Paris – ore de drum

Sincerely Yours

Paris, 2019

Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.

Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.

Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.

Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.

De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.

Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,

o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.

În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.

Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,

despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.

Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,

artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,

cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.

Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.

Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,

pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.

Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.

Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.

Lectură de drum :

Martin Amis, London Fields

Mobilă și durere

Paris, 2021

Regele-Soare obișnuia să-și plimbe cu el toate catrafusele de câte ori se muta de la un castel la altul.

Doar că, la un moment dat, și-a dat seama că încep să-i dispară din lucruri. A bănuit ce se întâmplă și, după investigații, s-a dovedit că unii dintre protejații săi se învățaseră să le împrumute ocazional pentru evenimente regale organizate în reședințele lor și uitau să le mai restituie.

Atunci a luat hotărârea să înființeze un sector de administrare a mobilierului, cu obiecte decorative cu tot, și să numească drept responsabil o persoană de mare încredere care să-i raporteze personal.

A dat dispoziția construirii unui sediu în Place de la Concorde, devenit astăzi Hôtel de la Marine, fost Minister al Marinei timp de două sute douăzeci și șase de ani.

Primul intendent, Monsieur de Fontanieu, a ocupat funcția șaisprezece ani, preluând responsabilități asemănătoare de la tatăl și bunicul său, și ei în slujba instituției regale.

Al doilea și cel din urmă, Thierry de Ville-d’Avray, a reținut mai mult atenția istoriei, deși a ocupat postul doar opt ani înainte de a fi executat de revoluționari în 1792.

Prim valet în camera regelui, Thierry de Ville-d’Avray își cumpără postul de intendent al mobilierului regal de la predecesorul său. Recent înnobilat și apropiat regelui Ludovic 16, nefericitul urmaș al Regelui-Soare, fiecare mișcare îi era pândită și comentată.

Regele sentimental îl păstrează în cercul său apropiat în virtutea faptului că valetul îl servise pe tatăl său și-l cunoștea de când se născuse.

Thierry aspiră la un rang mai înalt, își chivernisește veniturile și, atunci când se ivește ocazia, decide să cumpere onorabila poziție.

Ludovic își dă acordul și iată-l pe destoinicul valet instalându-se într-un palat pe cinste.

Soția lui, care ocupase până atunci titulatura de primă cameristă a Mariei-Antoaneta, își dă demisia ca să-l ajute pe Thierry în ambițioasa întreprindere.

Regele are în el încredere deplină, așa că Thierry nu va sta pe gânduri să îndrepte tot ce scârțâie în administrarea defectuoasa a mobilierului care se degradează pe zi ce trece.

Va avea misiunea sa cumpere, să depoziteze, să întrețină, să repare mobila regală, să comande piese unice, iar colecțiile să fie expuse publicului în saloanele palatului ca să-i impresioneze pe străini.

Programul său managerial începe prin reamenajarea instituției, cu statut de reședință personală, birou, depozit și muzeu. Parcursul oferit de palatul redeschis în 2021, ghidat după toate regulile artei, ne oferă o cronică a vieții sale zilnice.

Urcăm scara intendentului, traversăm un vestibul ca să ajungem în anticamera unde colaboratorii așteaptă să fie introduși în biroul său.

Cabinetul de fizică, etapă obligatorie a procesului de fabricație, îl ține la curent cu toate invențiile.

Dormitorul cu baia,

amenajate în camera fostului intendent, fac trecerea în partea comună a locuinței.

Cu soția nu se întâlnește doar ca să ia masa în sufragerie, ci și, conform uzanțelor mondene, în salonul de companie, unde cei doi soți își petreceau serile ținându-și de urât.

Dormitorul doamnei a fost amenajat un pic mai departe ca să nu fie deranjată de activitățile soțului.

Activități printre care, în treacăt fie spus, se număra și cea desfășurată în cabinetul oglinzilor, indispensabil iatac de întâlniri galante, decorat cu picturi în care duduile sumar îmbrăcate au fost transformate de către Ministerul Marinei în îngerași durdulii, fără să strice oglinzile.

După ce ieșea revigorat din iatac, intendentul putea trece direct în cabinetul aurit, spațiul oficial de primire al oaspeților de seamă.

Întreprinzător, celelalte odăi le-a organizat ca pe un muzeu de arte decorative, deschis publicului o dată pe lună, cel dintâi din Europa de acest profil, expunând chiar și bijuteriile coroanei care, direct din vitrine, urmau să fie furate de revoluționari în 1789.

Toate aceste inițiative adăugate noului său statut suplimentar obținut după revoluție, de primar al orașului Versailles, primul post de acest fel creat după căderea monarhiei, atrag invidia anturajului.

Ca urmare, i se inventează niște acuzații fantasmagorice care-l trimit în 1792 pe eșafod, după ce instituția trecuse deja în proprietatea statului. Cum au ajuns marinarii în această clădire ?

Tot prin intermediul său deoarece, ca să rămână în familie, îi propusese unui văr apropiat, secretar de stat la Ministerul Marinei, să închirieze jumătate din palat. Dar, în momentul când se va înfăptui acest proiect, el nu va mai fi acolo.

Câtă frunză și iarbă !

Paris, 2021, 2022

Insule de verdeață presărate pe itinerariile mele pariziene mă îmbie să-mi trag sufletul. Mă opresc oriunde priveliștea e revigorantă și banca e confortabilă, privind cum defileză prin fața mea gură-cască, amploaiați, pierde-vară, cadâne și cadâni. Deschid o carte sau un pachețel cu ceva dulce.

Stați și voi o clipă ?

1.În plin Cartier Latin, dau peste Ronsard, într-un scuar miniatural pe rue des Ecoles.

De cealaltă parte a străzii, veghează statuia lui Eminescu, lângă biserica românească. Mă așez aici de fiecare dată cu nerăbdarea de a deschide cărți abia cumpărate, pentru că toate librăriile care mă interesează se afla în apropiere.

2.Colțul bulevardului Raspail cu rue de la Campagne-Première e albastru, mai precis IKB, ușor de recunoscut în muzee. Atelierul unde Yves Klein l-a inventat și a creat numeroase opere se află pe această stradă. În margine, un ecran vegetal care te izolează de zgomotul și poluarea bulevardului. Plantele și arbuștii au fost aleși datorită coloritului autumnal și ca să pună în valoare identitatea culorii care l-a consacrat pe artist.

Băncile, bordurile care separă aleile au fost vopsite în celebra nuanță. Pe aceeași stradă au mai locuit Rimbaud, Verlaine, Aragon, Modigliani și tot aici a fost filmată ultima scenă cu Belmondo din Au bout de souffle.

3.Clinchetul tacâmurilor, conversația în surdină, atmosfera lipsită de griji îmi încarcă bateriile în acest mic scuar din arondismentul 5, în zona facultăților.

Momentul meu preferat e asfințitul de sfârșit de vară, când se conturează deja planuri de toamnă, iar ,,chez Lena et Mimile’’ clienții umplu terasa.

4.Descopăr că pe Champs de Mars au statornicit o stână de oi și capre pe bogata pașune lăsată în legea ei.

Aflu că treptat, Parisul e pe cale să se transforme într-o așezare rurbană și, ca antidot al poluării, numai întoarcerea la forme arhaice de transport ne-ar putea salva. Abia aștept să văd bulevardele pline de șarete.

5.În Place du Président Mithouard, avenue de Breteuil, cel mai frumos e în aprilie, când pomii înfloriți mov îmi evocă Ciudad de Mexico, unde m-au vrăjit pomii care înfloriseră albastru. Mă așez un momentito doar ca să sorb din priviri, cu nesaț, exotismul unui colțișor ferit de turiști.

6.Mă trec fiorii când mă gândesc la istoria nemiloasă care definește Place de l’Estrapade, din capitolul execuțiilor publice care constituiau, până în secolul 17, un spectacol banal.

Uneori intru în librăria portugheză și braziliană, unde au multe carți despre parcursul iezuiților prin lume și începe să mă cuprindă dorul de ducă.

7.Centrul Parisului meu personal este piața Sorbonei, unde clipocitul apei, atunci când fântânile funcționează, se împletește cu zumzetul cosmopolit al conversațiilor. Aici începe Cartierul Latin, care se numește așa pentru că, în Evul Mediu, studenții veniți de peste tot și stabiliți în acest perimetru se puteau înțelege între ei doar în latină, în ciuda celorlalte două limbi concurente, greaca veche și ebraica.

8.O varietate de arbuști, tufișuri, copaci și plante demnă de o gradină botanică mă ademenește și mă răsfață cu tihnă umbroasă și înmiresmată în părculețul Paul Langevin, pe rue Monge, la Politehnică. Desișul lor stă pavăză poluării cauzate de mașini.

9.Între colegii, facultăți și librării, cei care se opresc în place Paul Painlevé au legături cu una sau alta dintre ele, socotesc eu urmărind cum toți cei așezați poartă cu ei cel puțin o carte, dacă nu chiar sacoșe întregi, din care scot și lasă pe bănci exemplare pentru doritori.

10.În apropierea Senei, refugiul meu liniștit este scuarul Gabriel Pierné, dirjor și pianist. Din biblioteca Mazarine care ține de Institut de France, sediul academicienilor francezi, răzbate izul paginilor, învăluind exemplare rare de cireși, rododendroni și magnolii, la umbra cărora sunt instalate bănci în formă de carte pe care, firește, mă pun cu burta.

11.Hotel des Sens, un palat construit prin anii 1475, are în incintă una dintre cele mai primitoare grădini pariziene. Nu întâmplător, pentru că, din 1961, palatul găzduiește o bibliotecă. Istoria menționează că, după revoluția franceză, a avut o soartă zbuciumată și a trecut prin multe transformări, răstimp în care a funcționat și ca fabrică de dulcețuri.

12.Un fermier îmbogățit din impozitul pe sare și-a construit o reședință pariziană care a preluat denumirea sursei sale de venituri, Salé. Astăzi, în frumos renovatul palat s-a instalat muzeul Picasso, iar parcul alăturat, Leonor Fini, acoperă o suprafață pe care s-a aflat dintotdeauna o gradină unde, în trecut, creșteau de-a valma ierburi și plante aromatice la discreția gospodinelor din cartier.

13.Fiecare țară are Orientul ei, fiecare oraș Orientul lui. Îndreptându-mă spre el, traversez Gradina Botanică de fiecare dată când merg la IMA (Institut du Monde Arabe).

Expozițiile pe care le vad nu-mi sunt de ajuns, nici colecțiile principale, așa că intru în librăria Institutului și răsfoiesc până la ora închiderii.

De curând, mi-am cumpărat cartea scrisă de un călător care a traversat de două ori Turcia pe jos.

14.În Tuileries, domnește un nebănuit spirit câmpenesc, mai ales de când un țap pripășit în zona de peluză ispășește oarece vină pozând turiștilor.

Îmi caut banca preferată în preajma unei fete necăjite, pentru că și eu mă simt așa uneori.

Remediul ? Mă reped în prima cofetărie și-mi iau un fondant au chocolat.

Despre grădinile muzeelor, discrete și exclusiviste, vă voi spune altă dată.

Cu vederi largi

Paris, 2021, 2022

Când l-au ispravit, în 1977, Renzo Piano și Richard Rogers s-au ales cu iscarea unor vii polemici din partea adepților arhitecturii tradiționale și conservatoare, din cauza tehnicilor de avangardă folosite la construirea noului muzeu parizian.

Structura de metal și sticlă, culorile neobișnuite izbeau peisajul monoton, cenușiu al Parisului.

La fel de neconvențional, scara rulantă era integrată într-un tunel de sticlă amplasat în exterior pe diagonala clădirii, pentru ca, pe masură ce urci, să ai o priveliște din ce în ce mai amplă.

Profilul său acoperă modernii din perioada 1905 -1960 și contemporanii de la 1960 până azi, mulți deveniți parizieni cu orientările lor estetice aduse de peste tot : Brâncuși român, Natalia Goncharova rusoaică, Chagall bielorus, Luigi Russolo italian, Sonia Delaunay urcaineană, Man Ray American, Picasso spaniol, Giacometti elvețian. Toate aceste relații s-au hrănit una dintr-alta și au înfiripat idei, apoi opere, s-au întemeiat filosofii.

Ca o ilustrare a vocației cosmopolite pariziene, la biblioteca centrului există posibilitatea de a lua cursuri pentru două sute cincizeci de limbi și dialecte, unele gratuite.

Muzeul își expune doar parțial colecția, a doua cea mai vastă din lume după MoMA din New York, la etajele superioare.

Din depozit se scot prin rotație tablouri noi la fiecare optsprezece luni și astfel se prezintă între cinci și zece la sută din totalitatea operelor.

Vastitatea colecțiilor plasează muzeul pe locul întâi în lume ca disponibilitate de a împrumuta opere altor expoziții. În timpuri normale, primește peste trei milioane de vizitatori pe an.

Președintele Georges Pompidou, ales în 1969, în toiul resetării, era, alături de soție, degustător și colecționar de artă modernă și contemporană. Astfel că a hotărât construirea unui centru cultural pluridisciplinar, cu pictură, instalații avangardiste, design.

A ales platoul Beaubourg de lânga Hale, un teren insalubru pe care se putea construi, în cel mai bun caz, o parcare. Presedintele stie ce vrea, țintește creativitatea și oferă tinerilor arhitecți șansa de a-și da frâu liber imaginației.

Proiectul propus de Renzo Piano și Richard Rogers e ales dintre 681 de proiecte prezentate, datorită cutezanței, sub rezerva de a elimina anumite detalii cum ar fi etajele modulabile deplasate ca niște lifturi uriașe.

În schimb, s-au exersat modalitați de flexibilizare a spațiului, cum ar fi platourile de la fiecare etaj ușor de adaptat unor amenajări diverse.

La început, accesul se făcea prin patru intrări pe fiecare latură a clădirii, ca într-un templu al creativității deschis spre cele patru zări, însă azi a mai rămas doar una singură din cauza normelor de siguranță, unde se așteaptă uneori ore-n șir la o coadă interminabilă.

Aici am văzut pentru prima dată un montaj de Sophie Calle, cel cu telefonul în camera de hotel, într-o săliță retrasă, ca un iatac potrivit cu o astfel de istorisire.

Tot aici am început să înțeleg autoritatea culorii negre în retrospectiva din 2010 a lui Soulages. De-a lungul timpului, am hoinărit cu Beat Generation, m-am rătăcit în mișcarea de Stijl, am tăcut în fața lui Anselm Kiefer, m-am lăsat inițiată în arta conexiunilor de la o operă la alta și am priceput cum toate se leagă între ele, ca și cum țevăria și tuburile din arhitectura edificiului ar înlesni comunicarea.

Privesc și parcurg de fiecare dată etajele ca pe o metaforă a corelațiilor, un centru neoficial unde se intersectează energii telurice și aeriene cu rolul de a intensifica receptarea artei, aidoma unui aparat de emisie-recepție global, cum îl numește Eco atunci când îl încadrează, alături de turnul Eiffel, în harta Parisului său misteriosofic.

Muntele vrăjit

Paris, 2022

Templele au forma munților iar oamenii din Anzi au forma templelor, așa cum stau ei ghemuiți, răbdători și demni, gândindu-se la câte-n lună și-n stele.

Tot ce li se întâmpla lor, cu trei mii de ani în urmă, ni se întâmplă și nouă.

Naștere, iubire, sacrificii, strategii, împodobire, lux, adevăr, aparențe, rivalități, epidemii, războaie, moarte.

Se ajutau precum căutăm și noi sprijin în tot ce putem, în zei, șamani, credințe, superstiții, sentimente, pasiune.

Pășesc prin întunericul albăstrui, trec de la un capitol la altul al colecțiilor aduse de la Lima, pe cât de vaste pe atât de prețioase, care trasează repere de civilizație precolumbiană din anul 1200 î.Hr. până în secolul 15, când a fost edificat Machu Pichu, într-o expoziție eveniment la Cité de l’architecture& du patrimoine, place du Trocadéro, pe care o puteți vedea până în 4 septembrie 2022.

Universul vechilor peruani era format din trei lumi contectate prin semne doar de ei știute, iar aspirația lor era să treacă dintr-una într-alta, ca să nu rămână captivii uneia singură, imperfectă.

Obiectele din temple reunite aici ilustrează credințe, ritualuri, structura puterii și fapte eroice. Templele erau accesibile doar elitei.

Doar preoții, nobilii și conducătorii aveau acces în interior, unde se păstrau comorile, în vreme ce oamenii de rând rămâneau afară, pe platformele dintre etaje, fără să aibă habar ce se află înăuntru.

Multe vase au decorațiuni de șarpe abstractizat sub formă de spirală, precum fluiditatea apei și a sângelui, considerate energie vitală.

Spiralele și fluidele care se preling reprezintă transformarea armonioasă, scurgerea anotimpurilor, a ciclurilor, și creează posibilitatea unor noi începuturi.

Deslușesc spirale încrustate pe cel mai vechi obiect din expoziție, stela din 1250 î.Hr., care reprezintă o femeie.

Șarpele este singura vietate cu acces în lumea subterană, loc de origine a apei necesare producției culturilor. Tot acolo se află și strămoșii, garanți ai fluxului acvatic.

Conexiunea cu ei era o aspirație permanentă, întrucât apa era indispensabilă pământului, cum sângele e indispensabil corpului. În lipsa lor, viața se stinge.

De aceea, pelerinajele, ritualurile și evenimentele religioase erau dedicate ploii și fertilității, iar în perioadele de secetă se duceau mai multe războie ca de obicei nu pentru că s-ar fi iscat conflicte între comunități, ci în vederea capturării cât mai multor prizonieri de război, al căror sânge reprezenta ofranda dorită de zei în schimbul ploii.

Capul este punctul culminant al corpului uman, cel mai aproape de cer și divinități și, din acest motiv, era decisiv în luptă.

Podoabele pentru cap, din aur și argint, metale cu valoare egală, erau cele mai prețioase și, de aceea, râvnite, pentru că îl însoțeau pe conducător în lumea de dincolo, garanție a prelungirii existenței sale sub formă de strămoș.

Între obiectele prețioase necesaare călătoriei spre lumea inferioară, aurul reprezintă sudoarea Soarelui, iar argintul lacrimile Lunii și erau în proporții egale.

Datorită posibilității lor de a zbura sus pe cer, în apropierea astrelor, păsările reprezintă lumea superioară, diurnă, vizibilă, a soarelui, lunii și a ploii. Păsările de pradă ajung cel mai aproape de zei. Dar nu toate.

Cormoranii, care se scufundă adânc ca să pescuiască și bufnițele care vânează doar pe întuneric dovedesc legături neștiute și clandestine cu lumea inferioară, la fel ca șarpele care se strecoară sub pământ în incursiuni secrete, de nepătruns.

De aceea se presupune ca aceste vietăți știu mai multe, ca în cazul unui personaj simpatic, șamana bufniță, înțelepciunea întruchipată, care-i scoate pe eroii temerari din belea. Zeul bufniță, o combinație dintre pasăre, om și șarpe, beneficiind de toate calitățile acestora, unifică ziua și noaptea.

Ziua curcubeul, iar noaptea Calea Lactee sunt întruchipări ale apei pe cer, curcubeul care gonește ploaia și Calea Lactee asemănătoare unui fluviu celest format din stelele ca niște picături de foc.

Zeul soarelui și zeul Căii Lactee erau cei mai importanți și ei se reuneau la Echinox, moment de sărbătoare dintre anotimpuri, de întâlniri regeneratoare, când comunitatea sărbătorea cot la cot cu pelerinii și chefuia cu chicha, un fel de bere din porumb, consolidând legăturile, aidoma zeilor.

Zeul cu picioare de felină, mâini în formă de aripi terminate în capete de șarpe, cu ochi de bufniță, se număra printre cei mai puternici din lumea precolumbiană, croit din forțele combinate ale felinei, omului, păsărilor, șarpelui, cu acces în lumile lor.

Imaginile altor animale de pradă și ale vânătorilor se pot confunda uneori cu ale zeilor, dar ele nu sunt ce par a fi.

Statuetele au fost găsite în mormintele căpeteniilor și ale oamenlor politici ca să poată fi identificați și să-și continue faptele în lumea inferioară.

Ei dețineau prerogative de viață și moarte pe care nu voiau să le cedeze nici în lumea nevăzută.

Cine voia să devină mai înțelept ca să-și poată ajuta semenii, pornea la drum spre același tărâm al strămoșilor.

Așa a procedat și unul dintre eroii din anii 100-800 d.Hr., care a exploatat puterile animalelor sacre pentru a călători incognito între lumi, deși nu-i era permis, ca simplu anonim.

A întâlnit tot felul de provocări, a avut de înfruntat pericole neprevazute, povestite în detaliu pe ceramică și obiecte. El a devenit un erou legendar datorită îndrăznelii sale, deoarece omului de rând nu-i era îngăduit să dobândească percepțiile puternicelor vietăți, el putea trăi doar Aici și Acum.

Șefii politici și religioși erau reprezentanții zeilor pe pământ și doar ei erau autorizați să călătorească în lumea strămoșilor care garantau siguranța și protecția ținutului.

Cu ajutorul plantelor halucinogene, ei urmau ritualuri în cadrul unor ceremonii speciale. Plantele, semințele și rădăcinile erau mărunțite, zdrobite, amestecate, până la obținerea substanțelor.

Multe dintre recipientele păstrate dovedesc priceperea preoților și a șamanilor, ei înșiși înalți nobili, regi și regine, în prepararea și mânuirea acestor tehnici. În ritualuri, oficianții canalizează spre oameni puterile jivinelor ca să le faciliteaze accesul spre celelalte lumi, superioară și inferioară.

Pentru a avea mai multă credibilitate la sosire, călătorul se împodobea cu bijuterii din porfir și turcoaze cu puteri magice, cel mai adesea coliere, la fel și eminențele care-l asistau.

Porfir transparent ca lumina, turcoaz albastru strălucitor ca cerul și apa.

Aceste călătorii aveau ca scop rearmonizarea celor trei lumi, văzute și nevăzute, pentru ca soarele să nu dispară, iar ploile să asigure belșugul recoltelor. Iar soarele, pământul, cerul, apa să reintre în armonia binefăcătoare.

Bursa de valori

Paris, 2021

Știam, încă de la Punta de la Dogana, că Tadao Ando procedează prin eliminare. Acum, la Paris, cilindrul de beton pe care l-a introdus în clădirea de patrimoniu a fostei Burse de mărfuri m-a absorbit ca o fântână sau un cenote și mi-a redus percepțiile doar la esențial.

De îndată ce îl văd, intuiesc ca actul arhitectural e mai puternic decât colecția care i-a prilejuit existența. Cred că marele industriaș François Pinault a avut dreptate să aștepte timp îndelungat oportunitatea de a-și instala o mică parte a colecției într-un astfel de spațiu unde, ca și la Venezia, Tadao Ando a plăsmuit magia receptării.

Clădirea Bursei se află pe locul unde, în 1574, a fost ridicată reședința personală a Caterinei de Medicis din care se mai pastrează o singură coloană. Mai târziu, în secolul 18, aici a funcționat o hală de grâne, amenajată circular.

În secolul 19, a fost construit sediul Bursei comerciale așa cum îl vedem acum, pentru prima dată deschis publicului. Fațada a fost edificată în 1889 pentru expoziția universală.

Recent inaugurată, este prima lucrare pariziană a lui Tadao Ando, arhitect japonez autodidact distins cu Pritzker Prize.

Cilindrul său de beton având un diametru de douăzeci și nouă de metri, înălțimea de nouă metri și cincizeci de centimetri grosime, punctat de 863 de orificii, a sacralizat un spațiu dedicat comerțului, i-a accentuat armonia și frumusețea prin puritate geometrică.

Cilindrul are capacitatea de a defini un microcosm arhitectural, văd undeva o mărturisire a lui Tadao Ando. Pătrund în rotunjimea sa ca într-o incintă sacră și îl receptez ca pe o replică a cupolei restaurate cu o sticlă specială care, la cele mai înalte standarde tehnice de protecție, lasă să pătrundă schimbările cerului parizian capricios, joc de lumină și nori.

Aici, sub cupolă, în mijlocul cilindrului, am ajuns într-un punct inițiatic, al începutului și sfârșitului, în care totalitate și neant se suprapun, și îmi aduc aminte de teoriile lui Umberto Eco. Muzeele se substituie, uneori, lăcașelor de cult.

Pe conturul exterior al cilindrului, un șir de opere sunt expuse în vitrine din lemn de epocă, păstrate întocmai ca în perioada când aici aveau loc tranzacții comerciale.

Pe măsură ce urc, deslușesc fresca fastuoasă, epopeică, dedicată marilor deschideri internaționale ale comerțului din secolul 19 pe cinci continente, indiciu al vocației inițiale a edificiului.

De la etaj, mă bucur de priveliștea spre biserica St. Eustache.

Mai văd amplasamenul Halelor și structura tubulară a acoperișului de la Centre Pompidou.

Restaurantul Au pied de cochon, frecventat de celebrități, e în aceeași zonă.

La sfârșitul vizitei, cobor la subsol unde se află un auditorium modulabil

și Sala mașinilor, amenajată în acest spațiu în secolul 19 ca să răspundă nevoilor Halelor din apropiere care trebuiau să-și depoziteze marfa într-o cameră frigorifică. Astfel, a fost creată o cameră cu material de refrigerare de către inginerul est-european Victor Popp. Mașinăriile de făcut frig au fost folosite până în 1950 și au fost redescoperite recent în cea mai bună stare.

Scara originală a rămas din hala de grâne din secolul 18, la fel ca și cele douăzeci și cinci de arcade ale fațadei interioare. Inaugurată în 1767, scara fusese construită, în continuitate cu armonia clădirii, în formă circulară. Grâul era stocat pe două nivele, la parter și etaj, într-un grânar la care se putea ajunge prin această scară. Cele două rampe care se întrepătrund în două direcții diferite le permiteau cărăușilor, care urcau și coborau încărcați cu saci voluminoși de grâu, să nu se intersecteze.

În această aventură radicală și minimală, Tadao Ando a fost secondat de o echipă de arhitecți francezi specializați în monumente istorice. Francezii sunt îndrăgostiți de patrimoniul lor, iar condiția pe care au impus-o acestui proiect a fost posibilitatea de putea extrage cât mai simplu cilindrul de beton din interiorul bursei, dacă va fi cazul, în viitor.

Bursa a fost cesionată colecției Pinault pentru cincizeci de ani.

Despre operele epatante și artiștii expuși voi scrie în curând.