Omul din La Mancha

Cuenca, 2017

Venea din Manila și ținea morțiș să se instaleze în Spania cu vasta lui colecție de artă contemporană. Era prin anii 50, când la Cuenca abia că începeau să se renoveze clădirile dărăpănate de război și sărăcie.

Desemnat în circuitul cultural drept capitala artei abstracte spaniole, Cuenca se ivește în pustietățile regiunii Castilla La Mancha dintr-un nicăieri majestuos și intimidant.

Mă încântă amplasarea neobișnuită a orașului construit de mauri în secolul 7 pe o stâncă, într-un defileu îngust, suspendat în timp și spațiu. În acest masiv calcaros, eroziunea a desenat himerele care i-au înflăcărat imaginația lui don Quijote, ca și cum destinul a vrut să prefigureze identitatea acestei așezări deloc banale.

În timpul medieval, principala activitate a comunității a fost prelucrarea textilă începută în jurul anilor 1100, când era cetate arăbească. Prin secolele 15-16, atinsese nivelul maxim de prosperitate, iar în secolul 17 a survenit declinul. Omul care a schimbat soarta urbei este întreprinzătorul filipinez, colecționar și pictor în orele sale de inspirație.

Omul nostru a prospectat în trecere Cuenca și, după ce l-a întâlnit pe Gustavo Torner, în 1962, la Bienala de la Veneția, a aflat despre renovarea caselor suspendate și s-a hotărât să facă demersuri ca să-și aducă definitiv aici bogata colecție.

Faima de acum a cetății este rodul acestei prietenii. Colecția a câștigat, treptat, în amploare pe baza relațiilor cu alți plasticieni spanioli care-și găseau la Cuenca spațiu de expunere, pentru că în anii 1960-70 nu existau prea multe galerii expoziționale în Spania.

În jurul muzeului s-au renovat apoi și alte locații și, astfel, orașul, receptiv la creația artistică nonfigurativă, s-a dezvoltat tot mai mult.

Până în 1985, Cuenca a fost singurul loc din Spania unde se putea vizita o colecție de artă conceptuală. Recunoașterea supremă a însemnat listarea în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă urmați să vă arăt orașul ?

1.Arcul lui Bezudo, din secolul 16, prin care pășești, inițiatic, în zona medievală

2.Casele suspendate

3.Muzeul Fundației Antonio Perez

4.Spațiul Torner

5.Urbanizarea din jurul bisericii Merced, reconfigurată în jurul vechilor băi arabe din Evul Mediu, vizibile printr-o suprafață de sticlă.

6.Paradorul, mănăstire dominicană din secolul 16, la care se ajunge, din centru, pe o punte metalică, ea însăși monument istoric din 1902.

Dincolo de parador, orașul își deschide ferestrele spre valea râului care a creat defileul, cu pădurea nuanțată de plopi, salcâmi și sălcii.

Vă las să vă acomodați și voi reveni cu detalii în curând !

Dance Me to the End of Love

Fontevraud, 2015

La Londra am călătorit rar, însă totdeauna cu trenul de la Paris. Și, de fiecare dată, la întoarcere, după un ceremonial identic, mă reîndrăgostesc de Paris.

În acea vară, după un popas de numai câteva zile, am plecat spre răcoroasa Aquitaine.

Aliénor d’Aquitaine, când s-a îndrăgostit fulgerător de Henric II Plantagenêt, ducele de Anjou cu vreo zece ani mai tânăr decât ea, a fugit din Paris și de la soțul ei, respectabilul rege al Franței, cât a văzut cu ochii.

Spre vest, spre meleagul angevin, apoi în Anglia unde, în anul 1154, noul ei soț a ajuns rege. Și ea din nou regină, pentru a doua oară, dar, de această dată, a unui teritoriu întins.

Este una dintre poveștile mele de dragoste preferate, până la un punct. Le cunosc în detaliu peripețiile, confruntarea cu mentalitățile potrivnice, anturajul, strategiile politice, demonii.

Au făcut asiduu naveta între Franța și Anglia, dar ingrata dispunere geografică a regatului i-a împiedicat să petreacă mult timp împreună, epuizați de vasalii care nu ezitau să uneltească în lipsa lor.

Ea se retrăgea adeseori la castelul natal din Aquitaine, care devenise capitala culturală a statului datorită generozității sale de a-i primi, găzdui, finanța pe cei mai talentați trubaduri.

Cred că datorită cărților m-am împrietenit atât de repede cu Aliénor, au contat și călătoriile pe care a avut cutezanța să le întreprindă.

Și cred că monumentul funerar care îi este închinat se numără printre foarte puținele cu un personaj feminin înfățișat citind, pentru că, asemenea oricărui împătimit de lectură, se temea de gândul că-și va sfârși viața fără să poată citi toate cărțile dorite.

La bătrânețe, soțul ei a închis-o într-un castel în Anglia, răstimp în care el a înșirat metrese și bastarzi.

Însă destinul, prin forța împrejurărilor și împotriva neputincioasei lor voințe, a decis să-i reunească pentru totdeauna,

alături de fiul lor Richard Inimă de Leu și de soția (de ochii lumii) a acestuia, la abația regală de la Fontevraud, la sud-vest de Paris.

Abația datează din secolul 12 și a fost primul așezământ religios unde a funcționat un regulament revoluționar pentru acele timpuri,

care accepta, sub același acoperiș, femei și bărbați care nu aveau neapărat vocație religioasă, ci doreau să trăiască retrași de restul lumii.

Foarte vastă, clasată drept cea mai întinsă mănăstire din Europa, rămâne un punct esențial pe lista Patrimoniului UNESCO.

Lectură de drum :

Jean Favier, Les Plantagenêts

Sportul scuză mijloacele

Piazza Armerina, 2014

Permisiunea de a se arăta în public îmbrăcate oricât de sumar ar dori le era acordată, în antichitatea romană, doar zeițelor, sub forma unor grațioase plăsmuiri. Plebeele trebuiau să aibă un motiv bine întemeiat.

Despre mentalități, temple, vile și familii mă voi lămuri pornind într-un circuit sicilian de zece zile în care componenta arheologică intersectează traseele baroc și gastronomic.

Zăresc de la mare distanță așezarea în care se află obiectivul căutat.

Satul, reconstruit în secolul 12 de către lombarzii veniți din Piacenza, se ghemuiește oarecum temător, din cauza multelor capricii ale soartei,

în jurul unui complex din secolul 14 format din două turnuri și o catedrală semeață.

Pentru moment, mă mulțumesc să escaladez doar cu privirea culmile delușorului,

din drumul către Villa Romana del Casale, ținta pasionaților de arheologie, înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO.

Toate încăperile vilei au podeaua acoperită cu mozaic conservat în stare desăvârșită grație unei inundații din secolul 12.

Pardoselele au traversat timpul acoperite de aluviuni până la sfârșitul secolului 19, când a fost descoperită Vila.

Ferită de priviri curioase într-un mare domeniu, Villa Romana del Casale a fost construită în secolul 4 la dorința unui aristocrat roman, membru al Senatului și posesor de terenuri agricole în Sicilia.

Detaliile de arhitectură interioară au dezvăluit nu doar identitatea și personalitatea proprietarilor, dar și profilul unei epoci.

Parcursul clasic include Triclinium sau camera de primire, ce tratează muncile lui Hercule printre alte teme mitologice. Într-un atrium semicircular îl zăresc pe cântărețul Arion răpit de pirați și salvat de un delfin.

Sectorul destinat băilor include Frigidarium, sala rezervată băilor reci decorată de mozaice reprezentând creaturi marine mitice, nereide și tritoni, alături de Caldarium, sauna, care a păstrat chiar și suporturile prin care podeaua era supraînălțată în vederea încălzirii.

