Gastronomie – ore de drum

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.

Filosofia bunului gust

Langres, 2018

Au pornit din această urbe, ambițioși pe drumul cunoașterii, filosoful iluminist Denis Diderot, autorul primei Enciclopedii,

și fotograful Girault de Prangey, pasionat călător care a oferit lumii primele imagini din Orient la început de secol 19.

Tolănit pe culmea unui deal, lesne de parcurs, orășelul își desfășoară străzile sinuoase și cei patru kilometri de metereze ale castelului, pe care se intercalează șase turnuri și șapte porți majestuoase.

Între secolele 14 și 17, fortăreața a jucat un rol defensiv major. Astăzi, de pe promenada circulară poți cuprinde cu privirea întinderea vastă de unde izvorăsc Sena și Marna.

Secretul cel mai bine păstrat al ținutului este faimoasa brânză regională Langres,

fabricată după metode ancestrale pe o arie restrânsă, doar în două ferme din apropiere, care își împart piața mondială și dețin drepturi exclusive asupra procesului de fabricație.

De obicei, francezii servesc platoul cu brânzeturi la sfârșitul ospățului, dar acest sortiment de brânză eu îl prefer cât mai nefermentat, servit în uvertura cinei, acompaniat de o cupă de șampanie.

Reperele istorice sunt complexe pentru că așezarea s-a distins ca o notabilă cetate galo-romană, creștină în virtutea faptului că Sf.Didier a fost martirizat aici pentru a-și fi apărat cu fervoare credința, în secolul 3.

Dar nu e nevoie să știi foarte multe ca să admiri turnurile și porțile, restaurate și reabilitate de mai multe ori începând cu secolul 19.

Orașul vechi, deodată înviorat spre seară, monumental, cu palate și conace în stil renascentist din secolele 16-18 decorate cu nișe, destăinuie sentimentul profund religios al locuitorilor.

Urbanizarea medievală am constatat-o cu surprindere vrând să trec de pe o stradă pe alta.

Fiind o regiune ploioasă, au construit printre case niște, culoare strâmte acoperite prin care să te strecori, facând legătura între străzi.

Stada principală poartă numele cetățeanului său de onoare, iluministul Diderot.

Aici se află clădirile cu rol istoric: licee, școli, teatru, capele, printre care impozantul Colegiu al iezuiților pe care l-au absolvit toți cei care și-au dorit să ajungă departe.

Lui Diderot îi este dedicat un muzeu aflat într-un mic conac renovat recent, în stil minimalist contemporan, în apropiere de locul unde se presupune că s-ar fi aflat casa natală.

Light designul meșteșugit îmi stârnește reverii iluministe.

Am vizitat și muzeul municipal, nu foarte mare dar cu obiecte rafinate,

edificat pe un sit unde s-a descoperit un somptuos mozaic înfățișându-l pe Bachus. Un motiv în plus să mă las amețită de farmecul unor tablouri de mari maeștri expuse în secțiunea de pictură.

Catedrala de la 1150 domină o piațetă pătrată foarte armonioasă și aflu că este dedicată unui sfânt originar din Cappadochia, Saint-Mammes, care le predica sălbăticiunilor.

Când soldații lui Aurelian l-au găsit și au vrut să-l martirizeze, animalele l-au apărat.

Catedrala a primit de la Constantinopol relicvele sfântului, printre care și capul său, ceea ce creștinii consideră mai important în săvârșirea de miracole.

Tot aici se află și statuia unei călugărițe din oraș care, în 1641, a emigrat în Canada și a înființat la Montreal primul spital.

Am tras la Hostellerie du Cheval Blanc, un han istoric de la 1793 care, parțial, ocupă o fostă abație.

Unele camere, foste chilii monahale, păstrează arhitectura cu bolțile de origine, însă vestigiile abațiale se pot admira fără opreliști luând cina pe terasă. Ceremonialul primirii oaspeților la hotel, servirea cinei și a micului dejun prilejuiesc încântătoare farafâstâcuri.

Alchimistul e întotdeauna singur

Tarbes, 2019

M-am întrebat adeseori dacă unele locuri stârnesc într-adevăr inspirație literară și dacă privilegiații aleși de zei știu criteriile după care să le poată recunoaște.

Cu lăcomia înfrigurată a căutătorilor de comori, debarc la Tarbes într-o seară de ianuarie. Undeva, la periferia liniștită a orașului, Paulo Coelho locuise câțiva ani, care s-au dovedit cei mai prolifici din cariera sa.

Alegerea n-a fost întâmplătoare pentru că scriitorul brazilian, catolic practicant, dorea să fie în apropierea sanctuarului de la Lourdes. Bine, m-am mirat, dacă dorea să fie atât de aproape, de ce nu s-a instalat chiar la Lourdes ?

A doua zi, am parcurs tot orașul în căutarea unor indicii.

1.Tradiția militară perpetuată începând din anii 1720, când aici s-a instalat un regiment de husari, a favorizat ordinea, corectitudinea și siguranța urbei, prestigiul și calitatea nivelului de trai.

În peisajul arhitectural, cele mai impunătoare clădiri, autentice palate, aparțin tribunalului și jandarmeriei.

Un mare personaj al istoriei militare franceze, mareșalul Foch, este originar din Tarbes. Casa unde s-a născut e semnalată printre obiectivele importante.

2.Vocația botanică și horticolă care înfrumusețează peisajul urban și păstrează aerul respirabil se datorează unui celebru botanist, directorul grădinilor de la Versailles.

Parcul deține rarități la capitolul plante și arbori încă de la înființare, în secolul 19.

Mi-a atras atenția un cedru din Liban cu diametrul de aproape trei metri, varietate a cărui vârstă poate atinge două mii de ani.

În mijlocul parcului se află muzeul de artă Placide Massey, la care voi reveni. Cu dezinvoltură paradisiacă, păunii defilau țanțoși pe alei și peluze.

3.Datina gastronomică ilustrată cu vârf și îndesat prin produsele regionale din hala agroalimentară,

amenajare jovială cu standuri care propun preparate din vestita viețuitoare a sudului gastronomic hranită doar cu ghindă, cu denumirea de origine controlată ,,porc noir de Bigorre’’.

4.Vinul produs în partea locului se numește Madiran și este reputat pentru acordul perfect cu produsul definitoriu al orașului, fasolea albă de Tarbes, marcă înregistrată.

Deși francezii n-au prejudecăți în potrivirea vinului roșu la pește, acest vin puternic, corpolent și aspru ar fi de evitat la produsele marine.

Însă iscusiții bucătari din regiune au recurs la un subterfugiu ca să împace pe toată lumea. Ca soluție de compromis, combină felurit jambonul local cu produsele pescărești, mariaj pe care, verificându-l, l-am considerat desăvârșit. Iar alchimia acestor elemente mi s-a părut îndeajuns de convingătoare.

Lectură de drum:

Paulo Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur

Cu polonicul

Bologna, 2019

Multă vreme am crezut că zuppa inglese este chiar o supă de-adevăratelea, introdusă în meniul italienilor din regiunea Emilia Romagna în secolul 19, pe vremea când aristocrația engleză își făcea turul inițiatic obligatoriu în această parte de lume.

Vedeam în meniu denumirea și de fiecare dată îmi închipuiam că îmi aduce într-un bol o zeamă cu ingredientele decretate de establishmentul englezesc.

Până când, la un agriturismo cu meniu fix n-am avut altă alegere și, cu sufletul strâns, a trebuit să accept măcar să gust, cum a zis gazda, consternată că fac mofturi la zuppa inglese. Așa am aflat ce este.

De atunci, multe din traseele mele italiene se configurează abil în jurul acestei specialități.

Însă, odată ajunsă în capitala gastronomică a nordului italian în principal pentru degustarea asa-zisei supe, m-am văzut nevoită să înfrunt o sumedenie de alte pofte culinare.

Vă prezint câteva.

Tortellini, cea mai răspândită specialitate, are o poveste picantă.

Se spune ca un hangiu, uitându-se pe gaura cheii la o clientă nobilă care-și schimba hainele, a găsit în buricul apetisant al doamnei inspirație pentru o nouă formă de a modela aluatul.

Preparatul rezultat cântărește doar două grame și este umplut cu un amestec de parmezan, mortadella, suncă, ou și nucșoară.

Cantitățile sunt acreditate oficial în rețeta depusă la camera de comerț municipală, prin urmare orice preparat similar servit în afara acestei regiuni se consideră imitație.

Parmezanul, un produs pomenit în regiune încă din secolul 14, are o savoare specială pentru că aici se ține la învechit timp de minimum 24 de luni, ca să-și păstreze parfumul, comparativ cu 12 luni în alte regiuni.

Localnicii îl consumă ca ,,mise en bouche”, tăiat în feliuțe fine, cu un strop de oțet de Modena siropos și ulei de măsline.

Mortadella, cel mai popular dintre mezeluri, emblematic pentru prestigiul ținutului bolognez, datează din epoca romană și se obține prin operațiuni complicate, pe bază de carne de porc tocată fin, amestecată cu grăsime și mirodenii, coaptă îndelung la temperatură scăzută.

Varianta pe care o prefer este mortadella cu trufe, pe care o servesc cu ciabatta încălzită în prealabil la cuptor.

Cel mai des întâlnit produs, în toate băcăniile, este jambonul, degustabil chiar la botul calului.

Fiindcă nu mă pricep să le deosebesc, într-atât de subtile sunt diferențele între preparate,

le dau crezare prietenilor italieni care mi-au recomandat culatello, de o calitate reflectată întotdeauna în preț.

Batând străzile cu ochii la toate aceste ispite, gândul îmi zboară la reîntâlnirea cu îmbietoarea zuppa inglese ce urma să se petreacă seara la cină.

Un An Nou delicios !

Recomandare de drum:

https://video.repubblica.it/rubriche/parole-in-corso/stefano-massini-parole-in-corso-buon-appetito/386915/387640

Verzi și uscate

Zanzibar, 2018

De la hotel la ferma de mirodenii unde ne aștepta Ray, Tariq conduce cât poate de încet, pentru că-i place să vorbească. Prelegerile lui, în engleză, se dovedesc mult peste nivelul postului de șofer pe care-l ocupa, pesemne ca îndeletnicire temporară, vocația sa fiind neîndoios academică.

M-am hazardat să-l întreb despre influențele lingvistice occidentale în swahili, iar răspunsul lui, care conținea și exemplele adecvate, mi-a luat piuitul.

Așa am înțeles de ce localnicii se așteaptă, la numai câteva zile de când aterizezi, să începi să o rupi pe swahili, o limbă foarte simpatică, formată din combinația dintre vocabularul băștinașilor est-africani și cel al negustorilor veniți de peste tot.

Nu știu dacă vizita acelei plantații de mirodenii, fructe și condimente ar fi avut aceeași noimă cu un alt ghid.

De obicei, persoana care mă însoțește într-un loc necunoscut și nebănuit îmi influențează percepția. Ray, ghidul desemnat de agenție pentru acea incursiune, de formație profesor, făcea parte, și mai mult decât Tariq, dintre cei profund însuflețiți de vocația didactică. L-am păstrat pe Ray și pentru circuitul în Stone Town, două zile mai târziu.

Întreaga insulă, recunoscută drept cel mai mare producător mondial de scorțișoară și cuișoare, e o fermă imensă, împărțită în parcele. Sătenii lucrează care în turism, care în agricultură. Vegetația crește spontan, nimic nu e plantat și nici udat. Ploile din lunile martie-aprilie-mai asigură toată cantitatea de apă necesară. Am văzut cafea, păstai verzi crocante de vanilie,

avocado, banane galbene și roșii,

țeposul jackfruit,

oropsitul durian, piper rosu și negru,

mango, papaya, lămâi verzi,

cocotieri, tamarind, singuraticul ananas, câte unul pe fiecare tulpină,

cardamom, ginger, aloe vera, frunze de curry, de lipstick, ale cărui fructe, considerate sulimanuri, au virtuți coloristice.

Asistentul lui Ray s-a ocupat de toate aspectele practice ale demonstrației.

Fiecare parte componentă a unei plante, recoltată într-un moment precis, își are utilitatea ei, însă localnicii nu le cunosc pe toate în detaliu și nu le consumă de capul lor.

Când apar diverse afecțiuni, merg la vraciul din sat ca să le prescrie leacul potrivit, cum ar fi, din câte-mi aduc aminte, rădăcina de scorțișoară pentru răceli.

