Patrimoniul mondial UNESCO

Ospăț de soi împărătesc

Buhara, 2025

Până în 1880, când rușii au invadat cu o varietate covârșitoare de porțelanuri fine piața artizanatului de ceramică din Buhara,

aici se prelucrau cele mai frumoase obiecte din Asia Centrală, pe lângă manufactura covoarelor din matase, neasemuite.

În toamna 2025, la Buhara, în centrul istoric clasat monument UNESCO, a avut loc prima mare expoziție de artă organizată vreodată în Asia Centrală.

Obiectivul Bienalei de la Buhara a fost să dea elan vechilor meșteșuguri și artei regionale sufocată, zeci de ani, de realismul sovietic.

Nu că la această primă ediție n-am întâlni creatori ruși, sunt și aici berechet, și de foarte bună calitate, după cum și publicul e predominant rus.

Acest prim festival de artă contemporană s-a dorit sub forma unui dialog între prezent și trecut înfiripat între edificiile vechi de sute de ani și cutezanța neconvențională a exponatelor, contrast care mă absoarbe de la primul pas în lăuntrul său poetic.

Acțiunea are loc în patru caravanseraiuri interconectate construite în secolele 18-19 care, împreună, formaseră un complex ce servea la cazarea negustorilor călători, dar și ca centru comercial spre vânzarea porțelanului și a tutunului local.

Pătrundem într-o mare curte centrală înconjurată de o galerie cu acces la toate chiliile, dar și în niște cămări unde erau priponiți și hrăniți măgărușii.

Cămilele și caii aveau repartizat un spațiu diferit.

Bunurile puteau fi stocate pe termen lung într-un depozit la subsol.

Intrarea în caravanserai e marcată de motivul inimii. Fiecare pulsație e o scurtă oprire în călătoria vieții. În ritmul ei, vom respira armonia amenajării citadine, asortată de peisaje sonore central-asiatice decupate de pe drumurile mătăsii și ale condimentelor, dar și ale sentimentelor, pentru că festivalul se intitulează Recipes for broken hearts, titlu inspirat de certitudinea că arta și drumurile sale pot fi tămăduitoare.

În altă încăpere, pe pereți sunt atârnate ierburi medicinale, un îndemn să ne inspirăm din vechea medicină uzbecă,

pe un pridvor văd agățați bostani, aluzie la tradiția lubenițelor, cel mai cultivat produs din zonă.

Să luăm aminte la cel mai vechi meșteșug din regiune, arta textilă, țesutul, fabricarea mătăsii.

De-a lungul unui canal secat, ce brăzdează întreg centrul, pânze întinse ca niște tapiserii cu modele acvatice dau un dublu semnal pentru lipsa apei și pentru uitarea artizanatului.

Apa care odinioară umplea canalul se deversa în tragic dispăruta mare Aral, înainte de a fi redirecționată spre oraș.

O instalație de batice trimite la problema migrației care, pentru ruși, însemna altceva decât înseamnă azi pentru Europa.

Mama artistei emigrase la Moscova, aspirația întregii lumi sovietice, adică a jumătate de planetă, poate și mai mult.

Când mergea la lucru, își anina pe cuier, la ieșire, baticul pe care îl purta doar în intimitate, cum era și la noi în gospodării.

Baticele îmi inspiră simbolul feminin al siguranței căminului, mama și bunica le purtau atunci când, trebăluind prin casă, ele ne asigurau acea inconfundabilă senzație de ocrotire.

Cele două mii de eșarfe folosite în instalație au fost împrumutate de la localnice, dar, pe parcurs, după cum bătea vântul, din ideea inițială a ieșit altceva, poate un Zburător ? un balaur ?, din care fiecare înțelege ce vrea.

Rusoaica Taus Makhacheva, o artistă de etnie avară din Daghestan, se inspiră din podoabele de nuntă uzbece, semnificative pentru moravurile de azi uitătoare și indiferente la datini.

Mi se face dor de Sergei Parajanov și de ai săi Strămoși Uitați.

Evitarea oricărei aluzii politice e lăudabilă, în contextul în care evenimentul s-a aflat sub patronajul direct al fiicei președintelui uzbek, ministră a culturii și gazdă perfectă întrucât și-a propus să nu creeze niciun disconfort ideologic oaspeților.

Cum e și firesc, majoritatea artiștilor participanți sunt uzbeci, peste două sute, completați cu reprezentanți din alte patruzeci de țări, Afganistan, Australia, Senagal, Bangladesh, Rusia, Brazilia, China.

Varietatea operelor e covârșitoare și o reflectă pe cea a mărfurilor de pe vechiul drum al mătăsii.

Expuse în fostele școli coranice, madrase, și în seraiul de caravane ce serviseră negustorii pe legendarul traseu, în bazare vechi și moschei, pe troturare, peste șaptezeci de ample instalații înviorează peisajul citadin.

E o binecuvântare că mă aflu acum aici. Din revitalizarea reușită a multor spații sacre, energia pe care aceste opere o degajă întrece așteptările.

Ceea ce știam despre drumul mătăsii se suprapune perfect pe ceea ce privesc, îmi ilustrează cartea ce mă acompaniază și-mi dă acces într-un spațiu pe care îl socotisem doar al închipuirii. Aș vrea să rămân aici cât mai mult, dar alte orizonturi mă așteaptă.

Tema bienalei, Recipes for Broken Hearts, a fost inspirată de o legendă despre învățatul buharez Ibn Sina, unul dintre întemeietorii medicinei moderne.

Se spune că el a inventat mâncarea națională uzbekă, plov, adică pilaful nostru, ca să întremeze un prinț căzut la pat din cauza unei iubiri neîmplinite.

Ceramica albastră era caracteristică acestui oraș și o regăsim în Chilia albastră, din madrasa Gavkushon din secolul 16, exemplu de preluare și transformare a trecutului conform unei viziuni personale.

Motivul acvatic de pe plăcuțele de ceramică sunt adeseori folosite în textilele uzbece, pentru că, în credința străveche, se consideră că peștii dețin puterea de a absorbi bolile oamenilor.

Artiștii coreeni sunt numeroși nu întâmplător. În Buhara se află o semnificativă diaspora de pe timpul lui Stalin care, îngrijorat de pericolul militar ce-l putea reprezenta Japonia, a exilat aici o sută șaptezeci și două de mii de coreeni din regiunea orientului îndepărtat rusesc.

Azi, Uzbekistanul deține a cincea cea mai mare comunitate mondială de coreeni, care completează cu savoare rețetele pe bază de orez invocate în titlul festivalului.

Nu știm încă ce temă va avea următoarea ediție, a doua, dar arhitectul thailandez Kulapat Yantrasast care o va dirija nu e nici el prea departe de declinările acestei specialități asiatice.

La dietă

Speyer, 2025

Să ne fălim cu discreta complicitate ce ne leagă, pe filieră transilvană, de acest vechi oraș imperial, cu turnuri semețe.

Ne apropiem de cel mai mare edificiu în stil romanic din lume, clasat în Patrimoniul Mondial UNESCO, primul dom pe care îl vizitez dintre cele trei în stil romanic păstrate în Germania.

Totul este la o dimensiune imperială, și toate explicațiile poartă ornamentul acestui calificativ, imperial, din 1294 încoace.

Cum e și firesc, aici s-au ținut peste cincizeci de diete ale Imperiului, dintre care ultima, în 1570, a influențat decisiv istoria Transilvaniei. Povestea începe mai demult, atunci când, loc de ședere preferat al împăraților, burgul devine, din secolul 4, sediu de episcopie.

Sfântul Imperiu Roman, ctitorie a lui Otto I, întins pe suprafața de azi a uniunii europene, impusese adoptarea unanimă a unei singure religii, Catolicismul, astfel încât, atunci când în anumite landuri din Germania s-au manifestat germeni suveraniști, puterea a sărit ca arsă și a pus mâna pe edict, în 1521, la Worms, aproape de Speyer, ca să-i scoată în afara legii pe Martin Luther și acoliți.

Oficialitățile bisericești de la Speyer aveau ca misiune organizarea unor diete, dintre care cea din 1526 a susținut cu tărie ca landurile să fie independente și să-și aleagă singure religia la care vor să adere, în dezacord cu edictul de la Worms, deschizând timid ușa pe care s-a strecurat Reforma.

Inițiativa a fost retezată trei ani mai târziu, în 1529, când autoritățile imperiale le-au retras acest drept, aducându-i pe rebeli pe făgașul Edictului de la Worms, declanșând vânătoarea de vrăjitoare.

Susținătorii lui Martin Luther nu s-au lăsat și au scris o petiție în care protestau la decizia imperială, avânt ca efect căpătarea denumirii de protestanți.

Această tacticoasă hârjoneală religioasă urma să manifeste o influență irevocabilă în Transilvania, unde slăbirea autorității catolice centrale după isprava de la Mohacs în 1526 a permis ideilor luterane, calvine și unitariene să se răspândească nestingherite printre sași și maghiari,

în lipsa unei autorități imperiale severe care să le strunească, întrucât suzeranul otoman era interesat doar de tribut, nu și de îngrădirea religiei creștine. Transilvania se remarcă printr-o autonomie religioasă promovată doar incipient în statele germane.

În timp ce, în Sfântul Imperiu Roman, Dieta de la Speyer recunoștea, în 1526, doar libertatea principiului ca un stat să-și aleagă religia, Transilvania a împins inițiativa de emancipare mult mai departe, într-un prim semnal de respect al drepturilor omului.

Dieta de la Turda, sub patronajul lui Ioan II Sigismund Zapolya, principele Transilvaniei, a promulgat în 1568 un decret prin care a fost proclamată libertatea conștiinței și a toleranței religioase individuale pentru toți locuitorii Transilvaniei, primul tratat de acest fel din istoria Europei moderne.

Transilvania a legalizat, treptat, patru confesiuni oficiale: Catolicismul, Luteranismul, Calvinismul și Unitarianismul. Românii de confesiune ortodoxă, deși majoritari, erau recunoscuți doar cu jumătate de gură.

Puțin mai târziu, în 1570, se ratifică la Speyer tratatul de reglare a conflictului de succesiune în Ungaria între împăratul germanic Maximilian II și principele maghiar Ioan II Sigismund Zapolya, principalul eveniment din acest oraș care influențează direct Transilvania.

Acum și aici, Ioan II Sigismund renunță la titlul de rege al Ungariei și acceptă să-l primească doar pe cel de principe al Transilvaniei, bun și-acela, și al teritoriilor asociate, învecinate, o zonă-tampon fără limită concretă, care, estimau analiștii, va evolua conform frontierelor mereu schimbătoare între Austria și Imperiul Otoman, cine știe ce le mai trece prin cap turcilor.

Maximilian e recunoscut drept sigurul rege legitim al Ungariei, iar principatul transilvan e atașat regatului ungar, divizat politic în trei componente dinastia Habsburg, Imperiul Otoman, Transilvania.

Catedrala imperială, edificată în stil romanic cu patru turnuri și două domuri de către Conrad II în 1030, remaniată la sfârșitul secolului 11, când orașul dobândește o importanță majoră, a fost reconstruită la sfârșitul secolului 19 și este închinată Maicii Domnului și Sfântului Ștefan.

În nava lungă de o sută treizeci și trei de metri, coloanele lipite de stâlpii de susținere sunt decorate la jumătate de capiteluri sculptate. Sobrietatea părților laterale e accentuată de înălțimea stâlpilor.

Din absența ornamentelor izvorăște acea inconfundabilă seriozitate pe care o percep, cu smerenie, doar în Germania, de care mi se face dor adeseori, armonie și echilibru de negăsit în proporție atât de covârșitoare.

În capela sfântului sacrament admir două basoreliefuri din secolul 15.

Amplasata la etaj, sala imperială adăpostește nouă fresce monumentale de Schraudolph, cu scene din viața Sfântului Bernard și a Sfântului Ștefan.

Cripta cea mai mare și mai bine păstrată din Germania, cu bolți și coloane cu capiteluri, adăpostește rămășițele a patru împărați și patru regi. Aici se află partea cea mai sacră din istoria orașului și a țării, despre care s-au scris cărți întregi.

Cu tot statutul său imperial, orașul a fost făcut praf în 1689 de armata lui Ludovic 14 în războiul de succesiune palatin.

În 1797, orașul trece în mâinile Franței, dar nu rezistă prea mult în acest concubinaj, așteptând momentul să se alăture regatului bavarez, care va deschide neîntârziat sedii administrative, arhive, bibliotecă.

În părculețul de lângă catedrală se întindea odinioară claustrul. Lângă catedrală, o biserică protestantă a fost ridicată după prăpădul făcut de soldații lui Ludovic 14.

Pentru că nu mai aveau bani de marmură, locuitorii s-au mulțumit să o construiască din lemn. E mai frumoasă așa.

De binefacerile dietei a putut să se bucure și omul de pe stradă. Vedem pe esplanada din fața catedralei un mare vas din piatră care, la fiecare eveniment religios, era umplut cu vin, ca trecătorii să se poată servi pe săturate. Să tot ții dietă !

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Priviți mărețe umbre

Medinet Habu, 2018

În Valea Regilor, aproape de Luxor, o construcție care nu mă mai surprinde prin măreție este templul funerar al lui Ramses III de la Medinet Habu,

introdus în Patrimoniul mondial UNESCO datorită impecabilei condiții în care a sfidat timpul.

Cunoscut drept cel mai mare dintre toate templele funerare de la Medinet Habu,

se află la doar o mie cinci sute de metri la vest de Rameseum și, spre deosebire de acesta, este împrejmuit de un zid de cărămizi gros de șase metri și înalt de doisprezece, cu orientare nord-sud.

Conceptul arhitectural a prevăzut două curți cu porticuri și trei săli hipostile care duc la sanctuar.

Ca și la Rameseum, în apropierea intrării templului, a fost înălțat un palat regal.

Ansamblul, construit din cărămidă, include un harem, băi, săli de festivități cu estradă pentru tron.

O ,,fereastră a aparițiilor” îi permitea regelui să privească procesiunile și să asiste la serbările ce se desfășurau în prima curte a templului.

Complexul regal a devenit neîncăpător, chiar vulnerabil în caz de asediu, spre sfârșitul domniei sale, când Ramses III a poruncit construirea unei noi incinte de cărămidă, groasă de zece metri și jumătate și înaltă de optsprezece, prevăzută cu creneluri în partea superioară și cu turnulețe din loc în loc, la fel ca fortărețele.

La rândul ei, această incintă a fost dublată cu un zid mai scund de piatră. Intrarea se făcea printr-un mare donjon,

astfel că palatul era apărat ca o construcție militară, să nu ne mirăm ca arhitectura a fost puternic influențată de campaniile purtate de suveran împotriva popoarelor mării.

Dat fiind statutul deosebit al templului, ritualurile erau elaborate.

În cadrul principalei sărbători, programul prevedea ca o preoteasă să recite de șapte ori formulele sacre rotindu-se în jurul suveranului.

Imnurile imperiale cele mai frumoase au fost postate pe pereții de la Medinet Habu, omagii aduse regelui în timpul vieții ca să-i asigure stăpânirea imperiului.

Ramses III a poruncit să se sculpteze pe pereții templului său funerar basoreliefuri și texte relatând în ordine cronologică războaiele pe care a trebuit să le poarte împotriva popoarelor mării care se organizaseră și se infiltrau în deltă dinspre Mediterana.

De aceea, pentru specialiști, Medinet Habu reprezintă un imens tratat de istorie pietrificat.

Prin derularea textelor și imaginilor în care evoluează hitiți, amoriți, tekeri, șardani, etrusci, filistini,

se stabilește cronologia principalelor evenimente desfasurate cu mai mult de trei mii de ani în urmă, ce stau la baza multor state moderne din jurul Egiptului actual.

Printre altele, este descrisă cucerirea unei fortărețe și capturarea a două orașe hitite, dovadă că Ramses a ajuns până la Eufrat.

Faptul e confirmat de listele de cetăți și ținuturi cucerite sculptate deasupra marii porți a primului pilon de la Medinet Habu. Originea a șapte dintre căpeteniile ținuturilor din nordul Egiptului e precizată lângă o scenă triumfală.

Ramses III a pus să se sculpteze pe cele două aripi ale primului pilon două imnuri imperiale, în care își vestește izbinda asupra tuturor semințiilor străine, mai cu seamă asupra invincibililor oameni ai mării, inamicul cel mai des citat, pe care i-a zvânturat, risipindu-i care încotro.

Fire pragmatică, Ramses III a întreprins un mare recensământ al zeilor și zeițelor, ca să știe pe cine poate conta la ananghie, așa cum procedase și înaintașul său Merenptah.

O listă completă a divinităților egiptene a fost sculptată pe acoperișul terasei templului din Medinet Habu, spre folosința cercetătorilor care au putut astfel să descurce încrengăturile olimpului egiptean.

Pe zidurile din fața templului de la Medinet, Ramses a solicitat sulptarea unei liste a orașelor de cult, cu divinitățile aferente. Ce-și poate dori mai mult un pelerin ?

Pe lângă slăvile cerești, nici veniturile pământești nu le-a neglijat, prin preocuparea constantă de a echilibra veniturile templelor lăsate până atunci pe mâna preoților, cu un simț managerial rar întâlnit în dinastiile precedente.

Strategia lui s-a extins prin inițiativa de a favoriza și alte familii sacerdotale decât cea din Teba, spre a-și face aliați în alte clanuri de preoți.

Nu e doar calcul politic. Ramses III, om pios, a vrut să-și manifeste recunoștința față de toți prelații, zeii și zeițele care-l ajutaseră la ananghie.

Astfel, templul funerar de la Medinet Habu, care era și templu al lui Amon, s-a substituit centrului de la Karnak în ceea ce privește administrația bunurilor lui Amon.

Dintre cei optzeci și șase de mii de slujitori recenzați în templele tebane, șaizeci și două de mii cinci sute țin de Medinet Habu, care devine marele sancturar al zeului și al regelui.

Inscripționat pe aceste ziduri, s-a păstrat textul unui decret regal care specifică în detaliu, pentru fiecare sărbătoare tebană, lista noilor ofrande ce urmează a fi aduse.

Acest Calendar al Sărbătorilor este un text amplu, ce acoperă aproape integral zidul sudic al templului de la Medinet Habu.

Tot grație basoreliefurilor și picturilor pe care și le comandase la Medinet Habu, a rămas în istorie și primarul Tebei, preot al lui Amon, conducătorul sărbătorii lui Amon, paznic al tainelor cerului, pamântului și ale tărâmurilor de dincolo.

Urmașul lui Ramses III, cel mai vârstnic fiu al său, Ramses IV, a poruncit să se sculpteze la Medinet Habu una din scenele rituale ale încoronării sale, scena Arborelui Ished, arborele sacru al orașului Heliopolis, pe care erau înscrise, conform tradiției, numele regilor.

Într-o scenă, Amon-re și Ptah îl întâmpină pe rege, așezat în genunchi și însoțit de Thot, grefierul zeilor și Seșat, zeița scrierii, divinitate rar invocată.

Ei îi dăruiesc timpul nesfârșit ca rege, alături de semințiile toate, sub tălpile din aur ale sandalelor sale.

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Înălțimea sa

Tallinn, 2024

Fără să fi știut dinainte detalii despre cât de mult îndrăgea Petru cel Mare orașul care se contura treptat la aterizare, am descoperit, în diverse priveliști, o metropolă prietenoasă, lipsită de snobismele unei capitale, de care m-am atașat într-o clipă. Am îmbrățișat-o cu privirea din mai multe perspective și am aflat, de la înălțimi diferite, o sumedenie de noutăți.

1.Din avion

În sala de așteptare a bagajelor, un rus pe care-l remarcasem încă din avion pentru că însoțea doi central-asiatici, a intrat în vorbă cu mine și m-am distrat, dar și speriat în mod ridicol, pentru că era primul rus care mi se adresase vreodată, și, aflându-mă doar pentru a doua oară pe solul unei foste țări sovietice, prima fiind Azerbaidjanul, nu știam cum e lumea post-sovietică. Între timp, am mai vizitat încă cinci și m-am obișnuit.

În toate se vorbește predominant limba rusă, iar cetățenii sunt o amestecatură de nedeslușit rezultată după patruzeci și cinci de ani de ocupație.

Până de curând, poate și în prezent cei care primesc vize, sankt-petersburghezii erau cei mai frecvent întâlniți la Tallinn,

obișnuiau să-și petreacă aici scurte și dese sejururi gastronomice având în vedere că la restaurante prețurile sunt de cincisprezece ori mai mici decât în metropola rusă aflată la numai 320 de kilometri, o aruncătură de băț comparativ cu distanțele rusești.

2.În turnul bisericii Sf.Nicolae

Deși Imperiul Roman n-a ajuns până în Estonia, găsim o referință la Tacit despre triburile estoniene, despre cum era văzută populația de dincolo de Germania, țările baltice de azi.

Tallinn devenise o etapă strategică alternativă între apus și răsărit, fiindcă, în Rusia, Novgorod se dezvoltase ca un imens depozit de marfă de pe urma căruia estonienii aveau numai de câștigat. Estonienii exportau blănuri călduroase, miere, lemn solid de construcții și importau metale. Din aceasta perioada nu s-au păstrat mărturii scrise, doar monezi cu miile, provenite din țări arabe și bizantine.

Între negustorii estonieni și cei ruși se înregistrau încăierări frecvente pe motivul liberei circulații a mărfurilor, dar, de fiecare dată, vajnicii estonieni au avut câștig de cauză.

3.Pe terasa panoramică Patkuli

Se disting foarte multe spații verzi, doar ne aflăm în țara europeană cu cele mai numeroase zone având statut bine definit de protecție naturală, după Finlanda.

Dar, de data aceasta am intenția să explorez în primul rând istoria care, datorită admirabilei conservări, a asigurat capitalei locul binemeritat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Vestigiile atestă că, până în anul 800, amenințarea cea mai serioasă venea din partea vikingilor, dar, ulterior, s-a estompat fiindcă vikingii erau interesați mai ales de ruta comercială de la Kiev la actualul Istanbul,

cât mai departe de Mediterana, unde tăiau și spânzurau temuții pirați sarazini.

4.La Muzeul Maritim

Pașnici cum îi știm, din partea estonienilor se înregistrează o unică incursiune piraterească, petrecută în apele teritoriale ale Danemarcei și Suediei, prin anii 1200,

cu șapte sute de ani înainte ca Estonia să dobândească din nou controlul total asupra costelor sale. În vremea sovietică, de țărmul mării nu te puteai apropia ca plimbăreț, era nevoie de o autorizație specială, fiind considerată zonă strategică.

M-am întrebat, mai târziu, de la ce înălțime a izbutit Petru cel Mare să contemple Tallinnul ca să-i placă atât de mult încât să ia hotărârea de a-și construi un palat aici. Vom afla.

Vârful plaiului

Bologna, 2019

Madonna di San Luca, un sanctuar de pelerinaj la cinci kilometri de centru, e mai puțin cunoscut, dacă mă iau după numărul trecătorilor întâlniți pe traseu.

Biserica din secolul 18 nu e atât de specială cât se dovedește drumul până la ea, fiind legată de oraș printr-o galerie neîntreruptă pe o lungime de patru kilometri din cei șaizeci și doi de kilometri de galerii ce brăzdează metropola, datorită cărora se bucură de privilegiul includerii în patrimoniul mondial UNESCO. Stăbătând doar acest mic segment compus din 666 de arcade, întreprind nu doar un pelerinaj religios, ci și unul arhitectural.

Numărul arcadelor poate părea incompatibil cu un traseu de pelerinaj, însă, conform explicației, Madonna aflată la capatul drumului deține puterea de a distruge capul șarpelui pentru totdeauna, pentru fiecare pelerin care înfăptuiește acest pelerinaj confruntându-se cu toate cele 666 de arcade. La capătul drumului, suntem încredințați că vom învinge demonii.

Bolognezii manifestă un devotament special față de acest sanctuar, datorită activităților patronate de San Luca, în domeniul picturii, sculpturii, chirurgiei, și îl prăznuiesc cum se cuvine la fiecare 18 octombrie.

Lăcașul se ridică pe una din colinele care înconjoară orașul. Pe parcurs, mai scot capul dintre arcade să admir cartierele străbătute. Umbra galeriilor e providențială în amiaza de iulie și nici nu-mi dau seama cât de repede am ajuns.

Porticul de la intrarea în sanctuar a fost ridicat în secolele 17-18 doar din ofrande, pentru a adăposti pelerinii, pe atunci mai numeroși, însă istoria templului e mai veche decât cea a porticului și a lăcașului actual. La începutul secolului 12, un pelerin, Teocle, a venit din Orient ca să ofere Senatului bolognez o icoană a Maicii Domnului de la Sf.Sofia, din Constantinopol. Se spunea că fusese pictată de însuși Sf.Luca. În jurul ei, o mână de credincioși au edificat o capeluță, căreia i s-a dus vestea.

Așa s-au scurs sute de ani, schitul a fost dezvoltat, iar din secolul 18 datează edificiul pe care-l vedem azi.

Între timp, arhitectul Dotti începuse deja construcția galeriei cu elegantele sale arcade și tot el a plăsmuit cu măiestrie edificiul după modelul crucii grecești, surmontat de o cupolă vizibilă din toate părțile.

Ca o completare, arcadele ce străbat orașul până sus la biserică retrasează etape pline de înțelesuri ale misterelor biblice.

La Bologna, tradiția acestui eveniment religioas se respectă cu fervoare începând din secolul 15, și putem asista în fiecare an la spectacolul stradal ca să privim imaginea Maicii Domnului coborând dealul până în centru, la catedrala metropolitană San Pietro, unde rămâne expusă opt zile, până la Înălțare, ca să primească închinăciunea credincioșilor.

Deși biserica e închisă, călătorul e răsplătit la atingerea punctului culminant cu o vedere panoramică asupra orașului și a munților Apenini.

Se zăresc foarte bine mănăstirile din jur, dintre care binecunoscuta San Michele in Bosco, și atâtea alte comori de descoperit.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

Zi-i lumină

Daphni, 2019

Apollo, zeul soarelui și al luminii, ne confirmă încă o dată că, în Grecia, toate drumurile duc spre el. În spațiul elen, lumina, chiar și cea mai potolită, de sfârșit de octombrie, are virtuți neasemuite în a desluși înțelesuri rămase în umbră.

La porțile Atenei găsim vechea mănăstire Daphni, din secolul 11, acum în patrimoniul mondial UNESCO, zidită nu întâmplător pe calea sfântă de unde porneau procesiunile solemne antice care se îndreptau din capitală spre misterele de la Eleusis.

Daphni poartă numele unui sanctuar dedicat lui Apollo, zeul încununat cu lauri, parfumatele foi de dafin. În anul 1080, s-a edificat actualul lăcaș pe fundația unei mănăstiri din secolul 6.

