Sincerely Yours

Paris, 2019

Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.

Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.

Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.

Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.

De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.

Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,

o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.

În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.

Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,

despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.

Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,

artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,

cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.

Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.

Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,

pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.

Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.

Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.

Lectură de drum :

Martin Amis, London Fields

Contemporani cu fluturii

Luxor, 2018

Obligația asumată a fiecărui faraon era să-și întreacă predecesorii prin amploarea construcțiilor săvârșite și prin lărgirea frontierelor Egiptului.

Pe malul drept al Nilului, Karnak, cea mai mare suprafață cu caracter religios din lume, inclusă în Patrimoniul UNESCO, datează de patru mii șapte sute de ani.

Amon e zeul și patronul Tebei, noua capitală nesupusă a Egiptului.

Originea sa e necunoscută dar, după instalarea capitalei la Teba, oraș sudic solar, zeului i se va adăuga particula Ra, care înseamnă soare.

Va deveni astfel regele zeilor și, de aceea, i s-a consacrat un templu gigantic, unde s-a construit neîncetat, vreme de șapte secole, spre glorificarea lui, un ansamblu de coloane, piloni, ziduri, statui, obeliscuri, hieroglife, alei.

Partea cea mai veche, cea a lui Sesostris I, se află în marginea dinspre est, iar faraonii care au venit după el au construit treptat spre vest.

Spațiul central a fost hărăzit marii săli hipostile cu lungimea de o sută doi metri, la care s-a lucrat sub mai mulți faraoni, ca să-i asigure adăpost bărcii sacre a lui Amon când acesta își părăsea sanctuarul pentru ceremonii la Nil.

În Karnakul actual, citim istoria în desene, în scene de război care alternează cu tablouri de ofrandă, inscripționate pe cele o sută treizeci și patru de coloane vertiginoase înalte de douăzeci și patru de metri, cu o circumferință de zece metri.

Prin anii 1820, Champollion, în călătoria spirituală care l-a condus la descifrarea hieroglifelor, după ce a vizitat Karnak a mărturisit că renunță să descrie marea sala hipostilă, convins că nu-l va crede nimeni, cu temerea de a nu fi considerat nebun.

Primul european care, la începutul anilor 1700, a identificat templul de la Karnak, i-a evaluat amploarea și a dovedit că aparținea anticei Tebe a fost un preot iezuit de origine franceză care a locuit nouă ani în Egipt pentru a-i converti la catolicismul roman pe credincioșii copți.

Ca urmare a descrierilor sale, în Europa s-a iscat un val de egiptofilie și egiptomanie care a inspirat moda călătoriilor de explorare.

Însuși Regele-Soare i-a încredințat de-ndată unui alt iezuit misiunea de a merge în Egipt să adune manuscrise și monezi rare pentru colecția sa.

În afară de a servi drept cadru pentru ceremonii și ritualuri prin care omenirea, prin mijlocirea faraonului, participa la bunul mers al universului,

templul primea donații numeroase și substanțiale în bunuri materiale și, astfel, proprietatea era nevoită să se extindă în permanență ca să facă loc acareturilor și personalului însărcinat să le aibă în grijă.

Listele captivilor aduși din războaie deveniți slujitori ai templelor au fost înscrise pe pereți ca să se păstreze evidența muncitorilor asiatici și nubieni care lucrau terenurile și livezile.

Astfel, templul se transformă într-o gigantică întreprindere a cărei structură economică e supervizată de un preot.

Însă, cu o asemenea instituție pe mână, înaltul preot poate deveni o amenințare la adresa puterii faraonice.

Cu timpul, pe măsură ce preoții dobândesc putere, încep să fie reprezentați în imagini la un calibru aproape similar cu faraonii, în defavoarea chiar a soțiilor, după cum ne convinge statuia lui Ramses II cu Nefertari, mărunțică, la picioarele sale.

Jocurile de lumină și dozajul lor au fost calculate cu precizie de arhitecți. Lumea zeilor se dezvăluie progresiv, în fiecare sezon, la ore fixe ale zilei.

Fiecare coloană transmite privitorului un mesaj special generat fie de secvențele principale ale sărbătorilor importante, cea a haremului lui Amon legată de ritul fertilității și sărbătoarea Văii, fie de consemnări ale unor fapte de arme, în cronici sau jurnale de război aidoma unor reportaje.

Peste tot la Karnak regele apare slăvit în relatarea unor scene victorioase, în care istoria e măsluită pentru a înlătura sorții nefavorabili.

La loc de cinste, ca să-și sporească prestigiul în ochii cetățenilor, faraonul a ținut să inscripționeze discursul zeului prin care i se garantează pacea și prosperitatea.

De-a lungul vremii, templul din Karnak a fost luat frecvent în stăpânire de creștinii copți, care-și instalau altare în nișe, după ce, în prealabil, îl purificau prin exorcisme repetate de orice vibrație demonică izvorâtă din obscurul trecut faraonic.

Chiar și azi, ansamblul de la Karnak este semnalat ca un potențial izvor de energii negative, iar consemnările susțin că obeliscurile ascuțite erau ridicate cu scopul de a risipi vibrațiile neprielnice și de a proteja aria sacră.

Spre Luxor duce o alee lungă de trei kilometri marginită de șiruri de sfincși cu capete de berbec, înrudiți cu Amon, pe unde zeul era transportat de către preoți în barca lui sacră, din sala hipostilă până la Nil.

Cultul său a disparut dar, în același loc, se celebrează anual un sfânt musulman, Abu Haggag, cu muzicanți și o procesiune de bărci care, nu întâmplător, iau tot drumul Nilului.

Pe margine, zeii în formă de sfincși care, dintotdeauna, au păzit intrarea in templu, asistă neclintiți la transformările istoriei.

Culoarea rodiei

Ani, 2022

La un pas de Caucaz, din mărețul regat al Armenilor au mai rămas, răzlețite într-o tăcută nemărginire, doar câteva lăcașuri.

Aflată odinioară pe o ramificație a drumului mătăsii,

apoi la intersecția potecilor caucaziene străbătute de triburile alungate de pe înălțimi,

cetatea de la Ani, azi în Patrimoniul Mondial UNESCO, păstrează vibrația inconfundabilă a capătului de lume.

În vechime, au adăstat pe acest platou căpeteniile regatului Urartu, sciți, perși, macedoneni, sasanizi.

Armenii și-au statornicit aici capitala între 884 și 1045, pe vremea când regatul lor acoperea toată suprafața Armeniei de azi și o porțiune din estul Turciei.

I-au spus Ani, numele de alint al zeiței lor protectoare.

Apoi au venit bizantinii, au trecut ca fulgerul seleucizii,

iar georgienii nu s-au sfiit să cucerească orașul de cinci ori între secolele 12-13.

Hoardele mongole nu i-au lăsat prea multe șanse când au distrus cetatea în 1236, deși populația orașului depășise deja o sută de mii de locuitori.

Peste aproape un secol, un cutremur a devastat ce mai rămasese și, întrucât nu mai puteau beneficia de ospitalitate pe traseul comercial consacrat, negustorii au luat-o pe altă parte.

În cele din urmă, degradarea s-a extins, iar în interiorul zidurilor au mai ramas doar călugării credincioși mănăstirilor.

Abia în secolul 17, când a fost redescoperită, cetatea a redevenit simbolul cultural și religios al trecutei semeții armenești.

Se spune că metropola era faimoasă datorită celor o mie și una de biserici, care nu se știe dacă au fost doar plăsmuirile negustorilor care-și exagerau povestirile.

Arheologii au identificat până acum ruinele a numai cincizeci de biserici,

treizeci și trei de capele săpate în stâncă și douăzeci de schituri, majoritatea în curs de reabilitare.

Primele săpături, cele mai ample și descoperitoare, au fost realizate de Academia de științe din St. Petersburg între anii 1880-1917, când regiunea Kars aparținea rușilor.

Pe platoul aflat la o altitudine de o mie trei sute de metri, traseul de la un monument la altul în lumina aurie a dimineții de toamnă se dovedește o inițiere într-un tărâm de taină.

De la zidul de apărare și metereze, la Biserica Mântuitorului,

la Sf.Ștefan, la primul Sf. Grigorie, pentru că sunt două biserici dedicate acestui sfânt, ctitorite de două dinastii diferite, apoi la moschee și citadelă,

la Sfinții Apostoli, întrezărind prin vegetație, între ele, anticul pod peste râul Akhurian.

Catedrala

și cealaltă biserică Sf.Grigorie au încheiat circuitul.

Potecile croite pe pământul bătucit, prin praf, printre ierburi, te îndrumă cu ușurință de la un obiectiv la altul,

dar ai libertatea de străbate oricum și în orice direcție platoul dacă te ferești de mărăcini.

De multe ori, în siturile complet reabilitate, dispare orice rămășiță de autenticitate, dar aici mă pot bucura să pășesc pe țărână, prin buruieniș, ca și cum, ocrotită de liniștea desăvârșită, s-ar crea o comunicare directă cu energiile primare.

La numai patru sute de metri dincolo de râu începe Armenia, dar nu disting vreun semn care să-mi indice prezența frontierei.

Totul era încremenit de pustietate și văd doar un pârâu subțirel

curgând spre un râu mai larg

și încerc în zadar să deslușesc în depărtări vreo așezare.

Toate la timpul lor.

Terminus Paradis

Mexico City, 2019

Pentru ca lumea să nu se sfârșească, aztecii erau nevoiți să aducă tot timpul sacrificii. Periodic, mergeau să depună pe altarul templelor tot ce aveau mai de preț, uneori chiar viața.

Muzeul de la Templo Mayor, principalul sit aztec din Mexic, pe temelia căruia a luat ființă Ciudad de Mexico, mi-a făcut cunoștință cu principalii protagoniști ai perioadei 1325-1521, când cetatea Tenochtitlan s-a aflat la apogeu.

Întreaga comoară expusă, compusă din opt mii de obiecte dintre care o sută optsprezece cufere cu ofrande, a fost descoperită în acest spațiu aflat acum în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă întâmpină cea mai mare sculptură aztecă identificată până astăzi, Zeul Pământului, sau poate zeița, pentru că discuția asupre genului n-a fost încă soluționată, întrucât reprezentările sale variază. Devoratorul vieții și totodată generatorul ei trebuia în permanență satisfăcut, astfel că i se furnizau corpuri neînsuflețite pe care să le asimileze conform cererii.

Îl putem vedea aici cu gura lui enormă pregatită să primească victimele pentru ca viața să continue. În ciuda notorietății sale, nu se cunoaște vreun lăcaș care să-i fi fost dedicat exclusiv.

De aceea, adăpostită în templul care-i corespunde ca denumire, ,,Mayor”, presupun că se simte acasă.

Prizonierii de război, cum ar fi razboinicul-șoim, erau la mare căutare în calitate de ofrandă, motiv pentru care se iscau sumedenie de conflicte nejustificate, doar în vederea aprovizionării cetăților cu noi ostateci.

Din comunitate, uneori se ofereau voluntari, dar cel mai adesea erau jertfiți cei desemnați de lideri.

Echilibrul cosmosului depindea de sacrificiul lor, iar când nu aveau nicio altă soluție, cetățenii recurgeau la automutilare.

Mulți își vătămau organul socotit cel mai important, cel care le aducea mai multe satisfacții sau pe care îl foloseau intensiv.

Astfel, răspundeau dorinței zeilor de a se lipsi, pentru o perioadă sau pentru totdeauna, de folosirea acestuia.

Nici elitele nu se dădeau înapoi.

Cu cât personajul era mai sus-pus și ambițiile sale mai arzătoare, cu atât era mai dornic să-și ofere cota de sânge sacrificial, mai mult și mai des decât omul de rând, și-așa oropsit.

Pentru îndeplinire, își străpungeau diverse organe cu pietre ascuțite sau cu ghimpi de cactuși înfășurați într-un smoc de ierburi.

Sângele nu era oferit simbolic, doar câțiva stropi, ci se presupune că trebuia să se scurgă șiroaie, astfel că pierderile sanguine provocau alterarea stării de luciditate.

Treptat, omul își pierdea parțial cunoștința sau avea halucinații. Cu cât durerea era mai mare, cu atât închipuirea sacrificatului îl transporta într-o lume virtuală, spre care aspirau cu toții, unde avea privilegiul de a intra în conexiune cu divinitățile.

