Restul e tăcere

Vicoforte, 2018

Întotdeauna am socotit că tihna piemonteză se datorează numărului mare de sanctuare la care poți să faci popas uitând, pentru o clipă, graba de a ajunge la destinație. Mă urmați într-unul dintre ele?

Am ales Vicoforte, cu bazilica sa începută în 1594 la comanda prințului Carlo Emanuele I, care năzuia să transforme acest loc de cult în panteon al Casei de Savoia.

Dar numai patru membri ai dinastiei, printre care ducesa Margareta de Savoia, fiica întemeietorului, și-au aflat odihna aici.

Mă strecor până în altar, să văd icoana adusă din pădure după ce, în 1592, un vânător a împușcat-o, neîndemânatic. Din susul coloanei, unde era așezată într-un modest tabernacul improvizat, se spune că au picurat stropi sângerii.

Chiar și azi se poate distinge urma rănii, fapt care o îndreptățește a fi considerată o îndrăgită destinație de pelerinaj.

Peste un milion de credincioși trec anual pragul sanctuarului în semn de venerație pentru icoana făcătoare de minuni.

Basilica se numără printre puținele din lume, de această amploare, săvârșită pe durata a patru secole, din temelie până la turnuri, în trei stiluri arhitecturale distincte.

Complexitatea proiectului a încetinit considerabil edificarea. Baza, construită în secolul 16, este în stilul Renașterii, partea superioară, din cărămidă, realizată un secol mai târziu, aparține stilului clasicist, iar domul în stil baroc, finalizat abia în secolul 18. În cele din urmă, la sfârșit de secol 19, în 1891, sunt adăugate cele patru campanile.

Elementul impresionant al bazilicii este domul eliptic cu diametrul de 37 de metri și cu înalțimea de 84 de metri, al patrulea ca mărime din lume, după San Pietro, Santa Maria del Fiore, mausoleul indian Gol Gumbaz.

Cupola cuprinde o frescă de șase mii de metri pătrați, cea mai vastă realizată până acum, închinată Maicii Domnului.

Amplitudinea din interior se dovedește prielnică retragerii în sine, ca pe o insulă a gândurilor binefăcătoare.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Pajul ducelui de Savoia

Reconstituirea

San Angelo in Formis, 2019

Cactuși de Barbaria cu fructe rozulii, țepoase, mărginesc șoseaua îngustă, ici-colo câte un măslin răzleț printre smochini sălbatici, rămuroși, întregesc peisajul tipic pentru Magna Graecia.

Am făcut un ocol pe undeva între Capua și Benevento ca să văd un monument semnificativ pentru sudul Italiei, care mă interesa din trei motive :

1.Mitologic, știind că Templul Dianei era cel mai important sanctuar precreștin din regiune, funcțional până în secolul 6.

La fel ca și Artemis din mitologia greacă, zeița vânătorii era și la romani înarmată cu arc și săgeți, încălțată în sandale comode și pusă pe fugă.

Localnicii au rugat-o să intervină în câștigarea unei bătălii și, drept mulțumire pentru victorie, i-au înălțat un templu. Am fost curioasă să intersectez vibrațiile generate de sacralitatea spațiului care, secole în șir, a atras lumea în pelerinaj.

2.Arhitectural, pentru că biserica de azi ocupă exact perimetrul templului, iar unele lespezi de marmură din paviment provin chiar din spațiul sacru.

Prima construcție a actualei basilici a fost atestată în perioada longobardă, când era activă monastic, dedicată arhanghelului Mihail, cult răspândit în regiune de către longobarzi la sfârșitul secolului 6.

Așa cum o vedem acum, a fost edificată în secolul 11 de către un viitor papă.

Materialele de construcție provin parțial din templu, în special coloanele care alcătuiesc porticul cu cinci arcade și piatra din care a fost ridicat turnul.

Întreg fundamentul este integrat în arhitectura sanctuarului antic.

3.Pictural, pentru că frescele au fost pictate de artiști greci din Constantinopol,

care au înfăptuit aici cel mai vast și complet ciclu medieval de artă sacră bizantină din Italia de Sud, păstrat aproape neatins din secolele 11-12,

ilustrate cu episoade din Noul Testament,

printre care un majestuos Christ înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști.

În reprezentarea realistă a scenelor și în desenul figurilor tipic bizantine zăresc profeți și sibile,

pentru că în acea perioadă istorică orice entitate oraculară avea mare căutare. Îmi este familiară culoarea dominantă, acel albastru deschis și luminos precum cerul Orientului.

Se pot descifra încă inscripții în greacă și mă întreb ce mesaje profetice aveau menirea să tălmăcească.

Film de drum:

Renato Castellani, Due soldi di speranza (1952)

Glissando

Cuenca, 2017

De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.

Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.

Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.

Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.

Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.

Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.

Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.

Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.

Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.

Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.

Lectură de drum:

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă

Cancanuri

Cannes, 2021

Doamne și domni cu papion, rochie lungă și ecuson se îndreaptă hotărâți într-o singură direcție, spre Palat. Soarele încă n-a apus, dar simți briza înserării. Așa începe scurtul moment pe care l-am petrecut în tumultul festivalului de film care anul acesta a fost aerisit, deși canicular.

M-am plimbat pe străzi, m-am fofilat până la covorul roșu,

am admirat ținute vestimentare și am vânat rumori.

Am privit la curioșii care așteptau răbdători dincolo de gardurile de protecție din preajma hotelurilor unde sunt cazate starurile,

în speranta de a ochi vreuna în hol,

pe terasă ori la ieșire.

Pe firul apei erau improvizate săli de protocol sau ateliere

și, nu doar pentru festival, ci pe toată durata verii,

o bibliotecă gratuită pentru însetații de lectură.

Șarmantul și lăudabilul muzeu de artă al urbei, gazda primelor ediții festivaliere, fusese rechiziționat pentru una din secțiuni.

Perfect integrată pe orizontul maritim, a poposit pentru magnificul eveniment sculptura în fir metalic Together, de Lorenzo Quinn, fiul marelui actor.

Actualmente sculptor stabilit la Barcelona, și-a împrumutat opera câteva zile ca să-și promoveze colecția de bijuterii pe care o va lansa în curând.

Doar trecând prin detectorul de metale, fără coadă, am ajuns până în apropierea fotojurnaliștilor elegantissimi acreditați pe covorul roșu.

Am urmărit aici, tot schimbând locul pe măsură ce lumea se rărea, defilarea câtorva zeci de persoane

dintre care am recunoscut doar patru, anunțați cu surle și tobe.

Issabelle Huppert, care m-a fascinat în La Cérémonie,

a urcat treptele sictirită, cu o figură impenetrabilă, cu ochelari negri de depresie, ca și cum ar fi venit cu de-a sila.

Am așteptat cu nerăbdare să apară echipa lui Ozon, pentru care am o slăbiciune.

Iată-l mai întâi pe André Dussolier, cu dezinvoltura celui pentru care covorul roșu e rutină, actor pe care l-am admirat în filmul lui Eric Rohmer în care juca rolul unui avocat hărțuit de o domnișoară care pusese ochii pe el în vederea căsătoriei.

După câteva clipe, Sophie Marceau, sprințară, zvăpăiată, în pași de dans, băgându-se poznașă în cadrul te miri cui își facea selfie, însoțită de chipeșul regizor François Ozon, din a cărui filmografie m-am lăsat sedusă de Franz.

Gaumont și alte case mari de producție si-au adus propriul laborator de testare, asa că toate starurile se îmbrățișau fără fasoane cu toată lumea.

Cannes-ul are reputația de festival bunkerizat, din cauza proiecțiilor programate în săli ascunse și obscure unde chiar și profesioniștii acreditați trebuiau să îndeplinească o sumă de formalități plicticoase pentru acces.

Organzatorii se tot chinuie să demonstreze că nu e așa, dar abia la această ediție au reușit, cu chiu cu vai, să inaugureze Spațiul Miramar, cu o capacitate 422 locuri, care a costat un million și jumătate de euro, dintre care 650.000 donați de o persoană privată.

O altă mare deficiență a gazdelor, spune presa, este infracționalitatea stradală, în care cel mai râvnit obiect se pare ca ar fi telefoanele, ziua în amiaza mare.

Am mai observat că, spre deosebire de alte stațiuni de pe țărmul Mediteranei și în pofida faimei, curățenia orașului e destul de neglijată. Iar apa mării, așa cum am constatat, rareori o vezi curată, afirmă localnicii cu năduf, pentru că numeroasele ambarcațiuni ancorate în scenograficul golf își aruncă apele reziduale care sunt purtate la mal de curenți.

Însă aici, pe unul dintre cele mai frumoase bulevarde din lume, odată ce ajungi, n-ai vrea să pleci prea curând.

Muzică de drum:

Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

Lavandă și dantelă veche

Gourdon, 2021

Ca să deslușesc primele semne ale toamnei, mă îndepărtez de țărmul mării unde palmierii indică, impersonal, unul și același anotimp.

Aleg un cătun cocoțat pe o stâncă abruptă la o altitudine de cinci sute de metri care domină sălbaticele cheiuri ale râului Loup,

de unde priveliștea asupra Alpilor de sud și a Mediteranei este cuprinzătoare.

Cu o faimă considerabilă în regiune, originea așezării a fost atestată încă din antichitatea târzie.

La fel ca majoritatea satelor de pe Coasta de Azur construite pe culmi, Gourdon a fost teatrul multor conflicte și, în consecință, în secolul 15 îl regăsim complet distrus,

dar miraculos reconstruit de la zero un secol mai târziu, cu excepția bisericii din epoca romană, refăcută în secolul 17.

Multe din potecile prin care micile comunități comunicau între ele în acele vremuri străbat și acum costișele.

Sezonul de vârf s-a încheiat și intersectez turiști rari, pasionați de istorie și artă, după cum îmi dau seama prinzând din zbor crâmpeie de conversație.

Spațiul oficial de primire a oaspeților a rămas dintotdeauna terasa umbrită de tei a castelului construit în secolul 12 pe rămășitele unei cetăți sarazine, ale cărui grădini sunt proiectata de însuși Le Notre, arhitectul peisagist al grădinilor de la Versailles.

În majoritatea caselor vechi restaurate văd ateliere de artă, negoțuri, cafenele și restaurante.

Cei 380 de locuitori ai satului parcă s-ar fi luat la întrecere să-și decoreze cât mai tradițional locuințele

și să născocească tot felul de produse regionale din care ieșea în evidență pasiunea provensală pentru lavandă în parfumuri,

miere, turtă dulce,

săpun,

obiecte decorative din cristal,

dantelărie și ceramică.

Orizontul care cuprinde insulele Lerins mi se pare cunoscut dintr-un alt arhipelag.

Pentru o clipă, am iluzia că insulele pe care le zăresc sunt grecești și că mă aflu pe țărmul opus al Mediteranei.

De la un restaurant răzbate o boare de ardei umpluți.

Mi se face dor de mirosul de vinete coapte și mă pregătesc de plecare.

In the mood for thai

Bangkok, 2017

Camuflată de vegetația planturoasă a grădinii brăzdată de canale firave, încă ferită de urbanizare, vechea reședință princiară Suan Pakkat s-a păstrat neatinsă între clădirile din oțel și sticlă din Global City.

Cele cinci pavilioane care alcătuiesc palatul, construite din lemn prețios de o nuanță întunecată, sunt separate prin opulența plantelor tropicale și unite printr-o lungă pasarelă, astfel încât ai avantajul că te descalți doar o singură dată, la intrarea principală.

Lemnul de mare finețe, încălzit blând, mă reconfortează și mă hrănește cu energia naturii debordante.

Una dintre cele mai intense plăceri thailandeze a fost privilegiul de a merge desculță prin muzee, temple și tot felul de alte interioare.

Complexul, transformat în muzeu în 1952, a fost edificat de prințul și prințesa Chumbot în 1850, cu un rafinament care-l cucerește pe occidentalul obișnuit cu alte coduri ale frumuseții.

Primul pavilion, monumental, cu statui khmere din secolul 7 și un Buddha din secolul 13, avea rolul salonului de onoare.

Traversând pasarela, se ajunge într-un salon familial, cu mobile vechi încrustate cu sidef și obiecte domestice din secolul 19.

Trec dintr-o căsuță într-alta cu senzația deschiderii unor daruri neașteptate.

Cea de-a treia oferă o amplă vedere asupra grădinii și are o colecție de obiecte de artă din ambianța zilnică, banală, a proprietarilor: palanchine, instrumente de muzică, grafică de autori francezi reprezentând Siamul secolului 17.

În spațiul intim unde se lua masa, o suită de statui ocrotitoare ale lui Buddha. Un cabinet pesemne dedicat artelor se deghizează sub o colecție de măști de teatru.

Intelectuali cu preocupări de nișă, prințul și soția au colecționat obiecte găsite în urma săpăturilor arheologice, în special vase din ceramică, unele chiar din preistoria siameză.

Traversând una dintre pasarele, am observat cum peluza dintre pavilioane devenise, pentru scurt timp, gazda unei ceremonii oficiale desfășurate cu discreție.

Ultimul pavilion, al bibliotecii provenite din fosta capitală Ayutthaya, din secolul 17, unică în Thailanda, avea la intrare o ambarcațiune pregătită de plutire. Metaforă a evaziunii prin lectură, poate, m-am gândit. Fragilă doar în aparență, pentru că știm cât de mare e puterea cărților.

Bursa de valori

Paris, 2021

Știam, încă de la Punta de la Dogana, că Tadao Ando procedează prin eliminare. Acum, la Paris, cilindrul de beton pe care l-a introdus în clădirea de patrimoniu a fostei Burse de mărfuri m-a absorbit ca o fântână sau un cenote și mi-a redus percepțiile doar la esențial.

De îndată ce îl văd, intuiesc ca actul arhitectural e mai puternic decât colecția care i-a prilejuit existența. Cred că marele industriaș François Pinault a avut dreptate să aștepte timp îndelungat oportunitatea de a-și instala o mică parte a colecției într-un astfel de spațiu unde, ca și la Venezia, Tadao Ando a plăsmuit magia receptării.

Clădirea Bursei se află pe locul unde, în 1574, a fost ridicată reședința personală a Caterinei de Medicis din care se mai pastrează o singură coloană. Mai târziu, în secolul 18, aici a funcționat o hală de grâne, amenajată circular.

În secolul 19, a fost construit sediul Bursei comerciale așa cum îl vedem acum, pentru prima dată deschis publicului. Fațada a fost edificată în 1889 pentru expoziția universală.

Recent inaugurată, este prima lucrare pariziană a lui Tadao Ando, arhitect japonez autodidact distins cu Pritzker Prize.

Cilindrul său de beton având un diametru de douăzeci și nouă de metri, înălțimea de nouă metri și cincizeci de centimetri grosime, punctat de 863 de orificii, a sacralizat un spațiu dedicat comerțului, i-a accentuat armonia și frumusețea prin puritate geometrică.

Cilindrul are capacitatea de a defini un microcosm arhitectural, văd undeva o mărturisire a lui Tadao Ando. Pătrund în rotunjimea sa ca într-o incintă sacră și îl receptez ca pe o replică a cupolei restaurate cu o sticlă specială care, la cele mai înalte standarde tehnice de protecție, lasă să pătrundă schimbările cerului parizian capricios, joc de lumină și nori.

Aici, sub cupolă, în mijlocul cilindrului, am ajuns într-un punct inițiatic, al începutului și sfârșitului, în care totalitate și neant se suprapun, și îmi aduc aminte de teoriile lui Umberto Eco. Muzeele se substituie, uneori, lăcașelor de cult.

Pe conturul exterior al cilindrului, un șir de opere sunt expuse în vitrine din lemn de epocă, păstrate întocmai ca în perioada când aici aveau loc tranzacții comerciale.

Pe măsură ce urc, deslușesc fresca fastuoasă, epopeică, dedicată marilor deschideri internaționale ale comerțului din secolul 19 pe cinci continente, indiciu al vocației inițiale a edificiului.

De la etaj, mă bucur de priveliștea spre biserica St. Eustache.

Mai văd amplasamenul Halelor și structura tubulară a acoperișului de la Centre Pompidou.

Restaurantul Au pied de cochon, frecventat de celebrități, e în aceeași zonă.

La sfârșitul vizitei, cobor la subsol unde se află un auditorium modulabil

și Sala mașinilor, amenajată în acest spațiu în secolul 19 ca să răspundă nevoilor Halelor din apropiere care trebuiau să-și depoziteze marfa într-o cameră frigorifică. Astfel, a fost creată o cameră cu material de refrigerare de către inginerul est-european Victor Popp. Mașinăriile de făcut frig au fost folosite până în 1950 și au fost redescoperite recent în cea mai bună stare.

Scara originală a rămas din hala de grâne din secolul 18, la fel ca și cele douăzeci și cinci de arcade ale fațadei interioare. Inaugurată în 1767, scara fusese construită, în continuitate cu armonia clădirii, în formă circulară. Grâul era stocat pe două nivele, la parter și etaj, într-un grânar la care se putea ajunge prin această scară. Cele două rampe care se întrepătrund în două direcții diferite le permiteau cărăușilor, care urcau și coborau încărcați cu saci voluminoși de grâu, să nu se intersecteze.

În această aventură radicală și minimală, Tadao Ando a fost secondat de o echipă de arhitecți francezi specializați în monumente istorice. Francezii sunt îndrăgostiți de patrimoniul lor, iar condiția pe care au impus-o acestui proiect a fost posibilitatea de putea extrage cât mai simplu cilindrul de beton din interiorul bursei, dacă va fi cazul, în viitor.

Bursa a fost cesionată colecției Pinault pentru cincizeci de ani.

Despre operele epatante și artiștii expuși voi scrie în curând.

Dincolo de bine și de rău

Mustair, 2016

Nietzsche locuise la doar optzeci și doi de kilometri de aici, în direcția St.Moritz, dar de acea dată n-am ajuns să-i văd conacul. Îmi plac granițele cu freamătul lor discret, așadar m-am oprit pentru o vizită în detaliu la abația înscrisă în patrimoniul UNESCO, poziționată strategic la doar opt sute de metri de Italia.

Mănăstirea benedictină închinată Sfântului Ioan, aflată pe vechiul drum de pelerinaj spre Santiago de Compostella, se numără printre rarissime vestigii de artă carolingiană din Europa.

Întemeiată în 785 de Carol cel Mare pe traseul imperial, abația avea o menire culturală și politică secretă.

De la bun început, misiunea strategică tăinuită a fost observarea și iscodirea persoanelor, majoritatea pelerini, care călătoreau prin această unică trecătoare dintre Est și Vest.

Episcopia de Chur era cea mai importantă din zonă și, din acest motiv, ei îi revenea supravegherea teritoriului.

Încă de la construcție, a fost rezervată strict cultului benedictin, reputat pentru rigoarea și asceza ritului.

Primii călugari care s-au instalat aici au venit de la alt convent benedictin, Pfafers, din nordul Elveției, și au ramas în sat patru sute de ani, până în secolul 12, când spațiul a fost cedat unei congregații de călugărițe din același cult.

Edificiul a trecut prin multe transformări, dar interiorul a păstrat în stare impecabilă fresce din perioada imperială carolingiană care, din fericire, au supraviețuit sub stratul protector al unor picturi nesemnificative. Azi sunt considerate cele mai relevante pentru Evul Mediu timpuriu.

În secolul 11, episcopul extinde construcția cu o reședință sub formă de turn, structurată pe două etaje.

La cel superior, cu destinație de locuință care face corp comun cu dubla capelă, sunt păstrate obiectele personale ale episcopului.

De sus și până jos, pereții sunt acoperiți cu picturi figurative conturate în scene de inspirație elenistică. Modalitatea de a picta în întregime pereții în interior este de origine bizantină, iar alternața alb și negru segmentează cele douăzeci și patru de episoade pe dimensiunea lungă.  

Printre acestea, recunosc Judecata de Apoi, despre care exegeții afirmă că ar fi cea mai veche abordare a acestei teme cunoscută în istoria artei. Se mai descifrează viața sfinților Petru și Pavel, fresca romană cu Banchetul lui Irod și dansul lui Salomé, Visul lui Iosif și Fuga în Egipt, Cina cea de taină, alte scene din Noul și Vechiul Testament, iar în cupolă este Christ Pantocrator înconjurat de evangheliști.

Stilul picturii corespunde artei venețiene monahale timpurii cu influențe bizantine, practicate pe țărmul Adriaticei.

Acest stil, creat de artiști italieni din mai multe ghilde specializați în decorațiuni religioase, a ilustrat legatura cu orientul și era un reper al schimbării de registru. Influența bizantină a fost recunoscută aici și prin studiul comparativ cu pictura religioasă bulgară.

Toate scenele reprezentate au aceeași dimensiune. Culorile și-au pierdut din intensitatea tonalității originale, doar galbenul și roșul au fost mai rezistente.

Ornamentele romane și busturile de îngeri erau singurele decorațiuni acceptate în acele vremuri.

Figurile se disting în elegante atitudini marțiale reflectând spiritul epocii și relația credinciosului cu divinitatea. Frivolitatea unor scene cum ar fi Banchetul lui Irod cu atitudinea provocatoare a lui Salomé a fost dezaprobată cu asprime de calugărițele benedictine devotate înaltei dimensiuni divine, mult prea îndepartată de cele lumești.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse

Telefonează-mi un poem

Paris, 2016

Abia acum am aflat cum se pot transforma cuvintele în ființe, culori, sunete, himere.

20160805_155140

Până să apară John Giorno, poezia rămăsese cu vreo cincizeci de ani în urma celorlalte arte devenite, între timp, multimedia.

ian.2016 215

Poet și personaj memorabil al curentului underground newyorkez, partenerul scriitorului William S.Borroughs vreme de patruzeci de ani, amant și muză al lui Andy Warhol care a filmat cu el șase lung-metraje, până să-l descopere pe Joe Dallesandro, considerat cel mai chipeș bărbat al tuturor timpurilor, personajul nostru e un supraviețuitor al stilului de viață din anii 60-70. Artistul plastician Ugo Rondinone i-a organizat și scenografiat prima retrospectivă din lume la Paris, Palais de Tokio.

ian.2016 213

Încă din adolescență, și-a dorit să fie poet și nimic altceva, iar visul i s-a împlinit aproape de la sine, pentru că n-a fost niciodată nevoit să lucreze, datorită părinților care l-au susținut.

ian.2016 217

Cu timpul, a devenit interpretul propriilor creații, transformând poezia în acrobație lingvistică. Scena l-a hrănit întotdeauna cu energie, le mărturisea celor care se mirau că umple sălile de admiratori entuziaști la cei peste optzeci de ani.

ian.2016 221

În momentele de răgaz, practica meditația budistă lecuitoare de obstacole mentale și gânduri întunecate. Obișnuia să se retragă în sihăstrie până când își primenea mintea.

ian.2016 223

A visat să răspândească poezia nestavilită prin lume, să-i facă reclamă ca unui produs obișnuit, și astfel a întreprins lungi turnee, preferând Italia datorită originii părinților din nobilimea din Puglia și Basilicata.

ian.2016 220

Desenate după codurile revoluției pop, poemele sale au formă de sloganuri, devize, sentințe profetice inspirate din publicitate, presă scrisă, televiziune, la intersecția dintre poezie, artă video, coregrafie, muzică, în fuziunea și globalizarea lor. Cu el, genul liric n-a mai fost liric, s-a transformat cu nonșalanță în altceva.

ian.2016 216

În vitrine văd caietele cu jurnale, panseuri, mărturii, articole de presă, cărți. Ugo Rondinone a lucrat cincisprezece ani la proiectul retrospectivei, studiind întreaga arhivă care acoperea zeci de ani de activitate a lui John Giorno și a transformat-o într-un labirint clandestin din care fiecare ne extragem reperele dorite.

ian.2016 214

Inspirat de conversații telefonice în care el și prietenul său William Borroughs își rosteau poeme, a creat proiectul dial-a-poem, cea mai faimoasă operă a sa, sub forma unui serviciu telefonic gratuit, încă activ în SUA, unde oricine putea asculta versuri, discursuri politice, compoziții sonore, piese muzicale.

ian.2016 218

Milioane de persoane au telefonat ca să asculte poezii înregistrate de autorii înșiși ori de prietenii celebri ai lui John Giorno. Voi afla, cu nerăbdare, mai multe din volumul său de memorii Great Demon Kings.

ian.2016 219

Până atunci, cum spunea el, ,,thanks for allowing me to be a poet’’.