Coridorul de vânătoare nu se limitează la povești vânătorești,

ci expune episoade năvalnice de înverșunate cavalcade.

După capturare, mistreții, leii și alte jivine erau urcate pe corăbii ca să fie transportate spre arenele unde se încleștau în luptă fiare și gladiatori.

Undeva, în centrul scenelor, au fost reprezentate și portretele proprietarilor.

Scene cu teme similare figurau în decorul multor edificii din lumea mediteraneană, unde artizanii circulau cu sârguință de la un șantier la altul,

iar comunitățile erau încântate să-i primească întrucât, prin cunoștințele lor, nu doar profesionale, le deschideau orizonturi nebănuite.

S-a adeverit, pe baza unor indicii, că meșteșugarii acestei vilei au fost africani, pentru că în Tunisia există vestigii cu lucrări aproape identice.

Însă aici voiam să ajung, în sala celor zece fete, la mozaicul care expune întrecerea atletelor in bikini, mărturie unică asupra unui subiect rar.

Doar tinerelor necăsătorite le era îngăduit să apară mai puțin îmbrăcate, în ocazii excepționale cum ar fi întrecerile sportive. Se știe că, în antichitate, și femeile practicau sporturi sub rezerva că, în această ipostază, nu făceau obiectul unor reprezentări artistice.

Mozaicele noastre derulează, ca un fel de reportaj sportiv, scene de aruncarea discului, atletism, ridicarea greutăților, volei (menționat pentru prima dată în Odiseea). Cele zece tinere par să poarte costum de baie, dar să nu ne lăsăm păcăliți de echipamentul sportiv din acea vreme. Brasierele fuseseră deja notificate la întrecerile olimpice din Grecia antică.

Vedem cum învingătoarea primește, ca distincție, o ramură de palmier, simbolul victoriei dar și al sacrificiului. În poza mea nu figurează întreg mozaicul, dar mai avem, în stânga, o doamnă delicat drapată într-un voal, poate fiindcă e căsătorită sau în calitate de arbitră a competiției.

În lumea reală, moda bikini a fost lansată în 1946, în Franța, de către un inginer din industria de automobile.

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

Like me tender

Troia, 2018

Mă întreb cum ar fi arătat Troia azi dacă Paris ar fi făcut o altă alegere.

Povestea începe când cele trei zeițe care tânjeau să fie plăcute, admirate, iubite, au fost supuse judecății prințului troian, desemnat de Zeus să o aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele.

Hera l-a ademenit cu putere politică, Atena l-a asigurat de invulnerabilitate militară, iar Afrodita i-a făgăduit iubirea celei mai frumoase pământence, din nefericire căsătorită.

Paris și-a asumat cu devotament rolul, după cum atestă o delicată sculptură în fildeș de pe fațeta unui sipet din Evul Mediu (Beaux-Arts d’Angers), care-l arată pe norocosul prinț troian examinându-le pe cele trei frumuseți mai întâi îmbrăcate,

apoi, ca să nu aibă vreun dubiu, dezbrăcate. Nici pentru Atena, nici pentru Hera n-a fost o probă simplă.

Paris, cu încuviințarea Afroditei, a răpit-o, așadar, pe Elena de lângă soțul ei Menelau, de la Micene, și a adus-o la Troia,

fapt care a declanșat războiul dintre greci și troieni, aflați pe cele două țărmuri opuse ale Egeei.

Cetatea de azi a Troiei pare pierdută în vasta întindere cu vegetație austeră care-ți lasă gândurile să zboare.

Am citit pe undeva că Troia era faimoasă pentru peisajul său paradisiac.

Schlimann a început săpăturile în 1871, dar șantierul este încă dinamic.

Arhitectura sitului troian, compus din nouă straturi diferite ridicate, în timp, pe o înalțime de douăzeci de metri, a suferit modificări multiple și frecvente, zguduită de cutremure și războaie.

La nivelul 1, datat în jur de 3000 î.Hr., Troia era un modest cătun de pescari,

iar la nivelul 9, în anul 400 d.Hr., se transformase deja (încă de pe vremea lui Iuliu Cezar) în cetate romană. Fiecare nivel are istorii zbuciumate. Cifra 9 se repetă și în cronologie, pentru că cercetătorii au confirmat că asediul troian a ținut nouă ani.

Din punct de vedere estetic, situl oferă doar temelia pe care să-ți construiești propria Troie.

Fortificații, metereze, palate și o mulțime de temple, pentru că oamenii erau la cheremul zeilor. Dar și aici există nenumărate versiuni, pentru că altarele templelor au fost strămutate odată cu schimbarea divinităților cărora le erau închinate.

Singurele nume confirmate de arheologi în urma analizei vestigiilor au fost ale zeițelor Demetra și Cibele, inconturnabile în asigurarea rodniciei. Cu privire la templul Atenei, încă se fac speculații.

Dintre monumente, doar odeonul a dăinuit, datorită unei ample renovări inițiate de Împăratul Hadrian, a cărui prezență a fost notificată cu fast în 124.

Împăratul îndrăgostit de elenistică pornise, cu smerenie, ca oricare dintre noi, în căutarea miturilor care-i hrăniseră spiritul.

Din calul troian înalt de cincisprezece metri, de la geamlâc, am privit teatrul operațiunilor și m-am simțit, pentru o clipă, un fel de Ulisă.

Lectură de drum:

https://turkisharchaeonews.net/

Salamalecuri

Cairo, 2018

Ca să parcurg pe jos vechiul Cairo, am apelat la serviciile unui ghid profesionist. Astfel, am avut posibilitatea să aflu detalii cunoscute doar de localnici.

DSCN2482

Simpatic, punctual și cu o educație remarcabilă, a ales cel mai bun moment, într-o senină dimineață de decembrie, când comerțul încă nu se dezmorțise, ca să deslușim întortocheatul labirint cairot.

20181203_113035

La acea oră, pe străzi nu erau turiști și m-am delectat uitându-mă pe-ndelete la trecătorii ieșiți la cumpăraturi sau tabieturi matinale. Cairoții sunt foarte curtenitori, în virtutea vechilor maniere otomane perpetuate și cultivate în toate mediile sociale.

20181203_112958

Se spune că viața cotidiană a capitalei e guvernată de o sumedenie de coduri știute doar de localnici. Urmărind baletul privirilor din fotografii făcute pe stradă la întâmplare, informația se confirmă. Iar subtilitățile limbajului secret se dovedesc inepuizabile, mi s-a făcut un instructaj exhaustiv și pe această temă.

20181203_105101

Mulți citadini nu-și iau micul dejun acasă, ci ies la localuri din cartier unde-și beau cafeaua cu o patiserie, ca ritual social, mai mult să schimbe-o vorbă cu amicii.

20181203_112337

Mă refer la bărbați, pentru că doamnelor le revin mai degrabă ieșirile în interes gospodăresc.

20181203_110157

Am pornit prin cartierul Khan el-Khalili, în zona de souk, pe străduțe pitorești, printre vechi construcții tradiționale, cu balcoane sculptate în lemn, de unde soțiile proprietarului pot privi spectacolul străzii fără să fie zărite.

20181203_110722

Am constatat că, din cauza scăderii dramatice a turismului, multe prăvălii n-au supraviețuit.

20181203_105815

Multe străzi păstrează vestigiile câte unei porți bogat decorate. Adevărate monumente, mi-au atras atenția porțile vechi care delimitau cartierul, lucrate cu modele geometrice și florale, dovadă a preocupărilor creative care-i asigurau faima.

20181203_105049

Aceste spații erau în trecut rezervate negustorilor respectabili. Azi, tarabele și chioșcurile comercializează produse chinezești, ca pretutindeni. Unii artizani si-au păstrat cu mari sacrificii atelierele, ca să poată salva meșteșugurile.

20181203_105844

Toți artizanii și vânzătorii sunt numai bărbați. Femeilor nu li s-a încredințat responsabilitatea de a confecționa vreun obiect și nu li se permite nici să interacționeze cu mușteriii.

20181203_110143

Din souk, ies direct pe strada principală unde se află moschei, fântâni decorative, conace vechi în stil caravanserai care au aparținut pe vremuri negustorilor.

20181203_105023

Acum, în majoritatea clădirilor istorice se află instituții ale statului sau fundații private.

20181203_110209

În acest cartier nu locuiesc străini, ghidul spune că n-ar putea să se descurce, iar pentru turiști există doar un singur hotel mai dichisit într-o clădire de patrimoniu.

DSCN2518

Tot plimbându-mă pe străzi am constatat, la un moment dat, că pe jos nu era așa de mult praf ca în restul orașului. Și aerul părea mai plăcut, poate datorită cafelei și mirodeniilor cu miresme ademenitoare.

20181203_110324

Lectură de drum :

Gérard de Villiers, Le complot du Caire

Fața nevăzută a lumii

Evora, 2020

Școlile iezuite mi-au stârnit dintotdeauna curiozități.

Aproape clandestin, pătrund în clădirile înconjurate cu gelozie protectoare de ziduri solide, într-o sâmbătă de februarie aproape pustie, pe-nserat.

Universitatea actuală ocupă același spațiu al vechii universități iezuite inaugurate în 1559 și numără azi opt mii de studenți.

Te poți plimba nestingherit peste tot, respectând recomandarea de a nu intra, cum e și firesc, în sălile ocupate de cursuri.

Cu greu îmi pot imagina o activitate de zi cu zi, care cuprinde toate disciplinele cu excepția medicinei și a dreptului, în acest soi de muzeu.

Facultățile sunt grupate în jurul clausteriului renascentist italian din secolul 16, de-a lungul unei galerii cu arcade.

Faimoasele decorațiuni cu azulejos datează din secolul 18 și ilustrează, în fiecare sală, disciplinele predate.

Ca să deslușesc noima desenelor în alb și azuriu pe faianța care acoperă aproape integral pereții, în unele încăperi printre grațioase coloane dorice, citesc explicațiile lămuritoare expuse cu dărnicie.

Unele săli nu au deloc sursă de lumină naturală, altele au abia niște ferestruici amplasate în partea superioară, așa că e simplu să-ți dai seama, prin ușa întredeschisă, dacă sunt libere.

Să intram, să aprindem lumina și să descifrăm imaginile. Sala Gramaticelor servea și de bibliotecă.

Scene din Bucolicele lui Virgiliu, de pe vremea lui Octavian Augustus,

se combină cu scene de agricultură locală.

Un cetățean ostenit, însetat, oarecum chefliu poate fi chiar artistul care a vrut să se amuze, după atâtea scene academice, reprezentându-se pe sine.

Alegoriile continentelor, cu detalii menite să expună specificul civilizațiilor, sunt cele mai ample.

Scene exotice, aidoma unor reportaje inspirate din activitatea misionară a iezuiților care au fost fie studenți fie profesori ai universității, au vocație jurnalistică.

Îngerii se amestecă printre studenți în studiul astronomiei și al geometriei.

Se uită la stele prin telescoape sau visează să se îmbarce pe vapoare spre noi teritorii.

Portugalia era, pe atunci, în plin avânt maritim. Delicatele făpturi feminine, să nu avem vreun dubiu, înfățișează științele, în frunte cu Minerva, zeița înțelepciunii, și cu alte merituoase nimfe.

Geometria, mijlocitoare de călătorii prin calcularea hărților și a traiectoriei astrelor, se numără printre cele mai apreciate discipline.

Chiar și geometria filosofică a lui Descartes a fost predată aici de profesori aduși, evident, din Franța.

Globul pământesc prezent în mai multe tablouri indică expansiunea teritoriilor portugheze și expedițiile peste mări și țări.

Începând din secolul 18, iezuiții au introdus materii legate de arta războiului, referitoare la fortificații, echipament militar și armament.

O sală vastă era dedicată Scripturilor, cu scene din Noul și Vechiul Testament.

Joshua și Caleb, trimiși de Moses ca să prospecteze Pământul Făgăduinței, apar încărcați de struguri, dovadă a abundenței din acest ținut, iar sacrificiul lui Abraham ni-l prezintă copleșit de durere.

Catedrele maeștrilor, din lemn brazilian de esență tare, sunt amplasate exact în același loc ca în vremea iezuiților.

Aproape că nu s-a schimbat nimic.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Evanghelia după Isus Cristos

Norocul îi ajută pe cei curajoși

Aquileia, 2016

Venind dinspre Liguria, Mitteleuropa mi-a dat de înțeles, prin mirosul pâinii și culoarea cerului, că aici începe teritoriul său.

Mă opresc la Aquileia, aproape de granița slovenă, unde se înfiripă istorisiri despre evoluția creștină a spațiului danubian.

Așezarea a devenit rapid municipium imediat după ce a fost întemeiată (181 î.Hr) în cadrul programului de pacificare cu partea orientală a imperiului.

Libertatea de exercitare a cultului creștin a transformat-o într-un nucleu religios amplificat de martirii din perioada când creștinismul oriental se confrunta cu păgânismul imperial.

Azi putem vizita un complex format din bazilică, zona arheologică și muzeu.

Mozaicele din interiorul bisericii au fost, de-a lungul timpului, acoperite de reconstruirea suprapusă a mai multor edificii.

Încep cu o privire la frescele care-i reprezintă pe binefăcătorii locali.

Pereții, tavanul, solul formează o închegare coerentă de scene biblice,

scene marine,

figuri de martiri identificați prin ramura de palmier,

vietăți care populează paradisul

sau scene alegorice din iconografia paleocreștină.

Caut lupta cocoșului cu țestoasa, una dintre cele mai sugestive scene, singura care se repetă de două ori, pe laturi diferite ale bazilicii.

În toate reprezentările găsite de arheologi în care apar un cocoș și o țestoasă, vietățile nu se află niciodată în conflict pentru că, aparent, nu au nimic de împărțit. Unicitatea imaginii a provocat o sumedenie de interpretări: confruntarea dintre lumină și întuneric, dintre două sisteme de gândire, unul conservator și altul reformator, ca ziua și noaptea, dintre optimismul creștin și pesimismul din curentele necreștine, conform dezbaterilor dogmatice din jurul anilor 310. În cele două reprezentări, atitudinea personajelor e ușor diferită, dar mesajul e identic.

Într-una din scene, cocoșul e mai moderat, într-alta e mai agresiv.

Țestoasa, temătoare, e în defensivă. Cocoșul, care nu pare să fi stat prea mult pe gânduri, are ciocul îndreptat amenințător spre ea, cu penele înfoiate explicit într-o dinamică amenințătoare. Recompensa pare să fie vasul expus deasupra lor. Țestoasa se recomandă prin ideea de prudență, limitări, neputință din cauza handicapului deplasării și al unei înfățișări ingrate, dar compensează prin înțelepciunea rezultată din experiențele nefavorabile acumulate. Fermecătorul cocoș, care nu ezită sa-și trâmbițeze dezinvolt premoniția victoriei, se avântă impetuos, cu o cutezanță fără opreliști. Oricând se poate folosi și de aripi.

Lectură de drum:

Umberto Eco, Baudolino