Ora fântânilor

Crissay-sur-Manse, 2021

Pentru călătorul în căutare de liniște în toiul verii, Franța rurală e tot ce-și poate dori.

Să ne oprim pe Valea Loarei, într-o mică localitate cu arhitectură gotic-flamboaiantă din secolele 15-16, adică de la sfârșitul perioadei gotice, când stilul atinsese apogeul,

un reper istoric pe harta războiului de o sută de ani între Franța și Anglia.

Strada principală îngustă trasează pașii drumețului printre șirurile de căsuțe.

Venind din depărtări, câmpul pare să-și facă loc în peisajul nemișcat.

Decorul mi se pare vag cunoscut, poate în preajmă s-a filmat Tous les matins du monde, despre Marin Marais, compozitorul a cărui muzică îmi acompaniază clipe introspective.

Și tot la întoarcerea spre sine îmi dau de gândit fântânile pe care le întâlnesc,

în profunzimile cărora personajele lui Haruki Murakami n-ar șovăi să coboare.

Nici țipenie.

Oamenii sunt retrași în spațiul lor intim, pe care nu-l zărim din stradă, în vieți marcate de discreție, de liniște sau neliniști secrete.

Străzile goale par indiferente la trecerea timpului, ca și copacii, florile arbuștii. Domnește splendoarea melancolică a unei așezări nu foarte dornică de a integra circuitul turistic convențional.

Peisajul blând, un pic trist, se împotrivește tăcut tendințelor oficiale dictate de comerț.

De obicei, locuitorii unor astfel de cătune sunt goniți din metropole de constrângeri legate de un stil de viață claustrant și de condițiile financiare.

Mă cuprind sentimente contradictorii.

Exaltare că mă aflu într-un loc cu desăvârșire pustiu, angoasă că nu știu ce ascunde liniștea din spatele zidurilor și desfătare că am acest loc doar pentru mine.

Cei în jur de-o sută de locuitori ai satului au meritul de a fi reușit să pastreze atmosfera veridică și emoționantă a Franței rurale, cu locuințele adunate în jurul castelului demn și semeț, dar abandonat.

Casele mai vechi, cu fântâni poate la fel de vechi în spațiile dintre ele rămase așa din timpul medieval,

le-am privit în preajma bisericii construită prin 1527

la inițiativa celui mai înstărit om din sat.

Gospodăriile mai îndepartate, cu acareturi, s-au dezvoltat ca niște mici ferme, cu turnulețe ascuțite, ferestre medievale, porți istorice.

Toate străduțele, oricât de neînsemnate, care duc spre cătunele vecine au aparență îngrijită, au farmec chiar și casele nelocuite cu grădini năpădite de flori sălbatice.

În timpul preumblării de cam o oră, n-am văzut nici brutărie, nici patiserie sau alt comerț, și n-am întâlnit suflet de om.

Lavandă și dantelă veche

Gourdon, 2021

Ca să deslușesc primele semne ale toamnei, mă îndepărtez de țărmul mării unde palmierii indică, impersonal, unul și același anotimp.

Aleg un cătun cocoțat pe o stâncă abruptă la o altitudine de cinci sute de metri care domină sălbaticele cheiuri ale râului Loup,

de unde priveliștea asupra Alpilor de sud și a Mediteranei este cuprinzătoare.

Cu o faimă considerabilă în regiune, originea așezării a fost atestată încă din antichitatea târzie.

La fel ca majoritatea satelor de pe Coasta de Azur construite pe culmi, Gourdon a fost teatrul multor conflicte și, în consecință, în secolul 15 îl regăsim complet distrus,

dar miraculos reconstruit de la zero un secol mai târziu, cu excepția bisericii din epoca romană, refăcută în secolul 17.

Multe din potecile prin care micile comunități comunicau între ele în acele vremuri străbat și acum costișele.

Sezonul de vârf s-a încheiat și intersectez turiști rari, pasionați de istorie și artă, după cum îmi dau seama prinzând din zbor crâmpeie de conversație.

Spațiul oficial de primire a oaspeților a rămas dintotdeauna terasa umbrită de tei a castelului construit în secolul 12 pe rămășitele unei cetăți sarazine, ale cărui grădini sunt proiectata de însuși Le Notre, arhitectul peisagist al grădinilor de la Versailles.

În majoritatea caselor vechi restaurate văd ateliere de artă, negoțuri, cafenele și restaurante.

Cei 380 de locuitori ai satului parcă s-ar fi luat la întrecere să-și decoreze cât mai tradițional locuințele

și să născocească tot felul de produse regionale din care ieșea în evidență pasiunea provensală pentru lavandă în parfumuri,

miere, turtă dulce,

săpun,

obiecte decorative din cristal,

dantelărie și ceramică.

Orizontul care cuprinde insulele Lerins mi se pare cunoscut dintr-un alt arhipelag.

Pentru o clipă, am iluzia că insulele pe care le zăresc sunt grecești și că mă aflu pe țărmul opus al Mediteranei.

De la un restaurant răzbate o boare de ardei umpluți.

Mi se face dor de mirosul de vinete coapte și mă pregătesc de plecare.