Toate ritualurile erau supravegheate de preoți cu o pregătire polivalentă de șamani, vraci, astrologi, instruiți să acorde primul ajutor dacă se întrecea măsura sacrificiului.

Astfel de ritualuri aveau loc întotdeauna la trecerea dintre ani, când cetatea se aduna pe un deal ca să studieze configurația astrologică a unui nou început, ori când se simțeau strânși cu ușa în vreun fel de către zei, care le trimiteau necontenit calamități naturale.

Când erau supuși perioadelor îndelungate de secetă, sacrificiile se țineau lanț.

Cel mai nemilos mi s-a părut obiceiul dintre ani de a alege să trimită la zei pe cel mai chipeș și mai viteaz flăcău din cetate, ca auspiciile să fie bune pentru noul an.

În reuniunile pre-sacrificiale, cei mai onorați factori de decizie erau cititorii în stele, care știau descifra mai multe calendare, printre care cel ritual,

și erau socotiți profeți, cunoscători ai faptelor viitoare, capabili să deslușească noima energiilor dintre planete și la ce puteau fi folosite.

Horoscopul plăsmuit de ei încerca să definească nu evenimentele ca atare, ci energiile, faste ori nu, care se înfiripă într-o anumită zi. Ca să izbutească un bun horoscop, specialistul trebuia să cunoască bine influențele fiecărui astru.

Rotația corpurilor cerești juca rolul principal în calculul acestor parametri, procedeu adus la desăvârșire de către vechea lume prehispanică. Însă, uneori, semnele prevestitoare, sub forma unor intervenții pământene ale zeilor, determinau rezolvarea faptelor de la sine.

Aici și în alte câteva locuri asemănătoare din Mexic, mi-am dat seama de importanța conexiunilor între ceea ce am văzut, ce am citit, ce am intuit și ce mi s-a întâmplat. Și tot după această incursiune, mi s-a confirmat că nimic nu e întâmplător, dar nici lesne de aflat.

Moara cu noroc

Cuenca, 2017

Poposesc în Spania profundă, în provincia Castilla La Mancha, ținutul bătătorit de rătăcirile deșarte ale lui don Quijote printre morile de vânt ale iluziilor. Printre ele ar trebui să fie și a mea.

20170321_175932

Mă las furată de frumusețea peisajelor, sălbatică și tulburătoare.

20170321_131710

Nu întâmplător desemnat capitala artei contemporane spaniole, cetatea numără zeci de spații metamorfozate în galerii de artă abstractă.

20170322_113037

Mă străduiesc să intru în cât mai multe, atât pentru opere, cât și pentru meștesugitele amenajări interioare.

20170321_183059

Unele au fost pe vremuri așezăminte monastice sau biserici.

20170321_190414

Acest destin l-a avut și o discretă mănăstire a Carmelitelor din secolul 17, azi muzeul de artă abstractă al fundației Antonio Perez.

20170321_190316

Mă socotesc pregătită să încep confruntarea cu o singură moară de vânt, cea a artei conceptuale.

20170322_120143

Am constatat de multe ori că operele de artă nonfigurativă au această capacitate neașteptată și nelimitată de a surprinde la nivel subliminal privitorul deja pus în temă.

20170321_191814

Intru în muzeu cu aplombul ademenitor al vibrațiilor creative. Văd doar ceea ce sunt pregatită, subiecte pe care le știam deja reprezentate sub alte forme.

20170321_184721

Mă opresc la o Coloană a infinitului care mi-l evocă pe Iannis Kounellis mai mult decât pe Brâncuși.

20170321_185302

Arte Povera e mai invocabilă ca oricând. Mă cucerește un omuleț neajutorat adăpostit printre cărți ca un fel de don Quijote care dă bir cu fugiții din viața reală. Îi dau dreptate, e mai bine printre cărți.

20170321_191702

Mă tentează să rămân ca să-i țin companie. Dar nu, mai bine-l iau cu mine.

Viță veche

Evora, 2020

Cu înalta aristocrație portugheză nu mă întâlnisem niciodată prin cărți, astfel că, atunci când s-a ivit ocazia, am trecut pragul unui mic paradis de eleganță, curtoazie, educație, tact, armonie, măsură, bună-cuviință și alte himere care mă fac să mă simt în siguranță.

De la un oraș aflat în patrimoniul UNESCO era firesc să mă aștept la frumuseți, însă farmecul acestui ansamblu arhitectural m-a luat prin surprindere.

Intuisem un soi de chemare pe o alee discretă cu secretoase ferestruici în stil arăbesc, înainte să ajung la piațeta unde se află intrarea.

Existența complexului așa cum îl vedem azi este legată de istoria celor două familii care au locuit aici la distanță de cinci secole: conții de Basto și familia Eugenio de Almeida.

Palatul vechilor conți de Basto, denumit și Paço de San Miguel, cel mai vechi palat din Evora, este integrat în temelia zidurilor romane și a dăinuit odată cu ele.

Conții de Basto au fost primii ocupanți ai acestui palat vreme de mai multe generații.

În 1176, au pus reședinta la dispoziția cavalerilor din ordinul Calatrava, ca să beneficieze, în schimb, de protecția lor în caz că orașul ar fi atacat.

Cum era de așteptat, în anii 1385, palatul a fost parțial distrus din cauza războaielor dinastice pentru putere.

Inclus în proprietatea coroanei, a servit de han familiei regale sau, pentru unul dintre prinți, de cămin studențesc în timpul studiilor sale la prestigioasa universitate iezuită din oraș.

Mai târziu, Afonso V a donat palatul generalului de Castro, fiul unui vicerege al Portugaliei distins în fapte de arme în nordul Africii, care a devenit astfel primul conte de Castro.

Legăturile pe care conții le-au păstrat cu familia regală a Spaniei i-au costat scump, pentru că, din cauza conflictelor între cele două țări, palatul le-a fost confiscat.

Intrat în posesia familiei de Almeida, la sfârșit de secol 15, va fi supus unor ample lucrări de reabilitare.

Epoca cea mai strălucită a durat până în secolul 17, după care îl regăsim, prin anii 1950, transformat în reședință oficială pentru oaspeți de peste hotare.

În 1957, când Eugenio de Almeida, un aristocrat din capitală, a cumpărat palatul deja clasat monument istoric care aparținuse înaintașilor săi, conviețuiau, răsfirate prin toate încăperile, vreo cinsprezece familii și o asociație de teatru de amatori.

Tot ansamblul arhitectural de stil predominant gotic, cu o loggia renascentistă și zorzoane mudejar, face parte dintr-un ansamblu de clădiri diferite, unele ample, altele doar anexe, cu grădini interioare și dependințe ascunse, dintre care biblioteca, arhivele, colecția de trăsuri.

Să intrăm, printr-o galerie de secol 16, în holul de primire a oaspeților, în formă circulară, cu tavanul decorat de fresce pictate de un maestru portughez.

Recunosc scene mitologice de influență italiană, episoade din Metamorfozele lui Ovidiu și, în trecere, zăresc câte o sibilă, indispensabilă oricărei reședințe de vază.

Decorațiunea picturală, unitară, îmbelșugată, dominată de ornamente cu flori și fructe, teme profane și motive păgâne, este unică în Portugalia. Pe atunci, acest gen de pictură era expusă doar privitorilor avizați, cu mare fereală, doar în reședințe private ale căror proprietari, oameni cu scaun la cap, erau deținători ai unui patrimoniu cultural recunoscut.

Din ce văd, reiese că proprietarii au știut ce să ceară artiștilor, iar aceștia au fost la înălțimea exigențelor.

În calitate de centru universitar de renume, Evora era o etapă cosmopolită de tranzit intelectual,

iar printre invitați se numărau profesori și oameni de cultură, interlocutori de nădejde pentru aristocrații în căutare de provocări.

Trec în salonul de gală și, în apropiere, pe niște culoare labirintice, în bucătăria unde-mi închipui alchimia gastronomiei cu produse de calitate.

La etaj, o suită de alte încăperi, cu ferestre în stil manuelin-mudejar mai intime decât cele de la parter.

Obiectele decorative provin din patrimoniul familiei de patru generații și au fost folosite în rutina zilnică în reședințele precedente.

Palatul aparține azi unei fundații de drept privat, iar asociația culturală care administrează întregul complex este condusă de doamna Maria Teresa d’Almeida, ultima descendentă, încă locatara unei aripi din clădire.

Zăbovesc pe terasa panoramică, vastă, cu vedere în piațeta atemporală și, mai departe, spre orizonturi.

Nuanțele asfințitului portughez au contribuit mult la înțelesurile vizitei.

Verde-n față

Londra, 2015

Când se tăia câte un dud pe strada noastră, eram necăjită zile-n șir. Apucasem să mă împrietenesc cu toți, unii îmi ofereau umbră, alții fructele lor albe, rozulii sau negre, pe care nu m-am săturat niciodată să le adun de prin țărână. Pe alte străzi mai erau și alți copaci, tei, castani, arțari și paltini, și merg adeseori să-i revăd ca pe niște prieteni dintotdeauna.

La câțiva ani după ce am vizitat Kew Gardens, am citit Overstory (L’Arbre-monde în traducere franceză) de Richard Powers și mi-am dat seama că văzusem în grădina londoneză aproape toate speciile imaginate ca personaje ale cărții, printre care și prietenii mei din copilărie.

În jurul acestor copaci se agită o lume diversă, fărâmițată de tot felul de constrângeri și prejudecăți, care se înverșunează să-i apere cu orice preț.

Sfidarea vine din partea Patriciei, cercetătoarea care susține că arborii au capacitatea sa comunice între ei, pe sub pământ și prin aer, să se ocrotească, să-și lase moștenire unii altora comoara de nutrienți acumulată într-o viață de pom, adică zeci, mii, sute de mii de ani.

Teza ei exaltată atrage batjocura confraților și însingurarea până la marginea abisului, o împinge la surghiun în inima codrilor.

Toate personajele cărții experimentează singuratatea în diferitele ei manifestări din cauza lipsei de comunicare cu cei din jur și, în lipsa atâtor răspunsuri, își iau lumea-n cap.

Nepăsarea lumii e dureroasă, iar deznădejdea îi împinge să caute în natură o formă de protecție și de înțelegere, o rezervă de energie.

Copacii comunică mai ușor între ei decât oamenii, își intuiesc nevoile, se ajută, se încurajează. E firesc că oamenii, la necaz, caută să fie în preajma lor.

La fel de temerar mi s-a părut episodul în care Olivia, conducând pe autorstradă, vede un anunț despre vânzarea unor opere de artă, iese pe breteaua indicată și nimerește în viața unui bărbat pe cale să o ia de la zero.

Pleacă împreună și viața îi ține zece luni deasupra oamenilor, într-un sequoia uriaș.

Plictisul o împinge pe Dorothy spre adulter, iar disperarea spre studiul arborilor, iar Douglas, veteranul care luptase în toate junglele, se simte neajutorat printre semeni, dar în largul său în natură.

Mimi Ma, cel mai puternic și mai inflexibil personaj, ne dă o lecție despre ce înseamnă sa fii învingător.

Pentru ei, să ai o destinație și pe cineva alături e un lux de neînchipuit.

Împreună cu ei, mi-am reamintit cum să privesc arborii cu adevărat.

Aici în Kew Gardens m-am suit pentru prima dată într-un copac, pe scărițe și pasarele construite special ca să te ajute să atingi cerul.

Am trecut dintr-un pom într-altul, toți dintre cei mai falnici, și aproape ca nu-mi mai doream să cobor înapoi pe pământ.

Film de drum:

Akira Kurosawa, Dersu Uzala (1975)

Forever Young

Vicenza, 2016

Orgoliul aristocratic al vicentinilor putea fi satisfăcut doar dacă locuința lor era proiectată de un arhitect în vogă.

Palatele înșiruite pe bulevarde confirmă, surprinzător și intimidant, grandoarea și precizia discursului urban.

Întreg orașul este monument UNESCO și fiecare fragment decorativ poate fi punctul de plecare al unor întregi teorii istorice, filosofice, literare, artistice.