M-am ales și cu sugestii culinare : avocado cu miere și scorțișoară de mic dejun, ginger, cardamom și miere subțiate cu apă, de sete și energie, iar câteva eșantioane din fructe de sezon am degustat la plecare.

Pe circuit sunt amenajate mici tarabe de la care am cumpărat cafea cu ginger și mango, flaconașe cu parfum de iasomie și ylang-ylang, drapându-mă în miresme pentru următoarea oprire, la Băile persane.

Iarna pe insulă

Île d’Oléron, 2019

M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.

Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.

Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.

În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.

Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.

Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.

Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.

Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.

Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.

Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.

Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.

Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.

În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.

Culoarea așezării are nuanțe apetisante.

Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,

le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.

A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,

cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.

M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.

Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.

Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.

Lectură de drum :

Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului

Hărți către stele

San Stefano al Mare, 2018

În Liguria, iarna e însorită și senină. Aerul e lejer, apusul e prelung și întunericul e luminos.

20181222_173709

Un mic port la Mediterana abia așteaptă să ofere ospitalitate. În toată Italia, lumea e cam ca pe la noi, e ușor să te adaptezi, să devii familiar, să fii curios. Liguria îmi place pentru că e ultima etapă înainte de altceva mult mai diferit, pentru că dincolo de ea e Franța, unde occidentul are alt înțeles.

20181222_173402

Acest ultim segment de o sută de kilometri din Italia este printre cele mai cosmopolite ținuturi pe care le-am străbătut. Îmi place să aud vorbindu-se în cât mai multe limbi în jurul meu și, în același timp, să observ cum tradițiile locului sunt venerate.

20181222_184928

Amestecul de internațional și local în zone rurale sporește vioiciunea comerțului. În zilele de târg din micile localități ligure din apropierea graniței, Dolceacqua sau Bordighera, șiruri nesfârșite de automobile din Franța se scurg lent pe ieșirile din autostradă, ca într-o procesiune, spre piețele țărănești italiene.

20181222_184820

Produsele gastronomice ligure sunt intruvabile în altă parte, începând cu peștele proaspăt pescuit care, la o distanță de numai câtiva kilometri de Franța, se prezintă cu specii total diferite.

20181222_175835

Voi scrie cândva despre o zi de joi la Bordighera. Sau despre ultima duminică din lună la Dolceacqua. Nu știu de ce tot amân să scriu despre lucruri cu adevărat esențiale.

20181222_201754

Deocamdată, mă aflu în San Stefano și mă bucur, în fapt de seară, de o cină cu pește crud,

20181222_205236

salată de carciofi cruzi (trufandale în decembrie), acompaniate de înviorătorul frizzante.

20181222_173737

Dacă e decembrie, e Riviera italiană !

La răscruce de vânturi

Kokkari, 2017

Abia când am debarcat în Kokkari am aflat de la localnici că nimerisem în cea mai vântoasă zonă din insula Samos. Dar și cea mai romantică, după cum aveam să descopăr mai târziu.

Plaja Kokkari și cătunul ei ocupă un mic sector de țărm cu galeți pe latura de nord a insulei Samos. Muntele se ridică abrupt la doi pași mai încolo, iar vecinătatea sa impune solemnitate mării.

Un mic finister. Intuiești că aici se termină lumea. Cât despre caniculă, în acea parte umbrită de versantul muntelui, i-am simțit lipsa, deși în toiul verii. Poate și din acest motiv, Kokkari e preferată și locuită în exclusivitate de turiști nordici.

Dar neajunsurile naturii au fost cu prisosință compensate de serviciile mult mai de calitate decât experimentasem în tot arhipelagul Egeei. Vă recomand cele două adrese:

Kalidon hotel (2 stele) care nu seamănă cu alte locații de același nivel. Am remarcat calitatea umană a personalului, armonia, decorațiunea cu gust.

Camera avea o terasă imensă, unde stăteam seara să citesc, cu vedere la munte și la un crâmpei de mare, aflată dincolo de șosea.

Sophie’s Place, restaurant pe plajă, cu specialități creative, originale și elaborate care aveau, și ele, poezia lor.

Am luat cina la apusul soarelui, în bataia vântului destul de puternic.

Se auzea doar zbuciumul valurilor.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Un suc de karadut ?

Șirince, 2017

Din categoria ,,cele mai frumoase sate din Turcia”, acest cătun din apropiere de Izmir m-a încântat.

Ca să te bucuri de tot ce-ți poate oferi o scurtă oprire de o oră-două, te sfătuiesc să-l străbați alene și să te oprești la o tarabă pentru un suc de dude negre (karadut). Am retrăit un crâmpei de copilărie, când mâncam dude, nu doar negre, adunate de pe jos.

20181018_154730

Pe marginea străzilor, erau expuse o sumedenie de obiecte de îmbrăcăminte sau decorative în stil otoman.

20180917_142807_resized

Am târguit câteva produse pitorești, lucrate cu măiestrie de localnice.

20180917_143334_resized

Vizitasem cu o zi înainte muzeul de etnologie din Izmir, astfel că orizontul meu de așteptare era pregătit să evalueze calitatea artizanatului regional.

Totuși, pe lângă partea comercială foarte ispititoare, să nu treci cu vederea arhitectura locală a caselor, multe în culori vii, dinamica străzilor, a pieței principale unde se află biserica Sfântului Ioan. Am intrat înăuntru.

Era mai mică decât bănuiam, cu un interior segmentat de coloane simple, cu picturi bizantine un pic șterse. Era plăcut și răcoare, abia că răzbătea zgomotul grupurilor de călători exuberanți care ieșeau de pe la degustări de vinuri, satul fiind vestit și pentru podgoriile sale. Pe străzile învecinate, sătence în vârstă, îmbrăcate în șalvari colorați, stăteau pe scăunele în fața porților și tricotau, delectându-se privind turiștii.

Lectură de drum:

Călin Felezeu, Imaginea otomanului și a civilizației otomane în cultura românească

Mult, puțin, deloc

Arachova, 2019

Am traversat această pitorească așezare parnasiană în sus și-n jos cu mașina, în drumul spre/de la Delfi, iar seara am rămas la cină aici. Așa cum am zărit din depărtare orășelul, mi-a făcut poftă să intru și să scotocesc prin ascunzișurile sale.

DSCN0419 Până la ora 17, străzile erau împânzite de turiștii coborâți din zecile de autocare staționate pe unde se nimerea.

DSCN0420

La sfârșitul după-amiezei, turiștii au dezertat, magazinele s-au închis, iar pe acest versant al Parnasului s-a așternut liniștea.

DSCN0421

Întrezăresc primele nuanțe roz ale asfințitului de octombrie. Soarele a apus brusc, așa cum se întâmplă în munți. Au rămas doar culorile cerului.

Mersul pe jos prin oraș s-a dovedit mai dificil decât credeam, escaladând străzile foarte abrupte. Am preferat să o iau pe un traseu cât mai lăturalnic, ca să văd ceea ce nu e neapărat destinat privirilor curioase ale turiștilor.

Majoritatea magazinelor sunt specializate pe artizanat de țesături (covoare, traiste, cuverturi) și pielărie (în special căciuli de blană pentru ierni grele), cu prețuri la fel de grele.

Înțeleg ca prosperitatea nedisimulată a orașului se datorează miilor de turiști din toată lumea debarcați zilnic pe străduțele miniaturale.

Locuri de parcare cu greu găsești și e mai bine să lași mașina cât mai la marginea urbei.

Strada mare e atracția principală pentru târguieli, pentru că aici găsești de toate. Cafenele, buticuri și prăvălii.

Ca specialitate locală, recomand să degustați un sortiment de brânză la grătar care se numește formaela și seamănă perfect cu mozzarella, servită cu o miere locală, cu parfum intens, tipic pentru mierea de munte.

DSCN0417

Am luat cina la restaurantul Kaplanis, un pic mai departe de centru, cu o vedere minunată asupra crestelor împădurite, dar exagerat de scump pentru calitatea mediocră a meniului. Înțeleg că avem de-a face cu efectul Delfi.

Însă hotelul Skamnos, aflat la câțiva kilometri mai sus pe munte, a fost o surpriză plăcută, cu un peisaj, un confort și o liniște desăvârșite.

DSCN0413

Grecia piscurilor inaccesibile are o solemnitate care intimidează. La plecare, m-am lăsat furată de gânduri, admirând priveliștea inegalabilă de pe versantul de vizavi. Arachova îți dezvăluie un alt chip de la distanță.

DSCN0415

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)