Sincerely Yours

Paris, 2019

Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.

Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.

Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.

Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.

De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.

Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,

o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.

În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.

Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,

despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.

Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,

artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,

cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.

Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.

Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,

pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.

Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.

Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.

Lectură de drum :

Martin Amis, London Fields

Mobilă și durere

Paris, 2021

Regele-Soare obișnuia să-și plimbe cu el toate catrafusele de câte ori se muta de la un castel la altul.

Doar că, la un moment dat, și-a dat seama că încep să-i dispară din lucruri. A bănuit ce se întâmplă și, după investigații, s-a dovedit că unii dintre protejații săi se învățaseră să le împrumute ocazional pentru evenimente regale organizate în reședințele lor și uitau să le mai restituie.

Atunci a luat hotărârea să înființeze un sector de administrare a mobilierului, cu obiecte decorative cu tot, și să numească drept responsabil o persoană de mare încredere care să-i raporteze personal.

A dat dispoziția construirii unui sediu în Place de la Concorde, devenit astăzi Hôtel de la Marine, fost Minister al Marinei timp de două sute douăzeci și șase de ani.

Primul intendent, Monsieur de Fontanieu, a ocupat funcția șaisprezece ani, preluând responsabilități asemănătoare de la tatăl și bunicul său, și ei în slujba instituției regale.

Al doilea și cel din urmă, Thierry de Ville-d’Avray, a reținut mai mult atenția istoriei, deși a ocupat postul doar opt ani înainte de a fi executat de revoluționari în 1792.

Prim valet în camera regelui, Thierry de Ville-d’Avray își cumpără postul de intendent al mobilierului regal de la predecesorul său. Recent înnobilat și apropiat regelui Ludovic 16, nefericitul urmaș al Regelui-Soare, fiecare mișcare îi era pândită și comentată.

Regele sentimental îl păstrează în cercul său apropiat în virtutea faptului că valetul îl servise pe tatăl său și-l cunoștea de când se născuse.

Thierry aspiră la un rang mai înalt, își chivernisește veniturile și, atunci când se ivește ocazia, decide să cumpere onorabila poziție.

Ludovic își dă acordul și iată-l pe destoinicul valet instalându-se într-un palat pe cinste.

Soția lui, care ocupase până atunci titulatura de primă cameristă a Mariei-Antoaneta, își dă demisia ca să-l ajute pe Thierry în ambițioasa întreprindere.

Regele are în el încredere deplină, așa că Thierry nu va sta pe gânduri să îndrepte tot ce scârțâie în administrarea defectuoasa a mobilierului care se degradează pe zi ce trece.

Va avea misiunea sa cumpere, să depoziteze, să întrețină, să repare mobila regală, să comande piese unice, iar colecțiile să fie expuse publicului în saloanele palatului ca să-i impresioneze pe străini.

Programul său managerial începe prin reamenajarea instituției, cu statut de reședință personală, birou, depozit și muzeu. Parcursul oferit de palatul redeschis în 2021, ghidat după toate regulile artei, ne oferă o cronică a vieții sale zilnice.

Urcăm scara intendentului, traversăm un vestibul ca să ajungem în anticamera unde colaboratorii așteaptă să fie introduși în biroul său.

Cabinetul de fizică, etapă obligatorie a procesului de fabricație, îl ține la curent cu toate invențiile.

Dormitorul cu baia,

amenajate în camera fostului intendent, fac trecerea în partea comună a locuinței.

Cu soția nu se întâlnește doar ca să ia masa în sufragerie, ci și, conform uzanțelor mondene, în salonul de companie, unde cei doi soți își petreceau serile ținându-și de urât.

Dormitorul doamnei a fost amenajat un pic mai departe ca să nu fie deranjată de activitățile soțului.

Activități printre care, în treacăt fie spus, se număra și cea desfășurată în cabinetul oglinzilor, indispensabil iatac de întâlniri galante, decorat cu picturi în care duduile sumar îmbrăcate au fost transformate de către Ministerul Marinei în îngerași durdulii, fără să strice oglinzile.

După ce ieșea revigorat din iatac, intendentul putea trece direct în cabinetul aurit, spațiul oficial de primire al oaspeților de seamă.

Întreprinzător, celelalte odăi le-a organizat ca pe un muzeu de arte decorative, deschis publicului o dată pe lună, cel dintâi din Europa de acest profil, expunând chiar și bijuteriile coroanei care, direct din vitrine, urmau să fie furate de revoluționari în 1789.

Toate aceste inițiative adăugate noului său statut suplimentar obținut după revoluție, de primar al orașului Versailles, primul post de acest fel creat după căderea monarhiei, atrag invidia anturajului.

Ca urmare, i se inventează niște acuzații fantasmagorice care-l trimit în 1792 pe eșafod, după ce instituția trecuse deja în proprietatea statului. Cum au ajuns marinarii în această clădire ?

Tot prin intermediul său deoarece, ca să rămână în familie, îi propusese unui văr apropiat, secretar de stat la Ministerul Marinei, să închirieze jumătate din palat. Dar, în momentul când se va înfăptui acest proiect, el nu va mai fi acolo.

Terminus Paradis

Mexico City, 2019

Pentru ca lumea să nu se sfârșească, aztecii erau nevoiți să aducă tot timpul sacrificii. Periodic, mergeau să depună pe altarul templelor tot ce aveau mai de preț, uneori chiar viața.

Muzeul de la Templo Mayor, principalul sit aztec din Mexic, pe temelia căruia a luat ființă Ciudad de Mexico, mi-a făcut cunoștință cu principalii protagoniști ai perioadei 1325-1521, când cetatea Tenochtitlan s-a aflat la apogeu.

Întreaga comoară expusă, compusă din opt mii de obiecte dintre care o sută optsprezece cufere cu ofrande, a fost descoperită în acest spațiu aflat acum în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă întâmpină cea mai mare sculptură aztecă identificată până astăzi, Zeul Pământului, sau poate zeița, pentru că discuția asupre genului n-a fost încă soluționată, întrucât reprezentările sale variază. Devoratorul vieții și totodată generatorul ei trebuia în permanență satisfăcut, astfel că i se furnizau corpuri neînsuflețite pe care să le asimileze conform cererii.

Îl putem vedea aici cu gura lui enormă pregatită să primească victimele pentru ca viața să continue. În ciuda notorietății sale, nu se cunoaște vreun lăcaș care să-i fi fost dedicat exclusiv.

De aceea, adăpostită în templul care-i corespunde ca denumire, ,,Mayor”, presupun că se simte acasă.

Prizonierii de război, cum ar fi razboinicul-șoim, erau la mare căutare în calitate de ofrandă, motiv pentru care se iscau sumedenie de conflicte nejustificate, doar în vederea aprovizionării cetăților cu noi ostateci.

Din comunitate, uneori se ofereau voluntari, dar cel mai adesea erau jertfiți cei desemnați de lideri.

Echilibrul cosmosului depindea de sacrificiul lor, iar când nu aveau nicio altă soluție, cetățenii recurgeau la automutilare.

Mulți își vătămau organul socotit cel mai important, cel care le aducea mai multe satisfacții sau pe care îl foloseau intensiv.

Astfel, răspundeau dorinței zeilor de a se lipsi, pentru o perioadă sau pentru totdeauna, de folosirea acestuia.

Nici elitele nu se dădeau înapoi.

Cu cât personajul era mai sus-pus și ambițiile sale mai arzătoare, cu atât era mai dornic să-și ofere cota de sânge sacrificial, mai mult și mai des decât omul de rând, și-așa oropsit.

Pentru îndeplinire, își străpungeau diverse organe cu pietre ascuțite sau cu ghimpi de cactuși înfășurați într-un smoc de ierburi.

Sângele nu era oferit simbolic, doar câțiva stropi, ci se presupune că trebuia să se scurgă șiroaie, astfel că pierderile sanguine provocau alterarea stării de luciditate.

Treptat, omul își pierdea parțial cunoștința sau avea halucinații. Cu cât durerea era mai mare, cu atât închipuirea sacrificatului îl transporta într-o lume virtuală, spre care aspirau cu toții, unde avea privilegiul de a intra în conexiune cu divinitățile.

Toate ritualurile erau supravegheate de preoți cu o pregătire polivalentă de șamani, vraci, astrologi, instruiți să acorde primul ajutor dacă se întrecea măsura sacrificiului.

Astfel de ritualuri aveau loc întotdeauna la trecerea dintre ani, când cetatea se aduna pe un deal ca să studieze configurația astrologică a unui nou început, ori când se simțeau strânși cu ușa în vreun fel de către zei, care le trimiteau necontenit calamități naturale.

Când erau supuși perioadelor îndelungate de secetă, sacrificiile se țineau lanț.

