Categorie: expoziții

La dietă

Speyer, 2025

Să ne fălim cu discreta complicitate ce ne leagă, pe filieră transilvană, de acest vechi oraș imperial, cu turnuri semețe.

Ne apropiem de cel mai mare edificiu în stil romanic din lume, clasat în Patrimoniul Mondial UNESCO, primul dom pe care îl vizitez dintre cele trei în stil romanic păstrate în Germania.

Totul este la o dimensiune imperială, și toate explicațiile poartă ornamentul acestui calificativ, imperial, din 1294 încoace.

Cum e și firesc, aici s-au ținut peste cincizeci de diete ale Imperiului, dintre care ultima, în 1570, a influențat decisiv istoria Transilvaniei. Povestea începe mai demult, atunci când, loc de ședere preferat al împăraților, burgul devine, din secolul 4, sediu de episcopie.

Sfântul Imperiu Roman, ctitorie a lui Otto I, întins pe suprafața de azi a uniunii europene, impusese adoptarea unanimă a unei singure religii, Catolicismul, astfel încât, atunci când în anumite landuri din Germania s-au manifestat germeni suveraniști, puterea a sărit ca arsă și a pus mâna pe edict, în 1521, la Worms, aproape de Speyer, ca să-i scoată în afara legii pe Martin Luther și acoliți.

Oficialitățile bisericești de la Speyer aveau ca misiune organizarea unor diete, dintre care cea din 1526 a susținut cu tărie ca landurile să fie independente și să-și aleagă singure religia la care vor să adere, în dezacord cu edictul de la Worms, deschizând timid ușa pe care s-a strecurat Reforma.

Inițiativa a fost retezată trei ani mai târziu, în 1529, când autoritățile imperiale le-au retras acest drept, aducându-i pe rebeli pe făgașul Edictului de la Worms, declanșând vânătoarea de vrăjitoare.

Susținătorii lui Martin Luther nu s-au lăsat și au scris o petiție în care protestau la decizia imperială, avânt ca efect căpătarea denumirii de protestanți.

Această tacticoasă hârjoneală religioasă urma să manifeste o influență irevocabilă în Transilvania, unde slăbirea autorității catolice centrale după isprava de la Mohacs în 1526 a permis ideilor luterane, calvine și unitariene să se răspândească nestingherite printre sași și maghiari,

în lipsa unei autorități imperiale severe care să le strunească, întrucât suzeranul otoman era interesat doar de tribut, nu și de îngrădirea religiei creștine. Transilvania se remarcă printr-o autonomie religioasă promovată doar incipient în statele germane.

În timp ce, în Sfântul Imperiu Roman, Dieta de la Speyer recunoștea, în 1526, doar libertatea principiului  ca un stat să-și aleagă religia, Transilvania a împins inițiativa de emancipare mult mai departe, într-un prim semnal de respect al drepturilor omului.

Dieta de la Turda, sub patronajul lui Ioan II Sigismund Zapolya, principele Transilvaniei, a promulgat în 1568 un decret prin care a fost proclamată libertatea conștiinței și a toleranței religioase individuale pentru toți locuitorii Transilvaniei, primul tratat de acest fel din istoria Europei moderne.

Transilvania a legalizat, treptat, patru confesiuni oficiale: Catolicismul, Luteranismul, Calvinismul și Unitarianismul. Românii de confesiune ortodoxă, deși majoritari, erau recunoscuți doar cu jumătate de gură.

Puțin mai târziu, în 1570, se ratifică la Speyer tratatul de reglare a conflictului de succesiune în Ungaria între împăratul germanic Maximilian II și principele maghiar Ioan II Sigismund Zapolya, principalul eveniment din acest oraș care influențează direct Transilvania.

Acum și aici, Ioan II Sigismund renunță la titlul de rege al Ungariei și acceptă să-l primească doar pe cel de principe al Transilvaniei, bun și-acela, și al teritoriilor asociate, învecinate, o zonă-tampon fără limită concretă, care, estimau analiștii, va evolua conform frontierelor mereu schimbătoare între Austria și Imperiul Otoman, cine știe ce le mai trece prin cap turcilor.

Maximilian e recunoscut drept sigurul rege legitim al Ungariei, iar principatul transilvan e atașat regatului ungar, divizat politic în trei componente dinastia Habsburg, Imperiul Otoman, Transilvania.

Catedrala imperială, edificată în stil romanic cu patru turnuri și două domuri de către Conrad II în 1030, remaniată la sfârșitul secolului 11, când orașul dobândește o importanță majoră, a fost reconstruită la sfârșitul secolului 19 și este închinată Maicii Domnului și Sfântului Ștefan.

În nava lungă de o sută treizeci și trei de metri, coloanele lipite de stâlpii de susținere sunt decorate la jumătate de capiteluri sculptate. Sobrietatea părților laterale e accentuată de înălțimea stâlpilor.

Din absența ornamentelor izvorăște acea inconfundabilă seriozitate pe care o percep, cu smerenie, doar în Germania, de care mi se face dor adeseori, armonie și echilibru de negăsit în proporție atât de covârșitoare.

În capela sfântului sacrament admir două basoreliefuri din secolul 15.

Amplasata la etaj, sala imperială adăpostește nouă fresce monumentale de Schraudolph, cu scene din viața Sfântului Bernard și a Sfântului Ștefan.

Cripta cea mai mare și mai bine păstrată din Germania, cu bolți și coloane cu capiteluri, adăpostește rămășițele a patru împărați și patru regi. Aici se află partea cea mai sacră din istoria orașului și a țării, despre care s-au scris cărți întregi.

Cu tot statutul său imperial, orașul a fost făcut praf în 1689 de armata lui Ludovic 14 în războiul de succesiune palatin.

În 1797, orașul trece în mâinile Franței, dar nu rezistă prea mult în acest concubinaj, așteptând momentul să se alăture regatului bavarez, care va deschide neîntârziat sedii administrative, arhive, bibliotecă.

În părculețul de lângă catedrală se întindea odinioară claustrul. Lângă catedrală, o biserică protestantă a fost ridicată după prăpădul făcut de soldații lui Ludovic 14.

Pentru că nu mai aveau bani de marmură, locuitorii s-au mulțumit să o construiască din lemn. E mai frumoasă așa.

De binefacerile dietei a putut să se bucure și omul de pe stradă. Vedem pe esplanada din fața catedralei un mare vas din piatră care, la fiecare eveniment religios, era umplut cu vin, ca trecătorii să se poată servi pe săturate. Să tot ții dietă !  

La vremuri noi, tot noi

Château de Breteuil, 2025

M-a fascinat destinul acestei mari familii din apropiere de Paris, care a participat activ secole de-a rândul la tumultul istoriilor care definesc Franța de astăzi.

Mai precis din 1580, an care a marcat începutul construcției castelului de Breteuil, deschis turiștilor încă din 1969, pe care îl vizitez într-un moment propice, în august, când natura e desfășurată cu tot farmecul ei.

Înainte de a fi rebotezat, în 1817, Château de Breteuil, proprietatea era cunoscută sub numele de Bevilliers, veche seniorie menționată încă din secolul 12.

În ciuda multor șantiere de reamenajare, edificiul nu e prea diferit de cel construit în secolul 16, în stil Ludovic 13, din cărămidă și piatră, cu amplul corp de clădire principal amplasat în mijlocul parcului, încadrat de două aripi mai scunde adăugate în secolul 18, executate din același material.

Pe lateral, două pavilioane delimitau odinioară o curte închisă, apărată de șanțuri cu apă. În 1817, dl.de Breteuil, prefect și nobil francez, seacă șanțurile și le transformă în curte de onoare.

La sfârșitul secolului 19, marchizul de Breteuil, domn din înalta societate, om de lume care i-a inspirat lui Marcel Proust personajul mondenului marchiz de Bréauté, mai construiește două aripi în unchi drept, și comandă grădini à la française.

Rămas nelocuit o lungă perioadă în secolul 20, castelul și-a regăsit strălucirea după renovarea întreprinsă de marchizul Henri-François de Breteuil începând cu 1967.

Familia Le Tonnelier de Breteuil, alcătuită din diplomați și înalți funcționari locuiește aici din 1712, înconjurată de mobilierul original impecabil păstrat.

Cum a reușit castelul să supraviețuiască înfruntând reforme și răsturnări istorice din 1580 până azi, printre care evenimentul cel mai zguduitor din istoria Franței, revoluția din 1789, l-a lăsat neatins ?

Răspunsul mi l-a oferit o doamnă ghid, dintre cei care furnizau explicații spontan în săli.

Proprietarii de la 1789, de formație juridică, aveau relații în echipa revoluționară însărcinată cu redactarea noului set de legi, și, prin lobby, au reușit să strecoare o clauză care prevedea că minorii aveau dreptul de a-și păstra proprietățile neconfiscate de revoluție.

Cât ai clipi, domeniul a fost trecut pe numele copilului care avea opt ani, iar seniorul, care se purtase frumos cu sătenii în trecut, a beneficiat în continuare de rarele privilegii tolerate de noua orânduire politică, printre care, deloc de neglijat, cel de a nu i se tăia capul la ghilotină. 

Și nu numai că proprietatea a fost salvată, dar, chiar în anii cei mai năpraznici ai revoluției, între 1783-85, marchiza Geneviève de Breteuil a reușit să constituie o bibliotecă impresionantă,

încăpere unde azi îl întâlnim și pe Charles de Breteuil, consilier al lui Louis 18 în politica externă, care a urcat pe tronul strămoșilor săi în 1814 la căderea lui Napoleon, și, care, fapt lăudabil, a reunit în jurul său aceeași familie de Breteuil care, generații întregi, îi slujise cu devotament înaintașii.

O anecdotă se leagă de numele regelui Louis dix-huit, oaspete nelipsit al castelului. Acestuia îi plăceau atât de mult stridiile, încât putea mânca zeci de stridii pe zi, astfel că apropiații îl porecliseră Louis dix-huîtres. Bietul rege nu avea prea multe plăceri, pentru că suferea de un handicap și era țintuit într-un fotoliu cu rotile confecționat din acaju masiv, care a fost lăsat familiei de Breteuil în 1824 la dispariția regelui.

