Serbia – ore de drum

Belgrad, 2025

Încep prima descindere turistică la Belgrad cu vizita pieței centrale, cea mai veche parte a orașului, de unde pornesc toate traseele.

Capitala unui mic imperiu, cel iugoslav, acum doar a Serbiei, în Belgrad intuiesc cu ușurință o demnitate și o dezinvoltură specifică celor siguri de ei, pe lângă faptul că toți oamenii sunt frumoși, femeile grațioase, cochete, iar bărbații chipeși.

Spațiul aerisit și elegant al Pieței Republicii, rebotezată recent Piața Libertății, e locul unde belgrădenii își dau întâlnire, se distrează, sărbătoresc victorii sportive și revelioane.

Autoritățile au făcut mai multe tentative să o modernizeze, să o scoată din timpul ei, însă toate noile proiecte au stârnit controverse și reacții negative din partea belgrădenilor, iar piața a rămas cum a fost, amintind că aici au avut loc cele mai răsunătoare proteste împotriva regimului Milosevic în anii 90. Calea de urmat a fost decisă în acest perimetru, iar amintirea ei se dorește perenă.

În perioada romană, urbea împrejmuită cu ziduri își marca accesul cu o poartă în bună regulă.

În 1722, pe locul amplasării ei, austriecii au ridicat o alta poartă, numind-o după ducele Karl Alexander Wurttenberg, guvernatorul Serbiei, succedată la scurt timp de Poarta Istanbulului, în sens figurat, după guvernarea stambuliotă, dar și în sens propriu, pentru că din acest punct pornea drumul spre capitala noii stăpâniri.

Tot aici, în ultima etapă a guvernării otomane, capetele rebelilor executați erau expuse în poartă ca să le treacă cheful și altora să le calce pe urme.

Când, finalmente, turcii au părăsit orașul în 1867, una din primele măsuri luate de guvernul sârb a fost distrugerea porții, eliberând în jurul ei spațiul larg în care ne aflăm azi.

Pe o latură a pieței, Teatrul Național e cel mai vechi edificiu din jur. Demolarea Porții Istanbulului a furnizat atât spațiul, cât și piatra pentru temelia lui.

Întregul demers a fost patronat de prințul Mihailo, un mare iubitor de teatru, care a așezat cu mâna lui prima cărămidă în fundație cu doar șase zile înainte de dramaticul său sfârșit. Un an și o lună mai târziu, în 69, teatrul proiectat de Aleksandar Bugarski își deschidea stagiunea, în semn de omagiu, cu o piesă despre viața prințului.

Acea seară a fost și scena unei alte premiere, la fel de mult așteptate, când belgrădenii au beneficiat pentru prima data de avantajele iluminatului public cu gaz. Fațada, concepută după modelul Scalei din Milano, a fost distrusă de austrieci în timpul primului război mondial și reconstruită în 1922, iar cele trei scene sunt împărțite între teatru, balet, operă.

Pe celelalte laturi, edificii ilustrative ale arhitecturii socialiste din anii 50 mărginesc spațiul al cărui reper principal, cel mai popular loc de întâlnire din capitală, e cunoscut sub denumirea ,,la coada calului’’, cu numele protagonistului trecut pe plan secundar.

Statuia ecvestră a prințului Mihailo Obrenovic care a domnit între 1839 și 1868 și a fost preamărit în calitatea sa de eliberator al serbiei de sub jugul turcesc, a rămas până azi prima și singurul monument ecvestru din belgrad. prințul arată cu determinare spre sud, spre ținuturile aflate sub dominația otomană pe vremea sa, așteptând să fie eliberate.

Ca urmare a tragicei sale morți, urmașii i-au exploatat popularitatea spre folosul dinastiei domnitoare.

La baza statuii, executate în 1882 de Enrico Pazzi, imagini în relief arată cele 6 fortărețe sârbești unde turcii au fost învinși în 1862 și 1867.

Prințul stă cu spatele la cea mai frumoasă clădire, Muzeul Național, unde am petrecut o după-amiază întreagă și dimineața următoare.

Cel mai important muzeu din Serbia a fost proiectat inițial ca bancă de credit ipotecar, în 1903, de un cuplu de arhitecți celebri din Belgrad, pe locul istoricei cafenelei Dardaneli, provocând mare tristețe clientelei de artiști și scriitori.

Vibrațiile artistice ale locului n-au îngăduit ca edificiul să aibă destinația prevăzută și l-au deviat tot spre o finalitate culturală.

Deși înființat încă din 1844, muzeul a fost instalat aici abia în 1951, după reparațiile necesare în urma celui de al doilea război mondial.

După ce a fost ținut închis ani în șir, a fost redeschis în 2018. În colecțiile sale am regăsit multe și nebănuite indicii din capitole de istorie și artă pe cale le avem în comun cu bunii noștri vecini.

Manasija, Belgrad, 2025

Pe o șosea necirculată, ajungem la una dintre cele mai secrete mănăstiri din estul Serbiei, a cărei vocație a fost, de la bun început, multiplă.

Spațiu deopotrivă religios, artistic, militar, mănăstirea Manasija de pe valea râului Resava, ale cărei picturi murale din școala moravă unice în Serbia i-au asigurat faima, seamană cu un castel bizantin, așa cum o recunosc într-o pictură la Muzeul de artă din Belgrad.

Nu mai puțin de unsprezece turnuri spectaculoase, înalte, leagă zidurile de apărare între care pesemne că se ascunde un tezaur, deși complexul se impune înainte de toate ca un exemplu de arhitectură militară,

cel mai bine păstrat din Serbia moravă și chiar din Balcani, comparabil cu marile fortificații ale cruciaților din Asia Mică.

Citadela nu a fost construită doar pentru efectul scenografic și dramatic. Când mănăstirea a fost ridicată de către Ștefan, fiul lui Lazăr, între 1408 și 1418, era clar că turcii o vor ataca în curând.

Așteptarea s-a mai prelungit încă jumătate de secol, deși Ștefan nu se înșelase în previziuni.

În prima jumătate a secolului 15, sub patronajul despotului Ștefan, Manasija a devenit raiul scriitorilor și al artiștior de tot soiul progoniți de prin provinciile care căzuseră deja în mâna turcilor.

Cel mai ilustru dintre ei a fost Konstantin filosoful, biograful domnitorului.

Dacă turcii nu ar fi întrerupt aceste inițiative artistice atunci când au atacat mănăstirea prima dată în 1439, istoricii susțin că acest centru regional ar fi devenit echivalentul Renașterii italiene, datorită calității lucrărilor începute și, din nefericire, abandonate.

Etapa finală a epocii de aur sârbești ajunsese la sfârșit odată cu invazia turcilor și dominația lor în regiune pentru o jumătate de mileniu.

Biserica din interiorul zidurilor e făurită din marmură, simplă pe dinafară, dar bogat decorată pe dinăuntru cu fresce din școala moravă. Multe din originale au fost distruse de turci și de austrieci când au ocupat-o în 1718.

Tot ei au aruncat în aer, din greșeală, narthexul, în perioada cât biserica a servit ca depozit de praf de pușcă. Au mai rămas picturi aurite ale sfinților războinici și parabola nuntirii.

Aceste picturi au fost realizate parțial de artiștii greci care, și ei, tot de turci fugeau și, ocazional, s-au adăpostit aici,

dar și de sârbii care deprinseseră meștesugul ca ucenici la Salonic și fuseseră influențați de stilul macedonean, puternic în arta sacră bizantină.

Ele reprezintă pentru arta religioasă sârbească punctul culminant al unei mișcări artistice balcanice.

Culorile sunt strălucitoare și vii, fizionomiile sunt cosmopolite, dinamice, chiar energice, nu e de mirare că voiau să exprime și să inspire forța de a înfrunta vrăjmașul.

Personajele din tablouri sunt înfățișate în mișcare, au gesturi alerte, oferă un dinamism și o energie care se răsfrânge psihologic asupra privitorului.