Legenda spune că în acea vreme a naufragiat în apropiere vaporul unei fete de împărat. Pe vas s-ar fi aflat paisprezece cufere cu aur, din care o parte s-a scufundat cu navă cu tot.

Mănăstirea a fost înălțată cu jumatate din averea rămasă, iar restul comorii ar fi fost îngropat în apropiere, încă se mai caută locul. A fost liniște până în secolul 13, când s-a declanșat o perioadă zbuciumată.

După ocuparea Atenei de cruciații franci, Daphni a fost încredințată cistercienilor burgunzi, cu scopul ca, mai târziu, să adăpostească mormintele principilor catolici de la Atena.

Turcii au avut alte planuri și, în timpul jugului, mănăstirea a redevenit așezământ creștin ortodox, pe care călugării au fost obligați să-l părăsească în timpul luptelor de eliberare a Greciei în 1821, lăsând-o în voia soartei.

Cu greu ne putem imagina toate încercările când zărim biserica în inima complexului, ca neîntinată.

Arhitectura specifică aparține perioadei de mijloc a Imperiului bizantin, după tipul structural numit cruce greacă înscrisă, în cadrul căreia toate brațele sunt egale astfel încât să se înscrie într-un cub exterior, spre deosebire de cea latină, cu unul dintre brațe mai lung.

O cupolă mare susținută de opt stâlpi acoperă nava centrală și navele laterale. Pe bolta cupolei e reprezent Christos Pantocrator, figura senină ideală, absorbită în meditație,

înconjurat de apostoli despărțiți între ei de teme ornamentale cu motive din natură preluate din arta antică elenistică. În toate celelalte mozaicuri, vedem scenele ciclului christologic, din momentul Buneivestiri până la Înălțare.

Pentru a câștiga spațiu, ctitorii au recurs cu ajutorul lui Dumnezeu la un mic subterfugiu, prin hotărârea de a înălța unele ziduri interioare doar cu rol arhitectural pentru a ușura zidurile purtătoare de cupolă, dar care reprezentau totodată suprafețe în plus pentru desfășurarea imaginilor.

Ca în toate mozaicurile răsăritene, nu simți unde începe și unde se termină unitatea decorației. Prin voința artistului, sfârșitul ei a fost limitat de o bordură, însă putea să o continue mult și bine, fantezia orientalilor e inepuizabilă.

Multe scene ale istorisirilor porneau din necesitatea de a deștepta în privitor o idee de teamă mistică, de spaimă față de puterea și măreția personajelor religioase.

Acum nu ne mai e frică de ei, multe detalii prind cu adevărat contur atunci când se învechesc, și, pe măsură ce trece timpul, se fac mai bine înțelese, deși conturul se poate tulbura.

Aceste personaje sunt imaginate ca regi și regine ale cerului cu pompa, costumele și suitele caracteristice mai-marilor pământești. Povestea era o transpunere în domeniu divin a detaliilor observate în viața zilnică adaptate la cunoscutele scene importante din viața Mântuitorului.

În mijloc, recunoaștem scena botezului, unde Iisus apare scufundat în apă până la subsuori, pentru ca suprafața acvatică să dea iluzia acoperirii cu un văl ori o mantie cerească, întrucît apa, datorită culorii, se confundă cu cerul și este oglindirea lui în adâncimi.

Deoarece nuditatea era incompatibilă cu spiritualitatea, ochiul privitorului are iluzia neadecvată că Iisus are desenat pe trup, cum am spune cu vorbe nepotrivite, conturul unui slip, iată cum tiparul actual de percepție a imaginilor e modificat de autocenzură.

Amăgirea ne e îngăduită și de stilul personajelor lipsite de atitudinea rigidă, atribuită îndeobște artei bizantine, ci degajate și libere în mișcări, cu figuri pline de viață.

Pe ziduri, un mozaic pe fond de aur, diferit de perioada creativă anterioară, când fondul era simplu, albastru. În închipuirea noastră, toate aceste personaje își au locul în cer, nu scăldându-se în aur și mă întreb dacă această schimbare de concept artistic, de la abstracțiunea cerului la strălucirea materiei, marchează trecerea spre o altă filosofie, când aurul, cu toată sfera sa, de la alchimie la comerț, începe să ocupe tot mai mult loc în gândul omului.

La casă mare

Guimaraes, 2020

Cel mai reprezentativ oraș din nordul Portugaliei se bucură de un vast centru istoric introdus, datorită vechimii și stării de conservare, în patrimoniul mondial UNESCO.

Am început vizita cu un complex la marginea urbei, compus din trei edificii, castelul, Palatul Ducal, biserica San Miguel, o primă luare la cunoștință a acestui ținut nou pentru mine.

Am văzut pe dinăuntru doar Palatul Ducal, al cărui ctitor a fost Alfonso, primul duce de Braganza, copil din flori al regelui Joan Întâiul.

Braga, orașul din care se trăgea nobila familie, se află la doar douăzeci și cinci de kilometri, vom poposi și acolo.

Ducele Alfonso bătuse multe țări în misiuni diplomatice și năzuia să-și amenajeze o locuință cum văzuse că aveau cei de seama lui la Veneția și prin Franța, mai precis în regiunea Bourgogne, după cum ne dăm seama din aspectul exterior, isprăvit în 1433.

Arhitectura de inspirație burgundă se reflectă în acoperișul și aspectul neobișnuit, unic în Portugalia, al celor treizeci și nouă de coșuri de fum confecționate din cărămidă, necesare șemineelor care încălzeau în iernile medievale încăperi de o vastitate neobișnuită pentru această țărișoară.

La vremea ei, a fost una dintre cele mai somptuoase locuințe din Peninsula Iberică, alcătuită din patru corpuri flancate de turnuri masive la fiecare colț, închizând în interior o curte.

Admir tavanele din lemn de castan și de stejar din sălile de banchet împodobite cu tapiserii din secolele 16-18, flamande, de Aubusson și de Gobelains.

În toate încăperile, remarc covoare persane și mobile portugheze din lemn prețios, tablouri de maeștri olandezi și italieni.

Alfonso a dorit să-și zidească reședința princiară chiar în locul de obârșie, dominând de pe o colină centrul orașului, dar s-a prăpădit înainte de finalizarea interioarelor,

iar palatul a fost preluat și completat de frații lui care, și ei, au trecut prin mai multe căsnicii și cazne, astfel că n-au mai avut mijloace să-l isprăvească, darămite să-l întrețină.

Devenise o povară care, în lipsa-i de utilitate, revenea periodic ca zestre demoazelelor din familie, și, din mână-n mână, a căzut pe nesimțite în ruină pentru că toți proprietarii abia că apucau să locuiască în castel cinci-șase ani până când se întâmpla ceva și trecea aproape aleatoriu la alt stăpân până s-a stins linia.

Istoria a consemnat modul cât se poate de politic corect în care a început, prin anii 1610, demolarea construcției.

În vecinătate se aciuiaseră mici comunități de călugări și călugărițe, care căutau să-și consolideze propriile lăcașuri și să le dezvolte, pentru că, în acele vremuri, cererea de accesare în viața monahală era mai mare ca oferta.

Așadar, acești plini de bune intenții dezvoltatori imobiliari au solicitat autorizația mai-marilor locali să se aprovizioneze, din palatul nelocuit, cu materialele de care aveau nevoie pentru construcția propriilor anexe, piatră, lemn, ustensile, ce mai rămăsese și, pe drept cuvânt, nu folosea nimănui.

De pe urma lor, a dăinuit biserica San Miguel cu temelia din secolul 13, templu de o simplitate severă cu pereți de granit, de dimensiunea unei capele, socotit cu mare valoare simbolică.

Nu peste mult timp, cetățenii au luat exemplu și au purces la autoservirea cu tot ce se nimerea de trebuință pentru gospodăriile lor.

Cind au mai apărut și francezii, în secolul 19, puși pe invazii în pacifica Peninsulă Iberică, nu mai rămăsese aproape nimic, așa că soldățimea a descălecat și a transformat bietul palat în cazarmă și grajduri.

Abia în 1959 se va reinaugura cu mult fast, ca reședință oficială de stat, ne putem închipui ușor despre ce efort și cheltuială e vorba în finalizarea unui astfel de proiect.

Fiecare demnitar cu aripa lui, la ultimul etaj, atât președintele, cât și primul ministru aveau repartizat câte un apartament în care locuiau pe perioada mandatelor, rezervat acum doar pentru oaspeți străini.

Deși considerat drept locuință de către autorități, care au dorit să păstreze cu fidelitate specificul palatului, partea vizitabilă se prezintă doar ca un foarte onorabil muzeu.

Mă întreb, după atâtea acțiuni devastatoare, câte dintre obiecte s-au mai putut salva în virtutea bunei-credințe a oamenilor?

Istoricii susțin că tapiseriile și porțelanurile, mai ușor de transportat, sunt originale și recondiționate minuțios.

Castelul medieval al orașului se află, protector, lângă palat, cu donjonul semeț din secolul 10, construit la cererea unei contese extravagante ca să apere așezarea. O măsură de precauție în plus care acum sporește farmecul peisajului.