Salamalecuri

Cairo, 2018

Ca să parcurg pe jos vechiul Cairo, am apelat la serviciile unui ghid profesionist. Astfel, am avut posibilitatea să aflu detalii cunoscute doar de localnici.

DSCN2482

Simpatic, punctual și cu o educație remarcabilă, a ales cel mai bun moment, într-o senină dimineață de decembrie, când comerțul încă nu se dezmorțise, ca să deslușim întortocheatul labirint cairot.

20181203_113035

La acea oră, pe străzi nu erau turiști și m-am delectat uitându-mă pe-ndelete la trecătorii ieșiți la cumpăraturi sau tabieturi matinale. Cairoții sunt foarte curtenitori, în virtutea vechilor maniere otomane perpetuate și cultivate în toate mediile sociale.

20181203_112958

Se spune că viața cotidiană a capitalei e guvernată de o sumedenie de coduri știute doar de localnici. Urmărind baletul privirilor din fotografii făcute pe stradă la întâmplare, informația se confirmă. Iar subtilitățile limbajului secret se dovedesc inepuizabile, mi s-a făcut un instructaj exhaustiv și pe această temă.

20181203_105101

Mulți citadini nu-și iau micul dejun acasă, ci ies la localuri din cartier unde-și beau cafeaua cu o patiserie, ca ritual social, mai mult să schimbe-o vorbă cu amicii.

20181203_112337

Mă refer la bărbați, pentru că doamnelor le revin mai degrabă ieșirile în interes gospodăresc.

20181203_110157

Am pornit prin cartierul Khan el-Khalili, în zona de souk, pe străduțe pitorești, printre vechi construcții tradiționale, cu balcoane sculptate în lemn, de unde soțiile proprietarului pot privi spectacolul străzii fără să fie zărite.

20181203_110722

Am constatat că, din cauza scăderii dramatice a turismului, multe prăvălii n-au supraviețuit.

20181203_105815

Multe străzi păstrează vestigiile câte unei porți bogat decorate. Adevărate monumente, mi-au atras atenția porțile vechi care delimitau cartierul, lucrate cu modele geometrice și florale, dovadă a preocupărilor creative care-i asigurau faima.

20181203_105049

Aceste spații erau în trecut rezervate negustorilor respectabili. Azi, tarabele și chioșcurile comercializează produse chinezești, ca pretutindeni. Unii artizani si-au păstrat cu mari sacrificii atelierele, ca să poată salva meșteșugurile.

20181203_105844

Toți artizanii și vânzătorii sunt numai bărbați. Femeilor nu li s-a încredințat responsabilitatea de a confecționa vreun obiect și nu li se permite nici să interacționeze cu mușteriii.

20181203_110143

Din souk, ies direct pe strada principală unde se află moschei, fântâni decorative, conace vechi în stil caravanserai care au aparținut pe vremuri negustorilor.

20181203_105023

Acum, în majoritatea clădirilor istorice se află instituții ale statului sau fundații private.

20181203_110209

În acest cartier nu locuiesc străini, ghidul spune că n-ar putea să se descurce, iar pentru turiști există doar un singur hotel mai dichisit într-o clădire de patrimoniu.

DSCN2518

Tot plimbându-mă pe străzi am constatat, la un moment dat, că pe jos nu era așa de mult praf ca în restul orașului. Și aerul părea mai plăcut, poate datorită cafelei și mirodeniilor cu miresme ademenitoare.

20181203_110324

Lectură de drum :

Gérard de Villiers, Le complot du Caire

Fața nevăzută a lumii

Evora, 2020

Școlile iezuite mi-au stârnit dintotdeauna curiozități.

Aproape clandestin, pătrund în clădirile înconjurate cu gelozie protectoare de ziduri solide, într-o sâmbătă de februarie aproape pustie, pe-nserat.

Universitatea actuală ocupă același spațiu al vechii universități iezuite inaugurate în 1559 și numără azi opt mii de studenți.

Te poți plimba nestingherit peste tot, respectând recomandarea de a nu intra, cum e și firesc, în sălile ocupate de cursuri.

Cu greu îmi pot imagina o activitate de zi cu zi, care cuprinde toate disciplinele cu excepția medicinei și a dreptului, în acest soi de muzeu.

Facultățile sunt grupate în jurul clausteriului renascentist italian din secolul 16, de-a lungul unei galerii cu arcade.

Faimoasele decorațiuni cu azulejos datează din secolul 18 și ilustrează, în fiecare sală, disciplinele predate.

Ca să deslușesc noima desenelor în alb și azuriu pe faianța care acoperă aproape integral pereții, în unele încăperi printre grațioase coloane dorice, citesc explicațiile lămuritoare expuse cu dărnicie.

Unele săli nu au deloc sursă de lumină naturală, altele au abia niște ferestruici amplasate în partea superioară, așa că e simplu să-ți dai seama, prin ușa întredeschisă, dacă sunt libere.

Să intram, să aprindem lumina și să descifrăm imaginile. Sala Gramaticelor servea și de bibliotecă.

Scene din Bucolicele lui Virgiliu, de pe vremea lui Octavian Augustus,

se combină cu scene de agricultură locală.

Un cetățean ostenit, însetat, oarecum chefliu poate fi chiar artistul care a vrut să se amuze, după atâtea scene academice, reprezentându-se pe sine.

Alegoriile continentelor, cu detalii menite să expună specificul civilizațiilor, sunt cele mai ample.

Scene exotice, aidoma unor reportaje inspirate din activitatea misionară a iezuiților care au fost fie studenți fie profesori ai universității, au vocație jurnalistică.

Îngerii se amestecă printre studenți în studiul astronomiei și al geometriei.

Se uită la stele prin telescoape sau visează să se îmbarce pe vapoare spre noi teritorii.

Portugalia era, pe atunci, în plin avânt maritim. Delicatele făpturi feminine, să nu avem vreun dubiu, înfățișează științele, în frunte cu Minerva, zeița înțelepciunii, și cu alte merituoase nimfe.

Geometria, mijlocitoare de călătorii prin calcularea hărților și a traiectoriei astrelor, se numără printre cele mai apreciate discipline.

Chiar și geometria filosofică a lui Descartes a fost predată aici de profesori aduși, evident, din Franța.

Globul pământesc prezent în mai multe tablouri indică expansiunea teritoriilor portugheze și expedițiile peste mări și țări.

Începând din secolul 18, iezuiții au introdus materii legate de arta războiului, referitoare la fortificații, echipament militar și armament.

O sală vastă era dedicată Scripturilor, cu scene din Noul și Vechiul Testament.

Joshua și Caleb, trimiși de Moses ca să prospecteze Pământul Făgăduinței, apar încărcați de struguri, dovadă a abundenței din acest ținut, iar sacrificiul lui Abraham ni-l prezintă copleșit de durere.

Catedrele maeștrilor, din lemn brazilian de esență tare, sunt amplasate exact în același loc ca în vremea iezuiților.

Aproape că nu s-a schimbat nimic.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos

Norocul îi ajută pe cei curajoși

Aquileia, 2016

Venind dinspre Liguria, Mitteleuropa mi-a dat de înțeles, prin mirosul pâinii și culoarea cerului, că aici începe teritoriul său.

Mă opresc la Aquileia, aproape de granița slovenă, unde se înfiripă istorisiri despre evoluția creștină a spațiului danubian.

Așezarea a devenit rapid municipium imediat după ce a fost întemeiată (181 î.Hr) în cadrul programului de pacificare cu partea orientală a imperiului.

Libertatea de exercitare a cultului creștin a transformat-o într-un nucleu religios amplificat de martirii din perioada când creștinismul oriental se confrunta cu păgânismul imperial.

Azi putem vizita un complex format din bazilică, zona arheologică și muzeu.

Mozaicele din interiorul bisericii au fost, de-a lungul timpului, acoperite de reconstruirea suprapusă a mai multor edificii.

Încep cu o privire la frescele care-i reprezintă pe binefăcătorii locali.

Pereții, tavanul, solul formează o închegare coerentă de scene biblice,

scene marine,

figuri de martiri identificați prin ramura de palmier,

vietăți care populează paradisul

sau scene alegorice din iconografia paleocreștină.

Caut lupta cocoșului cu țestoasa, una dintre cele mai sugestive scene, singura care se repetă de două ori, pe laturi diferite ale bazilicii.

În toate reprezentările găsite de arheologi în care apar un cocoș și o țestoasă, vietățile nu se află niciodată în conflict pentru că, aparent, nu au nimic de împărțit. Unicitatea imaginii a provocat o sumedenie de interpretări: confruntarea dintre lumină și întuneric, dintre două sisteme de gândire, unul conservator și altul reformator, ca ziua și noaptea, dintre optimismul creștin și pesimismul din curentele necreștine, conform dezbaterilor dogmatice din jurul anilor 310. În cele două reprezentări, atitudinea personajelor e ușor diferită, dar mesajul e identic.

Într-una din scene, cocoșul e mai moderat, într-alta e mai agresiv.

Țestoasa, temătoare, e în defensivă. Cocoșul, care nu pare să fi stat prea mult pe gânduri, are ciocul îndreptat amenințător spre ea, cu penele înfoiate explicit într-o dinamică amenințătoare. Recompensa pare să fie vasul expus deasupra lor. Țestoasa se recomandă prin ideea de prudență, limitări, neputință din cauza handicapului deplasării și al unei înfățișări ingrate, dar compensează prin înțelepciunea rezultată din experiențele nefavorabile acumulate. Fermecătorul cocoș, care nu ezită sa-și trâmbițeze dezinvolt premoniția victoriei, se avântă impetuos, cu o cutezanță fără opreliști. Oricând se poate folosi și de aripi.

Lectură de drum:

Umberto Eco, Baudolino

Scorpion

Egipt, 2018

Despre Regele Scorpion, unul dintre cele mai misterioase personaje din istorie, citisem înainte să pornesc spre Egipt.

Mă împăcasem cu gândul că nu voi afla nimic nou despre el dar, prin deșertul nubian

și prin pustietățile Sinaiului

mi-a revenit, stăruitoare, în minte, doar această plăsmuire.

Am scotocit prin muzeele egiptene după indicii.

Unele studii susțin că el ar fi întemeietorul Egiptului faraonic, dar documentele trunchiate și aluzive ale primilor cronicari istorici oferă doar fantasme.

În Egiptul prefaraonic, scorpionii se strecurau peste tot, pe sub vreo piatră, într-un vas de lut uitat descoperit, prin cotloanele locuințelor din chirpici.

Se acomodau ușor la condiții vitrege și nu ieșeau decât atunci când reușita era certă.

Deșertul era mediul lor preferat, dar se simțeau bine și în umezeala văii Nilului, în mlaștinile cu vegetație luxuriantă. Se trăia sub amenințarea lui tăcută.

Teologii egipteni susțineau că veninul scorpionului se scurgea din lacrimile lui Amophis, dragonul ce stăpânea lumea neființei.

Întotdeauna, în expedițiile care traversau deșertul, figura și un vindecător specializat pe înțepătura de scorpion.

La fel și în metropola tebană, unde fiecare templu avea propriul specialist în scorpioni.

De obicei, acesta era un scrib erudit care știa să citească incantațiile care-i îndepărtează.

Un motiv în plus pentru care scribii erau respectați.

Împărtășind complicități de breaslă, făceau un colegial schimb de remedii, după cum se consemnează în papirusuri.

Mai era și câte un șaman priceput în tot soiul de vorbe meșteșugite.

Leacurile, pe atunci, se limitau la descântece și incantații.

De multe ori, vrăjitorii recurgeau la un veritabil șantaj, amenințând ca vor boicota cultul zeităților în caz că vietatea se încumetă să-i sfideze.

Atunci, în zorii civilizației egiptene, suveranii, care încă nu se numeau faraoni, și-au însușit terifiantele puteri ale scorpionului.

Unul dintre ei, cel mai de temut, prin 3150 (î.Hr.), a decis să folosească semnul temutei vietăți în efigia tribului său, ca să îngenuncheze triburile rivale, profitând de spaima pe care o trezea imaginea scorpionului.

Șef de clan, a devenit rege asupra provinciilor mai înstărite din jurul vechiului Memphis.

Prima dată a fost identificat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion, înscrisă pe mormântul său regal.

Egiptologii au decis că acesta a fost numele lui.

Într-una din cetățile epocii arhaice s-a descoperit o încăpere destinată să rămână secretă, cu scorpioni și cozi de scorpion votive.

Se presupunea, și în acest caz, o legătură cu invidiatul conducător al triburilor reunite.

Sub domnia a început sa prindă contur puterea faraonică și, tot atunci, se formează primele hieroglife.

Odată cu apariția noilor zei desemnați de faraoni, scorpionul a alunecat, treptat, în uitare.

Rolul principal i-a revenit cobrei.

Trecutul, ca și viitorul, încă așteaptă să fie deslușit.

Se spune că scorpionul ar fi singura vietate care ar supraviețui în cazul unui accident nuclear și că, dintre toate zodiile, este singura care-și poate schimba, printr-un simplu act de voință, destinul hărăzit de astre.

Urmărește-mă !

Tesalonic, 2016, 2017, 2018

Pe drumul care a legat dintotdeauna Orientul de Occident, legendarul Egnatia odos, am reperul meu

inconturnabil, fuzional, în liziera civilizațiilor, la cheremul influențelor.

Călătorul, de oriunde ar veni, se simte acasă.

M-a surprins, de fiecare dată, acea indiferență cosmopolită, cumva simulată, poleită cu ospitalitate, din atitudinea studiată a gazdelor. Aici, indiferența transmite un alt mesaj decât în Apus.

Fie că descind în Tesalonic la începutul sau la sfârșitul unui periplu insular, întotdeauna vara, vraja e intactă. Imposibil să o deslușesc.

În zori, înainte de șapte dimineața, pe răcoare (în jur de 26 de grade în iunie),

precupeții din centru mătură și stropesc trotuarul înainte de a-și deschide prăvăliile.

Îi privesc și mă revigorează gestul lor, ca o reîmprospătare a gândurilor.

În unele zile, mă îndepărtez cât mai mult de străzile comerciale și din freamătul lor molipsitor.

Tesalonicul secretos, al istoriei și al credinței,

îl caut pe strazi înguste care urcă spre culmea dealului.

Aici a fost, pâna în 1912, cartierul funcționarilor otomani.

Pe înălțimi, întotdeauna, găsesc tihna unui locaș.

Azi intru să văd mozaicul original la Hosios David,

biserica unei vechi mănăstiri din secolul 5.

Vizita este doar la ore fixe, cu prezentarea custodelui. Interiorul e micuț, intim.

Un rar vestigiu al picturii din secolul 12, înfățișând scene din Noul Testament. Chipul lui Alexandru Macedon este și el aici, pictat de artistul anonim.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Conversație la catedrală

Ciudad de Mexico, 2019

Pe Camino, atunci când faci un popas, primul lucru e să mergi la biserică/abație/colegială/sanctuar/catedrală ca să-ți pună parafa locului în credențialul de pelerinaj.

Abia după aceea te cazezi și tot restul.

Am procedat întocmai, fără să-mi fi propus dinainte, în dimineața când am aterizat în Ciudad de Mexico, după douăsprezece ore de zbor.

Ca întotdeauna, imagini cu subiecte familiare îmi acordă ospitalitate când ajung într-un loc cu desăvârșire străin.

Ne reîntâlnisem, după mulți ani, cu partea americană a familiei, să petrecem trei zile în capitala mexicană. Astfel că prima noastră lungă conversație s-a petrecut, îmbrățișând de-a valma toate subiectele, în interiorul și în jurul catedralei.

Impunătorul sălaș a fost construit pe parcursul a două secole și jumătate ce au urmat debarcării spaniole. A fost terminat în 1813, la crepusculul perioadei coloniale. Privesc picturile din cele șaisprezece capele înșiruite pe margine, încercând să descifrez, în figuri și gesturi, influența indigenă. Îl zăresc pe Sfântul Cristofor, de protecția căruia voi avea nevoie.

În bisericile din centru și periferie s-au produs constante alunecări de teren din cauza solului mlăștinos. În 1989, denivelarea atinsese doi metri patruzeci față de construcția din secolul 16. Impresia de orizontalitate e doar o aparență. Ușorul dezechilibru resimțit l-am pus pe seama decalajului orar.

Era duminică, iar catedrala se pregătea pentru celebrarea serviciului religios. De la distanță, zăresc altarul regilor, ca o peșteră strălucitoare, cu aurituri și alabastru din belșug.

Am observat o parte a ceremonialului de la intrare, ca să nu stringherim, privind oamenii și solemnitatea.

Altarul iertării, decorat cu o luxurianță ultrabarocă specifică secolului 17, urma să fie accesibil după liturghie.

Acoperit integral cu foiță de aur, cu statuete și basoreliefuri, este principala atracție a complexului monumental.

Odată îndeplinit primul pas al ritualului, călătoria putea să înceapă.

vezi și Pre-îndrăgostire

Busolă

Paris, 2019

Am văzut expoziția Orientul pictorilor de la Marmottan Monet în compania lui Franz, personajul plăsmuit de Mathias Enard.

Franz e un muzicolog fascinat de Orient, care a petrecut mult timp în stagii de cercetare prin Turcia, Iran, Irak, Egipt, Siria, Liban.

Nici că se putea găsi un contrast mai mare între reședința sa principală, Viena, și locurile străbătute la care visează mereu și mereu.

Din înțepatul Imperiu, cu obiceiurile rigide și cu fixațiile lui, cu regulile sale inflexibile și mecanismele sociale de nepătruns, e firesc ca eroul să tot jinduiască la generosul Orient.

Undeva în Mitteleuropa, la un congres al orientaliștilor, face cunoștință cu Sarah, o frumoasă evreică din Paris, doctorandă în studii orientale.

Dialogul lor se înfiripă într-o excursie la Mogersdorf, la granița austro-ungară, unde, susține ea, începe cu adevărat Orientul mental și estul politic.

O imensă cruce marchează locul pe care s-a fixat, în 1964, noua frontieră între est și vest, comemorând trei sute de ani de la înfrângerea turcilor.

Mai păstrează, oare, locul acela vibrația încleștării între cele două imperii?

Comunicarea intelectuală e perfectă, Franz e vrăjit. Însă abia mult mai târziu s-a îndrăgostit, șovăitor, de ea, atunci când, de ziua lui, Sarah i-a oferit în dar o busolă care arăta doar estul. Estul care șterge toate mâhnirile întunecate ale Apusului.

Dar așteptarea mea se fărâmițează pe măsură ce Franz se poticnește printre ezitări și stângăcii. Evoluția iubirii lor e lentă, leneșă, comodă, așa cum curge viața în Levant.

În timpul petrecut acolo, toți occidentalii veniți la studiu își depănau poveștile, așa cum, pe șantierele arheologice, muncitorii înveșmântați în keffieh săpau după instrucțiunile savanților francezi, italieni, germani, spanioli și scoteau la iveală obiecte neobișnuite.

Fiecare națiune avea situl său care, spune Franz, erau disputate de institutele culturale așa cum marile corporații se băteau pe câmpurile petrolifere.

Nu mă rătăcesc în străfundurile ținuturilor de prin podișul Anatoliei sau Mesopotamia, pentru că Franz cunoaște pe toată lumea, își bagă nasul peste tot de atâția ani de când parcurge șantierele Orientului.

Are el o teorie. Călătorii sunt, cu toții, spioni, după cum și spionii sunt niște eterni călători.

Parcă mă și văd furișându-mă prin curțile vreunui caravanserai.

Atunci când călătorim, ne adaptăm tot așa de repede și închegăm relații la fel de iute și pe nepusă masă ca și ei. Relații efemere sau nu.

Franz știe ce spune,

s-a strecurat pe urmele tuturor celor care au străbătut, pasional, Orientul.

Chateaubriand, când inițiază literatura de călătorie, în 1811, înaintea lui Stendhal, care inventează conceptul de ,,turist”, dar simultan cu Voyage en Italie de Goethe, spionează de amorul artei, nicidecum în scop științific sau militar.

El spionează, de fapt, pentru literatură.

Arta are spionii ei, după cum și istoria, științele naturale sau poezia îi au pe-ai lor. Etnomuzicologii, se răsfață el, sunt spionii muzicii.

La plecare, mă opresc în fața faimosului tablou al lui Monet, Impression, soleil levant.

Firește, Levant.

Lectură de drum:

Mathias Enard, Boussole

În tăcerea nopții

Rodez, 2015

Urmăresc în mod special trei plasticieni, dintre care unul este Pierre Soulages.

Într-o vreme, îmi plăcea negrul și mă îmbrăcam aproape numai în negru.

Peste această obișnuință, s-a suprapus uimirea și frenezia de la retrospectiva Soulages din 2010. Acolo i-am descoperit principiile de dincolo de negru și am început să caut nuanțele negrului.

Iar atunci când am dorit să-mi explorez atracția, m-am dus la Rodez, orașul său natal unde, acum câtiva ani, i s-a dedicat un întreg muzeu.

Cele mai reprezentative opere ale sale, cum e și firesc, se află aici. Prin restul Europei, am văzut o excelentă selecție la Fondation Pierre Gianadda (Martigny), iar la Pompidou sunt expuse doar două-trei lucrări, și acelea cu gri și alb în compoziție.

Cele mai multe sunt ținute departe de ochii lumii, în colecții particulare.

Pierre Soulages se bucură de reputația de a fi cel mai cotat artist francez în viață.

Anul trecut a împlinit 100 de ani și încă pictează.

De ce negru ? Pentru că, într-o noapte întunecată de ianuarie, când nu avea somn și nici inspirație, a descoperit că negrul e luminos, iar lumina emanată se transformă în mai multe nuanțe, strălucitoare sau mate, după consistența stratului de vopsea și după direcția în care e trasată culoarea.

Dar n-a pictat întotdeauna monocrom nonfigurativ.

Așa cum mărturisește, îl fascinează autoritatea negrului și, astfel, a inventat conceptul de ,,dincolo de negru”, care echivalează cu un întreg sistem filosofic al culorii.

Mă gândesc automat la un alt inventator cromatic, Yves Klein, cel care a acreditat un albastru doar al său, IKB.

În afară de spectacolul operelor, spațiul în sine este o creație rară. Arhitecții care au conceput muzeul au fost recompensați cu premiul Pritzker, echivalentul Nobel în arhitectură.

Cu mult înainte să merg la Rodez, pe când nu știam nimic de Soulages, am tras la un han cu design uimitor, în satul lor natal, la Olot, în Catalunia. N-am putut uita acea locație și, ulterior, am aflat că fusese desenată de același cabinet.

În muzeu, deși erau mulți vizitatori, domnea o liniște solemnă, ca într-un templu. Un moment de regenerare desăvârșită.

(va urma: Biserica abațială din Conques)

Lectură de drum :

Beaux-Arts Magazine

Un suc de karadut ?

Șirince, 2017

Din categoria ,,cele mai frumoase sate din Turcia”, acest cătun din apropiere de Izmir m-a încântat.

img_0752.jpg

Ca să te bucuri de tot ce-ți poate oferi o scurtă oprire de o oră-două, te sfătuiesc să-l străbați alene și să te oprești la o tarabă pentru un suc de dude negre (karadut). Am retrăit un crâmpei de copilărie, când mâncam dude, nu doar negre, adunate de pe jos.

20181018_154730

Pe marginea străzilor, erau expuse o sumedenie de obiecte de îmbrăcăminte sau decorative în stil otoman.

20180917_142807_resized

Am târguit câteva produse pitorești, lucrate cu măiestrie de localnice.

20180917_143334_resized

Vizitasem cu o zi înainte muzeul de etnologie din Izmir, astfel că orizontul meu de așteptare era pregătit să evalueze calitatea artizanatului regional.

IMG_0746

Totuși, pe lângă partea comercială foarte ispititoare, să nu treci cu vederea arhitectura locală a caselor, multe în culori vii, dinamica străzilor, a pieței principale unde se află biserica Sfântului Ioan. Am intrat înăuntru.

IMG_0742

Era mai mică decât bănuiam, cu un interior segmentat de coloane simple, cu picturi bizantine un pic șterse. Era plăcut și răcoare, abia că răzbătea zgomotul grupurilor de călători exuberanți care ieșeau de pe la degustări de vinuri, satul fiind vestit și pentru podgoriile sale. Pe străzile învecinate, sătence în vârstă, îmbrăcate în șalvari colorați, stăteau pe scăunele în fața porților și tricotau, delectându-se privind turiștii.

vezi și Edirne comercial

Lectură de drum:

Călin Felezeu, Imaginea otomanului și a civilizației otomane în cultura românească