau visează să se îmbarce pe vapoare spre noi teritorii.

Portugalia era, pe atunci, în plin avânt maritim. Delicatele făpturi feminine, să nu avem vreun dubiu, înfățișează științele, în frunte cu Minerva, zeița înțelepciunii, și cu alte merituoase nimfe.

Geometria, mijlocitoare de călătorii prin calcularea hărților și a traiectoriei astrelor, se numără printre cele mai apreciate discipline.

Chiar și geometria filosofică a lui Descartes a fost predată aici de profesori aduși, evident, din Franța.

Globul pământesc prezent în mai multe tablouri indică expansiunea teritoriilor portugheze și expedițiile peste mări și țări.

Începând din secolul 18, iezuiții au introdus materii legate de arta războiului, referitoare la fortificații, echipament militar și armament.

O sală vastă era dedicată Scripturilor, cu scene din Noul și Vechiul Testament.

Joshua și Caleb, trimiși de Moses ca să prospecteze Pământul Făgăduinței, apar încărcați de struguri, dovadă a abundenței din acest ținut, iar sacrificiul lui Abraham ni-l prezintă copleșit de durere.

Catedrele maeștrilor, din lemn brazilian de esență tare, sunt amplasate exact în același loc ca în vremea iezuiților.

Aproape că nu s-a schimbat nimic.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos