16 dintr-o expoziție

Paris, 2019

Din cele douăzeci și șapte de mii de tablouri aflate în colecția muzeului Pușkin, la Moscova, două sute au călătorit pentru prima dată în Occident, la Fundația Custodia din Paris (rue de Lille, 121), un spațiu cu expoziții de calitate.  Colecția a aparținut aristocrației rusești și a intrat în posesia muzeului Pușkin prin naționalizările post-revoluționare. Am ales câteva compoziții rare de grafică, acuarelă și pictură semnate de mari maeștri, vi le prezint și vouă, cu mica lor poveste.

Ați întâlnit vreodată o sibilă ?

IMG_2948

Nu v-ar strica, pentru că sibila are darul profeției. Dar, vă previn, nu-i ușor să-i descâlcești vorbele. Cea de aici are o vârstă venerabilă, e din secolul 15 și e solitară. De obicei, ele se prezentau într-un grup de douăsprezece, nu întâmplător în perfectă simetrie cu cei doisprezece apostoli. Aceste personaje, precum și oracolele din cărțile sibilinice, au fost integrate în iconografia creștină.

Atracția Orientului se înfiripă în arta occidentală prin anii 1400, cu o întreagă hermeneutică pe care foarte puțini o înțelegeau.

IMG_2949

Un bărbat cu turban, probabil un meșteșugar, artizan sau esoterist desenat de Schongauer în Alsacia, parcă ar da de înțeles, prin asemănarea cu un alchimist, că urzește planuri de nepătruns.

Dintr-o fermă atribuită lui Bloemaert, de la sfârșitul anilor 1500, se degajă o melancolie tomnatică și rafinată.

IMG_2956

Subiectul, ferma în stare precară și cei doi păstori pe marginea drumului, e de o banalitate contradictorie. Detaliile, nu. Fiecare element are, separat, o forță care susține filosofia compoziției.

Pieter de Molijin din Harlem, unul dintre reputații peisagiști olandezi din secolul 17, este maestrul vântului și al ploii, specifice acestui ținut.

IMG_2954

Artistul se concentrează asupra efectelor atmosferice greu de stăpânit, care devin personaje incontrolabile. Furtuna, cu ploaia căzând în rafale pe diagonală, te integrează în vârtejul lor.

Este aici și Avercamp, marele maestru al peisajelor de iarnă.

IMG_2957

Un vapor încărcat de furaje lângă Ouderkerk. Câmpia neerlandeză fără sfârșit. Oglinda apei, bruma din aer. Când natura îți pune la dispoziție atâta poezie, totul pare simplu.

Olanda era vestită încă din anii 1600 pentru kermesele și moravurile lejere.

IMG_2951

De la Adriaen van Ostade primim un desen-acuarelă compus cu finețe și umor. O scenă din viața cotidiană a unei ferme din Țările de Jos. Am remarcat atenția acordată detaliilor scenografice, coregrafice și de costumație.

Întoarcerea din Egipt, de Rubens.

IMG_2952

O raritate și o capodoperă din 1614. Sfânta Familie este înfățișată într-un desen executat cu linii rapide, parcă schițat în viteză, respirând cu sufletul la gură nerăbdarea întoarcerii acasă. De fapt, autorul ne povestește un episod autobiografic. Rubens a trebuit să părăsească Flandra cu toată familia ca să scape de persecuția protestanților.

Un peisaj imaginar de Allaert van Everdingen.

IMG_2953

Suntem invitați să admirăm o fortăreață părăsită pe malul unui râu pe care plutesc diverse ambarcațiuni, în acord cu silueta unor turle de biserici și mori de vânt. Se pare că artistul s-a aflat toată viața în căutarea peisajului ideal. L-a gasit în Țările de Jos.

M-am întrebat dacă nu cumva e cam mult spus Kermesa din sat ca titlu al compoziției grafice a lui Jan van Goyen.

IMG_2958

Exuberanța și dănțuiala dionisiacă a sărbătorilor flamande pare destul de estompată și rezervată, mai ales că trăsăturile chipurilor sunt neclare. Ideea e mai mult de personaj colectiv într-o reuniune negustorească. Prin singularitatea lui, tabloul e dintre cele mai valoroase.

Esența vieții pastorale franceze este surprinsă de Charles-Joseph Natoire, artist din secolul luminilor (anii 1700),  într-o compoziție detaliată care justifică binecunoscutul dicton ,,heureux comme Dieu en France’’.

IMG_2955

În Franța rurală găsim de toate: un castel aristocratic, câteva așezăminte spirituale (colegială, mănăstire, abație) azi cu folosință culturală, fortificații, pășuni pe care pasc turme zdravene, localuri unde poți savura delicatese. Atunci, ca și acum.

N-a fost nevoie să citesc eticheta explicativă, pentru că personajele pictate din spate sunt marca lui Caspar David Friedrich.

IMG_2962

Cei doi domni ne invită la o clipă de contemplare și par foarte absorbiți în meditație sau în conversație. De la George Banu mi se trage pasiunea pentru sincretismul acestui subiect, m-am delectat cu albumul său, Spatele Omului.

O foaie cu o dublă acuarelă de Karl Briullov, destinată să ilustreze atlasul călătoriei în Grecia, din 1835, a lui Vladimir Davydov.

IMG_2967

Jurnalul lui Davydov ne dă indicii despre peisajele care au inspirat cele două acuarele. Prima reprezintă o furtună pe muntele Diaforti, considerat de către arcadieni ca fiind reședința lui Zeus. A doua redă același peisaj pe vreme însorită. Efectele dramatice sunt cu adevărat jupiteriene!

Îndrăgostit de spațiul oriental, pictorul francez Eugene Delacroix, maestrul desfășurărilor impetuoase, are și o faimă de mare călător.

IMG_2964

Acest Arab odihnindu-se în natură a fost produs în timpul voiajului său în Maroc și Algeria, în 1832. Personajul pare că abia aștepta să se lase în voia unei stări de moleșeală, indiferență, nepăsare. Nu contează cine e arabul, prezintă interes doar atitudinea definitorie pentru un stil de viață. E molipsitoare, nu ?

Altfel stau lucrurile cu Noapte (turcoaică adormită) de Karl Briullov.

IMG_2965

Ceaiul, papucii, ghiveciul cu florile pe pervazul străjuit de grilajul discret al ferestrei, broboada care îi servește ca șorț, turbanul au, fiecare, povestea lor. Considerat primul pictor rus de renume internațional, Briullov a întreprins o călătorie în Turcia și Grecia în 1835, după ce a studiat cincisprezece ani la Roma.

Dimineață grecească la Miraka, tot de Karl Briullov.

IMG_2966

În 1835, pictorul îl însoțește pe Vladimir Davydov, nepotul contelui Orlov, într-o călătorie în Grecia. Aristocratul avea în plan să-și publice impresiile sub forma unui atlas ilustrat. Această acuarelă reprezintă singura scenă populară din jurnalul lui Davydov, preocupat în general doar de monumente și situri arheologice.

De mult aștept o retrospectivă Odilon Redon, filosof și pictor esoterico-mistic, rar întâlnit în muzee.

img_2970.jpg

Tablourile sale cu ambianță ocultă, de care abia că mă pot desprinde, sunt răspândite în colecții private peste tot în lume. Mai ales când e vorba despre o creație neobișnuită, deși, în cazul său, toate sunt neobișnuite. Avem aici Proiectul paginii de titlu al revistei Balanța. Știind care sunt temele sale predilecte, vă confirm că este vorba de zodie. Revista era editată în Rusia la începutul secolului 20 și analiza realitatea invizibilă și spațiul oniric. Redon era idolul lor.

Selecția de mai sus acoperă doar jumătate din expoziție. Celelalte tablouri vă las plăcerea să le descoperiți singuri, oriunde se vor fi aflând.

La poalele vulcanului

Teotihuacan, 2019

Aztecii susțin că al cincilea soare ar fi cel pe care-l vedem strălucind peste lumea de azi, creată chiar aici, la Teotihuacan, în succesiunea unor lumi imperfecte, guvernate de alți patru sori.

E ultimul ciclu solar înainte de sfârșitul lumii, zic ei.

Construit de muncitori de pe tot continentul sud-american, însuflețiți de convingerea că întemeiau cetatea zeilor, orașul a atins apogeul între anii 100-650 și părea că nimic nu-i poate opri expansiunea.

Metropolă multietnică, cel mai amplu loc de pelerinaj din America Latină, cea mai redutabilă putere economică era greu de crezut să fi fost plămădită de oameni.

După anul 200, vecinătățile rivale îl atacă, dar iese victorios din confruntări. Pentru că suveranii maya veneau din îndepărtate provincii ca să fie încoronați aici, i s-a dus vestea că ar fi originea universului.

Ca destinație de pelerinaj, motivul principal era apa.

Datorită înălțimii, templele din vârful piramidelor se situau îndeajuns de aproape de zei încât rugămințile să fie auzite.

Ne dăm seama ușor, parcurgând întinderea sitului, că aici s-a ctitorit viața urbană din Mesoamerica datorită unui proiect de organizare socială fără precedent, în contextul economiei dezvoltate din comerț, agricultură, capturi de război, exploatarea zăcămintelor de obsidiană.

Centrul cosmopolit de 125.000 locuitori se întindea în anul 500 până la frontierele cu zona Maya.

În 550, triburile au incendiat centrul de ceremonii și atunci s-a considerat că voința zeilor îi impinge spre declin.

Primele săpături, mult spus arheologice, au fost făcute chiar de azteci în 1675.

În vreme ce în toată Mesoamerica populația trăia în bordeie, aici s-au edificat două sute de locuințe solide, individuale sau colective, mai mici sau mai opulante, după ierarhie.

Rezidențele colective urmau un plan labirintic alcătuit din curți, săli, portice.

Nu aveau ferestre, iar ușile erau micuțe și rare. Planul urbanistic standardizat se baza pe repetiția aceluiași modul arhitectural, oglindind ordinea neîntâmplătoare a cosmosului, sistematică, structurantă, așa cum o percep în curtea palatului zeului Quetzal.

Cele două piramide, a Soarelui și a Lunii, dintre care una dedicată Șarpelui cu pene, erau simbolul noii ere, al unui nou șef.

Vulcanii înșiși, ca niște piramide fumegânde, serviseră ca model arhitecților.

În centrul de ceremonii dedicat Șarpelui cu pene, realizez că toată armonia spațiului, provenită din integrarea naturală a construcțiilor gigantice în peisaj, răspunde căutărilor care mă purtaseră până aici.

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.

So Serious

Mantova, 2018

Ghilda astrologilor avea mare căutare în perioada când familia de Gonzaga începea să se afirme.

Cu un strop de dibăcie, se putea face o carieră strălucită în domeniu.

Mulți dintre italienii de vază nu se puteau lipsi de astrolog (cu responsabilități și de prezicător), dacă nu chiar de o echipă întreagă care își lua foarte în serios prestația.

Să intrăm întruna dintre cele cinci sute de încăperi de la Palazzo Ducale, nu toate vizitabile, firește, prin care am bântuit după placul inimii în solitudinea revigorantă a unei înserări de sfârșit de decembrie.

Sala zodiacală se află în aripa cea mai veche a palatului, Corte vecchia, locuită neîntrerupt de clanul ducilor de Gonzaga. Aici, în apartamentul privat al ducelui Guglielmo, am zăbovit cel mai mult.

Bolta, pictată între 1579-1580 de artistul Lorenzo Costa și atelierul său, o înfățișează pe zeița Diana conducându-și carul imponderabil tras de credincioșii ei câini de vânătoare printre constelațiile zodiacale.

Reprezentarea în detaliu a spațiului ceresc, cu asteroidul Astraea lângă carul zeiței, este interpretată de hermeneuți ca o aluzie la horoscopul personal al ducelui de Gonzaga,

pe care pasiunea și dependența de astrologie l-au împins să-și picteze pe tavan astrograma natală, ca să poată urmări mai ușor predicțiile specialiștilor.

Pereții au fost refăcuți, mai târziu, după cerințele modei neoclasice din vremea lui Napoleon, tot conform căreia stâlpii de susținere au fost ornați cu lampadare desenate neo-egiptean. Împăratul a chiar dormit o noapte în această cameră și m-am întrebat dacă alegerea încăperii a fost preferința lui personală sau rodul înțelegerilor diplomatice.

În toate direcțiile, privirea îmi alunecă în oglinzi, dintre care unele instalate provizoriu pe podea, în savante alcătuiri de artă contemporană, pentru ca universul să fie admirat în toată cuprinderea sa.

Muzică de drum:

De la Pasolini la 007

Matera, 2019

Doar pășind pe străzile pietruite, cu denivelări, am înțeles de ce Pier Paolo Pasolini a ales să filmeze aici Il Vangelo secondo Matteo (1964).

Mai târziu, și Francesco Rosi s-a oprit la Matera ca să realizeze, în 1979, o producție din acelasi registru.

La fel, și Mel Gibson s-a lăsat fermecat de scenografia biblică și a turnat, tot aici, Patimile lui Hristos (2004). Iar după ce Morgan Freeman a făcut o mare publicitate orașului la filmările cu Ben-Hur (2016), turismul de masă a luat proporții epopeice.

Legăturile cinematografice nu se opresc aici.

Foarte aproape de Matera, cinefilii zeloși fac un pelerinaj până la Bernalda, satul de baștină al lui Coppola, unde clanul a renovat un palat transformându-l în hotel.

Întreaga provincie Basilicata își datorează faima cinematografului, cum ne demonstrează una dintre cele mai de succes producții italiene, Basilicata Coast to Coast (2010) în care patru amici traversează regiunea pe jos, de la vest la est, între două mări, Tireniană și Ioniană, ca să ajungă la un festival de muzică.

Pe cărarile sinuoase ale cetății, aflându-mă în căutarea lui Pasolini și a personajelor sale, mi se pregătise încă o surpriză.

Pe neașteptate, am nimerit în spațiul unde aveau loc filmari ale noului 007,

motiv din care străzi întregi fuseseră închise pentru ca tehnicienii să-și poată desfășura echipamentele de rigoare.

Am izbutit, prin largi ocoluri, să ajung în zone urbane atemporale. Ca și Petra în Iordania sau Alep în Siria, Matera a fost consemnată printre cele mai vechi așezări umane locuite neîntrerupt încă din paleolitic.

Am petrecut aici două jumătăți de zi și o noapte, rătăcind printr-o experiență intelectuală și spirituală cu provocări nebănuite și nesperate.

Pasaje înguste cu interminabile șiruri de trepte care urcă și coboară îmi trezesc curiozitatea de a iscodi ascunzișurile de medină ispititoare.

Pătrund, ca pe un fel de scenă, în decorul atât de cunoscut din filmul lui Pasolini. Evanghelia după Matei a fost prima, din cele patru, consemnată în scris, iar regizorul a dorit să rămâna fidel textului.

Imaginea desfășurată pe muzică de Bach, Prokofiev, Mozart a luat prin surprindere publicul anilor 60.

Printre ramuri de smochin sălbatici care răzbat dintre stânci, deslușesc neliniștea cadrelor, nesiguranța sofisticată a mișcărilor camerei care ezită filmând scene șovăitoare, dar ne fixează, reglată cu o precizie geometrică, atunci când scenele sunt de o fermitate irevocabilă.

Îndoiala și certitudinea au solemnitatea rară și răscolitoare care mă absorbiseră în romanul Judas al lui amos Oz, imaginat într-un Ierusalim la fel de poetic, însă real.

Pasolini prospectase deja în amănunt Orientul Mijlociu pe care l-a găsit prea evoluat.

Locurile sfinte se modernizaseră, de aceea a căutat o regiune care era, în acea vreme, înapoiată. S-a întors, cu tandrețe și timiditate, în Basilicata genuină. Peisajul și urbanizarea nu s-au schimbat prea mult de atunci, ținând cont că centrul orașului a devenit între timp monument UNESCO și nu au avut voie să se atingă de el, iar localnicii au fost instalați, încă din anii 50, în cartiere noi, la periferie.

La Pasolini nu sunt multe vorbe, totul se transmite prin expresivitatea chipurilor, sunete din natură, muzică, elemente de peisaj. Intensificarea mistică a emoțiilor o receptez prin imagini.

În arhitectura labirintică a gândurilor, la căderea serii, când luminile se aprind treptat, mă strecor în inima Orientului.

Lectură de drum:

Pier Paolo Pasolini, La Divina Mimesis

Omul din La Mancha

Cuenca, 2017

Venea din Manila și ținea morțiș să se instaleze în Spania cu vasta lui colecție de artă contemporană. Era prin anii 50, când la Cuenca abia că începeau să se renoveze clădirile dărăpănate de război și sărăcie.

Desemnat în circuitul cultural drept capitala artei abstracte spaniole, Cuenca se ivește în pustietățile regiunii Castilla La Mancha dintr-un nicăieri majestuos și intimidant.

Mă încântă amplasarea neobișnuită a orașului construit de mauri în secolul 7 pe o stâncă, într-un defileu îngust, suspendat în timp și spațiu. În acest masiv calcaros, eroziunea a desenat himerele care i-au înflăcărat imaginația lui don Quijote, ca și cum destinul a vrut să prefigureze identitatea acestei așezări deloc banale.

În timpul medieval, principala activitate a comunității a fost prelucrarea textilă începută în jurul anilor 1100, când era cetate arăbească. Prin secolele 15-16, atinsese nivelul maxim de prosperitate, iar în secolul 17 a survenit declinul. Omul care a schimbat soarta urbei este întreprinzătorul filipinez, colecționar și pictor în orele sale de inspirație.

Omul nostru a prospectat în trecere Cuenca și, după ce l-a întâlnit pe Gustavo Torner, în 1962, la Bienala de la Veneția, a aflat despre renovarea caselor suspendate și s-a hotărât să facă demersuri ca să-și aducă definitiv aici bogata colecție.

Faima de acum a cetății este rodul acestei prietenii. Colecția a câștigat, treptat, în amploare pe baza relațiilor cu alți plasticieni spanioli care-și găseau la Cuenca spațiu de expunere, pentru că în anii 1960-70 nu existau prea multe galerii expoziționale în Spania.

În jurul muzeului s-au renovat apoi și alte locații și, astfel, orașul, receptiv la creația artistică nonfigurativă, s-a dezvoltat tot mai mult.

Până în 1985, Cuenca a fost singurul loc din Spania unde se putea vizita o colecție de artă conceptuală. Recunoașterea supremă a însemnat listarea în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă urmați să vă arăt orașul ?

1.Arcul lui Bezudo, din secolul 16, prin care pășești, inițiatic, în zona medievală

2.Casele suspendate

3.Muzeul Fundației Antonio Perez

4.Spațiul Torner

5.Urbanizarea din jurul bisericii Merced, reconfigurată în jurul vechilor băi arabe din Evul Mediu, vizibile printr-o suprafață de sticlă.

6.Paradorul, mănăstire dominicană din secolul 16, la care se ajunge, din centru, pe o punte metalică, ea însăși monument istoric din 1902.

Dincolo de parador, orașul își deschide ferestrele spre valea râului care a creat defileul, cu pădurea nuanțată de plopi, salcâmi și sălcii.

Vă las să vă acomodați și voi reveni cu detalii în curând !

Dance Me to the End of Love

Fontevraud, 2015

La Londra am călătorit rar, însă totdeauna cu trenul de la Paris. Și, de fiecare dată, la întoarcere, după un ceremonial identic, mă reîndrăgostesc de Paris.

În acea vară, după un popas de numai câteva zile, am plecat spre răcoroasa Aquitaine.

Aliénor d’Aquitaine, când s-a îndrăgostit fulgerător de Henric II Plantagenêt, ducele de Anjou cu vreo zece ani mai tânăr decât ea, a fugit din Paris și de la soțul ei, respectabilul rege al Franței, cât a văzut cu ochii.

Spre vest, spre meleagul angevin, apoi în Anglia unde, în anul 1154, noul ei soț a ajuns rege. Și ea din nou regină, pentru a doua oară, dar, de această dată, a unui teritoriu întins.

Este una dintre poveștile mele de dragoste preferate, până la un punct. Le cunosc în detaliu peripețiile, confruntarea cu mentalitățile potrivnice, anturajul, strategiile politice, demonii.

Au făcut asiduu naveta între Franța și Anglia, dar ingrata dispunere geografică a regatului i-a împiedicat să petreacă mult timp împreună, epuizați de vasalii care nu ezitau să uneltească în lipsa lor.

Ea se retrăgea adeseori la castelul natal din Aquitaine, care devenise capitala culturală a statului datorită generozității sale de a-i primi, găzdui, finanța pe cei mai talentați trubaduri.

Cred că datorită cărților m-am împrietenit atât de repede cu Aliénor, au contat și călătoriile pe care a avut cutezanța să le întreprindă.

Și cred că monumentul funerar care îi este închinat se numără printre foarte puținele cu un personaj feminin înfățișat citind, pentru că, asemenea oricărui împătimit de lectură, se temea de gândul că-și va sfârși viața fără să poată citi toate cărțile dorite.

La bătrânețe, soțul ei a închis-o într-un castel în Anglia, răstimp în care el a înșirat metrese și bastarzi.

Însă destinul, prin forța împrejurărilor și împotriva neputincioasei lor voințe, a decis să-i reunească pentru totdeauna,

alături de fiul lor Richard Inimă de Leu și de soția (de ochii lumii) a acestuia, la abația regală de la Fontevraud, la sud-vest de Paris.

Abația datează din secolul 12 și a fost primul așezământ religios unde a funcționat un regulament revoluționar pentru acele timpuri,

care accepta, sub același acoperiș, femei și bărbați care nu aveau neapărat vocație religioasă, ci doreau să trăiască retrași de restul lumii.

Foarte vastă, clasată drept cea mai întinsă mănăstire din Europa, rămâne un punct esențial pe lista Patrimoniului UNESCO.

Lectură de drum :

Jean Favier, Les Plantagenêts

Sportul scuză mijloacele

Piazza Armerina, 2014

Permisiunea de a se arăta în public îmbrăcate oricât de sumar ar dori le era acordată, în antichitatea romană, doar zeițelor, sub forma unor grațioase plăsmuiri. Plebeele trebuiau să aibă un motiv bine întemeiat.

Despre mentalități, temple, vile și familii mă voi lămuri pornind într-un circuit sicilian de zece zile în care componenta arheologică intersectează traseele baroc și gastronomic.

Zăresc de la mare distanță așezarea în care se află obiectivul căutat.

Satul, reconstruit în secolul 12 de către lombarzii veniți din Piacenza, se ghemuiește oarecum temător, din cauza multelor capricii ale soartei,

în jurul unui complex din secolul 14 format din două turnuri și o catedrală semeață.

Pentru moment, mă mulțumesc să escaladez doar cu privirea culmile delușorului,

din drumul către Villa Romana del Casale, ținta pasionaților de arheologie, înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO.

Toate încăperile vilei au podeaua acoperită cu mozaic conservat în stare desăvârșită grație unei inundații din secolul 12.

Pardoselele au traversat timpul acoperite de aluviuni până la sfârșitul secolului 19, când a fost descoperită Vila.

Ferită de priviri curioase într-un mare domeniu, Villa Romana del Casale a fost construită în secolul 4 la dorința unui aristocrat roman, membru al Senatului și posesor de terenuri agricole în Sicilia.

Detaliile de arhitectură interioară au dezvăluit nu doar identitatea și personalitatea proprietarilor, dar și profilul unei epoci.

Parcursul clasic include Triclinium sau camera de primire, ce tratează muncile lui Hercule printre alte teme mitologice. Într-un atrium semicircular îl zăresc pe cântărețul Arion răpit de pirați și salvat de un delfin.

Sectorul destinat băilor include Frigidarium, sala rezervată băilor reci decorată de mozaice reprezentând creaturi marine mitice, nereide și tritoni, alături de Caldarium, sauna, care a păstrat chiar și suporturile prin care podeaua era supraînălțată în vederea încălzirii.

Coridorul de vânătoare nu se limitează la povești vânătorești,

ci expune episoade năvalnice de înverșunate cavalcade.

După capturare, mistreții, leii și alte jivine erau urcate pe corăbii ca să fie transportate spre arenele unde se încleștau în luptă fiare și gladiatori.

Undeva, în centrul scenelor, au fost reprezentate și portretele proprietarilor.

Scene cu teme similare figurau în decorul multor edificii din lumea mediteraneană, unde artizanii circulau cu sârguință de la un șantier la altul,

iar comunitățile erau încântate să-i primească întrucât, prin cunoștințele lor, nu doar profesionale, le deschideau orizonturi nebănuite.

S-a adeverit, pe baza unor indicii, că meșteșugarii acestei vilei au fost africani, pentru că în Tunisia există vestigii cu lucrări aproape identice.

Însă aici voiam să ajung, în sala celor zece fete, la mozaicul care expune întrecerea atletelor in bikini, mărturie unică asupra unui subiect rar.

Doar tinerelor necăsătorite le era îngăduit să apară mai puțin îmbrăcate, în ocazii excepționale cum ar fi întrecerile sportive. Se știe că, în antichitate, și femeile practicau sporturi sub rezerva că, în această ipostază, nu făceau obiectul unor reprezentări artistice.

Mozaicele noastre derulează, ca un fel de reportaj sportiv, scene de aruncarea discului, atletism, ridicarea greutăților, volei (menționat pentru prima dată în Odiseea). Cele zece tinere par să poarte costum de baie, dar să nu ne lăsăm păcăliți de echipamentul sportiv din acea vreme. Brasierele fuseseră deja notificate la întrecerile olimpice din Grecia antică.

Vedem cum învingătoarea primește, ca distincție, o ramură de palmier, simbolul victoriei dar și al sacrificiului. În poza mea nu figurează întreg mozaicul, dar mai avem, în stânga, o doamnă delicat drapată într-un voal, poate fiindcă e căsătorită sau în calitate de arbitră a competiției.

În lumea reală, moda bikini a fost lansată în 1946, în Franța, de către un inginer din industria de automobile.

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.