Etichetă: travel blog

De bună credință

San Benedetto Po, 2018

Pe tăcuta câmpie lombardă, la doisprezece kilometri de Mantova, benedictinii au ales să-și ridice un așezământ.

DSCN0909

Cei șapte de la început, printre care Sf. Simeon din Polirone, călugăr călător de origine armeană, au deschis porțile lăcașului în anul 1007.

DSCN0937

Câteva decade mai târziu, intră în scenă contesa Matilda di Canossa, cea mai înstărită proprietară de terenuri din regiune.

DSCN0931

În calitate de prietenă a Papei, contesa hotărăște să dea o mână de ajutor în procedura de primire a abației în congregația de la Cluny,

DSCN0916

poziție din care a jucat un rol major în răspândirea reformei gregoriene.

DSCN0932

Contesa petrece mult timp retrasă în liniștea mănăstirii ca să mediteze,

DSCN0918

să frecventeze biblioteca

DSCN0934

sau să participe la reuniunile prelaților și se implică activ în dezvoltarea instituției monastice.

DSCN0929

Până în 1797, San Benedetto in Polirone funcționează ca una dintre cele mai importante mănăstiri benedictine din Europa

DSCN0946

și, o perioadă, cea mai vastă din Italia, ca număr de calugări și ca întindere pe terenurile donate de contesă.

DSCN0913

Atunci când, prin secolul 14, începe să cadă în paragină, intervine clanul Gonzaga

DSCN0940

cu inițiative de reabilitare și amplificare prin serioase lucrări arhitecturale necesare obținerii unui statut social elevat.

DSCN0948

Aveau intenția de a invita aici cărturari vestiți și, datorită cercului intelectual frecventat, să-și sporească prestigiul.

DSCN0945

O lungă perioadă, au păstrat un control desăvârșit asupra instituției, însă, după ce neamul li s-a stins, infrastructura din jurul complexului s-a desființat, iar în 1797 Napoleon îi dă lovitura de grație, prin distrugerea parțială a unei aripi.

DSCN0930

Astazi, ne copleșește edificiul recent renovat și deschis în întregime ca bazilică, abație, biserică parohială pentru enoriașii din ținut, mănăstire și muzeu.

DSCN0927

Vizita, pe un circuit labirintic, se face doar cu ghid însoțitor și poate dura două-trei ore, după interesul oaspeților.

DSCN0920

Ghida noastră, o amabilă doamnă la pensie de origine maghiară, mi-a făcut o impresie excelentă.

20180711_142256

Din bazilica imensă San Benedetto, o ușiță din capătul dinspre altar duce în biserica originală, Santa Maria, cu treizeci și două de statui de sfinți,

20180711_160154

un retablu pictat de Veronese și paviment cu un fragment de mozaic prețios din 1151.

DSCN0926

Aici se află și sacristia, cu fresce din 1563,

DSCN0942

prin care se ajunge la mausoleul contesei Matilda di Canossa, ale cărei rămășițe se află la Vatican.

DSCN0935

Cele trei spații de meditație ale calugărilor, claustrul Sf.Benedict, Sf.Simeon și cel principal, numit ,,dei Secolari’’,

DSCN0943

facilitează trecerea spre refectoriu sau sala de mese monahală, unde Correggio a pictat o frescă,

DSCN0941

dar și spre infirmerie, palatul abațial, sala capitulară.

DSCN0919

Martin Luther a sejurnat aici în 1510, invitat de familia de Gonzaga și a fost scandalizat de opulența decorului.

DSCN0923

Din claustrul principal, se urcă printr-o scară monumentală în muzeul regional de istorie și arheologie care ocupă o parte din construcția de secol 16.

DSCN0951

Mi-a atras atenția un calendar astrologic conceput pe mai multe secțiuni, unic în Italia, descoperit în curtea interioară a unei case oarecare din localitate și recondiționat în 2017 cu sprijinul unor farmaciști.

DSCN0949

Din tot ce am văzut, mi-am dat seama că aspirația contesei de a clădi o operă care să fie transmisă cât mai departe în viitor s-a înfăptuit.

DSCN0952

Spiritul ei benevolent pare încă prezent și inițiator de gânduri, planuri și idei.

Pe calea cea bună

Veria, 2016, 2018

La Veria, Sfântul Apostol Pavel a poposit după ce a părăsit Tesalonicul, înainte de a merge la Atena.

Pe acest drum care intersectează Egnatia odos am trecut de multe ori, de fiecare dată spre câte un port.

Multe localități din Grecia se leagă între ele prin calea străbătută de Pavel, iar monumentul impunător, cel mai mare din lumea elenă, care i s-a închinat aici dovedește importanța pe care a avut-o așezarea vreme îndelungată.

Atunci când Pavel s-a oprit aici, a găsit în această localitate evreiască oameni dornici să-l asculte.

Mulți credeau cu adevărat în spusele sale, dovadă consemnarea unor evrei și greci care s-au convertit pe loc la creștinism.

Se spune că podiumul de unde le-a adresat învățăturile creștine are la bază treptele sinagogii de unde a propovăduit.

Pe întreg perimetrul unde a predicat, s-a edificat o estradă amplă în semicerc decorată cu mozaic și mărginită de coloane.

Lângă acest altar, mai târziu, otomanii au cosntruit o moschee.

Oprirea Sfântului Pavel aici a consolidat prestigiul de care se bucura deja cetatea atestată încă din anii 1000 î.Hr., care, treptat, atinsese prosperitatea.

Până pe la sfârșitul secolului 19 a fost un oraș înfloritor, în care comunitățile greacă, bulgară, otomană, evreiască, aromână, armeană, sârbească au compus împreună esența Orientului.

În istoria sa, am găsit menționați doisprezece intelectuali aromâni care au dobândit o înaltă recunoaștere profesională.

Multi au militat pentru păstrarea identității aromâne (vlahe) în pofida elenizării.

De fiecare dată când ajung în nordul Greciei, am intuiția că acest ținut nu aparține doar Eladei, ci întregului Orient,

al cărui prag familiar îl trec de îndată ce fac primul pas în sincretismul acestor identități diferite, reîntorcându-mă acasă.

În centru, ajung repede de la sinagogă la moschee, printre cele câteva zeci de biserici ortodoxe, ale căror icoane prețioase au fost duse la muzeul bizantin, alături de ceramică, mozaice, icoane, hrisoave, letopisețe, fresce.

Ce a mai rămas din vechiul cartier evreiesc se grupează strâns pe malul râului.

Dincolo de el, se întinde o amenajare urbană ca un crâng, cum mai văzusem la Edessa și la Drama, cu mici cascade și alei pietruite printre smochini gigantici, tei și duzi.

De fiecare dată, mai intens ca în alte așezări grecești, am ramas cu impresia unor taine nedeslușite, poate prin simplul fapt că, la fiecare pas, intersectez vibrația unor cuvinte care au dăinuit.

Muzică de drum:

Cusută cu ață albă

Paris, 2018

Vreme de douăzeci de ani, lumea modei a clocotit de curiozitate să afle chipul lui Martin Margiela.

Era ultima decadă a mileniului, când se cheltuiau bugete astronomice în publicitate și promovare, iar designerii se dădeau peste cap ca să atragă atenția.

Singurul creator ajuns faimos fără să-și arate vreodată chipul a fost omagiat în 2018, prin două expoziții simultane la Palais Galliera și Arts-Décoratifs, unde au fost prezentate piese care au scandalizat și au revoluționat moda.

Imediat după ce a absolvit Academia de Modă din Anvers în grupul ,,celor șase’’, toți ajunși celebri, a plecat la Paris.

Ca să deschidă atelierul, pornind de la zero, singura posibilitate a fost să recupereze elemente de mobilier aruncate în stradă.

Le-a vopsit în alb sau, dacă erau prea deteriorate, le-a acoperit cu huse albe din bumbac.

În anii 1990-2000, hainele se vindeau după vizibilitatea siglei, emblemă a reușitei financiare, și prea puțin după calitatea materialului sau a execuției.

Sfidând logomania, decide să-și reprezinte cu discreție eticheta sub forma a patru puncte cusute cu ață albă pe spatele hainelor.

Colecția de debut s-a înfăptuit în 1988 prin reciclarea unor articole de îmbrăcăminte aruncate, cumpărate de la mâna a doua prin târguri sau de la Armata Salvării.

Primele sale prezentari au intrat în istoria modei. Podiumul a fost instalat, sfidător, în spații neconvenționale cum ar fi Armata Salvării, o parcare subterană, o stație de metrou dezafectată, un teren viran, sub podul Alexandre III.

Invitațiile erau scrise de mână pe hârtii și cartoane improvizate, cu pixuri și carioce cum se nimerea.

În lipsa unui light design sofisticat, a trebuit să improvizeze. În stația de metrou a rezolvat aranjând pe rampe sute de lumânări de biserică. În lipsa unor manechine profesionale, de asemenea.

La prezentarea organizată în parcarea subterană, au defilat manechine alese dintre banale trecătoare de pe stradă. Nu toate erau rupte din soare așa că, în virtutea anonimatului la care el însuși se supune, fetele defilează cu un ciorap tras pe față ca spărgătorii de bănci.

Tot ca investiție minimă, a lansat ideea de a purta șireturi de pantofi în chip de coliere. Tot atunci, manechinele, în loc să-și facă unghille cu ojă, și-au înmuiat vârful degetelor într-o cutie cu vopsea roz.

Neavând stilist, și-au lăsat părul în dezordine, ca o replică la coafurile exagerate și costisitoare. Până la urmă, ne dăm seama că aparențele contează mai mult sau mai puțin, dar în mod cert înșeală.

La defileul amenajat pe un teren viran, altă revelație sau chiar revoluție. Când au fost aduse hainele, arătau atât de atrăgător în husele de plastic, încât a hotărât ca manechinele să le îmbrace cu huse cu tot.

Colecțiile sale se bucurau de un succes fulminant, dar vizionarul creator refuza înverșunat să stea de vorbă cu ziariștii, ocolea evenimentele publice și se ferea să fie fotografiat.

Câțiva ani mai târziu, când era deja copiat, la prezentarea de sub podul Alexandre III, manechinele purtau coliere și cercei de gheață colorată care se topeau pe hainele albe în timpul defilării și lăsau pete, schimbându-le culoarea.

În cadrul aceleiași colecții, decide să rotească linia hainelor ca să fie purtate invers, pe orizontală, pe baza faptului că multe croiuri sunt în trompe-l’œil. Ca un fel de semn distinctiv, pe fuste a imprimat urma fierului de călcat ca să pară arse. Niciodată nu știm unde se termină înscenarea și unde începe realitatea.

La adăpostul anonimatului care îl protejează și îi dă echilibru, spune el, își pune în practică orice fantezie, așa cum ar fi pulovărul suprarealist din șosete uzate.

Călcâiul se potriveste perfect la cot și la umeri. Într-o siluetă, explică autorul, cele mai importante elemente sunt umerii și încălțămintea, pentru că umerii definesc atitudinea, iar încălțămintea condiționează stilul mișcării, ceea ce captează atenția. La defileele lui, mersul manechinelor e diferit de cel standard, pentru că e mersul natural.

După zece sezoane (cinci ani), toată moda a început să se schimbe și să o ia în direcția lui. Primul stand pe care l-am văzut, la Bon Marché, arăta ca un laborator, cu vânzători prevenitori îmbrăcați în halate albe, antrenați să facă față uluirii mușteriilor și gata să explice toate năzbâtiile expuse.

După toate aceste isprăvi care au generat, în peste douăzeci de ani, dezbateri înflăcărate, a demonstrat că are forța de caracter să nu-și arate chipul, în epoca în care expunerea era o condiție a reușitei.

Inspirația și îndrăzneala vine din tot ce acumulează citind și călătorind tot timpul, declară el într-un interviu. Apoi, dacă ai răgazul să asamblezi totul, rezultatele pot fi surprinzătoare. Între timp, s-a retras din modă în favoarea artelor plastice, iar imaginea lui nu mai e un secret.

Glissando

Cuenca, 2017

De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.

Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.

Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.

Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.

Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.

Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.

Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.

Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.

Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.

Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.

Lectură de drum:

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă

Cancanuri

Cannes, 2021

Doamne și domni cu papion, rochie lungă și ecuson se îndreaptă hotărâți într-o singură direcție, spre Palat. Soarele încă n-a apus, dar simți briza înserării. Așa începe scurtul moment pe care l-am petrecut în tumultul festivalului de film care anul acesta a fost aerisit, deși canicular.

M-am plimbat pe străzi, m-am fofilat până la covorul roșu,

am admirat ținute vestimentare și am vânat rumori.

Am privit la curioșii care așteptau răbdători dincolo de gardurile de protecție din preajma hotelurilor unde sunt cazate starurile,

în speranta de a ochi vreuna în hol,

pe terasă ori la ieșire.

Pe firul apei erau improvizate săli de protocol sau ateliere

și, nu doar pentru festival, ci pe toată durata verii,

o bibliotecă gratuită pentru însetații de lectură.

Șarmantul și lăudabilul muzeu de artă al urbei, gazda primelor ediții festivaliere, fusese rechiziționat pentru una din secțiuni.

Perfect integrată pe orizontul maritim, a poposit pentru magnificul eveniment sculptura în fir metalic Together, de Lorenzo Quinn, fiul marelui actor.

Actualmente sculptor stabilit la Barcelona, și-a împrumutat opera câteva zile ca să-și promoveze colecția de bijuterii pe care o va lansa în curând.

Doar trecând prin detectorul de metale, fără coadă, am ajuns până în apropierea fotojurnaliștilor elegantissimi acreditați pe covorul roșu.

Am urmărit aici, tot schimbând locul pe măsură ce lumea se rărea, defilarea câtorva zeci de persoane

dintre care am recunoscut doar patru, anunțați cu surle și tobe.

Issabelle Huppert, care m-a fascinat în La Cérémonie,

a urcat treptele sictirită, cu o figură impenetrabilă, cu ochelari negri de depresie, ca și cum ar fi venit cu de-a sila.

Am așteptat cu nerăbdare să apară echipa lui Ozon, pentru care am o slăbiciune.

Iată-l mai întâi pe André Dussolier, cu dezinvoltura celui pentru care covorul roșu e rutină, actor pe care l-am admirat în filmul lui Eric Rohmer în care juca rolul unui avocat hărțuit de o domnișoară care pusese ochii pe el în vederea căsătoriei.

După câteva clipe, Sophie Marceau, sprințară, zvăpăiată, în pași de dans, băgându-se poznașă în cadrul te miri cui își facea selfie, însoțită de chipeșul regizor François Ozon, din a cărui filmografie m-am lăsat sedusă de Franz.

Gaumont și alte case mari de producție si-au adus propriul laborator de testare, asa că toate starurile se îmbrățișau fără fasoane cu toată lumea.

Cannes-ul are reputația de festival bunkerizat, din cauza proiecțiilor programate în săli ascunse și obscure unde chiar și profesioniștii acreditați trebuiau să îndeplinească o sumă de formalități plicticoase pentru acces.

Organzatorii se tot chinuie să demonstreze că nu e așa, dar abia la această ediție au reușit, cu chiu cu vai, să inaugureze Spațiul Miramar, cu o capacitate 422 locuri, care a costat un million și jumătate de euro, dintre care 650.000 donați de o persoană privată.

O altă mare deficiență a gazdelor, spune presa, este infracționalitatea stradală, în care cel mai râvnit obiect se pare ca ar fi telefoanele, ziua în amiaza mare.

Am mai observat că, spre deosebire de alte stațiuni de pe țărmul Mediteranei și în pofida faimei, curățenia orașului e destul de neglijată. Iar apa mării, așa cum am constatat, rareori o vezi curată, afirmă localnicii cu năduf, pentru că numeroasele ambarcațiuni ancorate în scenograficul golf își aruncă apele reziduale care sunt purtate la mal de curenți.

Însă aici, pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde din lume, odată ce ajungi, n-ai vrea să pleci prea curând.

Muzică de drum:

So Serious

Mantova, 2018

Ghilda astrologilor avea mare căutare în perioada când familia de Gonzaga începea să se afirme.

Cu un strop de dibăcie, se putea face o carieră strălucită în domeniu.

Mulți dintre italienii de vază nu se puteau lipsi de astrolog (cu responsabilități și de prezicător), dacă nu chiar de o echipă întreagă care își lua foarte în serios prestația.

Să intrăm într–una dintre cele cinci sute de încăperi de la Palazzo Ducale, nu toate vizitabile, firește, prin care am bântuit după placul inimii în solitudinea revigorantă a unei înserări de sfârșit de decembrie.

Sala zodiacală se află în aripa cea mai veche a palatului, Corte vecchia, locuită neîntrerupt de clanul ducilor de Gonzaga. Aici, în apartamentul privat al ducelui Guglielmo, am zăbovit cel mai mult.

Bolta, pictată între 1579-1580 de artistul Lorenzo Costa și atelierul său, o înfățișează pe zeița Diana conducându-și carul imponderabil tras de credincioșii ei câini de vânătoare printre constelațiile zodiacale.

Reprezentarea în detaliu a spațiului ceresc, cu asteroidul Astraea lângă carul zeiței, este interpretată de hermeneuți ca o aluzie la horoscopul personal al ducelui de Gonzaga,

pe care pasiunea și dependența de astrologie l-au împins să-și picteze pe tavan astrograma natală, ca să poată urmări mai ușor predicțiile specialiștilor.

Pereții au fost refăcuți, mai târziu, după cerințele modei neoclasice din vremea lui Napoleon, tot conform căreia stâlpii de susținere au fost ornați cu lampadare desenate neo-egiptean. Împăratul a chiar dormit o noapte în această cameră și m-am întrebat dacă alegerea încăperii a fost preferința lui personală sau rodul înțelegerilor diplomatice.

În toate direcțiile, privirea îmi alunecă în oglinzi, dintre care unele instalate provizoriu pe podea, în savante alcătuiri de artă contemporană, pentru ca universul să fie admirat în toată cuprinderea sa.

Muzică de drum:

De la Pasolini la 007

Matera, 2019

Doar pășind pe străzile pietruite, cu denivelări, am înțeles de ce Pier Paolo Pasolini a ales să filmeze aici Il Vangelo secondo Matteo (1964).

Mai târziu, și Francesco Rosi s-a oprit la Matera ca să realizeze, în 1979, o producție din acelasi registru.

La fel, și Mel Gibson s-a lăsat fermecat de scenografia biblică și a turnat, tot aici, Patimile lui Hristos (2004). Iar după ce Morgan Freeman a făcut o mare publicitate orașului la filmările cu Ben-Hur (2016), turismul de masă a luat proporții epopeice.

Legăturile cinematografice nu se opresc aici.

Foarte aproape de Matera, cinefilii zeloși fac un pelerinaj până la Bernalda, satul de baștină al lui Coppola, unde clanul a renovat un palat transformându-l în hotel.

Întreaga provincie Basilicata își datorează faima cinematografului, cum ne demonstrează una dintre cele mai de succes producții italiene, Basilicata Coast to Coast (2010) în care patru amici traversează regiunea pe jos, de la vest la est, între două mări, Tireniană și Ioniană, ca să ajungă la un festival de muzică.

Pe cărarile sinuoase ale cetății, aflându-mă în căutarea lui Pasolini și a personajelor sale, mi se pregătise încă o surpriză.

Pe neașteptate, am nimerit în spațiul unde aveau loc filmari ale noului 007,

motiv din care străzi întregi fuseseră închise pentru ca tehnicienii să-și poată desfășura echipamentele de rigoare.

Am izbutit, prin largi ocoluri, să ajung în zone urbane atemporale. Ca și Petra în Iordania sau Alep în Siria, Matera a fost consemnată printre cele mai vechi așezări umane locuite neîntrerupt încă din paleolitic.

Am petrecut aici două jumătăți de zi și o noapte, rătăcind printr-o experiență intelectuală și spirituală cu provocări nebănuite și nesperate.

Pasaje înguste cu interminabile șiruri de trepte care urcă și coboară îmi trezesc curiozitatea de a iscodi ascunzișurile de medină ispititoare.

Pătrund, ca pe un fel de scenă, în decorul atât de cunoscut din filmul lui Pasolini. Evanghelia după Matei a fost prima, din cele patru, consemnată în scris, iar regizorul a dorit să rămâna fidel textului.

Imaginea desfășurată pe muzică de Bach, Prokofiev, Mozart a luat prin surprindere publicul anilor 60.

Printre ramuri de smochin sălbatici care răzbat dintre stânci, deslușesc neliniștea cadrelor, nesiguranța sofisticată a mișcărilor camerei care ezită filmând scene șovăitoare, dar ne fixează, reglată cu o precizie geometrică, atunci când scenele sunt de o fermitate irevocabilă.

Îndoiala și certitudinea au solemnitatea rară și răscolitoare care mă absorbiseră în romanul Judas al lui amos Oz, imaginat într-un Ierusalim la fel de poetic, însă real.

Pasolini prospectase deja în amănunt Orientul Mijlociu pe care l-a găsit prea evoluat. Locurile sfinte se modernizaseră, de aceea a căutat o regiune care era, în acea vreme, înapoiată. S-a întors, cu tandrețe și timiditate, în Basilicata genuină. Peisajul și urbanizarea nu s-au schimbat prea mult de atunci, ținând cont că centrul orașului a devenit între timp monument UNESCO și nu au avut voie să se atingă de el, iar localnicii au fost instalați, încă din anii 50, în cartiere noi, la periferie.

La Pasolini nu sunt multe vorbe, totul se transmite prin expresivitatea chipurilor, sunete din natură, muzică, elemente de peisaj. Intensificarea mistică a emoțiilor o receptez prin imagini.

În arhitectura labirintică a gândurilor, la căderea serii, când luminile se aprind treptat, mă strecor în inima Orientului.

Lectură de drum:

Pier Paolo Pasolini, La Divina Mimesis

Omul din La Mancha

Cuenca, 2017

Venea din Manila și ținea morțiș să se instaleze în Spania cu vasta lui colecție de artă contemporană. Era prin anii 50, când la Cuenca abia că începeau să se renoveze clădirile dărăpănate de război și sărăcie.

Desemnat în circuitul cultural drept capitala artei abstracte spaniole, Cuenca se ivește în pustietățile regiunii Castilla La Mancha dintr-un nicăieri majestuos și intimidant.

Mă încântă amplasarea neobișnuită a orașului construit de mauri în secolul 7 pe o stâncă, într-un defileu îngust, suspendat în timp și spațiu. În acest masiv calcaros, eroziunea a desenat himerele care i-au înflăcărat imaginația lui don Quijote, ca și cum destinul a vrut să prefigureze identitatea acestei așezări deloc banale.

În timpul medieval, principala activitate a comunității a fost prelucrarea textilă începută în jurul anilor 1100, când era cetate arăbească. Prin secolele 15-16, atinsese nivelul maxim de prosperitate, iar în secolul 17 a survenit declinul. Omul care a schimbat soarta urbei este întreprinzătorul filipinez, colecționar și pictor în orele sale de inspirație.

Omul nostru a prospectat în trecere Cuenca și, după ce l-a întâlnit pe Gustavo Torner, în 1962, la Bienala de la Veneția, a aflat despre renovarea caselor suspendate și s-a hotărât să facă demersuri ca să-și aducă definitiv aici bogata colecție.

Faima de acum a cetății este rodul acestei prietenii. Colecția a câștigat, treptat, în amploare pe baza relațiilor cu alți plasticieni spanioli care-și găseau la Cuenca spațiu de expunere, pentru că în anii 1960-70 nu existau prea multe galerii expoziționale în Spania.

În jurul muzeului s-au renovat apoi și alte locații și, astfel, orașul, receptiv la creația artistică nonfigurativă, s-a dezvoltat tot mai mult.

Până în 1985, Cuenca a fost singurul loc din Spania unde se putea vizita o colecție de artă conceptuală. Recunoașterea supremă a însemnat listarea în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă urmați să vă arăt orașul ?

1.Arcul lui Bezudo, din secolul 16, prin care pășești, inițiatic, în zona medievală

2.Casele suspendate

3.Muzeul Fundației Antonio Perez

4.Spațiul Torner

5.Urbanizarea din jurul bisericii Merced, reconfigurată în jurul vechilor băi arabe din Evul Mediu, vizibile printr-o suprafață de sticlă.

6.Paradorul, mănăstire dominicană din secolul 16, la care se ajunge, din centru, pe o punte metalică, ea însăși monument istoric din 1902.

Dincolo de parador, orașul își deschide ferestrele spre valea râului care a creat defileul, cu pădurea nuanțată de plopi, salcâmi și sălcii.

Vă las să vă acomodați și voi reveni cu detalii în curând !

Post Tenebras Lux

Izmir, 2017

Când ajung prima dată într-un oraș, caut așezământul închinat protectorului său, ca să pot înfrunta fără griji toate provocările necunoscutului știindu-mă în siguranță.

Cu un orar descurajant de restrâns, Sf.Policarp, patronul Smirnei, se îndură să-mi deschidă porțile într-o după-amiază strălucitoare de început de mai.

Înțeleptul Policarp, unul dintre Părinții Apostolici, s-a născut și a trăit în vechea Smirnă, dedicându-și viața îngrijirii celor sărmani. A fost martirizat în 155, în plină campanie a romanilor de persecuție a creștinilor, și a devenit sfântul ocrotitor al orașului.

Povestea lui e scurtă. Pașii l-au purtat la Efes, unde a devenit discipolul Sfântului Apostol Ioan, retras pe țărmul Egeei. În calitate de episcop al Smirnei și reprezentant al bisericilor din Asia Mică, a călătorit prin alte câteva cetăți din apropiere,

iar biserica întemeiată de el, cea ,,care urma să sufere persecuție”, se numără printre cele șapte biserici menționate în Biblie. Istoria ei a traversat perioade întunecate, iar în prezent aici sălășluiește Episcopatul de Izmir.

Construită în 1625 cu acordul lui Soliman Magnificul și cu resursele financiare ale lui Ludovic 13, restaurată în secolul Luminilor după dorința lui Ludovic 16, abia prin 1898 un pictor francez stabilit la Izmir a finalizat frescele exact cum le vedem azi. Lăcașul e împrejmuit de un zid și are în incintă birouri, câteva încăperi, locuința preotului și o grădiniță de flori.

Comercianți și notabili francezi care au locuit la Izmir între secolele 17-19 își petrec neființa aici, după cum mi-am dat seama văzând numele inscripționate pe lespezi.

Nu mă deranjează deloc indiscreția hotelului din apropiere, dimpotrivă, sporește modestia și smerenia unui colț neprihănit de vâltoarea ambițiilor. Liniștea ne e la îndemână, o lăsăm să ne învăluie ?

Lectură de drum:

Tom Bissell, Apostle: Travels Among the Tombs of the Twelve

Dance Me to the End of Love

Fontevraud, 2015

La Londra am călătorit rar, însă totdeauna cu trenul de la Paris. Și, de fiecare dată, la întoarcere, după un ceremonial identic, mă reîndrăgostesc de Paris.

În acea vară, după un popas de numai câteva zile, am plecat spre răcoroasa Aquitaine.

Aliénor d’Aquitaine, când s-a îndrăgostit fulgerător de Henric II Plantagenêt, ducele de Anjou cu vreo zece ani mai tânăr decât ea, a fugit din Paris și de la soțul ei, respectabilul rege al Franței, cât a văzut cu ochii.

Spre vest, spre meleagul angevin, apoi în Anglia unde, în anul 1154, noul ei soț a ajuns rege. Și ea din nou regină, pentru a doua oară, dar, de această dată, a unui teritoriu întins.

Este una dintre poveștile mele de dragoste preferate, până la un punct. Le cunosc în detaliu peripețiile, confruntarea cu mentalitățile potrivnice, anturajul, strategiile politice, demonii.

Au făcut asiduu naveta între Franța și Anglia, dar ingrata dispunere geografică a regatului i-a împiedicat să petreacă mult timp împreună, epuizați de vasalii care nu ezitau să uneltească în lipsa lor.

Ea se retrăgea adeseori la castelul natal din Aquitaine, care devenise capitala culturală a statului datorită generozității sale de a-i primi, găzdui, finanța pe cei mai talentați trubaduri.

Cred că datorită cărților m-am împrietenit atât de repede cu Aliénor, au contat și călătoriile pe care a avut cutezanța să le întreprindă.

Și cred că monumentul funerar care îi este închinat se numără printre foarte puținele cu un personaj feminin înfățișat citind, pentru că, asemenea oricărui împătimit de lectură, se temea de gândul că-și va sfârși viața fără să poată citi toate cărțile dorite.

La bătrânețe, soțul ei a închis-o într-un castel în Anglia, răstimp în care el a înșirat metrese și bastarzi.

Însă destinul, prin forța împrejurărilor și împotriva neputincioasei lor voințe, a decis să-i reunească pentru totdeauna,

alături de fiul lor Richard Inimă de Leu și de soția (de ochii lumii) a acestuia, la abația regală de la Fontevraud, la sud-vest de Paris.

Abația datează din secolul 12 și a fost primul așezământ religios unde a funcționat un regulament revoluționar pentru acele timpuri,

care accepta, sub același acoperiș, femei și bărbați care nu aveau neapărat vocație religioasă, ci doreau să trăiască retrași de restul lumii.

Foarte vastă, clasată drept cea mai întinsă mănăstire din Europa, rămâne un punct esențial pe lista Patrimoniului UNESCO.

Lectură de drum :

Jean Favier, Les Plantagenêts