Etichetă: abație benedictină

Mustair, 2016

Nietzsche locuise la doar optzeci și doi de kilometri de aici, în direcția St.Moritz, dar de acea dată n-am ajuns să-i văd conacul. Îmi plac granițele cu freamătul lor discret, așadar m-am oprit pentru o vizită în detaliu la abația înscrisă în patrimoniul UNESCO, poziționată strategic la doar opt sute de metri de Italia.

Mănăstirea benedictină închinată Sfântului Ioan, aflată pe vechiul drum de pelerinaj spre Santiago de Compostella, se numără printre rarissime vestigii de artă carolingiană din Europa.

Întemeiată în 785 de Carol cel Mare pe traseul imperial, abația avea o menire culturală și politică secretă.

De la bun început, misiunea strategică tăinuită a fost observarea și iscodirea persoanelor, majoritatea pelerini, care călătoreau prin această unică trecătoare dintre Est și Vest.

Episcopia de Chur era cea mai importantă din zonă și, din acest motiv, ei îi revenea supravegherea teritoriului.

Încă de la construcție, a fost rezervată strict cultului benedictin, reputat pentru rigoarea și asceza ritului.

Primii călugari care s-au instalat aici au venit de la alt convent benedictin, Pfafers, din nordul Elveției, și au ramas în sat patru sute de ani, până în secolul 12, când spațiul a fost cedat unei congregații de călugărițe din același cult.

Edificiul a trecut prin multe transformări, dar interiorul a păstrat în stare impecabilă fresce din perioada imperială carolingiană care, din fericire, au supraviețuit sub stratul protector al unor picturi nesemnificative. Azi sunt considerate cele mai relevante pentru Evul Mediu timpuriu.

În secolul 11, episcopul extinde construcția cu o reședință sub formă de turn, structurată pe două etaje.

La cel superior, cu destinație de locuință care face corp comun cu dubla capelă, sunt păstrate obiectele personale ale episcopului.

De sus și până jos, pereții sunt acoperiți cu picturi figurative conturate în scene de inspirație elenistică. Modalitatea de a picta în întregime pereții în interior este de origine bizantină, iar alternața alb și negru segmentează cele douăzeci și patru de episoade pe dimensiunea lungă.  

Printre acestea, recunosc Judecata de Apoi, despre care exegeții afirmă că ar fi cea mai veche abordare a acestei teme cunoscută în istoria artei. Se mai descifrează viața sfinților Petru și Pavel, fresca romană cu Banchetul lui Irod și dansul lui Salomé, Visul lui Iosif și Fuga în Egipt, Cina cea de taină, alte scene din Noul și Vechiul Testament, iar în cupolă este Christ Pantocrator înconjurat de evangheliști.

Stilul picturii corespunde artei venețiene monahale timpurii cu influențe bizantine, practicate pe țărmul Adriaticei.

Acest stil, creat de artiști italieni din mai multe ghilde specializați în decorațiuni religioase, a ilustrat legatura cu orientul și era un reper al schimbării de registru. Influența bizantină a fost recunoscută aici și prin studiul comparativ cu pictura religioasă bulgară.

Toate scenele reprezentate au aceeași dimensiune. Culorile și-au pierdut din intensitatea tonalității originale, doar galbenul și roșul au fost mai rezistente.

Ornamentele romane și busturile de îngeri erau singurele decorațiuni acceptate în acele vremuri.

Figurile se disting în elegante atitudini marțiale reflectând spiritul epocii și relația credinciosului cu divinitatea. Frivolitatea unor scene cum ar fi Banchetul lui Irod cu atitudinea provocatoare a lui Salomé a fost dezaprobată cu asprime de calugărițele benedictine devotate înaltei dimensiuni divine, mult prea îndepartată de cele lumești.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse