Categorie: Gastronomie

Cu tot tacâmul

Franța, 2022, 2023

Dacă la noi veșnicia s-a născut la sat, cochetaria s-a născut, fără nici un dubiu, în Franța și se află pe-o mână cu gastronomia.

Brilianta și atât de vechea Fiziologie a gustului de Brillat-Savarin mi-a părut actuală, amuzantă prin sinceritatea opiniilor nesupuse, inocentă prin indiferența exprimării, concepută ca un manifest militant asupra traiului bun care mi-a deschis ochii asupra papilelor.

În 1825, când a apărut cartea după ce, vreme de patruzeci de ani, a fost elaborată cu lentoare pe parcursul experiențelor gastronomice ale autorului, arta culinara franceză nu făcea parte din Patrimoniul cultural imaterial UNESCO, încă inexistent.

Am reținut mai cu seamă cum, în țara Luminilor, doamnele se concentrează mai cu seamă asupra operațiunilor legate de cochetărie cu toate consecințele sale, în detrimentul statutului de gospodină, practic inexistent.

Pregătirea și pusul mesei revine servitorilor, menajerei sau, în lipsa lor, întregii familii care contribuie fiecare cu o parte din treabă.

Autorul reconfirmă principiul că, dintotdeauna, bucătarii au fost bărbați și că abia târziu de tot au fost lăsate femeile să intre în bucătărie.

Însă, în virtutea incontestabilei art de vivre inventată de francezi, gustul se potențează atunci când este acompaniat de frumusețe și armonie și se transformă în bun-gust.

De aici s-a născut gastronomia de afaceri și cea politică, în cazul căreia, în ciuda inerentelor divergențe de opinie, arta culinară stabilește o legatură emoțională între gazdă și ospete. Marile fuziuni, resetări ori soarta noroadelor s-a hotărât la câte un banchet.

Nu știu dacă azi lumea mai dă gustului tot atâta importanță ca în trecut, la fel ca și cochetăriei, chiar dacă obiceiurile diferă de la un ținut la altul.

Din experiențele de până acum, mi s-a părut că, în Franța, gustul ridicat la rang de gastronomie e cel mai darnic în bucurii

și e celebrat ca o plăcere pentru toate vârstele, toate buzunarele și toate stările în virtutea îmbinării, ca un eveniment plurisenzorial, cu toate celelalte plăceri, și care, cum spune autorul, chiar ne mângâie uneori de lipsa celorlalte.

Cine ar mai face azi, când producția alimentara e globalizată, deosebirea dintre originea produselor ? Pe vremea domnului Savarin, care, în treacăt fie spus, a inventat savarina, omul de rând își putea da lesne seama din ce regiune provenea un anumit soi de fructe ori vânat.

La fel ca în cazul oricărui simț, unii oameni posedă papile gustative mult mai eficiente decât alții.

În Franța secolului 19, mâncăcioșii cu experiență ridicau în slăvi savoarea specială a pulpei pe care potârnichea se sprijină când doarme, bucată fără pereche disputată pe la praznice, iar în timpuri și mai vechi, mesenii din Roma antică deosebeau după gust peștele prins între poduri de cel pescuit în vale, eu abia că-l pot deosebi pe cel de crescătorie de cel pescuit.

Obiceiurile alimentare se schimbă cu timpul, iar împărăția savorilor ia configurații diferite.

Gustul oamenilor, papilele, se modifică sub influența procesării industriale, a chimicalelor care se folosesc la gătit, a timpului din ce în ce mai scurt dedicat mesei, a scăderii exigenței asupra calității mâncării din ignoranță sau din cauza stresului.

Întrucât alimentele ne influențează moralul, imaginația, spiritul, judecata, cutezanța, percepțiile, să profităm de ele din plin !

La mintea cocoșului

Bangkok, 2017

Cu trâmbițe și tobe, la Bangkok tocmai începea Anul Nou al Cocoșului de foc și în cinstea lui am făcut un pelerinaj în Chinatown.

Nu poți să nu-l iubești pe aducătorul de voie bună, pentru mine cea mai simpatică vietate din zodiacul chinezesc, care mă înviorează ori de câte ori îl aud pe coclauri.

Demn, temerar, semeț, lăudăros doar cât e decent, onest, fermecător, iată-l înveselind locațiile private și publice, pentru că toată lumea dorea să nu rateze prilejul de a se pune bine cu el. Mă grăbesc să-i aduc și eu un modest omagiu.

Primii negustori chinezi au debarcat în Thailanda în secolul 16 și s-au instalat la Bangkok. Prin anii 1750, comunitatea lor a fost izgonită din centrul orașului de suveranul Rama I care și-a construit palatul regal pe fostul lor teren.

Ei s-au aciuat în mahala, dincolo de zidurile cetății unde, ca urmare, n-au întârziat să apară fumoare de opium, bordeluri și tripouri. Acum, această varietate de agrement și comerțuri a dispărut, dar spiritul dinamic al întreprinzătorilor chinezi a rămas.

Toate clădirile sunt organizate în stil chinezesc, cu magazinul la parter și locuința proprietarilor la etaj. Străzile sunt aglomerate, iar trotuarele ocupate de standurile de mărfuri, așa că nu prea ai unde să te odihnești și să te uiți la lume, numai dacă nu intrați în hoteluri și, pe fotolii confortabile, faceți pe clienții.

De peste tot, răzbește zarvă, miros de mirodenii, de mâncăruri, animație, colorit. Fiecare prăvălie și-a încropit altarul său familial pentru divinitățile protectoare.

Coloane roșii și înlănțuiri de dragoni auriți prevestesc intrarea în templul Kamalawat, dedicat confesiunilor taoistă, confucianistă și buddhistă, socotit cel mai important al chinezilor din Bangkok.

Curticica interioară, teatrul unui du-te vino de călugări și credincioși, e plină de flori dăruite. În interior, toți Buddha sunt rotofei, cu pântecul cât mai revarsat, semn al bunăstării și tronează în fața altarelor încărcate de bețigașe parfumate, unde vin să se roage fideli de toate națiile.

Cu mirosul durianului nu e de glumit când trec pe lângă aprozare, iar la intrarea în hoteluri și magazine sunt lipite afișe care înștiințează călătorul că e interzis să le treci pragul cu suc de durian.

Exagerează ei un pic, pentru că am băut și suc, am mâncat și prajitură cu cremă de durian și ciocolată albă, la asiaticii de la Paris, și e delicios.

Pe bulevardul principal, toate locantele au instalate lampioane de un roșu strălucitor.

Vechile depozite de lemn și case coloniale cu mici prăvălii tradiționale mi se par cunoscute din vreunul din filmele care s-au turnat aici, câteva zeci.

Printre felinare și ofrande tradiționale de hârtie creponată, vitrinele dau pe dinafară de mici și dolofani Buddha de porțelan, interzis de scos din Thailanda în bagaj, și alte obiecte de cult pentru a fi depuse la templele din vecinătate.

Nelipsit, zeul elefant este considerat apărătorul vieții prin puterea sa de a trece peste orice obstacol și de a atrage succesul. Cu el și cu vrednicul cocoș alături, chiar că nu mi-e frică de nimic !

Pe-o gură de rai

Beuvron-en-Auge, 2019

Atunci când o localitate, un cătun de obicei, face parte din clubul elitist al celor mai frumoase o sută de sate din Franța, n-am nici o îndoială că vizita va fi plăcută,

sperând totuși, dacă e vară, să nu gândească la fel încă vreo câteva mii de turiști.

Din ținutul brânzeturilor dospite, am ales cel mai caracteristic augeron dintre sate, mai frumos în realitate decât în poze.

Fac cunoștință cu primele localnice tolănite pe câmpie care prefigurează atmosfera de mare farmec bucolic tipic normandă a satului.

Astfel de mici așezări, oricât ar fi de pitorești, pot fi vizitate într-o oră-două, inclusiv cumpăraturi și informații despre un produs sau altul,

pentru că sătenii sunt în culmea fericirii să-și facă patrimoniul cunoscut străinilor și, dacă te-ntinzi la vorbă, să se plângă de politicieni.

Produsul pe care îl caut este o cremă fină din caramel pe care cei din nordul Franței o numesc confiture de lait, asemănătoare cu dulce de leche argentinian.

Mai demult, găseam și confiture de café au lait, care era și mai bună, dar, cu timpul, producătorii simplifică.

Strada care imparte așezarea pe din două mă conduce direct la punctul de interes care îl constituie piața centrală

cu vechea hală alimentară reamenajată conform planului inițial, fapt care confirmă vocația culinară a regiunii.

În jurul pieței centrale s-au păstrat ca prin minune vreo patruzeci de case ce par neatinse de vreo intemperie, așa cum au fost ele ridicate în Evul Mediu, cu bârne de lemn la vedere, în stilul regiunii.

Așezarea se bucură de o atestare veche, în calitate de obârșie a familiei de Harcourt, a dăinuit neatinsă până în 1789 la revoluție,

dar ce vedem azi e doar o reușită restaurare recentă a fațadelor.

Scândurile de lemn, ca un rebus pe orizontală și verticală, se hârjonesc oblic, încrucișat,

împodobite cu bucăți de piatră sau cărămizi false, totul printre glastre de flori strălucitoare, așa cum numai în poetica Normandie pot fi.

Proprietara pensiunii unde am rămas peste noapte călătorise în junețe în România cu echipa națională de gimnastică ritmică a Franței

și, în cantonamente și competiții, cunoscuse români cum erau ei prin anii 80, adică adorabili și de încredere.

Păstra o amintire frumoasă și nu sesizase că pe atunci la noi erau vremuri de restriște, sau poate din delicatețe a evocat doar ceea ce o încântase.

Din sat pornesc poteci în mai multe direcții și se pot face drumeții simple, ușoare spre mici capele din împrejurimi, cât să respiri aer curat și să te reconectezi cu simplitatea lucrurilor esențiale.

Lectură de drum:

Michel Houellebecq, Harta și teritoriul

De la capăt

Chetumal, 2019

Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.

În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.

Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.

Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.

Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.

Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.

1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.

Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.

Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.

2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,

construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.

3.O cină la restaurantul Almina.

În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.

Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.

Filosofia bunului gust

Langres, 2018

Au pornit din această urbe, ambițioși pe drumul cunoașterii, filosoful iluminist Denis Diderot, autorul primei Enciclopedii,

și fotograful Girault de Prangey, pasionat călător care a oferit lumii primele imagini din Orient la început de secol 19.

Tolănit pe culmea unui deal, lesne de parcurs, orășelul își desfășoară străzile sinuoase și cei patru kilometri de metereze ale castelului, pe care se intercalează șase turnuri și șapte porți majestuoase.

Între secolele 14 și 17, fortăreața a jucat un rol defensiv major. Astăzi, de pe promenada circulară poți cuprinde cu privirea întinderea vastă de unde izvorăsc Sena și Marna.

Secretul cel mai bine păstrat al ținutului este faimoasa brânză regională Langres,

fabricată după metode ancestrale pe o arie restrânsă, doar în două ferme din apropiere, care își împart piața mondială și dețin drepturi exclusive asupra procesului de fabricație.

De obicei, francezii servesc platoul cu brânzeturi la sfârșitul ospățului, dar acest sortiment de brânză eu îl prefer cât mai nefermentat, servit în uvertura cinei, acompaniat de o cupă de șampanie.

Reperele istorice sunt complexe pentru că așezarea s-a distins ca o notabilă cetate galo-romană, creștină în virtutea faptului că Sf.Didier a fost martirizat aici pentru a-și fi apărat cu fervoare credința, în secolul 3.

Dar nu e nevoie să știi foarte multe ca să admiri turnurile și porțile, restaurate și reabilitate de mai multe ori începând cu secolul 19.

Orașul vechi, deodată înviorat spre seară, monumental, cu palate și conace în stil renascentist din secolele 16-18 decorate cu nișe, destăinuie sentimentul profund religios al locuitorilor.

Urbanizarea medievală am constatat-o cu surprindere vrând să trec de pe o stradă pe alta.

Fiind o regiune ploioasă, au construit printre case niște, culoare strâmte acoperite prin care să te strecori, facând legătura între străzi.

Stada principală poartă numele cetățeanului său de onoare, iluministul Diderot.

Aici se află clădirile cu rol istoric: licee, școli, teatru, capele, printre care impozantul Colegiu al iezuiților pe care l-au absolvit toți cei care și-au dorit să ajungă departe.

Lui Diderot îi este dedicat un muzeu aflat într-un mic conac renovat recent, în stil minimalist contemporan, în apropiere de locul unde se presupune că s-ar fi aflat casa natală.

Light designul meșteșugit îmi stârnește reverii iluministe.

Am vizitat și muzeul municipal, nu foarte mare dar cu obiecte rafinate,

edificat pe un sit unde s-a descoperit un somptuos mozaic înfățișându-l pe Bachus. Un motiv în plus să mă las amețită de farmecul unor tablouri de mari maeștri expuse în secțiunea de pictură.

Catedrala de la 1150 domină o piațetă pătrată foarte armonioasă și aflu că este dedicată unui sfânt originar din Cappadochia, Saint-Mammes, care le predica sălbăticiunilor.

Când soldații lui Aurelian l-au găsit și au vrut să-l martirizeze, animalele l-au apărat.

Catedrala a primit de la Constantinopol relicvele sfântului, printre care și capul său, ceea ce creștinii consideră mai important în săvârșirea de miracole.

Tot aici se află și statuia unei călugărițe din oraș care, în 1641, a emigrat în Canada și a înființat la Montreal primul spital.

Am tras la Hostellerie du Cheval Blanc, un han istoric de la 1793 care, parțial, ocupă o fostă abație.

Unele camere, foste chilii monahale, păstrează arhitectura cu bolțile de origine, însă vestigiile abațiale se pot admira fără opreliști luând cina pe terasă. Ceremonialul primirii oaspeților la hotel, servirea cinei și a micului dejun prilejuiesc încântătoare farafâstâcuri.

Alchimistul e întotdeauna singur

Tarbes, 2019

M-am întrebat adeseori dacă unele locuri stârnesc într-adevăr inspirație literară și dacă privilegiații aleși de zei știu criteriile după care să le poată recunoaște.

Cu lăcomia înfrigurată a căutătorilor de comori, debarc la Tarbes într-o seară de ianuarie. Undeva, la periferia liniștită a orașului, Paulo Coelho locuise câțiva ani, care s-au dovedit cei mai prolifici din cariera sa.

Alegerea n-a fost întâmplătoare pentru că scriitorul brazilian, catolic practicant, dorea să fie în apropierea sanctuarului de la Lourdes. Bine, m-am mirat, dacă dorea să fie atât de aproape, de ce nu s-a instalat chiar la Lourdes ?

A doua zi, am parcurs tot orașul în căutarea unor indicii.

1.Tradiția militară perpetuată începând din anii 1720, când aici s-a instalat un regiment de husari, a favorizat ordinea, corectitudinea și siguranța urbei, prestigiul și calitatea nivelului de trai.

În peisajul arhitectural, cele mai impunătoare clădiri, autentice palate, aparțin tribunalului și jandarmeriei. Un mare personaj al istoriei militare franceze, mareșalul Foch, este originar din Tarbes. Casa unde s-a născut e semnalată printre obiectivele importante.

2.Vocația botanică și horticolă care înfrumusețează peisajul urban și păstrează aerul respirabil se datorează unui celebru botanist, directorul grădinilor de la Versailles.

Parcul deține rarități la capitolul plante și arbori încă de la înființare, în secolul 19.

Mi-a atras atenția un cedru din Liban cu diametrul de aproape trei metri, varietate a cărui vârstă poate atinge două mii de ani.

În mijlocul parcului se află muzeul de artă Placide Massey, la care voi reveni. Cu dezinvoltură paradisiacă, păunii defilau țanțoși pe alei și peluze.

3.Datina gastronomică ilustrată cu vârf și îndesat prin produsele regionale din hala agroalimentară,

amenajare jovială cu standuri care propun preparate din vestita viețuitoare a sudului gastronomic hranită doar cu ghindă, cu denumirea de origine controlată ,,porc noir de Bigorre’’.

4.Vinul produs în partea locului se numește Madiran și este reputat pentru acordul perfect cu produsul definitoriu al orașului, fasolea albă de Tarbes, marcă înregistrată.

Deși francezii n-au prejudecăți în potrivirea vinului roșu la pește, acest vin puternic, corpolent și aspru ar fi de evitat la produsele marine. Însă iscusiții bucătari din regiune au recurs la un subterfugiu ca să împace pe toată lumea. Ca soluție de compromis, combină felurit jambonul local cu produsele pescărești, mariaj pe care, verificându-l, l-am considerat desăvârșit. Iar alchimia acestor elemente mi s-a părut îndeajuns de convingătoare.

Lectură de drum:

Paulo Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur 

Cu polonicul

Bologna, 2019

Multă vreme am crezut că zuppa inglese este chiar o supă de-adevăratelea, introdusă în meniul italienilor din regiunea Emilia Romagna în secolul 19, pe vremea când aristocrația engleză își făcea turul inițiatic obligatoriu în această parte de lume.

Vedeam în meniu denumirea și de fiecare dată îmi închipuiam că îmi aduce într-un bol o zeamă cu ingredientele decretate de establishmentul englezesc.

Până când, la un agriturismo cu meniu fix n-am avut altă alegere și, cu sufletul strâns, a trebuit să accept măcar să gust, cum a zis gazda, consternată că fac mofturi la zuppa inglese. Așa am aflat ce este.

De atunci, multe din traseele mele italiene se configurează abil în jurul acestei specialități.

Însă, odată ajunsă în capitala gastronomică a nordului italian în principal pentru degustarea asa-zisei supe, m-am văzut nevoită să înfrunt o sumedenie de alte pofte culinare.

Vă prezint câteva.

Tortellini, cea mai răspândită specialitate, are o poveste picantă.

Se spune ca un hangiu, uitându-se pe gaura cheii la o clientă nobilă care-și schimba hainele, a găsit în buricul apetisant al doamnei inspirație pentru o nouă formă de a modela aluatul.

Preparatul rezultat cântărește doar două grame și este umplut cu un amestec de parmezan, mortadella, suncă, ou și nucșoară.

Cantitățile sunt acreditate oficial în rețeta depusă la camera de comerț municipală, prin urmare orice preparat similar servit în afara acestei regiuni se consideră imitație.

Parmezanul, un produs pomenit în regiune încă din secolul 14, are o savoare specială pentru că aici se ține la învechit timp de minimum 24 de luni, ca să-și păstreze parfumul, comparativ cu 12 luni în alte regiuni.

Localnicii îl consumă ca ,,mise en bouche”, tăiat în feliuțe fine, cu un strop de oțet de Modena siropos și ulei de măsline.

Mortadella, cel mai popular dintre mezeluri, emblematic pentru prestigiul ținutului bolognez, datează din epoca romană și se obține prin operațiuni complicate, pe bază de carne de porc tocată fin, amestecată cu grăsime și mirodenii, coaptă îndelung la temperatură scăzută.

Varianta pe care o prefer este mortadella cu trufe, pe care o servesc cu ciabatta încălzită în prealabil la cuptor.

Cel mai des întâlnit produs, în toate băcăniile, este jambonul, degustabil chiar la botul calului.

Fiindcă nu mă pricep să le deosebesc, într-atât de subtile sunt diferențele între preparate,

le dau crezare prietenilor italieni care mi-au recomandat culatello, de o calitate reflectată întotdeauna în preț.

Batând străzile cu ochii la toate aceste ispite, gândul îmi zboară la reîntâlnirea cu îmbietoarea zuppa inglese ce urma să se petreacă seara la cină.

Un An Nou delicios !

Recomandare de drum:

https://video.repubblica.it/rubriche/parole-in-corso/stefano-massini-parole-in-corso-buon-appetito/386915/387640

Verzi și uscate

Zanzibar, 2018

De la hotel la ferma de mirodenii unde ne aștepta Ray, Tariq conduce cât poate de încet, pentru că-i place să vorbească. Prelegerile lui, în engleză, se dovedesc mult peste nivelul postului de șofer pe care-l ocupa, pesemne ca îndeletnicire temporară, vocația sa fiind neîndoios academică.

M-am hazardat să-l întreb despre influențele lingvistice occidentale în swahili, iar răspunsul lui, care conținea și exemplele adecvate, mi-a luat piuitul.

Așa am înțeles de ce localnicii se așteaptă, la numai câteva zile de când aterizezi, să începi să o rupi pe swahili, o limbă foarte simpatică, formată din combinația dintre vocabularul băștinașilor est-africani și cel al negustorilor veniți de peste tot.

Nu știu dacă vizita acelei plantații de mirodenii, fructe și condimente ar fi avut aceeași noimă cu un alt ghid.

De obicei, persoana care mă însoțește într-un loc necunoscut și nebănuit îmi influențează percepția. Ray, ghidul desemnat de agenție pentru acea incursiune, de formație profesor, făcea parte, și mai mult decât Tariq, dintre cei profund însuflețiți de vocația didactică. L-am păstrat pe Ray și pentru circuitul în Stone Town, două zile mai târziu.

Întreaga insulă, recunoscută drept cel mai mare producător mondial de scorțișoară și cuișoare, e o fermă imensă, împărțită în parcele. Sătenii lucrează care în turism, care în agricultură. Vegetația crește spontan, nimic nu e plantat și nici udat. Ploile din lunile martie-aprilie-mai asigură toată cantitatea de apă necesară. Am văzut cafea, păstai verzi crocante de vanilie,

avocado, banane galbene și roșii,

țeposul jackfruit,

oropsitul durian, piper rosu și negru,

mango, papaya, lămâi verzi,

cocotieri, tamarind, singuraticul ananas, câte unul pe fiecare tulpină,

cardamom, ginger, aloe vera, frunze de curry, de lipstick, ale cărui fructe, considerate sulimanuri, au virtuți coloristice.

Asistentul lui Ray s-a ocupat de toate aspectele practice ale demonstrației.

Fiecare parte componentă a unei plante, recoltată într-un moment precis, își are utilitatea ei, însă localnicii nu le cunosc pe toate în detaliu și nu le consumă de capul lor.

Când apar diverse afecțiuni, merg la vraciul din sat ca să le prescrie leacul potrivit, cum ar fi, din câte-mi aduc aminte, rădăcina de scorțișoară pentru răceli.

M-am ales și cu sugestii culinare : avocado cu miere și scorțișoară de mic dejun, ginger, cardamom și miere subțiate cu apă, de sete și energie, iar câteva eșantioane din fructe de sezon am degustat la plecare.

Pe circuit sunt amenajate mici tarabe de la care am cumpărat cafea cu ginger și mango, flaconașe cu parfum de iasomie și ylang-ylang, drapându-mă în miresme pentru următoarea oprire, la Băile persane.

Iarna pe insulă

Île d’Oléron, 2019

M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.

Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.

Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.

În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.

Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.

Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.

Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.

Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.

Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.

Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.

Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.

Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.

În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.

Culoarea așezării are nuanțe apetisante.

Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,

le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.

A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,

cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.

M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.

Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.

Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.

Lectură de drum :

Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului