Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.
Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.
Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.
Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.
Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.
Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.
În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.
Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.
Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.
Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.
Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.
Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.
Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.
Cu sacii doldora de mărgele de sticlă după care indigenii din sălbăticiile Lumii Noi se dădeau în vânt, Francisco Pizarro, crescător de porci din Trujillo, își luă lumea-n cap.
Încă nu știa că, urmând să ceară în căsătorie o prințesă incașă pe care o va cuceri dăruindu-i un șirag de mărgele, va deveni și cuceritorul Peru-ului.
Repetând tactica lui Hernan Cortez în Mexic, Pizarro l-a înfrânt prin viclenie pe împăratul Atahualpa, l-a executat, i-a luat averile și, în 1533, a îngenuncheat capitala Cuzco.
La scurt timp, descoperirea minelor de argint de la Potosi, în actuala Bolivie, l-a plasat pe întreprinzătorul nostru în centrul atenției imperiale.
Dar arginții nu i-au purtat noroc. Pradă conflictelor cauzate de lăcomie, rivalitatea dintre Pizarro și camaradul său Almagro i-a împins la încăierări, asasinate și la scindarea expediției.
Ca și el, alți aventurieri și exploratori au purces spre Americi din același târgușor de provincie.
Construit pe un platou de granit fortificat în grabă de mauri în secolul 13, cetatea cu aspect arab s-a înnobilat treptat datorita clădirilor construite în secolele 16-17 de către târgoveții care făcuseră avere în America.
Veștile despre cei plecați, întorși, și despre starea averilor acumulate se schimbau în Plaza Mayor,
punctul încetățenit de întâlnire, într-un decor fastuos asigurat de prestanța unor elegante case nobile cu arcade și balcoane iscusit făurite, pe fundalul sonor al ciocănitului executat de berzele care lovesc necontenit în acoperișuri, în semnale transmise prin coduri doar de ele știute.
Statuia ecvestră a lui Pizarro, realizată de doi sculptori americani în 1927, păzește biserica San Martin construită în secolele 14-16. Latura ei de sud servea la întâlnirile publice ale comunității, când era ceva de hotărât.
În perimetrul pieței, palatele se înșiruie unul lângă altul, întrecându-se în trufie și ornamente. Să ne uităm la câteva.
1.Palatul ducilor de San Carlos, azi mănăstire de călugărițe claustrate, e ușor de recunoscut după fereastra împodobită de un impresionant blazon. Clădirea e surmontată de șapte șeminee diferite, pe vremuri policrome, fiecare inspirat de arhitectura unui popor din lumea nouă, maya, azec, inca.
2.Palatul marchizilor de la Conquista, ridicat de Hernando Pizarro, fratele conquistadorului, cu un număr mare de ferestre, toate cu grilaj. În secolul 17, clădirea a fost înveselită cu o fereastră de unghi în stil plateresc. În stânga sa, busturi cu Francisco Pizarro și soția.
Pe fațadă, observăm busturi cu Hernando și nepoata care i-a devenit soție și, deasupra, blazonul familiei. În partea superioară, se aliniază statuete cu lunile anului.
3.Vechea primărie din secolul 16 găzduiește azi tribunalul.
4.Casa cu lanțuri, acum han, ne înlănțuie subit privirea datorită decorațiunii de pe fațadă, care ar fi fost instalată de către creștinii eliberați de sub mauri.
5.Casa-muzeu a conquistadorului Pizarro e amenajată în rezidența familiei unde conquistadorul n-a pus niciodată piciorul pentru că era copil din flori.
6.Francisco de Orellana, un alt aventurier local, a pornit în 1542 să exploreze Amazonul și s-a întors cu meritul de a fi descoperit ținutul din marginile fluviului, Amazonia de azi.
Casa lui, tot un palat din secolul 15, îl descoperim cu mult mai puțin efort, în fața bisericii Santa Maria.
7.Turnul Alfiler, mai degrabă o masivă clopotniță gotică,
veghează nestrămutat din secolul 14, cu vârful său discret, care atrage berzele, ornat de un blazon de faianță compus pe de o parte de mai multe chei, pe de alta de niște mărgeluțe, sursa înavuțirii orașului, regăsit și pe alte efigii.
Din piața centrală pornesc numeroase străduțe care conduc, mai întâi, la biserica Santiago.
Clopotnița sa romană datează din secolul 13, iar înaltul turn seniorial din față încadreaza arcul lui Santiago, unul din cele șapte puncte de acces în orașul fortificat.
Mai apoi, spre colină, iată și Castelul,
care nu se vizitează pentru că e gol pe dinăuntru, însă, cocoțat în punctul cel mai înalt al platoului, îngăduie o îmbrătișare a peisajului.
De acolo se zărește masivul palat Orellana-Pizarro, numit și casa angajărilor, unde veneau voluntarii să se înscrie pentru plecarea în expedițiile spre lumea nouă din secolul 16, azi mănăstire de călugărițe.
În 1582, familia Pizarro l-a găzduit mult timp aici pe Cervantes, care a beneficitat de toate condițiile ca să-și aștearnă pe hârtie ultima carte, premoniție a următoarei vocații a orașului, cea culturală și gastronomică.
La început de mai, urbea se transformă în capitala iberică a brânzeturilor, cu târg, ateliere și saloane luate cu asalt de mâncăcioșii de pe tot mapamondul.
Geografic, stilistic și emoțional, Cadiz înseamnă pentru mine un îndepărtat, greu de atins și neprețuit refugiu însorit.
Am verificat cu sârguință maniera în care trepidantul nord catalunez înfruntă sudul domol și tihnit și, o dată în plus, la Cadiz m-am lăsat vrăjită de farmecul ospitalier, zâmbitor și revigorant.
Din fericire, turiștii sunt absorbiți în triunghiul de aur Cordoba-Sevilla-Granada și nu bat drumul până aici, mai ales în miezul iernii, așa că orașul își păstrează genuinitatea.
În minionul centru istoric aflat în vârful unei peninsule, ajungi după kilometri întregi de bulevarde mărginite de blocuri cochete și de o nesfârșită, apetisantă plajă largă.
Labirintul de străduțe înguste ascunde case cu balcoane de fier forjat și patios nebănuite în stilul tipic sudist,
cu accente baroce și coloniale, înveselit cu mici ornamente de placuțe din ceramică.
În apropiere de port se întind largi piețe cu spații verzi unde predomină palmierii.
Să ne oprim mai întâi la catedrala construită din bogăția furnizată de comerțul cu aur și argint, în semn de gratitudine pentru belșugul cetățenilor.
În jurul ei, impozantele clădiri publice erau dedicate în principal administrării bunurilor.
Cum era de așteptat într-un oraș portuar, muzeul deține o importantă colecție provenită de la navigatorii care colportau obiecte de artă feniciene, grecești și romane.
În cei trei mii de ani de istorie, pirații au debarcat pe neașteptate de mai multe ori ca să se înfrupte din bunurile cetății,
una dintre cele mai vechi din apusul Europei, fondată în 1100 î.Hr. de către negustorii fenicieni care au ajuns aici tocmai din sudul Libanului actual.
Economia sa a fost dintotdeauna bazată pe activitățile din zona portuară și a șantierului naval.
Chiar și numai gândul neastâmpărat că de aici ne putem îmbarca oricând pe vapoare spre Insulele Canare, Africa sau Americi îmi dă avânt.
Un oraș, cu cât are mai multe deschideri, cu atât beneficiază de mai multe oportunități,
cum ar fi favoarea marelui Iuliu Cesar de a le acorda cetățenie romană băștinașilor în anul 49, pentru că îi luaseră partea într-unul din conflictele regionale.
Nimeni nu ramâne indiferent la frumusețea locului, pentru că în secolul 5 iată-l cucerit de vizigoți,
iar în 711 de arabi, dominație care durează până în 1262.
După travesarea transatlantică a lui Cristofor Columb în 1462, navele spaniole care aduceau încărcături prețioase din America au ales portul Cadiz ca să-și descarce comorile,
iar Cadiz devine cel mai bogat oraș din Spania.
Din nou atrage invidia și, în curând, alte porturi europene încep să-i amenințe supremația.
Ca urmare, în secolul 16, a fost atacat de trei ori de englezi, însă fără a-l putea supune,
și abia în 1755 i-a venit de hac cutremurul devastator din Lisabona, când trei sferturi din clădirile din oraș s-au prăbușit, inclusiv structurile militare și comerciale din port.
O lungă perioadă, activitatea portuară stagnează, iar vapoarele vor debarca în porturi franceze, engleze, olandeze.
Orașul decade treptat, iar statutul său va primi o grea lovitură în secolul 19 când Spania pierde posesiunile americane.
Dintotdeauna un oraș cu greutate, Cadiz rămâne o referință politică inconturnabilă și respectabilă pentru că aici a fost elaborată prima constituție spaniolă,
iar în timpul războiului civil a fost una dintre bazele forțelor naționaliste ale generalului Franco, încă un detaliu în sprijinul diferenței de Barcelona.
Spre Americi, soarele de ianuarie atinge lent linia orizontului. E timpul să se aprindă luminile.
Pelerinii și colportorii, ca să nu fie atacați de bandiți, făceau un ocol la căderea serii pentru a se pune la adăpost între zidurile trainicei fortărețe aflate pe un deal în mijlocul câmpurilor mănoase.
Pe metereze, străjile vegheau dacă, din depărtări, nu-i paște pericolul vreunei invazii.
Înconjurat de livezi de măslini, mandarini, clementini parfumați, cu surprindere am dat peste unul dintre cele mai vechi și fermecătoare orașe fortificate din Spania și chiar din Occident, dăinuind de cinci mii de ani în nemărginirea andaluză, după cum atestă vestigiile preistorice alunecate în civilizație sub romani, arabi și creștini.
Prima atestare oficială a cetății a fost cea a originii sale cartagineze, iar romanii au cucerit-o când s-au instalat în Peninsula Iberică, fără a izbuti să desființeze riturile și obiceiurile de origine orientală caracteristice întregului contur al Mediteranei.
Așezarea se bucură de faima unui sit arheologic roman, cu o necropolă unde au fost săpate în piatră, între secolele 2 î.Hr și 4 d.Hr., peste nouă sute de mausolee. Iuliu Cesar a proclamat Carmona drept orașul cel mai puternic din regiunea care corespunde acum Andaluziei, iar arabii i-au sporit și mai mult forța.
Traseul istoric parcurge ruinele celor două cetăți de apărare, străzi înguste printre căsuțe albe și mici patios cu portocali în spatele bisericilor.
Predomină elemente de arhitectură gotică și renascentistă pe care le recunosc fie în cadrul arcuit al vreunei ferestre, fie în bolți, coloane, staluri lucrate în lemn.
Dacă pe vremuri comerțul cu Americile au asigurat cetățenilor un nivel îndestulător, azi traiul se bizuie pe roadele livezilor din jur, pe producția de vin și ulei de masline și pe venituri consistente din cinematografie și media, pentru că, între zidurile Carmonei au fost turnate pelicule de toată isprava: versiunea cinematografică a operei Carmen cu Placido Domingo, Semana Santa cu Mira Sorvino, Manolete cu Penelope Cruz, și, recent, chiar producții indiene, pe lângă documentare, pictoriale de modă, spoturi publicitare pentru firme celebre, videoclipuri muzicale. Am ținut minte câteva obiective din scurta mea plimbare iernatică.
-Poarta Cordobei ale cărei origini datează din secolul 1, punct de trecere comercial respectat de vizigoți, arabi și castilieni.
Recunoscută drept poartă oficială, aici se percepea taxa pe mărfurile introduse spre vânzare, și nu erau puține, pentru că Americile constituiau o sursă de aprovizionare inepuizabilă. Așa cum o vedem azi, în stil baroc, datează din 1688, singura din Spania proiectată cu trei intrări, din care azi numai cea din mijloc se păstreză, cele laterale fiind integrate în locuințele care s-au construit pe flancurile porții.
-Alcazar de Arriba, palatul regelui don Pedro care stăpânea toate moșiile din jurul cetății, din secolul 14, unde azi se află paradorul local, hotel din rețeaua binecunoscută a statului spaniol.
-biserica San Pedro din secolele 15-18, cu un turn de influență barocă nu mult diferit de minaretul unei moschei.
În interiorul baroc, distingem altar, capele, baptisteriu și opere de artă de maeștri regionali.
-despre porțile istorice ale Carmonei am aflat și alte detalii care vă pot fi de folos. Dacă atunci când treceți pe sub o poartă, închideți ochii și vă țineți de nas, o dorință va fi împlinită. Încercăm ?
Poposesc în Spania profundă, în provincia Castilla La Mancha, ținutul bătătorit de rătăcirile deșarte ale lui don Quijote printre morile de vânt ale iluziilor. Printre ele ar trebui să fie și a mea.
Mă las furată de frumusețea peisajelor, sălbatică și tulburătoare.
Nu întâmplător desemnat capitala artei contemporane spaniole, cetatea numără zeci de spații metamorfozate în galerii de artă abstractă.
Mă străduiesc să intru în cât mai multe, atât pentru opere, cât și pentru meștesugitele amenajări interioare.
Unele au fost pe vremuri așezăminte monastice sau biserici.
Acest destin l-a avut și o discretă mănăstire a Carmelitelor din secolul 17, azi muzeul de artă abstractă al fundației Antonio Perez.
Mă socotesc pregătită să încep confruntarea cu o singură moară de vânt, cea a artei conceptuale.
Am constatat de multe ori că operele de artă nonfigurativă au această capacitate neașteptată și nelimitată de a surprinde la nivel subliminal privitorul deja pus în temă.
Intru în muzeu cu aplombul ademenitor al vibrațiilor creative. Văd doar ceea ce sunt pregatită, subiecte pe care le știam deja reprezentate sub alte forme.
Mă opresc la o Coloană a infinitului care mi-l evocă pe Iannis Kounellis mai mult decât pe Brâncuși.
Arte Povera e mai invocabilă ca oricând. Mă cucerește un omuleț neajutorat adăpostit printre cărți ca un fel de don Quijote care dă bir cu fugiții din viața reală. Îi dau dreptate, e mai bine printre cărți.
Mă tentează să rămân ca să-i țin companie. Dar nu, mai bine-l iau cu mine.
Abia în 2016 s-a deschis pentru public Palacio de las Duenas, reședința Casei de Alba, ilustră familie nobiliară spaniolă.
Identific cu greu intrarea, printre numeroasele edificii imaculate sclipind în lumina de ianuarie în contrast cu verdele intens al vegetației andaluze.
Palatul gotic-renascentist cu influențe în stil plateresc și mudejar construit în secolele 15-16 a preluat numele mănăstirii de călugărițe care, prin tradiție, asigurau serviciile religioase ale reginelor și aristocratelor de rang înalt.
Urmașă a acestora, Cayetana de Alba, ducesa descendentă a regelui catolic al Scoției, Angliei și Irlandei, James Stuart, a locuit în palat toată viața, până în 2014.
Înaintașii ei pasionați de călătorii au contribuit la realizarea unei admirabile colecții de obiecte de artă din toată lumea, parțial expuse.
Doar câteva încăperi și grădinile pot fi vizitate, pentru că reședința este încă locuită.
Înaintez și descopăr că palatul este compus din mai multe clădiri separate prin patios, grădini cu flori și aranjamente de havuzuri.
Inițial proprietatea era imensă, dar, pe măsură ce timpurile se schimbau, a cedat părți din grădini unor instituții religioase din vecinătate.
În spațiul de primire de la intrare intuiesc fostul manej dincolo de care se pătrunde tot mai adânc în intimitatea portocalilor și palmierilor.
Mă desfăt îndelung cu aerul înmiresmat și înfloriturile fără seamăn în miez de iarnă și nu mă trage ața deloc să intru în palat, într-atât de frumos e afară.
Și, într-adevăr, interioarele arată așa cum mi-am închipuit, previzibil concepute pentru a cuprinde una dintre cele mai mari colecții de obiecte de artă, mobilier vechi și antichități din Spania.
Tapiseriile de Flandra din secolul 16 și tablourile prețioase de maeștri olandezi sunt usor de anticipat știind că unul dintre ducii de Alba a fost guvernator al Țărilor de Jos.
Însă cele mai valoroase lucrări din pinacotecă au fost duse la Madrid, la palatul Liria, care aparține tot casei de Alba.
Chiar și în lipsa atâtor prețiozități, sau poate tocmai de aceea, palatul mi s-a părut mai degrabă un ascunziș, un refugiu care, ca toate castelele din Spania, se dovedește gazda ideală a iluziilor deșarte.
De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.
Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.
Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.
Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.
Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.
Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.
Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.
Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.
Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.
Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.
În anonimatul unui ținut dedicat mai mult agriculturii, la doar șaizeci de kilometri de Murcia, Elche invită să te scufunzi în oceanul unui parc natural de palmieri strămutat cu precizie din Africa și desemnat cel mai mare din Europa.
Grație transferului peisagistic desăvârșit de la un continent la altul, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Adaptarea acestor ierburi gigantice aduse pe sol european s-a înfăptuit de-a lungul multor secole.
Istoria grădinii povestește cum palmierii au fost plantați de către fenicienii care încărcau cutiile de curmale pe vapoare și le trimiteau în largul mării să-i aprovizioneze pe marinari.
Mai târziu, arabii care au ocupat Spania între 711-1492 au amplificat plantația și au îngrijit-o după regulile artei.
Se pare că azi cuprinde mai mult de două sute de mii de palmieri răspândiți pe o suprafață de treisprezece mii de metri pătrați, cu un sistem de irigații sofisticat.
Din varietatea celor o mie de specii de palmieri, majoritatea curmali, produsele lor își găsesc utilitatea pe tot parcursul anului.
Palmierii femelă permit recoltarea curmalelor toamna, iar frunzele celor masculini, datorită fiabilității, folosesc în artizanat și la procesiunile religioase de Florii, dar numai după ce, în prealabil, se țin o perioadă la întuneric ca să se albească.
Mă așteptam să văd numai palmieri, dar amploarea bolții pe care ei o formează, umbroasă, păstrând umiditatea optimă, favorizează și evoluția altor vegetale.
În parcele delimitate de bazine și canale fine, se dezvoltă, ca la ele acasă, și alte specii de arbuști și plante, agrume, grenadieri, măslini, smochini, cactuși.
L-am vizitat în toiul iernii și m-am desfătat în microclimatul care garantează, prin hățișul tropical, o temperatură cu două-trei grade mai ridicată comparativ cu norma regiunii.
În centrul parcului destul de labirintic se ascunde, cum e și firesc, o oază, o grădină rafinată care se numește Huerta del Curo, în memoria unui preot care și-a consacrat toată viața ca să o îngrijească.
Aici s-a păstrat o compoziție de specii rare, o varietate rară de curmali, cactuși aclimatizați din Mexic, plante tropicale unice în Europa.
Regii și împărații care au vizitat grădina și-au oferit numele câte unei plante semețe.
Palmierul imperial a fost dedicat reginei Elisabeta de Austria, Sissi, care a vizitat Elche în 1894.
Palmierul cu șase trunchiuri a împlinit vârsta de 167 de ani, iar unicitatea sa i-a atribuit statutul de monument al naturii.
Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.
M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.
Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,
azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.
Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.
În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.
Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.
Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,
și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.
Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.
Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.
Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.
Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,
iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,
pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.
Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.
Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.
Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.
Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.
Venea din Manila și ținea morțiș să se instaleze în Spania cu vasta lui colecție de artă contemporană. Era prin anii 50, când la Cuenca abia că începeau să se renoveze clădirile dărăpănate de război și sărăcie.
Desemnat în circuitul cultural drept capitala artei abstracte spaniole, Cuenca se ivește în pustietățile regiunii Castilla La Mancha dintr-un nicăieri majestuos și intimidant.
Mă încântă amplasarea neobișnuită a orașului construit de mauri în secolul 7 pe o stâncă, într-un defileu îngust, suspendat în timp și spațiu. În acest masiv calcaros, eroziunea a desenat himerele care i-au înflăcărat imaginația lui don Quijote, ca și cum destinul a vrut să prefigureze identitatea acestei așezări deloc banale.
În timpul medieval, principala activitate a comunității a fost prelucrarea textilă începută în jurul anilor 1100, când era cetate arăbească. Prin secolele 15-16, atinsese nivelul maxim de prosperitate, iar în secolul 17 a survenit declinul. Omul care a schimbat soarta urbei este întreprinzătorul filipinez, colecționar și pictor în orele sale de inspirație.
Omul nostru a prospectat în trecere Cuenca și, după ce l-a întâlnit pe Gustavo Torner, în 1962, la Bienala de la Veneția, a aflat despre renovarea caselor suspendate și s-a hotărât să facă demersuri ca să-și aducă definitiv aici bogata colecție.
Faima de acum a cetății este rodul acestei prietenii. Colecția a câștigat, treptat, în amploare pe baza relațiilor cu alți plasticieni spanioli care-și găseau la Cuenca spațiu de expunere, pentru că în anii 1960-70 nu existau prea multe galerii expoziționale în Spania.
În jurul muzeului s-au renovat apoi și alte locații și, astfel, orașul, receptiv la creația artistică nonfigurativă, s-a dezvoltat tot mai mult.
Până în 1985, Cuenca a fost singurul loc din Spania unde se putea vizita o colecție de artă conceptuală. Recunoașterea supremă a însemnat listarea în patrimoniul mondial UNESCO.
Mă urmați să vă arăt orașul ?
1.Arcul lui Bezudo, din secolul 16, prin care pășești, inițiatic, în zona medievală
2.Casele suspendate
3.Muzeul Fundației Antonio Perez
4.Spațiul Torner
5.Urbanizarea din jurul bisericii Merced, reconfigurată în jurul vechilor băi arabe din Evul Mediu, vizibile printr-o suprafață de sticlă.
6.Paradorul, mănăstire dominicană din secolul 16, la care se ajunge, din centru, pe o punte metalică, ea însăși monument istoric din 1902.
Dincolo de parador, orașul își deschide ferestrele spre valea râului care a creat defileul, cu pădurea nuanțată de plopi, salcâmi și sălcii.
Vă las să vă acomodați și voi reveni cu detalii în curând !
ore de drum 