Mulți alți musafiri de rang înalt s-au perindat în aceste încăperi. În 1881, fumoarul găzduiește o întâlnire tripartită secretă patronată de amfitrion, cel de-al optulea marchiz de Breteuil, între prințul de Galles, fiu al reginei Victoria, viitor Eduard 7, și nemuritorul Gambetta însuși.

Aici s-au pus bazele Antantei, înțelegerea franco-britanică încă în vigoare. Legăturile familiei de Breteuil cu familia regală engleză s-au strâns și prin somptuosul dineu oferit în onoarea regelui Eduard 7 în 1905.

Dar sa admirăm comoara familiei, faimoasa măsuță de Teschen incrustată de pietre semiprețioase, geme și lemn pietrificat, iat-o pusă în valoare prin jocuri de lumină, să nu ne facem iluzii, originalul a fost vândut Luvrului în 2015.

Creată de bijutierul Neuber, a fost oferită de prințul elector de Saxe lui Louis-Auguste de Breteuil, pe atunci ambasador la Viena, în semn de recunoștință pentru medierea tratatului de la Teschen din 1779, care a pus capăt unui grav conflict regional între austro-ungari și prusaci.

Printre celebritățile familiei, se remarcă Gabrielle Emilie de Breteuil căsătorită du Chatelet, prima femeie om de știință recunoscută în Franța, matematiciană și astrofiziciană,

care a întreținut timp de cincisprezece ani o legătură amoroasă cu Voltaire.

Textul ei intitulat Discurs despre fericire (1747) e încă studiat în liceele cu profil filologic din Franța. Voi căuta eseul, mai ales că recent am vizitat și castelul lui Voltaire, toate la timpul lor.

Să cunoaștem un alt membru al familiei, Louis-Auguste de Breteuil, ambasador și ministru, șeful poliției regale sub Louis 16, pe care îl întâlnim în biroul de la etaj, unde evocarea amintirilor de familie e nuanțata cu personaje de ceară scenografiate în episoade istorice.

Îl surprindem pe rege, încadrat de gazdă și de Maria-Antoineta, semnând arestarea cardinalului de Rohan, implicat într-o dubioasă afacere cu un colier de diamante, fapt descris în romanul lui Al.Dumas, Colierul reginei.

Cardinalul de Rohan, înalt prelat de la curte, e convins de o damă din înalta societate, contesa de la Motte, să intermedieze în mod confidențial, la fereală de ochii supușilor, cumpărarea unui colier pentru regina Maria-Antoaneta, reputată pentru cheltuielile ei nesocotite.

Cardinalul, de bună credință și în afara oricărei bănuieli, merge la bijutier, ridică prețioasa bijuterie și, conform înțelegerii, i-o încredințează contesei ca să i-o ducă pe furiș reginei.

Doar că Maria-Antoaneta habar nu avea de această inițiativă, deși i se făcuse deja o ofertă de a cumpăra colierul, refuzată din cauza prețului astronomic. Contesa mijlocitoare preia bijuteria și se face nevăzută.

Prin urmare, marchizul de Breteuil, șeful poliției regale și stăpânul acestui castel, e obligat să-l aresteze pe naivul cardinal de Rohan, târât în această nelegiurire din cauza probității sale fără cusur.

Camera de lac, care a primit numeroși oaspeți de marcă printre care regina Amelia a Portugaliei și prințul Vladimir al Rusiei, imortalizează sejurul lui Marcel Proust,

retras în căutarea timpului pierdut pe această proprietate liniștită ca să poată scrie, pentru că, detaliu deloc neglijabil, pe domeniu fuseseră recent instalate, în premieră în regiunea pariziană,

încălzire centrală, apă curentă, telefon, electricitate, datorită averii moștenite de soția marchizului de Breteuil, o bogată new-yorkeză.

Parcul de șaptezeci și cinci de hectare se întinde pe un platou ce domină valea traversată de râul Chevreuse și oferă peisaje surprinzătoare din multe puncte de vedere.

Grădini à la française create după conceptul lui Le Nôtre, un iaz, un porumbar din secolul 16, statui, padurice.

Grădina prinților își schimbă culorile după sezon, când înfloresc cireșii japonezi, trandafirii sau macii. Un labirint de boscheți a fost desenat pe una din terase.

Mai jos, două heleștee asigură un cadru romantic și sălbatic, menținut neamenajat.

La sfârșitul parcursului, constat că m-au atras mai mult întâmpările povestite decât obiectele, citind panourile explicative și ascultându-i pe supraveghetorii de sală care, din proprie inițiativă, le dezvăluiau vizitatorilor mici secrete de alcov,

și m-am întrebat dacă, la poziția și conexiunile lor în lumea vertiginoasă a intereselor și a puterii, acei oameni au oare prieteni adevărați ?

Întoarcerea din rai

Japonia, 2026

Încerc de mai bine de două luni să-mi aștern impresiile despre Japonia, dar, încă sub influența stilului extrem-oriental, sentimentele nu ies prea ușor la iveală.

În acest răstimp, am întâlnit pe stradă o carte și am văzut la cinema un film care se petrece la Kyoto și un altul care se petrece la Tokyo.

,,Iartă-mă că m-am îndrăgostit de tine”, suna o replică din primul film, care, instantaneu, îmi deschide înțelesurile cărții, unde emoțiile sunt eliberate cu infinită reticență, ca să nu zădărnicească armonia interioară a cititorului, să nu-l tulbure decât într-o măsură cuviincioasă.

Cartea se numește Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, iar filmele Sous le ciel de Kyoto și A brand new landscape, despre arhitectură și pudoarea sentimentelor, de o rară frumusețe a imaginii și ideilor.

Până acum citisem, din literatura japoneză, doar Haruki Murakami, care și-a scris majoritatea cărților în insulele grecești, străduindu-se să-și facă opera cât mai global vandabilă, pe înțelesul întregii lumi, așadar deloc caracteristică pentru stilul japonez.

Însă autorul întâlnit acum se dovedește complet diferit, aproape de neînțeles dacă nu aș fi călătorit în Japonia.

Nu e o carte banală, în 1950 a fost laureata premiului literar Akutagawa, cel mai prestigios din Japonia. Era exact ce căutam ca să-mi întregesc experiența de două săptămâni prin Tokio, Kyoto, Nara, Nagasaki.

Pușca de vânătoare, istoria unei legături între un bărbat căsătorit și o femeie divorțată de timpuriu, este compusă din trei scrisori trimise de trei femei diferite,

adresate bărbatului pe care ele, ca și autorul cărții, destinatarul final care a așternut pe hârtie povestea,

îl individualizează printr-o pușcă de vânătoare, simbol al masculinității în acea Japonie a anilor 50, când vânătoarea era considerată un sport sănătos și viril, care trebuia încurajat.

Autorul, colaborator al unei revistei cinegetice, a primit într-o bună zi o scrisoare de neignorat, cu aspect, spune el, prea elegant, pe care modesta sa cutie poștală era nedemnă de a o primi.

Necunoscutul expeditor a exprimat cu delicatețe cererea ca autorul să citească scrisorile primite de el de la cele trei femei care i-au marcat viața.

Cele trei capitole scrise la persoana întâi povestesc zbuciumata sa aventură, pe cât de concentrat, pe atât de provocator.

Romanul începe cu scrisoarea fiicei care. imediat după moartea mamei, îi citește jurnalul și află de viața ei secretă.

Urmează cea a soției legitime care îi explică de ce îl părăsește și ultima, cea a amantei, care își pune capăt zilelor. La intersecția gândurilor lor, omul singuratic care le-a marcat viața și pușca lui de vânătoare,

un bărbat care n-a cunoscut niciodată singurătatea, n-a fost prada ei nemiloasă, sigur de el și de tot ce întreprinde, care, într-un anume fel, încearcă să atragă compasiunea cititorului, în mod inutil pentru că, atunci când inițiezi astfel de situații, nu te aștepți să ai viață ușoară.

În Japonia, peste tot unde am explorat orașe sau peisaje, natura își schimba culorile de mai multe ori pe zi, iar luminozitatea dozată de plutirea norilor pe cer cred că influențează modalitatea, pe care occidentalii ar socoti-o medievală, de a exprima sentimente.

Scuzându-se că-i tulbură gândurile, soția îi prezintă cererea de divorț cu eleganță, să nu-l rănească, atitudine consternantă pentru o femeie occidentală.

Mai mult, atunci când i-a comunicat amantei, într-un murmur, că știa de relația lor, a avut grijă să părăsească încăperea cu o grație perfectă, studiată, atitudine mai grăitoare decât orice reproșuri.

Reproșul cel mai mișcător exprimat de soție e greu de conștientizat, e doar o fină percepție, faptul de a nu o fi privit niciodată așa cum văzuse, cândva, privirea unui bărbat necunoscut dintr-o fotografie. A lipsit-o de atenția care ar fi valorat mai mult decât orice cuvânt.

Când nu se uita la ea cu milă, o scruta cu dezaprobare, împuținând momentele de intimitate, retrăgându-se în biroul lui să studieze vechi obiecte decorative, locul visat pentru cineva care tânjește după liniște.

Comparându-se tot timpul cu amanta, soția își reproșa că nu stăpânea arta de a ține în mână o ceașcă de cafea, de a discuta literatură, de a gusta muzica.

Cei doi nu erau nici cuplu, nici familie, cuvânt care deține o încărcătură de tandrețe, de soliditate și coeziune, erau doar doi străini care-și țineau uneori de urât.

Scrisoarea amantei m-a surprins prin cât de puțin conta acea relație pentru ea, mărturisind cum își ținea secret adevăratul eu, pentru că i s-ar fi părut lipsit de modestie și de delicatețe de a și-l dezvălui în fața unui bărbat care nu era soțul ei.

Statutul de amant, se pare, nu i-a solicitat partenerei o implicare plenară, sufletul doar soțul i-l cunoștea cu adevărat, unui străin i-a dezvăluit doar strictul necesar într-o astfel de relație. În schimb, ea era singura care avea dreptul de a-i cunoaște privirea tristă și vulnerabilă.

Așa am parcurs câteva orașe din Japonia, observându-i și încercând să-i înțeleg pe japonezi. De atunci, îi caut în cărți și filme.  

La prima vedere

Belgrad, 2025

Încep prima descindere turistică la Belgrad cu vizita pieței centrale, cea mai veche parte a orașului, de unde pornesc toate traseele.

Capitala unui mic imperiu, cel iugoslav, acum doar a Serbiei, în Belgrad intuiesc cu ușurință o demnitate și o dezinvoltură specifică celor siguri de ei, pe lângă faptul că toți oamenii sunt frumoși, femeile grațioase, cochete, iar bărbații chipeși.

Spațiul aerisit și elegant al Pieței Republicii, rebotezată recent Piața Libertății, e locul unde belgrădenii își dau întâlnire, se distrează, sărbătoresc victorii sportive și revelioane.

Autoritățile au făcut mai multe tentative să o modernizeze, să o scoată din timpul ei, însă toate noile proiecte au stârnit controverse și reacții negative din partea belgrădenilor, iar piața a rămas cum a fost, amintind că aici au avut loc cele mai răsunătoare proteste împotriva regimului Milosevic în anii 90. Calea de urmat a fost decisă în acest perimetru, iar amintirea ei se dorește perenă.

În perioada romană, urbea împrejmuită cu ziduri își marca accesul cu o poartă în bună regulă.

În 1722, pe locul amplasării ei, austriecii au ridicat o alta poartă, numind-o după ducele Karl Alexander Wurttenberg, guvernatorul Serbiei, succedată la scurt timp de Poarta Istanbulului, în sens figurat, după guvernarea stambuliotă, dar și în sens propriu, pentru că din acest punct pornea drumul spre capitala noii stăpâniri.

Tot aici, în ultima etapă a guvernării otomane, capetele rebelilor executați erau expuse în poartă ca să le treacă cheful și altora să le calce pe urme.

Când, finalmente, turcii au părăsit orașul în 1867, una din primele măsuri luate de guvernul sârb a fost distrugerea porții, eliberând în jurul ei spațiul larg în care ne aflăm azi.

Pe o latură a pieței, Teatrul Național e cel mai vechi edificiu din jur. Demolarea Porții Istanbulului a furnizat atât spațiul, cât și piatra pentru temelia lui.

Întregul demers a fost patronat de prințul Mihailo, un mare iubitor de teatru, care a așezat cu mâna lui prima cărămidă în fundație cu doar șase zile înainte de dramaticul său sfârșit. Un an și o lună mai târziu, în 69, teatrul proiectat de Aleksandar Bugarski își deschidea stagiunea, în semn de omagiu, cu o piesă despre viața prințului.

Acea seară a fost și scena unei alte premiere, la fel de mult așteptate, când belgrădenii au beneficiat pentru prima data de avantajele iluminatului public cu gaz. Fațada, concepută după modelul Scalei din Milano, a fost distrusă de austrieci în timpul primului război mondial și reconstruită în 1922, iar cele trei scene sunt împărțite între teatru, balet, operă.

Pe celelalte laturi, edificii ilustrative ale arhitecturii socialiste din anii 50 mărginesc spațiul al cărui reper principal, cel mai popular loc de întâlnire din capitală, e cunoscut sub denumirea ,,la coada calului’’, cu numele protagonistului trecut pe plan secundar.

Statuia ecvestră a prințului Mihailo Obrenovic care a domnit între 1839 și 1868 și a fost preamărit în calitatea sa de eliberator al serbiei de sub jugul turcesc, a rămas până azi prima și singurul monument ecvestru din belgrad. prințul arată cu determinare spre sud, spre ținuturile aflate sub dominația otomană pe vremea sa, așteptând să fie eliberate.

Ca urmare a tragicei sale morți, urmașii i-au exploatat popularitatea spre folosul dinastiei domnitoare.

La baza statuii, executate în 1882 de Enrico Pazzi, imagini în relief arată cele 6 fortărețe sârbești unde turcii au fost învinși în 1862 și 1867.

Prințul stă cu spatele la cea mai frumoasă clădire, Muzeul Național, unde am petrecut o după-amiază întreagă și dimineața următoare.

Cel mai important muzeu din Serbia a fost proiectat inițial ca bancă de credit ipotecar, în 1903, de un cuplu de arhitecți celebri din Belgrad, pe locul istoricei cafenelei Dardaneli, provocând mare tristețe clientelei de artiști și scriitori.

Vibrațiile artistice ale locului n-au îngăduit ca edificiul să aibă destinația prevăzută și l-au deviat tot spre o finalitate culturală.

Deși înființat încă din 1844, muzeul a fost instalat aici abia în 1951, după reparațiile necesare în urma celui de al doilea război mondial.

După ce a fost ținut închis ani în șir, a fost redeschis în 2018. În colecțiile sale am regăsit multe și nebănuite indicii din capitole de istorie și artă pe cale le avem în comun cu bunii noștri vecini.

Te-aș iubi, dar nu știu vorba

Kazanlâk, 2025

Pe ascuns, deșurubam cu fereală capacele flaconașelor din lemn pictat și mă străduiam să redobândesc o cât de ștearsă mireasmă în fiola demult terminată.

Ani de zile a păstrat mama pe un colț de raft din bibliotecă, aidoma unor relicve ale cochetăriei, micile recipiente în care se comercializa peste graniță, prin Ruse, parfumul de la bulgari. De atunci, încă dinainte să-mi imaginez că oamenii pot călători, am năzuit să ajung în locul de unde proveneau flaconașele, aspirație întreținută de misticismul Dunării care, doar ea, mă despărțea și mă apropia de Bulgaria.

Am trecut de Ruse, am traversat pe drumuri lăturalnice pustii unde natura e fără egal, mai întâi câmpia spre Sveștari, apoi munții Rodope de la est până în Valea Rozelor. La Kazanlâk, capitala trandafirului, pe lângă alte atracții istorice, am vizitat și muzeul legendarei flori care îmi înfiripase în copilărie dorința de a ajunge în locul de unde fusese adus acel parfum.

Aici am aflat că, în Europa, trandafirii au fost pomeniți prima dată în Iliada și Odiseea, alte repere ale copilăriei. Numele florii vine de la frumoasa Rosalia care a nesocotit obligația de a sluji, ca fecioară, în templul lui Artemis, motiv pentru care răzbunătoarea zeiță a vânătorii și neprihănirii a preschimbat-o într-un tufiș înmiresmat cu flori albe, roz, roșii, apărate de spini, pe care poeții s-au întrecut să-l cânte.

Simbol al opulenței în Imperiul Roman, Împăratului Nero i s-a dus vestea că ar fi comandat pentru o petrecere o nemaivăzută cantitate de trandafiri din Egipt ca să-și desfete invitații cu o ploaie de petale.

Rosa damascena originară de pe valea râului Shiraz din Persia a ajuns în valea Kazanlâk prin Siria și Adrianopol, apoi s-a răspândit în toată aria ocupată la momentul respectiv de Imperiul Otoman, pesemne că și în Moldova tot pe filieră turcească a ajuns.

Dincolo de legende, originea botanică a trandafirului coboară la vechiul și etern verdele trandafir arborescent din pădurile pline de umezeală ale provinciilor izolate din China și India.

În secolele 12-13, trandafirii de soiuri uleioase debarcă, din Orientul Mijlociu, și în Europa. În 1270, în timpul cruciadelor, contele Breuer alege, dintre toate, faimoasa Rosa Damascena din regiunea Damascului.

Se constată că trandafirului îi priește deosebit de bine în văile sub-balcanice din Bulgaria, pe versanții sudici ai munților și, în scurt timp, creează renumele acestei regiuni drept vale a trandafirilor. Climatul favorabil cu ierni blânde și primăveri îndelungi cu ploi ușoare, cu multă umiditate și dimineți împrospătate de rouă, îi tihnește trandafirului care mustește de seva cu parfum unic în lume.

Din acele vremuri, s-au păstrat două documente, o ordonanță a sultanului Murad III (1574-95), prin care îi poruncește grădinarului șef din Adrianopol ca trandafirii din grădina de acolo să fie trimiși în grădinile vechiului palat din Istanbul. O altă atestare documentară se găsește în notele de călătorie ale faimosului globe-trotter Hagi Khalif, unde subliniază că, în 1650, apa de trandafiri avea mare căutare în trepidantul târg din Adrianopol.

Prima esență bulgărească de trandafiri se ivește pe piața europeană la sfârșitul secolului 17, în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale industriei de parfumerie.

La început, o industrie artizanală cu mici ateliere presupunea un proces de fabricație la îndemâna oricărui gospodar mai destoinic, prin distilare cu ajutorul unui cazan de aramă sau alambic cu capacitate de 80-100 de litri, într-un proces repetat care durează două-trei ore, în urma căruia se obțineau picăturile galben-vernil ale uleiului esențial de trandafir.

Abia la început de secol 19, industria s-a dezvoltat pe scară largă, cu elanul medaliilor decernate la concursurile, expozițiile și târgurile de profil internațional, unde uleiul bulgăresc de trandafir se bucura de aprecieri la nivel înalt.

În 1893, la târgul internațional de la Chicago,compania producătorului Shipkov a prezentat publicului cincizeci și unul de sortimente de esență de trandafir bulgaresc, aranjate frumos într-o casetă meșteșugită din lemn de nuc din Kazanlâk, ale cărei părți laterale erau sculptate în formă de trandafir și acoperite delicat cu foiță de aur.

Prețul ridicat al produsului se explică nu doar prin calitatea trandafirilor de aici, dar și prin cantitatea de materie primă și efortul depus. Pentru un litru de esență, e nevoie de trei-cinci mii de flori de trandafir, culese cu grijă numai în zori de la cinci până la nouă, înainte ca soarele să se ridice prea sus pe cer și să se evapore jumătate din ulei.

Sezonul de recoltare se întinde pe parcursul unei luni întregi, între mai și iunie, iar din reziduurile de apă și petale se fabrică produse pentru industria farmaceutică, arome pentru cea alimentară, gemuri, lichior.

În ciuda termenului folosit, uleiul nu e întotdeauna lichid. La douăzeci de grade celsius, valorosul produs se cristalizează, de aceea e păstrat în canistre sigilate fiecare cu un model unic dintr-o ceară specială, la zece grade celsius, într-o subterană din Sofia, în condiții de securitate datorate atât valorii sale, cât și pericolului de a-i fi sustrasă rețeta.

Toate acestea le vedem și le aflăm la muzeul trandafirului ce deține o amplă colecție de obiecte privind istoria culturii sale în Bulgaria, instrumente din procesul de elaborare, unelte, vase de transport și înmagazinare.

Într-una din săli, văd replica unui depozit de ulei și al primului laborator chimic bulgar înființat în 1907 la Kazanlâk de Hristo Yaramov, dedicat testării produselor derivate din trandafiri, care analizează uleiul, esențele, apa de trandafir, menit a elibera certificate de puritate ale uleiului pentru export.

Fotografii unice din procesul de productie ilustrează înmiresmata epopee a trandafirului, de care iau aminte, în răsfățul aromelor din muzeu și din grădina sa. E cel mai potrivit moment al anului pentru această incursiune.

De la preaplinul magazin din holul muzeului, îmi fac rezerve din irezistibila mireasmă, până la următoarea călătorie în Bulgaria.

Muzică de drum:

Ce le țin ca sfânt odor

Tbilisi, 2024 

Prima dimineață a șederii la Tbilisi am consacrat-o integral Muzeului Național, a cărui principală secțiune o reprezintă galeria ce adăpostește tezaurul precreștin de aur și argint. Am abordat comoara păstrată și apărată aici de trei milenii cu o delectare ce mi-a fost rasplatită.

Spre deosebire de alte colecții de obiecte prețioase ori bijuterii pe care le văzusem pe alte ținuturi, tezaurul georgian deține o încărcătură istorică și spirituală intensă, pe lângă cea estetică.

Vitrinele sunt împărțite în trei secțiuni, Trialeti sau cultura tumulușilor din mileniul 3-2 î.Hr., Colchida cea bogată în aur din secolele 4-3 î.Hr., și Kartli-Iveria, din secolele 3 î.Hr până în secolul 4 AD. Minele de aur și-au început activitatea în mileniul 4 î.Hr. și, încă din mileniul 3 î.Hr., pe platoul Trialeti se produceau mici broșe, diademe, medalioane, vase.

Pe când grecii preferau ornamentele în filigran, iar persanii incrustațiile, georgienii aplică metoda prin granulare, cu mici bulgărași care creează textura metalului. Și ei împodobesc bijuteriile cu pietre semiprețioase, mai cu seamă din cornelianul care se găsește la tot pasul în Georgia.

Un leușor de aur cu o coamă bine meșteșugită, datând din 2600-2300 î.Hr., se numără printre cele mai remarcabile piese din întreaga colecție.

Mai târziu, au fost prelucrate un sceptru regal, o cupă de argint cu o friză de ritualuri religioase și de vânătoare

și un bol de aur din 1800 î.hr. bătut cu nestemate.

Admir o cochilie de scoică inscripționată cu o imagine reprezentând templul soarelui, din timpurile păgâne, în secolele 3-4 î.Hr.,

un penar garnisit cu tot necesarul pentru scris din secolul 4 î.Hr.

pe capacul căruia se înfățișează cele nouă muze, cu inscripție greacă,

chiar de capac având prinsă calimara.

De aur, firește.

Pe urmă s-au scurs o mie de ani fără să se mai lucreze metale prețioase până a apărut cultura Colchidei dezvoltată în vestul georgian. Arheologii au descoperit o diademă din secolul 5 î.Hr. din care cerbul filigranat, cel mai timpuriu exemplu al decupării în aur, reprezintă singura piesă păstrată fără cusur de la aurarii colchidieni.

Tot de la ei ne uimesc delicatele coliere granulate, printre care unul cu treizeci și una de țestoase, simbolul oriental al longevității,

cu ochișorii lucrați prin metoda granulării și a filigranului,

cu încrustații de pietre opace.

Un alt colier înșiruie medalioane decorate cu o svastică, simbol de belșug,

alături de un medalion emailat, cel mai vechi din Georgia.

Admirăm și podoabe mai obișnuite, cercei rotunzi, brățări de aur cu mărgele de cornelian, inele, monezi.

Apoi, în secolul 5 î.Hr., bijuterii din Iveria care includ boluri de argint, catarămi, inele, medalioane, dintre care s-a păstrat un căluț unic în Georgia,

dar și un pectoral încrustat din vremea când Egiptul era integrat ca satrapie la perși.

Din mijlocul secolului 4 î.Hr., meșteșugul colchidian de a prelucra aurul s-a schimbat, cu stiluri inovative de brățări și inele, iar coronițele au înlocuit diademele.

În ce context s-au făurit aceste minunății ne spune îndelungata istorie a Georgiei, care coboară în adâncul timpurilor până la arca lui Noe, care s-a răsturnat pe muntele Ararat, în vechea Armenie, al cărui strănepot a ajuns până la poalele Caucazului și a întemeiat un nou regat.

Rămășițe umane de acum două sute de mii de ani au fost descoperite pe teritoriul Georgiei cu tot setul de unelte indispensabile din paleolitic. În mileniul 3 î.Hr., cultura transcaucaziană timpurie s-a răspândit în Iran și actuala Turcie, ducând cu ea tradiția pacifistă a culturii viței de vie.

În mileniul 2 î.Hr. se înregistrau triburi pe malul Marii Negre, acolo unde, în secolele 14-13 î.Hr., legenda îi consemnează pe Medeea și tatăl ei, regele Aectes. Triburile s-au unificat în secolele 12 și în secolul 9 î.Hr., și au ridicat pretenția achitării unui bir de către asirieni.

Abia în secolul 6 au apărut și grecii, comerțăluind pe țărmurile Mării Negre, cum le stă în fire. Cea mai veche atestare documentară a Georgiei a înfăptuit-o Xenofon, în drumul său dinspre Persia, la sfârșitul secolului 5 î.Hr., spre estul Georgiei.

Statul Kartli/Iveria a fost fondat de unul din generalii lui Alexandru Macedon în secolul 1 î.Hr., iar provincia condusă de Mitridate 4, rege al Pontusului, a fost aliată a Romei până la un moment dat când domnitorul s-a săturat de Roma și a înșfăcat Colchis.

Doar că romanii s-au înfuriat și au recâștigat cetatea, păstrând-o, ca satelit, până în 298, când au cedat-o Persiei.

În 337 AD, Mirian, urmându-și soția, Nana, a fost convertit la creștinism de către Nino, o sclavă din Capadoccia și, astfel, Georgia a devenit al treilea stat creștin din lume, după Armenia și Ethiopia.

Odată cu începerea acestei epoci, un alt soi de tezaur, mai ascuns și misterios, vom avea de contemplat.

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?  

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor?  Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.

In Gold We Trust

Paris, 2025

Luxul nu se demodează niciodată, ne confirmă creatorii Dolce&Gabbana în stilul iconoclast care-i definește.

Muzeificarea creatorilor (sicilian și milanez) invitați la Grand Palais în 2025 cu o expoziție grandioasă m-a fascinat prin amenajarea secțiunilor dominate de expresia populară preschimbată în artă,

prin care autorii își declară atașamentul față de obârșia lor.

Dintre temele scenografiate somptuos pe fond muzical și ecleraj impresionante, cea religioasă mi-a dat de gândit și m-a inspirat cel mai mult.

Pornind dintr-un mediu modest și profund religios, d&g accentuează, în colecția lor, nevoia de păstrare a valorilor în contextul desacralizării societății, a pierderii credinței, aducându-i pe sfinți în sfera tangibilă a veșmintelor.

În Occident, principala sursă de inițiere în istorie și cunoaștere a fost Biblia, cu poveștile despre sfinții legendari și faptele lor.

Oamenii trăiau într-o lume în care miracolul și irealul contau mai mult ca realitatea.

În mod neașteptat, întâlnim azi în colecția lor atemporală obiecte, imagini, relicve de sfinți și apostoli venerate de când lumea și pământul, când imaginarul era complet influențat de religie.

Deși nici una dintre creații nu poate fi purtată în lumea reală, la fel cum nici apartenența la o religie sau alta nu se exhibă și nici nu poate constitui subiect de curiozitate,

iata-ne, în mod uimitor, ca într-un basm, pătrunzând într-un spațiu rar, în care divinitatea se întâlnește cu arta.

Metafizica sacralității intersectează inspirația care a concretizat-o. Ca și în miracolul eucharistic, toate hainele îi conțin pe creatorii lor, iar multiplicarea operelor este rațiunea de a fi a creatorilor.

Din vremuri vechi, dorința de a scăpa de uniformitate și conformism n-a fost deloc pe placul bisericii, care a combătut dorința de fi diferit, de a te distinge prin ceva special.

Catolicismul impunea să nu ieși în evidență prin nimic. Moda era un act de teribilism, chiar eretic, în opinia conformiștilor, ca să cităm doar scandalul pantalonilor purtați de femei.

A fi diferit însemna să fii păgân, dat fiind că minoritățile religioase erau persecutate și expulzate, obligate de către creștini să se îmbrace diferit.

Instituția ecleziastică a căutat să sublinieze cât mai flagrant diferențele prin mijloace vestimentare.

Uniformizarea aparențelor, o tendință pe care am observat-o de multă vreme în Occident, e combătută eroic de sicilianul Dolce și milanezul Gabbana.

Omogenizarea crează indispoziție și depresie, iar stilul  de îmbrăcăminte apusean, de ani de zile, se bazează pe combinațiile nefaste de negru și gri, promovate de marile case de modă care dau tonul tendințelor, combinație impusă odinioară de rigorile bisericii catolice.

Cu cât diferențele vestimentare se estompează, condiția oamenilor se egalizează, granițele între feminin și masculin se anulează, impunând încă un principiu contemporan spre care aspiră Vestul.

Nu dispar bogații sau săracii, dispar doar indiciile după care putem să-i deosebim, cu cât timpurile sunt mai grele, întocmai cum ne obliga comunismul să purtăm cu toții uniforme.

Nici atunci nu putea fi vorba să ieși cu ceva în evidență, iar cochetăria reprezenta doar un concept generator de comentarii defăimătoare.

Se poate și altfel, ne arată d&g în acest parcurs artistic sărbătoresc, în care ne întâmpină privirile pline de încredere ale sfinților.

Chipurie lor, obișnuite numai cu obscuritatea spațiilor religioase, au dobândit o nouă strălucire.

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.