Cel mai nemilos mi s-a părut obiceiul dintre ani de a alege să trimită la zei pe cel mai chipeș și mai viteaz flăcău din cetate, ca auspiciile să fie bune pentru noul an.

În reuniunile pre-sacrificiale, cei mai onorați factori de decizie erau cititorii în stele, care știau descifra mai multe calendare, printre care cel ritual,

și erau socotiți profeți, cunoscători ai faptelor viitoare, capabili să deslușească noima energiilor dintre planete și la ce puteau fi folosite.

Horoscopul plăsmuit de ei încerca să definească nu evenimentele ca atare, ci energiile, faste ori nu, care se înfiripă într-o anumită zi. Ca să izbutească un bun horoscop, specialistul trebuia să cunoască bine influențele fiecărui astru.

Rotația corpurilor cerești juca rolul principal în calculul acestor parametri, procedeu adus la desăvârșire de către vechea lume prehispanică. Însă, uneori, semnele prevestitoare, sub forma unor intervenții pământene ale zeilor, determinau rezolvarea faptelor de la sine.

Aici și în alte câteva locuri asemănătoare din Mexic, mi-am dat seama de importanța conexiunilor între ceea ce am văzut, ce am citit, ce am intuit și ce mi s-a întâmplat. Și tot după această incursiune, mi s-a confirmat că nimic nu e întâmplător, dar nici lesne de aflat.

Moara cu noroc

Cuenca, 2017

Poposesc în Spania profundă, în provincia Castilla La Mancha, ținutul bătătorit de rătăcirile deșarte ale lui don Quijote printre morile de vânt ale iluziilor. Printre ele ar trebui să fie și a mea.

20170321_175932

Mă las furată de frumusețea peisajelor, sălbatică și tulburătoare.

20170321_131710

Nu întâmplător desemnat capitala artei contemporane spaniole, cetatea numără zeci de spații metamorfozate în galerii de artă abstractă.

20170322_113037

Mă străduiesc să intru în cât mai multe, atât pentru opere, cât și pentru meștesugitele amenajări interioare.

20170321_183059

Unele au fost pe vremuri așezăminte monastice sau biserici.

20170321_190414

Acest destin l-a avut și o discretă mănăstire a Carmelitelor din secolul 17, azi muzeul de artă abstractă al fundației Antonio Perez.

20170321_190316

Mă socotesc pregătită să încep confruntarea cu o singură moară de vânt, cea a artei conceptuale.

20170322_120143

Am constatat de multe ori că operele de artă nonfigurativă au această capacitate neașteptată și nelimitată de a surprinde la nivel subliminal privitorul deja pus în temă.

20170321_191814

Intru în muzeu cu aplombul ademenitor al vibrațiilor creative. Văd doar ceea ce sunt pregatită, subiecte pe care le știam deja reprezentate sub alte forme.

20170321_184721

Mă opresc la o Coloană a infinitului care mi-l evocă pe Iannis Kounellis mai mult decât pe Brâncuși.

20170321_185302

Arte Povera e mai invocabilă ca oricând. Mă cucerește un omuleț neajutorat adăpostit printre cărți ca un fel de don Quijote care dă bir cu fugiții din viața reală. Îi dau dreptate, e mai bine printre cărți.

20170321_191702

Mă tentează să rămân ca să-i țin companie. Dar nu, mai bine-l iau cu mine.

Cu vederi largi

Paris, 2021, 2022

Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.

Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.

La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.

Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.

Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.

Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.

Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.

Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.

Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.

A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi,  în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.

Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.

În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.

La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.

Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.

Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.

Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.

Luxe, calme et volupté

Bangkok, 2017

Pe vremea când hotelul Oriental s-a dat în folosință, în 1887, oamenii de litere obișnuiau să tragă în cele mai rafinate locații.

Gazdele erau onorate și datoare să le pună la dispoziție suite luxoase unde să-și scrie cărțile.

Scriitorii, clienți îndeobște pretențioși, treceau drept liderii de opinie cei mai credibili.

Cărțile lor erau dezbătute de aristocrați în saloanele literare la modă, iar oamenii politici se înghesuiau să-i citeze ca să-și exhibe cultura.

Prin vorbele de duh ale unui scriitor erau hrănite aspirații și influențate gusturi.

Astăzi, capriciile lor relatate anecdotic servesc reputației diverselor hoteluri pe unde au descins.

Unul dintre pelerinajele literare obligatorii pentru un degustător de lectură este socotit acest hotel mitic,

unde au poposit toți marii autori care călătoreau în Indochina,

pesemne singurul hotel din lume care se bucură de o amprentă literară atât de puternică.

Faima i s-a consolidat prin publicitatea pe care i-au făcut-o cărturari din toate generațiile: W.Somerset Maugham (care a zăcut aici zile-n șir de malarie),

Joseph Conrad, Noel Conrad, Graham Greene, James Michener care au locuit în hotel pe termen lung.

Alte nume glorioase, precum Victor Hugo, Henrik Ibsen, Lev Tolstoi, Thomas Hardy, Henry James, Oscar Wilde,

Arthur Conan Doyle, Ernest Hemingway,

Barbara Cartland, George Orwell, Feodor Dostoievski,

Rudyard Kipling, George Bernard Shaw, Maxim Gorki s-au instalat aici, vremelnic, doar ca să scrie.

Am pășit înăuntru cu speranța tainică de a intersecta fluxul acela energetic activator de inspirație, râvnit de toată lumea, care te anesteziază aidoma îndrăgostirii.

John Le Carré, autorul preferat pe care l-am citit aproape integral,

a fost unul dintre cei mai fideli oaspeți, deși profesia nu-i îngăduia să zăbovească prea mult într-un singur loc.

În saloanele somptuoase, și-a aflat clipe de inspirație ca să termine romanul The Honourable Schoolboy (Comme un collégien),

singura carte pe care am purtat-o cu mine în cele două săptămâni de peregrinare la vechile cetăți siameze, o poveste (de dragoste, spionaj, contrabandă) care se petrece la mijlocul anilor cincizeci în spațiul Asiei de sud-est, atât de învăluitor, amețitor și darnic în fantasme.

Muntele vrăjit

Paris, 2022

Templele au forma munților iar oamenii din Anzi au forma templelor, așa cum stau ei ghemuiți, răbdători și demni, gândindu-se la câte-n lună și-n stele.

IMG_5152

Tot ce li se întâmpla lor, cu trei mii de ani în urmă, ni se întâmplă și nouă.

IMG_5136

Naștere, iubire, sacrificii, strategii, împodobire, lux, adevăr, aparențe, rivalități, epidemii, războaie, moarte.

IMG_5141

Se ajutau precum căutăm și noi sprijin în tot ce putem, în zei, șamani, credințe, superstiții, sentimente, pasiune.

IMG_5184

Pășesc prin întunericul albăstrui, trec de la un capitol la altul al colecțiilor aduse de la Lima, pe cât de vaste pe atât de prețioase, care trasează repere de civilizație precolumbiană din anul 1200 î.Hr. până în secolul 15, când a fost edificat Machu Pichu, într-o expoziție eveniment la Cité de l’architecture& du patrimoine, place du Trocadéro, pe care o puteți vedea până în 4 septembrie 2022.

IMG_5234

Universul vechilor peruani era format din trei lumi contectate prin semne doar de ei știute, iar aspirația lor era să treacă dintr-una într-alta, ca să nu rămână captivii uneia singură, imperfectă.

IMG_5104

Obiectele din temple reunite aici ilustrează credințe, ritualuri, structura puterii și fapte eroice. Templele erau accesibile doar elitei.

IMG_5149

Doar preoții, nobilii și conducătorii aveau acces în interior, unde se păstrau comorile, în vreme ce oamenii de rând rămâneau afară, pe platformele dintre etaje, fără să aibă habar ce se află înăuntru.

IMG_5150

Multe vase au decorațiuni de șarpe abstractizat sub formă de spirală, precum fluiditatea apei și a sângelui, considerate energie vitală.

IMG_5060

Spiralele și fluidele care se preling reprezintă transformarea armonioasă, scurgerea anotimpurilor, a ciclurilor, și creează posibilitatea unor noi începuturi.

IMG_5091

Deslușesc spirale încrustate pe cel mai vechi obiect din expoziție, stela din 1250 î.Hr., care reprezintă o femeie.

IMG_5031

Șarpele este singura vietate cu acces în lumea subterană, loc de origine a apei necesare producției culturilor. Tot acolo se află și strămoșii, garanți ai fluxului acvatic.

IMG_5203

Conexiunea cu ei era o aspirație permanentă, întrucât apa era indispensabilă pământului, cum sângele e indispensabil corpului. În lipsa lor, viața se stinge.

IMG_5089

De aceea, pelerinajele, ritualurile și evenimentele religioase erau dedicate ploii și fertilității, iar în perioadele de secetă se duceau mai multe războie ca de obicei nu pentru că s-ar fi iscat conflicte între comunități, ci în vederea capturării cât mai multor prizonieri de război, al căror sânge reprezenta ofranda dorită de zei în schimbul ploii.

IMG_5224

Capul este punctul culminant al corpului uman, cel mai aproape de cer și divinități și, din acest motiv, era decisiv în luptă.

IMG_5134

Podoabele pentru cap, din aur și argint, metale cu valoare egală, erau cele mai prețioase și, de aceea, râvnite, pentru că îl însoțeau pe conducător în lumea de dincolo, garanție a prelungirii existenței sale sub formă de strămoș.

IMG_5208

Între obiectele prețioase necesaare călătoriei spre lumea inferioară, aurul reprezintă sudoarea Soarelui, iar argintul lacrimile Lunii și erau în proporții egale.

IMG_5220

Datorită posibilității lor de a zbura sus pe cer, în apropierea astrelor, păsările reprezintă lumea superioară, diurnă, vizibilă, a soarelui, lunii și a ploii. Păsările de pradă ajung cel mai aproape de zei. Dar nu toate.

IMG_5051

Cormoranii, care se scufundă adânc ca să pescuiască și bufnițele care vânează doar pe întuneric dovedesc legături neștiute și clandestine cu lumea inferioară, la fel ca șarpele care se strecoară sub pământ în incursiuni secrete, de nepătruns.

IMG_5107

De aceea se presupune ca aceste vietăți știu mai multe, ca în cazul unui personaj simpatic, șamana bufniță, înțelepciunea întruchipată, care-i scoate pe eroii temerari din belea. Zeul bufniță, o combinație dintre pasăre, om și șarpe, beneficiind de toate calitățile acestora, unifică ziua și noaptea.

IMG_5142

Ziua curcubeul, iar noaptea Calea Lactee sunt întruchipări ale apei pe cer, curcubeul care gonește ploaia și Calea Lactee asemănătoare unui fluviu celest format din stelele ca niște picături de foc.

IMG_5199

Zeul soarelui și zeul Căii Lactee erau cei mai importanți și ei se reuneau la Echinox, moment de sărbătoare dintre anotimpuri, de întâlniri regeneratoare, când comunitatea sărbătorea cot la cot cu pelerinii și chefuia cu chicha, un fel de bere din porumb, consolidând legăturile, aidoma zeilor.

IMG_5182

Zeul cu picioare de felină, mâini în formă de aripi terminate în capete de șarpe, cu ochi de bufniță, se număra printre cei mai puternici din lumea precolumbiană, croit din forțele combinate ale felinei, omului, păsărilor, șarpelui, cu acces în lumile lor.

IMG_5068

Imaginile altor animale de pradă și ale vânătorilor se pot confunda uneori cu ale zeilor, dar ele nu sunt ce par a fi.

IMG_5127

Statuetele au fost găsite în mormintele căpeteniilor și ale oamenlor politici ca să poată fi identificați și să-și continue faptele în lumea inferioară.

IMG_5055

Ei dețineau prerogative de viață și moarte pe care nu voiau să le cedeze nici în lumea nevăzută.

IMG_5078

Cine voia să devină mai înțelept ca să-și poată ajuta semenii, pornea la drum spre același tărâm al strămoșilor.

IMG_5186

Așa a procedat și unul dintre eroii din anii 100-800 d.Hr., care a exploatat puterile animalelor sacre pentru a călători incognito între lumi, deși nu-i era permis, ca simplu anonim.

IMG_5080

A întâlnit tot felul de provocări, a avut de înfruntat pericole neprevazute, povestite în detaliu pe ceramică și obiecte. El a devenit un erou legendar datorită îndrăznelii sale, deoarece omului de rând nu-i era îngăduit să dobândească percepțiile puternicelor vietăți, el putea trăi doar Aici și Acum.

IMG_5101

Șefii politici și religioși erau reprezentanții zeilor pe pământ și doar ei erau autorizați să călătorească în lumea strămoșilor care garantau siguranța și protecția ținutului.

IMG_5218

Cu ajutorul plantelor halucinogene, ei urmau ritualuri în cadrul unor ceremonii speciale. Plantele, semințele și rădăcinile erau mărunțite, zdrobite, amestecate, până la obținerea substanțelor.

IMG_5075

Multe dintre recipientele păstrate dovedesc priceperea preoților și a șamanilor, ei înșiși înalți nobili, regi și regine, în prepararea și mânuirea acestor tehnici. În ritualuri, oficianții canalizează spre oameni puterile jivinelor ca să le faciliteaze accesul spre celelalte lumi, superioară și inferioară.

IMG_5111

Pentru a avea mai multă credibilitate la sosire, călătorul se împodobea cu bijuterii din porfir și turcoaze cu puteri magice, cel mai adesea coliere, la fel și eminențele care-l asistau.

IMG_5212

Porfir transparent ca lumina, turcoaz albastru strălucitor ca cerul și apa.

IMG_5077

Aceste călătorii aveau ca scop rearmonizarea celor trei lumi, văzute și nevăzute, pentru ca soarele să nu dispară, iar ploile să asigure belșugul recoltelor. Iar soarele, pământul, cerul, apa să reintre în armonia binefăcătoare.

Rebel fără cauză

Paris, 2016

Teama că va fi prea lesne înțeles, izvorâtă din rezervă și timiditate, îl împiedică să se exprime așa cum visează.

Încă nu se simte pregătit sau poate nu îndrăznește.

Mai întâi, o așteaptă pe fata visurilor sale, se îndrăgostește, rămâne cu ea pentru totdeauna.

Când traiul părea să intre pe un făgaș previzibil, Paul Klee își dă seama că forma în care lumea i se înfățișează e doar aparență deșartă si aspiră să ajungă la esența ei.

Așa că pornește la drum.

Abia după prima călătorie în Africa de nord, în Tunisia, are curajul să nu-i mai pese de reputație, să dea frâu liber impulsului și inspirației și să înfrunte, învățând, provocarea culorilor.

Mesajul de pe dosul ilustratei trimise sufletului său pereche, Nina Kandinky,

și desenul pe care l-a executat în carnețelul ei de schițe semnifică un nou început.

În încercările de până atunci, educația sa elvețiană strictă, bunele maniere îi impuneau barierele discreției.

Era o sfidare să vrei să ieși în evidență, doar cine nu avea nimic de pierdut își putea permite așa ceva.

Neconvențional, caricaturat ca un Buddha adorat de studenți, le spunea că singurul principiu demn de urmat e intuiția.

Avea adeseori musafiri la cină și găteau cu toții împreună. Prepară mâncăruri fără să urmeze nicio rețetă, cu ingredientele puse de-a valma, cum îi venea, dupa cum mânuia și paleta de culori.

Opera sa, definită ca abstractă, e redusă la semne și simboluri pentru că, limitând evenimentele la esență, năzuia să atingă o formă superioară de înțelegere.

A mers încă și mai departe, prin studiul unor tehnici de magie, și a ajuns la miracole.

S-a împrietenit cu zeii, de vreme ce a înfățisat-o pe una dintre protectoarele sale, Diana în persoană.

Când creează, toate gândurile și le preschimbă în imagini, mai mult sau mai puțin explicate în titlul tablourilor.

A petrecut o iarnă în Egipt, călătorie care i-a stârnit pofta de studii esoterice, prin toate enigmele rămase neelucidate de pe urma acestei civilizații.

Încercând să deslușească hieroglife, a reușit să se conecteze cu lumi preistorice, cu substanța primară a lumii.

Pe măsură ce timpul trece, introduce în pictura sa elemente din mozaicuri vechi, desene din paleolitic, pietre sacre, inscripții indescifrabile,

plante și viețuitoare din culturi primitive și orientale.

Pe mine m-a atras imaginea recurentă a peștilor plutind în spații acvatice misterioase care pot însemna o formă de comunicare desăvârșită, prin tăcere, dincolo de cuvinte, la nivel subliminal, dorită de cei care tânjesc spre înțelepciune.

Din câte am citit, tema peștilor a fost cea mai analizată din opera lui Paul Klee. Se presupune că fiind credincios, folosea același cod secret al creștinilor de la începuturi care, sub stăpânirea romană, persecutați în secolele 1-4, obișnuiau să se recunoască între ei cu ajutorul acestui simbol.

Conform scripturilor, după un pescuit providențial, Iisus le-a pregătit discipolilor o cină cu pește. Klee își trăia similar credința sub asuprirea nazistă și lansa, din disperare, mici semnale de recunoaștere prin mijlocirea artei.

Din cauza represiunii naziste, deranjată că simbolurile din opera sa puteau trimite spre o formă de rezistență care să influențeze societatea, a trebuit să se exileze, de fapt să se întoarcă acasă, în Elveția, considerat pe atunci locul unde nu se întâmpla nimic, departe de efervescența mondenă a relațiilor inspiratoare.

Lucrările pe care le-am fotografiat au fost reunite, în retrospectiva de la Centre Pompidou, din colecții particulare și muzee din afara Europei.

Multe dintre ele erau expuse pentru prima dată și câteva păreau să decodifice mesajele unor experiențe intense.

Muzică de drum :

Filosofia bunului gust

Langres, 2018

Au pornit din această urbe, ambițioși pe drumul cunoașterii, filosoful iluminist Denis Diderot, autorul primei Enciclopedii,

și fotograful Girault de Prangey, pasionat călător care a oferit lumii primele imagini din Orient la început de secol 19.

Tolănit pe culmea unui deal, lesne de parcurs, orășelul își desfășoară străzile sinuoase și cei patru kilometri de metereze ale castelului, pe care se intercalează șase turnuri și șapte porți majestuoase.

Între secolele 14 și 17, fortăreața a jucat un rol defensiv major. Astăzi, de pe promenada circulară poți cuprinde cu privirea întinderea vastă de unde izvorăsc Sena și Marna.

Secretul cel mai bine păstrat al ținutului este faimoasa brânză regională Langres,

fabricată după metode ancestrale pe o arie restrânsă, doar în două ferme din apropiere, care își împart piața mondială și dețin drepturi exclusive asupra procesului de fabricație.

De obicei, francezii servesc platoul cu brânzeturi la sfârșitul ospățului, dar acest sortiment de brânză eu îl prefer cât mai nefermentat, servit în uvertura cinei, acompaniat de o cupă de șampanie.

Reperele istorice sunt complexe pentru că așezarea s-a distins ca o notabilă cetate galo-romană, creștină în virtutea faptului că Sf.Didier a fost martirizat aici pentru a-și fi apărat cu fervoare credința, în secolul 3.

Dar nu e nevoie să știi foarte multe ca să admiri turnurile și porțile, restaurate și reabilitate de mai multe ori începând cu secolul 19.

Orașul vechi, deodată înviorat spre seară, monumental, cu palate și conace în stil renascentist din secolele 16-18 decorate cu nișe, destăinuie sentimentul profund religios al locuitorilor.

Urbanizarea medievală am constatat-o cu surprindere vrând să trec de pe o stradă pe alta.

Fiind o regiune ploioasă, au construit printre case niște, culoare strâmte acoperite prin care să te strecori, facând legătura între străzi.

Stada principală poartă numele cetățeanului său de onoare, iluministul Diderot.

Aici se află clădirile cu rol istoric: licee, școli, teatru, capele, printre care impozantul Colegiu al iezuiților pe care l-au absolvit toți cei care și-au dorit să ajungă departe.

Lui Diderot îi este dedicat un muzeu aflat într-un mic conac renovat recent, în stil minimalist contemporan, în apropiere de locul unde se presupune că s-ar fi aflat casa natală.

Light designul meșteșugit îmi stârnește reverii iluministe.

Am vizitat și muzeul municipal, nu foarte mare dar cu obiecte rafinate,

edificat pe un sit unde s-a descoperit un somptuos mozaic înfățișându-l pe Bachus. Un motiv în plus să mă las amețită de farmecul unor tablouri de mari maeștri expuse în secțiunea de pictură.

Catedrala de la 1150 domină o piațetă pătrată foarte armonioasă și aflu că este dedicată unui sfânt originar din Cappadochia, Saint-Mammes, care le predica sălbăticiunilor.

Când soldații lui Aurelian l-au găsit și au vrut să-l martirizeze, animalele l-au apărat.

Catedrala a primit de la Constantinopol relicvele sfântului, printre care și capul său, ceea ce creștinii consideră mai important în săvârșirea de miracole.

Tot aici se află și statuia unei călugărițe din oraș care, în 1641, a emigrat în Canada și a înființat la Montreal primul spital.

Am tras la Hostellerie du Cheval Blanc, un han istoric de la 1793 care, parțial, ocupă o fostă abație.

Unele camere, foste chilii monahale, păstrează arhitectura cu bolțile de origine, însă vestigiile abațiale se pot admira fără opreliști luând cina pe terasă. Ceremonialul primirii oaspeților la hotel, servirea cinei și a micului dejun prilejuiesc încântătoare farafâstâcuri.

Forever Young

Vicenza, 2016

Orgoliul aristocratic al vicentinilor putea fi satisfăcut doar dacă locuința lor era proiectată de un arhitect în vogă.

Palatele înșiruite pe bulevarde confirmă, surprinzător și intimidant, grandoarea și precizia discursului urban.

Întreg orașul este monument UNESCO și fiecare fragment decorativ poate fi punctul de plecare al unor întregi teorii istorice, filosofice, literare, artistice.

Am venit aici să fac cunoștință cu Andrea Palladio, arhitect italian de secol 16, maestrul clasicismului.

Traseul oficial Palladio cuprinde cele douăzeci și cinci de lucrări executate în perioada 1550-1580.

Nu-mi rămâne decât să parcurg principalele artere ca să privesc palatele în stil clasic la care precursorul starhitecților de azi a lucrat în cei treizeci de ani dedicați acestui loc.

Vicenza în care a descins el număra doar câteva impunătoare biserici de prin anii 1200-1300.

Pe la jumătatea anilor 1400, debutează o lungă etapă de reconstrucție a urbei, rămasă neschimbată până în prezent.

Pe masură ce peisajul s-a transformat, toți burghezii și-au dărâmat casele și, la întrecere unii cu alții, și-au comandat palate.

Fiecărei comenzi, Palladio i-a reintrepretat și individualizat cerințele, adaptându-se la nevoile și pretențiile clientului, dar atent să mențină în ansamblu unitatea stilului. Multe proiecte n-a mai apucat să le înfăptuiască personal, însă discipolii săi le-au respectat întocmai punând în practică fidel desenele maestrului.

Îmi place să intru în muzee de artă la prima oră, când nu e lume, așa că am început cu Palazzo Chiericati, palat orășenesc și vilă rezidențială realizată în 1550.

În spațiul unde funcționează, din 1855, pinacoteca, am întâlnit o doamnă care mi-a spus nestingherită povestea ei.  

Pe atunci, făcem poze fără intenția de a le arăta vreodată cuiva și nici nu mă străduiam prea mult să țin minte neapărat ceva. Acum mă bucur să pot identifica impresiile care s-au păstrat și parcă nu eu am ales imaginile pe care le-am fotografiat, ci ele m-au ales pe mine, cele care doreau ardent să fie împărtășite.

Muzeul civic este o poartă spre istorie, de la atestarea așezării ca municipiu roman în 49 î.Hr. Citadinii, cu gusturi temeinice în materie de artă, au prefigurat de la început o solidă tradiție culturală demonstrată, când ridic privirea, de fresce de la 1500 și decorații în relief.

Primul teatru acoperit din epoca modernă, Teatrul Olimpic, integrat în incinta vechiului castel din 1200 este ultima operă a lui Palladio, începută în 1580 și terminată, mai de voie, mai de nevoie, în 1885, când a trebuit să fie gata în regim de urgență pentru vizita principelui.

Așa că echipa a improvizat la repezeală decorul, folosind lemn, carton, stucatură, în jurul celor treisprezece rânduri de scaune care simulează ambianța sub cerul liber din teatrele clasice. Deși inițial cu titlu provizoriu, decorul a fost păstrat din superstiție, în virtutea faptului că premiera a avut un mare succes.

Amenajările imitând marmura, prevăzute pentru o singură seară, au supraviețuit miraculos bombardamentelor din al doilea război mondial și nu au fost puse niciodată în pericol de vreun incident.

Clădirea cu valoare de simbol este basilica pe care am vizitat-o la sfârșitul turului. Pe fundamentul vechilor fabrici comunale, în 1450 s-a început construcția ei, iar la finalizare au contribuit generații întregi de constructori. La etaj se aliniază coloane dorice și ionice, iar balustrada cu douăzeci și trei de statui surmontează terasa.

Sălile clădirii oferă spații pentru evenimente culturale internaționale. De pe terasă, zăresc turnul înalt de optzeci și doi de metri, început în secolul 12. Din păcate, târgul săptămânal, așa cum se organizează în orașele italiene, ocupase deja tot centrul ascunzând monumentele.

Loggia del Capitano am admirat-o de pe terasa basilicii care, de fapt, o și precedase cu douăzeci de ani. La origine, a fost construită ca sediu și locuință a reprezentantului Veneției. Cele patru coloane masive, ca și balconul, urmau să fie amplificate.

Întreaga lume a preluat din stilul său arcade, balconașe, coloane, unul dintre exemplele cele mai prestigioase fiind celebrissima Casă Albă.

Lectură de drum :

Andrea Palladio, I quattro libri dell’architettura