Câtă frunză și iarbă !

Paris, 2021, 2022

Insule de verdeață presărate pe itinerariile mele pariziene mă îmbie să-mi trag sufletul. Mă opresc oriunde priveliștea e revigorantă și banca e confortabilă, privind cum defileză prin fața mea gură-cască, amploaiați, pierde-vară, cadâne și cadâni. Deschid o carte sau un pachețel cu ceva dulce.

Stați și voi o clipă ?

1.În plin Cartier Latin, dau peste Ronsard, într-un scuar miniatural pe rue des Ecoles.

De cealaltă parte a străzii, veghează statuia lui Eminescu, lângă biserica românească. Mă așez aici de fiecare dată cu nerăbdarea de a deschide cărți abia cumpărate, pentru că toate librăriile care mă interesează se afla în apropiere.

2.Colțul bulevardului Raspail cu rue de la Campagne-Première e albastru, mai precis IKB, ușor de recunoscut în muzee. Atelierul unde Yves Klein l-a inventat și a creat numeroase opere se află pe această stradă. În margine, un ecran vegetal care te izolează de zgomotul și poluarea bulevardului. Plantele și arbuștii au fost aleși datorită coloritului autumnal și ca să pună în valoare identitatea culorii care l-a consacrat pe artist.

Băncile, bordurile care separă aleile au fost vopsite în celebra nuanță. Pe aceeași stradă au mai locuit Rimbaud, Verlaine, Aragon, Modigliani și tot aici a fost filmată ultima scenă cu Belmondo din Au bout de souffle.

3.Clinchetul tacâmurilor, conversația în surdină, atmosfera lipsită de griji îmi încarcă bateriile în acest mic scuar din arondismentul 5, în zona facultăților.

Momentul meu preferat e asfințitul de sfârșit de vară, când se conturează deja planuri de toamnă, iar ,,chez Lena et Mimile’’ clienții umplu terasa.

4.Descopăr că pe Champs de Mars au statornicit o stână de oi și capre pe bogata pașune lăsată în legea ei.

Aflu că treptat, Parisul e pe cale să se transforme într-o așezare rurbană și, ca antidot al poluării, numai întoarcerea la forme arhaice de transport ne-ar putea salva. Abia aștept să văd bulevardele pline de șarete.

5.În Place du Président Mithouard, avenue de Breteuil, cel mai frumos e în aprilie, când pomii înfloriți mov îmi evocă Ciudad de Mexico, unde m-au vrăjit pomii care înfloriseră albastru. Mă așez un momentito doar ca să sorb din priviri, cu nesaț, exotismul unui colțișor ferit de turiști.

6.Mă trec fiorii când mă gândesc la istoria nemiloasă care definește Place de l’Estrapade, din capitolul execuțiilor publice care constituiau, până în secolul 17, un spectacol banal.

Uneori intru în librăria portugheză și braziliană, unde au multe carți despre parcursul iezuiților prin lume și începe să mă cuprindă dorul de ducă.

7.Centrul Parisului meu personal este piața Sorbonei, unde clipocitul apei, atunci când fântânile funcționează, se împletește cu zumzetul cosmopolit al conversațiilor. Aici începe Cartierul Latin, care se numește așa pentru că, în Evul Mediu, studenții veniți de peste tot și stabiliți în acest perimetru se puteau înțelege între ei doar în latină, în ciuda celorlalte două limbi concurente, greaca veche și ebraica.

8.O varietate de arbuști, tufișuri, copaci și plante demnă de o gradină botanică mă ademenește și mă răsfață cu tihnă umbroasă și înmiresmată în părculețul Paul Langevin, pe rue Monge, la Politehnică. Desișul lor stă pavăză poluării cauzate de mașini.

9.Între colegii, facultăți și librării, cei care se opresc în place Paul Painlevé au legături cu una sau alta dintre ele, socotesc eu urmărind cum toți cei așezați poartă cu ei cel puțin o carte, dacă nu chiar sacoșe întregi, din care scot și lasă pe bănci exemplare pentru doritori.

10.În apropierea Senei, refugiul meu liniștit este scuarul Gabriel Pierné, dirjor și pianist. Din biblioteca Mazarine care ține de Institut de France, sediul academicienilor francezi, răzbate izul paginilor, învăluind exemplare rare de cireși, rododendroni și magnolii, la umbra cărora sunt instalate bănci în formă de carte pe care, firește, mă pun cu burta.

11.Hotel des Sens, un palat construit prin anii 1475, are în incintă una dintre cele mai primitoare grădini pariziene. Nu întâmplător, pentru că, din 1961, palatul găzduiește o bibliotecă. Istoria menționează că, după revoluția franceză, a avut o soartă zbuciumată și a trecut prin multe transformări, răstimp în care a funcționat și ca fabrică de dulcețuri.

12.Un fermier îmbogățit din impozitul pe sare și-a construit o reședință pariziană care a preluat denumirea sursei sale de venituri, Salé. Astăzi, în frumos renovatul palat s-a instalat muzeul Picasso, iar parcul alăturat, Leonor Fini, acoperă o suprafață pe care s-a aflat dintotdeauna o gradină unde, în trecut, creșteau de-a valma ierburi și plante aromatice la discreția gospodinelor din cartier.

13.Fiecare țară are Orientul ei, fiecare oraș Orientul lui. Îndreptându-mă spre el, traversez Gradina Botanică de fiecare dată când merg la IMA (Institut du Monde Arabe).

Expozițiile pe care le vad nu-mi sunt de ajuns, nici colecțiile principale, așa că intru în librăria Institutului și răsfoiesc până la ora închiderii.

De curând, mi-am cumpărat cartea scrisă de un călător care a traversat de două ori Turcia pe jos.

14.În Tuileries, domnește un nebănuit spirit câmpenesc, mai ales de când un țap pripășit în zona de peluză ispășește oarece vină pozând turiștilor.

Îmi caut banca preferată în preajma unei fete necăjite, pentru că și eu mă simt așa uneori.

Remediul ? Mă reped în prima cofetărie și-mi iau un fondant au chocolat.

Despre grădinile muzeelor, discrete și exclusiviste, vă voi spune altă dată.

Cu vederi largi

Paris, 2021, 2022

Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.

Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.

La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.

Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.

Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.

Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.

Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.

Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.

Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.

A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi,  în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.

Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.

În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.

La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.

Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.

Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.

Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.

Muntele vrăjit

Paris, 2022

Templele au forma munților iar oamenii din Anzi au forma templelor, așa cum stau ei ghemuiți, răbdători și demni, gândindu-se la câte-n lună și-n stele.

IMG_5152

Tot ce li se întâmpla lor, cu trei mii de ani în urmă, ni se întâmplă și nouă.

IMG_5136

Naștere, iubire, sacrificii, strategii, împodobire, lux, adevăr, aparențe, rivalități, epidemii, războaie, moarte.

IMG_5141

Se ajutau precum căutăm și noi sprijin în tot ce putem, în zei, șamani, credințe, superstiții, sentimente, pasiune.

IMG_5184

Pășesc prin întunericul albăstrui, trec de la un capitol la altul al colecțiilor aduse de la Lima, pe cât de vaste pe atât de prețioase, care trasează repere de civilizație precolumbiană din anul 1200 î.Hr. până în secolul 15, când a fost edificat Machu Pichu, într-o expoziție eveniment la Cité de l’architecture& du patrimoine, place du Trocadéro, pe care o puteți vedea până în 4 septembrie 2022.

IMG_5234

Universul vechilor peruani era format din trei lumi contectate prin semne doar de ei știute, iar aspirația lor era să treacă dintr-una într-alta, ca să nu rămână captivii uneia singură, imperfectă.

IMG_5104

Obiectele din temple reunite aici ilustrează credințe, ritualuri, structura puterii și fapte eroice. Templele erau accesibile doar elitei.

IMG_5149

Doar preoții, nobilii și conducătorii aveau acces în interior, unde se păstrau comorile, în vreme ce oamenii de rând rămâneau afară, pe platformele dintre etaje, fără să aibă habar ce se află înăuntru.

IMG_5150

Multe vase au decorațiuni de șarpe abstractizat sub formă de spirală, precum fluiditatea apei și a sângelui, considerate energie vitală.

IMG_5060

Spiralele și fluidele care se preling reprezintă transformarea armonioasă, scurgerea anotimpurilor, a ciclurilor, și creează posibilitatea unor noi începuturi.

IMG_5091

Deslușesc spirale încrustate pe cel mai vechi obiect din expoziție, stela din 1250 î.Hr., care reprezintă o femeie.

IMG_5031

Șarpele este singura vietate cu acces în lumea subterană, loc de origine a apei necesare producției culturilor. Tot acolo se află și strămoșii, garanți ai fluxului acvatic.

IMG_5203

Conexiunea cu ei era o aspirație permanentă, întrucât apa era indispensabilă pământului, cum sângele e indispensabil corpului. În lipsa lor, viața se stinge.

IMG_5089

De aceea, pelerinajele, ritualurile și evenimentele religioase erau dedicate ploii și fertilității, iar în perioadele de secetă se duceau mai multe războie ca de obicei nu pentru că s-ar fi iscat conflicte între comunități, ci în vederea capturării cât mai multor prizonieri de război, al căror sânge reprezenta ofranda dorită de zei în schimbul ploii.

IMG_5224

Capul este punctul culminant al corpului uman, cel mai aproape de cer și divinități și, din acest motiv, era decisiv în luptă.

IMG_5134

Podoabele pentru cap, din aur și argint, metale cu valoare egală, erau cele mai prețioase și, de aceea, râvnite, pentru că îl însoțeau pe conducător în lumea de dincolo, garanție a prelungirii existenței sale sub formă de strămoș.

IMG_5208

Între obiectele prețioase necesaare călătoriei spre lumea inferioară, aurul reprezintă sudoarea Soarelui, iar argintul lacrimile Lunii și erau în proporții egale.

IMG_5220

Datorită posibilității lor de a zbura sus pe cer, în apropierea astrelor, păsările reprezintă lumea superioară, diurnă, vizibilă, a soarelui, lunii și a ploii. Păsările de pradă ajung cel mai aproape de zei. Dar nu toate.

IMG_5051

Cormoranii, care se scufundă adânc ca să pescuiască și bufnițele care vânează doar pe întuneric dovedesc legături neștiute și clandestine cu lumea inferioară, la fel ca șarpele care se strecoară sub pământ în incursiuni secrete, de nepătruns.

IMG_5107

De aceea se presupune ca aceste vietăți știu mai multe, ca în cazul unui personaj simpatic, șamana bufniță, înțelepciunea întruchipată, care-i scoate pe eroii temerari din belea. Zeul bufniță, o combinație dintre pasăre, om și șarpe, beneficiind de toate calitățile acestora, unifică ziua și noaptea.

IMG_5142

Ziua curcubeul, iar noaptea Calea Lactee sunt întruchipări ale apei pe cer, curcubeul care gonește ploaia și Calea Lactee asemănătoare unui fluviu celest format din stelele ca niște picături de foc.

IMG_5199

Zeul soarelui și zeul Căii Lactee erau cei mai importanți și ei se reuneau la Echinox, moment de sărbătoare dintre anotimpuri, de întâlniri regeneratoare, când comunitatea sărbătorea cot la cot cu pelerinii și chefuia cu chicha, un fel de bere din porumb, consolidând legăturile, aidoma zeilor.

IMG_5182

Zeul cu picioare de felină, mâini în formă de aripi terminate în capete de șarpe, cu ochi de bufniță, se număra printre cei mai puternici din lumea precolumbiană, croit din forțele combinate ale felinei, omului, păsărilor, șarpelui, cu acces în lumile lor.

IMG_5068

Imaginile altor animale de pradă și ale vânătorilor se pot confunda uneori cu ale zeilor, dar ele nu sunt ce par a fi.

IMG_5127

Statuetele au fost găsite în mormintele căpeteniilor și ale oamenlor politici ca să poată fi identificați și să-și continue faptele în lumea inferioară.

IMG_5055

Ei dețineau prerogative de viață și moarte pe care nu voiau să le cedeze nici în lumea nevăzută.

IMG_5078

Cine voia să devină mai înțelept ca să-și poată ajuta semenii, pornea la drum spre același tărâm al strămoșilor.

IMG_5186

Așa a procedat și unul dintre eroii din anii 100-800 d.Hr., care a exploatat puterile animalelor sacre pentru a călători incognito între lumi, deși nu-i era permis, ca simplu anonim.

IMG_5080

A întâlnit tot felul de provocări, a avut de înfruntat pericole neprevazute, povestite în detaliu pe ceramică și obiecte. El a devenit un erou legendar datorită îndrăznelii sale, deoarece omului de rând nu-i era îngăduit să dobândească percepțiile puternicelor vietăți, el putea trăi doar Aici și Acum.

IMG_5101

Șefii politici și religioși erau reprezentanții zeilor pe pământ și doar ei erau autorizați să călătorească în lumea strămoșilor care garantau siguranța și protecția ținutului.

IMG_5218

Cu ajutorul plantelor halucinogene, ei urmau ritualuri în cadrul unor ceremonii speciale. Plantele, semințele și rădăcinile erau mărunțite, zdrobite, amestecate, până la obținerea substanțelor.

IMG_5075

Multe dintre recipientele păstrate dovedesc priceperea preoților și a șamanilor, ei înșiși înalți nobili, regi și regine, în prepararea și mânuirea acestor tehnici. În ritualuri, oficianții canalizează spre oameni puterile jivinelor ca să le faciliteaze accesul spre celelalte lumi, superioară și inferioară.

IMG_5111

Pentru a avea mai multă credibilitate la sosire, călătorul se împodobea cu bijuterii din porfir și turcoaze cu puteri magice, cel mai adesea coliere, la fel și eminențele care-l asistau.

IMG_5212

Porfir transparent ca lumina, turcoaz albastru strălucitor ca cerul și apa.

IMG_5077

Aceste călătorii aveau ca scop rearmonizarea celor trei lumi, văzute și nevăzute, pentru ca soarele să nu dispară, iar ploile să asigure belșugul recoltelor. Iar soarele, pământul, cerul, apa să reintre în armonia binefăcătoare.

Bursa de valori

Paris, 2021

Știam, încă de la Punta de la Dogana, că Tadao Ando procedează prin eliminare. Acum, la Paris, cilindrul de beton pe care l-a introdus în clădirea de patrimoniu a fostei Burse de mărfuri m-a absorbit ca o fântână sau un cenote și mi-a redus percepțiile doar la esențial.

De îndată ce îl văd, intuiesc ca actul arhitectural e mai puternic decât colecția care i-a prilejuit existența. Cred că marele industriaș François Pinault a avut dreptate să aștepte timp îndelungat oportunitatea de a-și instala o mică parte a colecției într-un astfel de spațiu unde, ca și la Venezia, Tadao Ando a plăsmuit magia receptării.

Clădirea Bursei se află pe locul unde, în 1574, a fost ridicată reședința personală a Caterinei de Medicis din care se mai pastrează o singură coloană. Mai târziu, în secolul 18, aici a funcționat o hală de grâne, amenajată circular.

În secolul 19, a fost construit sediul Bursei comerciale așa cum îl vedem acum, pentru prima dată deschis publicului. Fațada a fost edificată în 1889 pentru expoziția universală.

Recent inaugurată, este prima lucrare pariziană a lui Tadao Ando, arhitect japonez autodidact distins cu Pritzker Prize.

Cilindrul său de beton având un diametru de douăzeci și nouă de metri, înălțimea de nouă metri și cincizeci de centimetri grosime, punctat de 863 de orificii, a sacralizat un spațiu dedicat comerțului, i-a accentuat armonia și frumusețea prin puritate geometrică.

Cilindrul are capacitatea de a defini un microcosm arhitectural, văd undeva o mărturisire a lui Tadao Ando. Pătrund în rotunjimea sa ca într-o incintă sacră și îl receptez ca pe o replică a cupolei restaurate cu o sticlă specială care, la cele mai înalte standarde tehnice de protecție, lasă să pătrundă schimbările cerului parizian capricios, joc de lumină și nori.

Aici, sub cupolă, în mijlocul cilindrului, am ajuns într-un punct inițiatic, al începutului și sfârșitului, în care totalitate și neant se suprapun, și îmi aduc aminte de teoriile lui Umberto Eco. Muzeele se substituie, uneori, lăcașelor de cult.

Pe conturul exterior al cilindrului, un șir de opere sunt expuse în vitrine din lemn de epocă, păstrate întocmai ca în perioada când aici aveau loc tranzacții comerciale.

Pe măsură ce urc, deslușesc fresca fastuoasă, epopeică, dedicată marilor deschideri internaționale ale comerțului din secolul 19 pe cinci continente, indiciu al vocației inițiale a edificiului.

De la etaj, mă bucur de priveliștea spre biserica St. Eustache.

Mai văd amplasamenul Halelor și structura tubulară a acoperișului de la Centre Pompidou.

Restaurantul Au pied de cochon, frecventat de celebrități, e în aceeași zonă.

La sfârșitul vizitei, cobor la subsol unde se află un auditorium modulabil

și Sala mașinilor, amenajată în acest spațiu în secolul 19 ca să răspundă nevoilor Halelor din apropiere care trebuiau să-și depoziteze marfa într-o cameră frigorifică. Astfel, a fost creată o cameră cu material de refrigerare de către inginerul est-european Victor Popp. Mașinăriile de făcut frig au fost folosite până în 1950 și au fost redescoperite recent în cea mai bună stare.

Scara originală a rămas din hala de grâne din secolul 18, la fel ca și cele douăzeci și cinci de arcade ale fațadei interioare. Inaugurată în 1767, scara fusese construită, în continuitate cu armonia clădirii, în formă circulară. Grâul era stocat pe două nivele, la parter și etaj, într-un grânar la care se putea ajunge prin această scară. Cele două rampe care se întrepătrund în două direcții diferite le permiteau cărăușilor, care urcau și coborau încărcați cu saci voluminoși de grâu, să nu se intersecteze.

În această aventură radicală și minimală, Tadao Ando a fost secondat de o echipă de arhitecți francezi specializați în monumente istorice. Francezii sunt îndrăgostiți de patrimoniul lor, iar condiția pe care au impus-o acestui proiect a fost posibilitatea de putea extrage cât mai simplu cilindrul de beton din interiorul bursei, dacă va fi cazul, în viitor.

Bursa a fost cesionată colecției Pinault pentru cincizeci de ani.

Despre operele epatante și artiștii expuși voi scrie în curând.