Categorie: Artă

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Priviți mărețe umbre

Medinet Habu, 2018

În Valea Regilor, aproape de Luxor, o construcție care nu mă mai surprinde prin măreție este templul funerar al lui Ramses III de la Medinet Habu,

introdus în Patrimoniul mondial UNESCO datorită impecabilei condiții în care a sfidat timpul.

Cunoscut drept cel mai mare dintre toate templele funerare de la Medinet Habu,

se află la doar o mie cinci sute de metri la vest de Rameseum și, spre deosebire de acesta, este împrejmuit de un zid de cărămizi gros de șase metri și înalt de doisprezece, cu orientare nord-sud.

Conceptul arhitectural a prevăzut două curți cu porticuri și trei săli hipostile care duc la sanctuar.

Ca și la Rameseum, în apropierea intrării templului, a fost înălțat un palat regal.

Ansamblul, construit din cărămidă, include un harem, băi, săli de festivități cu estradă pentru tron.

O ,,fereastră a aparițiilor” îi permitea regelui să privească procesiunile și să asiste la serbările ce se desfășurau în prima curte a templului.

Complexul regal a devenit neîncăpător, chiar vulnerabil în caz de asediu, spre sfârșitul domniei sale, când Ramses III a poruncit construirea unei noi incinte de cărămidă, groasă de zece metri și jumătate și înaltă de optsprezece, prevăzută cu creneluri în partea superioară și cu turnulețe din loc în loc, la fel ca fortărețele.

La rândul ei, această incintă a fost dublată cu un zid mai scund de piatră. Intrarea se făcea printr-un mare donjon,

astfel că palatul era apărat ca o construcție militară, să nu ne mirăm ca arhitectura a fost puternic influențată de campaniile purtate de suveran împotriva popoarelor mării.

Dat fiind statutul deosebit al templului, ritualurile erau elaborate.

În cadrul principalei sărbători, programul prevedea ca o preoteasă să recite de șapte ori formulele sacre rotindu-se în jurul suveranului.

Imnurile imperiale cele mai frumoase au fost postate pe pereții de la Medinet Habu, omagii aduse regelui în timpul vieții ca să-i asigure stăpânirea imperiului.

Ramses III a poruncit să se sculpteze pe pereții templului său funerar basoreliefuri și texte relatând în ordine cronologică războaiele pe care a trebuit să le poarte împotriva popoarelor mării care se organizaseră și se infiltrau în deltă dinspre Mediterana.

De aceea, pentru specialiști, Medinet Habu reprezintă un imens tratat de istorie pietrificat.

Prin derularea textelor și imaginilor în care evoluează hitiți, amoriți, tekeri, șardani, etrusci, filistini,

se stabilește cronologia principalelor evenimente desfasurate cu mai mult de trei mii de ani în urmă, ce stau la baza multor state moderne din jurul Egiptului actual.

Printre altele, este descrisă cucerirea unei fortărețe și capturarea a două orașe hitite, dovadă că Ramses a ajuns până la Eufrat.

Faptul e confirmat de listele de cetăți și ținuturi cucerite sculptate deasupra marii porți a primului pilon de la Medinet Habu. Originea a șapte dintre căpeteniile ținuturilor din nordul Egiptului e precizată lângă o scenă triumfală.

Ramses III a pus să se sculpteze pe cele două aripi ale primului pilon două imnuri imperiale, în care își vestește izbinda asupra tuturor semințiilor străine, mai cu seamă asupra invincibililor oameni ai mării, inamicul cel mai des citat, pe care i-a zvânturat, risipindu-i care încotro.

Fire pragmatică, Ramses III a întreprins un mare recensământ al zeilor și zeițelor, ca să știe pe cine poate conta la ananghie, așa cum procedase și înaintașul său Merenptah.

O listă completă a divinităților egiptene a fost sculptată pe acoperișul terasei templului din Medinet Habu, spre folosința cercetătorilor care au putut astfel să descurce încrengăturile olimpului egiptean.

Pe zidurile din fața templului de la Medinet, Ramses a solicitat sulptarea unei liste a orașelor de cult, cu divinitățile aferente. Ce-și poate dori mai mult un pelerin ?

Pe lângă slăvile cerești, nici veniturile pământești nu le-a neglijat, prin preocuparea constantă de a echilibra veniturile templelor lăsate până atunci pe mâna preoților, cu un simț managerial rar întâlnit în dinastiile precedente.

Strategia lui s-a extins prin inițiativa de a favoriza și alte familii sacerdotale decât cea din Teba, spre a-și face aliați în alte clanuri de preoți.

Nu e doar calcul politic. Ramses III, om pios, a vrut să-și manifeste recunoștința față de toți prelații, zeii și zeițele care-l ajutaseră la ananghie.

Astfel, templul funerar de la Medinet Habu, care era și templu al lui Amon, s-a substituit centrului de la Karnak în ceea ce privește administrația bunurilor lui Amon.

Dintre cei optzeci și șase de mii de slujitori recenzați în templele tebane, șaizeci și două de mii cinci sute țin de Medinet Habu, care devine marele sancturar al zeului și al regelui.

Inscripționat pe aceste ziduri, s-a păstrat textul unui decret regal care specifică în detaliu, pentru fiecare sărbătoare tebană, lista noilor ofrande ce urmează a fi aduse.

Acest Calendar al Sărbătorilor este un text amplu, ce acoperă aproape integral zidul sudic al templului de la Medinet Habu.

Tot grație basoreliefurilor și picturilor pe care și le comandase la Medinet Habu, a rămas în istorie și primarul Tebei, preot al lui Amon, conducătorul sărbătorii lui Amon, paznic al tainelor cerului, pamântului și ale tărâmurilor de dincolo.

Urmașul lui Ramses III, cel mai vârstnic fiu al său, Ramses IV, a poruncit să se sculpteze la Medinet Habu una din scenele rituale ale încoronării sale, scena Arborelui Ished, arborele sacru al orașului Heliopolis, pe care erau înscrise, conform tradiției, numele regilor.

Într-o scenă, Amon-re și Ptah îl întâmpină pe rege, așezat în genunchi și însoțit de Thot, grefierul zeilor și Seșat, zeița scrierii, divinitate rar invocată.

Ei îi dăruiesc timpul nesfârșit ca rege, alături de semințiile toate, sub tălpile din aur ale sandalelor sale.

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?  

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor?  Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.

Ce se naște din pisică și urs

Chaource, 2024, 2026

În iarna lui 2024 am făcut o scurtă oprire în această așezare cunoscută datorită specialității de brânzeturi, cum sunt multe în Franța, dar abia după aceea am aflat că posedă comori de artă sacră unice în Occident.

M-am întors după doi ani ca să le aflu.

Numele urbei vine de la blazonul orașului unde coabitează pașnic două vietăți, pisica și ursul, în franceză chat-ource, ce tronează la loc de cinste pe un vitraliu din biserică.

Cu o populație de o mie de locuitori, orășelul se laudă a fi locul de obârșie al unui sculptor de artă sacră din secolul 16, cunoscut drept maestrul Tristei Figuri, pentru că toate fețele sculptate de el reflectau tristețea, dintre care cea mai cunoscută, Sainte Marthe, poate fi vazută la biserica Sainte Madeleine din Troyes.

În jurul lăcașului, câteva case medievale din secolul 15 se sprijină cu tandrețe unele pe altele, în stilul rustic câmpenesc al regiunii Champagne, cu partea de sus în piatră, iar cea de jos de lemn.

Ici-colo, deslușesc sculpturi pe coloanele fragile.

O biserică mult prea mare pentru un oraș atât de mic, vom spune, și atât de pustiu.

Majestuoasa St.Jean-Baptiste, la vremea ei, ne imaginăm ușor după dimensiuni, cuprindea în interior întreaga comunitate din împrejurimi.

Altarul datează din secolul 13, iar nava a fost isprăvită în secolul 16, perioadă în care întreaga populație mergea curent la biserică.

Am cutezat să cobor câteva trepte, în ciuda eșafodajelor ce se întrezăreau, în capela semi-subterană, cea mai veche parte a bisericii, unde, în secolul 12, se intra direct de la nivelul străzii.

Astăzi, încăperea glacială și întunecoasă, în curs de renovare, adăpostește o punere în mormânt de un autor anonim.

Rar am văzut atâta amărăciune, milă, duioșie pe chipurile încremenite de secole în durere, ale Maicii Domnului  și ale sfintelor reprezentate sub capișoane cu pliuri delicate, elemente caracteristice ale costumației servitoarelor din secolul 16.

Am căutat, rătăcindu-mă în vastitatea deconcertantă a spațiului, o altă operă remarcabilă.

Creșa din lemn aurit din secolul 16, prezentată într-un dulap cu panouri pictate formând un poliptic, conține douăzeci și două de statuete cu o destinație neașteptată.

Aceste mici scene religioase în miniatură erau concepute pe seturi tematice, cum ar fi altarul de liturghie complet, cu toate elementele sacre, dar minuscule.

Care era rostul acestor jucării cu tâlc în secolele în care Franța era socotită fiica cea mare a bisericii ? Am aflat că, frumos ambalate, erau dăruite primului născut atunci când familia dorea să-l sortească unei cariere preoțești.

Se numea jocul de-a slujba. Mi-au atras atenția veșmintele elaborate ale personajelor reprezentând adorația magilor.

Să ieșim la aer, se înserează, să nu trecem cu vederea marea hala agroalimentară, din nou, evaluez, supradimensionată comparativ cu orașul, dar nu și cu biserica.

Gastronomia și religia, precum ursulețul și mâța, pare-se că-și dau mâna. Pe lângă brânzeturi, orașul e cel mai mare producător de ciuperci din Franța.

Aici se cultivă toate sortimentele care se găsesc în comerț, dintre care cel mai familiar îmi este soiul ,,champignon de Paris’’, dar și pleurotis gri, galben, roz, care se combină cu fondue de brânză locală, într-o fuziune de savori medievale.

De formă rotundă, ca un mic cilindru, moderat de sărată, preparată din lapte de vacă, Chaource (și varietățile înrudite produse pe o arie foarte restrânsă) se caracterizează printr-o textură cremoasă, reputată ca fiind printre cele mai consistente, cu 50% grăsime. Perioada optimă de consum se recomandă din octombrie până în mai, acompaniată de vin roze de Riceys.

La nevoie, la fel de bine se asortează și cu șampania, poate chiar mai bine, după gustul meu, sau, în mod surprinzător, cu cidru de Bretania. Contrar altor brânzeturi franceze, se servește chiar și la aperitiv, ori sub formă de fondue.

Se adaptează, am descoperit, multor improvizații, reflectare a năstrușnicei combinații din tandemul care-i dă numele.

In Gold We Trust

Paris, 2025

Luxul nu se demodează niciodată, ne confirmă creatorii Dolce&Gabbana în stilul iconoclast care-i definește.

Muzeificarea creatorilor (sicilian și milanez) invitați la Grand Palais în 2025 cu o expoziție grandioasă m-a fascinat prin amenajarea secțiunilor dominate de expresia populară preschimbată în artă,

prin care autorii își declară atașamentul față de obârșia lor.

Dintre temele scenografiate somptuos pe fond muzical și ecleraj impresionante, cea religioasă mi-a dat de gândit și m-a inspirat cel mai mult.

Pornind dintr-un mediu modest și profund religios, d&g accentuează, în colecția lor, nevoia de păstrare a valorilor în contextul desacralizării societății, a pierderii credinței, aducându-i pe sfinți în sfera tangibilă a veșmintelor.

În Occident, principala sursă de inițiere în istorie și cunoaștere a fost Biblia, cu poveștile despre sfinții legendari și faptele lor.

Oamenii trăiau într-o lume în care miracolul și irealul contau mai mult ca realitatea.

În mod neașteptat, întâlnim azi în colecția lor atemporală obiecte, imagini, relicve de sfinți și apostoli venerate de când lumea și pământul, când imaginarul era complet influențat de religie.

Deși nici una dintre creații nu poate fi purtată în lumea reală, la fel cum nici apartenența la o religie sau alta nu se exhibă și nici nu poate constitui subiect de curiozitate,

iata-ne, în mod uimitor, ca într-un basm, pătrunzând într-un spațiu rar, în care divinitatea se întâlnește cu arta.

Metafizica sacralității intersectează inspirația care a concretizat-o. Ca și în miracolul eucharistic, toate hainele îi conțin pe creatorii lor, iar multiplicarea operelor este rațiunea de a fi a creatorilor.

Din vremuri vechi, dorința de a scăpa de uniformitate și conformism n-a fost deloc pe placul bisericii, care a combătut dorința de fi diferit, de a te distinge prin ceva special.

Catolicismul impunea să nu ieși în evidență prin nimic. Moda era un act de teribilism, chiar eretic, în opinia conformiștilor, ca să cităm doar scandalul pantalonilor purtați de femei.

A fi diferit însemna să fii păgân, dat fiind că minoritățile religioase erau persecutate și expulzate, obligate de către creștini să se îmbrace diferit.

Instituția ecleziastică a căutat să sublinieze cât mai flagrant diferențele prin mijloace vestimentare.

Uniformizarea aparențelor, o tendință pe care am observat-o de multă vreme în Occident, e combătută eroic de sicilianul Dolce și milanezul Gabbana.

Omogenizarea crează indispoziție și depresie, iar stilul  de îmbrăcăminte apusean, de ani de zile, se bazează pe combinațiile nefaste de negru și gri, promovate de marile case de modă care dau tonul tendințelor, combinație impusă odinioară de rigorile bisericii catolice.

Cu cât diferențele vestimentare se estompează, condiția oamenilor se egalizează, granițele între feminin și masculin se anulează, impunând încă un principiu contemporan spre care aspiră Vestul.

Nu dispar bogații sau săracii, dispar doar indiciile după care putem să-i deosebim, cu cât timpurile sunt mai grele, întocmai cum ne obliga comunismul să purtăm cu toții uniforme.

Nici atunci nu putea fi vorba să ieși cu ceva în evidență, iar cochetăria reprezenta doar un concept generator de comentarii defăimătoare.

Se poate și altfel, ne arată d&g în acest parcurs artistic sărbătoresc, în care ne întâmpină privirile pline de încredere ale sfinților.

Chipurie lor, obișnuite numai cu obscuritatea spațiilor religioase, au dobândit o nouă strălucire.

Dream On

Paris, 2025

Dominique Fernandez, unul dintre scriitorii francezi pe care îi admir, care mă influențează și mă inspiră nu doar pentru că l-am întâlnit cândva și am avut o conexiune specială cu el, susține, concluzionând lungi și fructuoase călătorii, că rușii sunt poporul cel mai meloman din lume.

Multe familii din Rusia, chiar sărace, au pian acasă, nu contează cât de performant, și, obligatoriu, fiecare școală este dotată cu un pian.

Povestește amuzat că, aflându-se la Sankt-Petersburg, le mărturisește prietenilor ruși că, în Franța, nici măcar iubitorii de muzică nu-și pot permite un pian acasă, lăsându-și interlocutorii consternați nu de faptul în sine, ci de sintagma iubitorii de muzică. Pentru ruși, lumea nu se împarte între iubitori și neiubitori de muzică, la fel cum nu se împarte între ființe care respiră și ființe care nu respiră.

În timpul comunismului, muzica a fost arta care a suferit cel mai puțin de pe urma constrângerilor ideologice, pentru că notele muzicale nu au puterea cuvintelor. În Moscova anilor 1930-1960, arta interpretării muzicale era la apogeu, multe dintre compoziții deveniseră cunoscute și la noi prin filmele difuzate.

În timpul comunismului, calitatea muzicală era corect promovată și interpreții puteau răzbi prin valoare, timpul a confirmat. Iar în ceea ce privește publicul, nu exista bariera banilor, ci doar a capacității sălilor. Politica culturală permitea accesul pe scară largă la cultura de înaltă calitate.

Un fapt despre care citisem într-o lucrare de geopolitică îi completează afirmația scriitorului francez pasionat de Rusia. În anii când triburile din nordul Caucazului conduse de șeicul Șamil făceau ravagii în satele cazace de peste granița rusă, răpindu-i pe localnici și incendiindu-le gospodăriile, rușii nu mai aveau, la un moment dat, nici o strategie ca să-i poată opri.

Un consilier al țarului a emis, în disperare de cauză, o idee pe cât de năstrușnică pe atât de curajoasă, bazată pe inițierea unei serioase educații muzicale. Dacă li s-ar impune să învețe să cânte la un instrument de la vârste fragede, li s-ar schimba deprinderile. Se pare că planul a prins contur ceva mai târziu, pe o arie mult mai extinsă.

Comparativ cu Occidentul, muzica rusă a început târziu, abia în secolul 18, cu Glinka și opera sa O viață pentru țar, prima operă rusească, iar folclorul național și vocația universală nu se compară cu anvergura altor nații. Ceea ce deosebește muzica rusă de orice altă categorie o reprezintă acea greu de explicat și eternă expresie, sufletul rus, la fel de mare pe cât e inocența care-l caracterizează.

În noianul sărbătorilor de la trecerea dintre ani, printre micile răsfățuri pariziene, CSCOR mi-a oferit prilejul de a-mi îndeplini visul de a asista la un concert de muzică din cunoscute producții cinematografice rusești sovietice.

Protagoniști au fost adorabilii artiști Konstantin Lebedev și Tatiana Babinchuk,

care au interpretat cântece pe care întreaga sală le fredona cu ei, și dansatorii Olga Fedotova, Igor Babinchuc care le-au stârnit spectatorilor pofta de dans.

Am recunoscut melodii consacrate printre care Trei căluți albi, Fulgul de nea, Vârtej de zăpadă, Ninge peste Leningrad, Te voi duce în tundră, Dans alb, Dacă n-ar exista iarna, Și zăpada cade, Marusia, Conversație cu fericirea, Șansonetă de voie bună, Cinci minute, Fulgi albi de zăpadă.

M-am simțit acasă în scenele de iarnă proiectate pe ecranul gigantic, cu imagini din filme, m-a încântat vestimentația artiștilor schimbată după stilul pieselor.

Cunoșteam majoritatea filmelor, dintre care Ironia sorții, Răpire în stil caucazian, Gentlemenii norocului, comedii care se petrec pe fundalul iernii. Cel mai mult m-a amuzat, dar și emoționat, Ironia sorții, faimosul film de iarnă pe care televiziunea rusă îl transmite în fiecare an de Revelion.

Filmele vechi rusești le revăd cu emoție adeseori, însă mi-aș dori ca în viitor să pot asista și la un festival de filme noi, cărora le ducem dorul.

Spectacolul la care am asistat a avut harul de a crea o ambianță a sărbătorilor plină de magie, să o păstrăm cât mai mult !

Noi ? Bună pace !

Manasija, Belgrad, 2025

Pe o șosea necirculată, ajungem la una dintre cele mai secrete mănăstiri din estul Serbiei, a cărei vocație a fost, de la bun început, multiplă.

Spațiu deopotrivă religios, artistic, militar, mănăstirea Manasija de pe valea râului Resava, ale cărei picturi murale din școala moravă unice în Serbia i-au asigurat faima, seamană cu un castel bizantin, așa cum o recunosc într-o pictură la Muzeul de artă din Belgrad.

Nu mai puțin de unsprezece turnuri spectaculoase, înalte, leagă zidurile de apărare între care pesemne că se ascunde un tezaur, deși complexul se impune înainte de toate ca un exemplu de arhitectură militară,

cel mai bine păstrat din Serbia moravă și chiar din Balcani, comparabil cu marile fortificații ale cruciaților din Asia Mică.

Citadela nu a fost construită doar pentru efectul scenografic și dramatic. Când mănăstirea a fost ridicată de către Ștefan, fiul lui Lazăr, între 1408 și 1418, era clar că turcii o vor ataca în curând.

Așteptarea s-a mai prelungit încă jumătate de secol, deși Ștefan nu se înșelase în previziuni.

În prima jumătate a secolului 15, sub patronajul despotului Ștefan, Manasija a devenit raiul scriitorilor și al artiștior de tot soiul progoniți de prin provinciile care căzuseră deja în mâna turcilor.

Cel mai ilustru dintre ei a fost Konstantin filosoful, biograful domnitorului.

Dacă turcii nu ar fi întrerupt aceste inițiative artistice atunci când au atacat mănăstirea prima dată în 1439, istoricii susțin că acest centru regional ar fi devenit echivalentul Renașterii italiene, datorită calității lucrărilor începute și, din nefericire, abandonate.

Etapa finală a epocii de aur sârbești ajunsese la sfârșit odată cu invazia turcilor și dominația lor în regiune pentru o jumătate de mileniu.

Biserica din interiorul zidurilor e făurită din marmură, simplă pe dinafară, dar bogat decorată pe dinăuntru cu fresce din școala moravă. Multe din originale au fost distruse de turci și de austrieci când au ocupat-o în 1718.

Tot ei au aruncat în aer, din greșeală, narthexul, în perioada cât biserica a servit ca depozit de praf de pușcă. Au mai rămas picturi aurite ale sfinților războinici și parabola nuntirii.

Aceste picturi au fost realizate parțial de artiștii greci care, și ei, tot de turci fugeau și, ocazional, s-au adăpostit aici,

dar și de sârbii care deprinseseră meștesugul ca ucenici la Salonic și fuseseră influențați de stilul macedonean, puternic în arta sacră bizantină.

Ele reprezintă pentru arta religioasă sârbească punctul culminant al unei mișcări artistice balcanice.

Culorile sunt strălucitoare și vii, fizionomiile sunt cosmopolite, dinamice, chiar energice, nu e de mirare că voiau să exprime și să inspire forța de a înfrunta vrăjmașul.

Personajele din tablouri sunt înfățișate în mișcare, au gesturi alerte, oferă un dinamism și o energie care se răsfrânge psihologic asupra privitorului.

Și, pentru că frumusețea va salva fără îndoială lumea, acest strop de frumusețe dăruit de sufletul sârbilor să ne înveșmânteze nădejdile !

La mulți ani tuturor, dragi prieteni, să fiți înconjurați de frumusețe !

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Chip cioplit

Valladolid, 2022

Muzeul Național de sculptură, cel mai cuprinzător din Peninsula Iberică și printre cele mai valoroase din lume, ne copleșeste atât prin arhitectura spațiului, cât și printr-o amplu episod de istorie religioasă ce corespunde profilului și preocupărilor din ținutul spaniol între secolele 15-18.

Considerată drept cea mai bogată colecție din Spania, a fost instalată și magnific organizată în monumentul isabelin reprezentativ al orașului, colegiul San Gregorio, înființat la sfârșitul secolului 15 de Alonso de Burgos, confesorul Isabellei Catolica.

Colegiul dominican, un prestigios institut de învățământ teologic, a reprezentat un laborator al formării spirituale în Castilla umanistă din care au emanat predicatori, mistici, moraliști care au fondat universități și episcopate în Indii, și-au exercitat activitatea de inchizitori, susținând poziția spaniolă în conciliul de la Trento.

Bogatul decor al porților se organizează într-un mare dreptunghi format din panouri, întocmai unui retablu. Porticul e una dintre capodoperele artei sacre spaniole.

La Valladolid, stilul isabelin, fermecător melanj de gotic flamboaiant și de tradiție mudejară arabă, a apărut în secolul 15, prefigurând stilul plateresc. Decorațiunea exuberantă se manifestă cu mare fantezie în ornamentele vegetale.

Compoziția perfect ierarhizată pune accentul pe portic înainte de a-și găsi punctul culminant într-un relief heraldic unic.

Exemplele cele mai ilustrative de la Valladolid sunt colegiul San Gregorio și fațada bisericii San Pablo, similare fațadei universității din Salamanca a cărei ornamentație platerescă abundentă și delicată anunță deja spiritul renascentist.

În 1550, colegiul a devenit scena unui episod istorico-diplomatic memorabil. Convocată de împăratul Carol Quintul, în aceste săli s-a reunit o adunare de eminenți literați, filosofi și teologi ca să stabilească legalitatea cuceririi Indiilor, așa cum spuneau ei oricărui teritoriu nou descoperit.

Cele două tabere opuse își apărau cu tărie principiile. Sepulveda susținea că acțiunea militară a spaniolilor era perfect justificată prin inegalitatea naturală a oamenilor, nativii din lumea nouă le erau inferiori spaniolilor prin numeroase calități precum prudență, pricepere, virtute și maturitate, cum sunt copiii față de adulți, femeile față de barbați și negrii față de albi.

Las Casas, pionier al drepturilor omului, susținea tabăra opusă, cu prezența pacifică și creștinarea cu binișorul, lăsându-le băștinașilor neîntinate drepturile și bunurile în virtutea egalității între oameni.

Pentru că ne aflăm într-un lăcaș de cult, chiar dacă laicizat, parcursul cuprinde încăperi dedicate, cum ar fi capela de stil gotic hispano-flamand, precedată de o anticameră cu mausolee. Bolta isprăvită în 1490 prezintă ogive încrucișate înstelate și o absidă poligonală.

Consolele întruchipează îngeri, susținând blazonul comanditarului. Acum capela adăpostește un retablu, statui ale ducilor de Lerma, mormântul unui călugar dominican. Expoziția permanentă, unde mă întâmpină un Sfânt Adrian belgian din secolul 16,

rar întâlnit prin muzee, se organizează în jurul unui amplu patio, la parter și etaj.

Începând din secolul 15, operele relevă un stil de tranziție gotic tardiv ce prefigurează Renașterea.

Într-o Pieta din 1480, percepem această tranziție prin realismul figurilor și atitudinii în pofida unui fond aurit primitiv.

Tot din Renașterea cu influențe italiene, un mare retablu realizat pentru biserica mănăstirii San Benito el Real, prezentat în părți separate, e compus din picturi și sculpturi.

Din aceeași biserică, au fost aduse stalurile,

precum și dramatica, dinamica scenă a punerii în mormânt.

Muzeul conține nu doar un mare inventar de statui spaniole religioase din secolele 13-18, dar și câteva opere de pictură, dintre care să-l privim cu luare-aminte pe Sf. Anton al lui Breugel, în lupta sa cu ispita.

O scenă a comerțului cu sclavi e extrasă din don Quijote. Cervantes îi atribuie lui Sancho, care e mai direct, mai genuin, descrierea fenomenului în Spania. Și ce dacă sunt negri ? zice el, îi încarc pe o corabie, îi vând în Spania și, cu banii câștigați, o să-mi cumpăr un titlu nobiliar sau o moșie

ca să-mi asigur restul zilelor. Mană cerească, nu ? Cupa cu scene bahice reprezintă tot o diversiune a ispitelor și nu e greu de ghicit că provine din Franța, o producție Cristofle din 1884, scoasă din rezervele Bibliotecii Naționale.

Din secolul 17 baroc, iconografia sfinților ilustrează o anumită estetică a renunțării și a liniștii, specifică secolului Luminilor.

Să ridicăm ochii spre cer, căutându-i, dar să ne lăsăm vrăjiti de magnifice tavane artizanale păstrate în original, unele au aparținut chiar acestor încăperi, altele au fost aduse din mănăstiri azi dispărute.

În secolul 18, sensibilitatea și gusturile se schimbaseră deja, favorizate de strălucirea curților italiană și franceză,

de laicizarea lor și iluminarea incipientă, iar personajele dobândesc o atitudine aproape profană. Cu atât mai apropiate de noi și mai înțelegătoare.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină  la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.