Am venit aici să fac cunoștință cu Andrea Palladio, arhitect italian de secol 16, maestrul clasicismului.

Traseul oficial Palladio cuprinde cele douăzeci și cinci de lucrări executate în perioada 1550-1580.

Nu-mi rămâne decât să parcurg principalele artere ca să privesc palatele în stil clasic la care precursorul starhitecților de azi a lucrat în cei treizeci de ani dedicați acestui loc.

Vicenza în care a descins el număra doar câteva impunătoare biserici de prin anii 1200-1300.

Pe la jumătatea anilor 1400, debutează o lungă etapă de reconstrucție a urbei, rămasă neschimbată până în prezent.

Pe masură ce peisajul s-a transformat, toți burghezii și-au dărâmat casele și, la întrecere unii cu alții, și-au comandat palate.

Fiecărei comenzi, Palladio i-a reintrepretat și individualizat cerințele, adaptându-se la nevoile și pretențiile clientului, dar atent să mențină în ansamblu unitatea stilului. Multe proiecte n-a mai apucat să le înfăptuiască personal, însă discipolii săi le-au respectat întocmai punând în practică fidel desenele maestrului.

Îmi place să intru în muzee de artă la prima oră, când nu e lume, așa că am început cu Palazzo Chiericati, palat orășenesc și vilă rezidențială realizată în 1550.

În spațiul unde funcționează, din 1855, pinacoteca, am întâlnit o doamnă care mi-a spus nestingherită povestea ei.  

Pe atunci, făcem poze fără intenția de a le arăta vreodată cuiva și nici nu mă străduiam prea mult să țin minte neapărat ceva. Acum mă bucur să pot identifica impresiile care s-au păstrat și parcă nu eu am ales imaginile pe care le-am fotografiat, ci ele m-au ales pe mine, cele care doreau ardent să fie împărtășite.

Muzeul civic este o poartă spre istorie, de la atestarea așezării ca municipiu roman în 49 î.Hr. Citadinii, cu gusturi temeinice în materie de artă, au prefigurat de la început o solidă tradiție culturală demonstrată, când ridic privirea, de fresce de la 1500 și decorații în relief.

Primul teatru acoperit din epoca modernă, Teatrul Olimpic, integrat în incinta vechiului castel din 1200 este ultima operă a lui Palladio, începută în 1580 și terminată, mai de voie, mai de nevoie, în 1885, când a trebuit să fie gata în regim de urgență pentru vizita principelui.

Așa că echipa a improvizat la repezeală decorul, folosind lemn, carton, stucatură, în jurul celor treisprezece rânduri de scaune care simulează ambianța sub cerul liber din teatrele clasice. Deși inițial cu titlu provizoriu, decorul a fost păstrat din superstiție, în virtutea faptului că premiera a avut un mare succes.

Amenajările imitând marmura, prevăzute pentru o singură seară, au supraviețuit miraculos bombardamentelor din al doilea război mondial și nu au fost puse niciodată în pericol de vreun incident.

Clădirea cu valoare de simbol este basilica pe care am vizitat-o la sfârșitul turului. Pe fundamentul vechilor fabrici comunale, în 1450 s-a început construcția ei, iar la finalizare au contribuit generații întregi de constructori. La etaj se aliniază coloane dorice și ionice, iar balustrada cu douăzeci și trei de statui surmontează terasa.

Sălile clădirii oferă spații pentru evenimente culturale internaționale. De pe terasă, zăresc turnul înalt de optzeci și doi de metri, început în secolul 12. Din păcate, târgul săptămânal, așa cum se organizează în orașele italiene, ocupase deja tot centrul ascunzând monumentele.

Loggia del Capitano am admirat-o de pe terasa basilicii care, de fapt, o și precedase cu douăzeci de ani. La origine, a fost construită ca sediu și locuință a reprezentantului Veneției. Cele patru coloane masive, ca și balconul, urmau să fie amplificate.

Întreaga lume a preluat din stilul său arcade, balconașe, coloane, unul dintre exemplele cele mai prestigioase fiind celebrissima Casă Albă.

Lectură de drum :

Andrea Palladio, I quattro libri dell’architettura

Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant