Locuri în inimă

Cracovia, 2019

La solstițiul de iarnă, în sudul Poloniei, întunericul începe să cadă la trei după-amiază, iar norii și ploaia înveșmântează cu solemnitate peisajul însingurat.

 

Sanctuarul din marginea Cracoviei, destinație asiduă de pelerinaj din 1985, când Papa Ioan-Paul II l-a desemnat capitala Devoțiunii Milei Divine, se bucură de prestigiul de a ocupa locul întâi în lume ca număr de naționalități reprezentate de pelerini.

Pe esplanadă, îmi răsare în față, ca un pachebot grandios, basilica nouă de rit romano-catolic închinată Milei Divine consacrată în 2002, care poate primi cinci mii de persoane. Un pic mai retrasă, vechea biserică înconjurată de câțiva arbori desfrunziți.

Mai întâi am intrat în noul sanctuar, locul de odihnă al rămășițelor pământești ale măicuței Faustina Kowalska (1905-1938), beatificată în 1993, canonizată în 2000, prin a cărei mijlocire rugăciunile credincioșilor au putut beneficia de Milostivirea Divină.

Sfânta călugăriță făcea parte din congregația Surorile Maicii Domnului, înființată în 1862 datorită donației unui prinț polonez filantrop.

Au venit aici să se roage, de la recunoașterea oficială a miracolelor înfăptuite, Sfinții Părinți Ioan-Paul II, Benedict XVI, Francisc. Mulți pelerini se străduiesc să ajungă aici de Sărbătoarea Milei Divine, în prima duminică după Paștele Catolic. Iar eu sunt nerăbdătoare să intru în vechiul sanctuar, încărcat de magie la ora înserării, în lumina felinarelor.

La începuturi, mănăstirea a fost deschisă pentru tinerele care aveau nevoie de o reajustare a moralității. Călugărițele le-au primit, le-au îndrumat și educat, le-au învățat un meșteșug astfel ca, la întoarcerea în lume, să poată duce o viață demnă. În claustru funcționau ateliere de broderie, croitorie, țesătorie, spălătorie, legătorie de carte, grădinărit și menaj, o mulțime de meserii pentru a facilita integrarea fetelor pierdute.

De la primul război mondial, când chiliile au devenit saloane de spital, până la cel de-al doilea, așezământul n-a mai primit mireni. Astăzi, lăcașul este dedicat instruirii viitoarelor maici în perioada de noviciat de doi ani.

În altarul principal, statuia Sfintei Fecioare a Milostivirii are în dreapta sa celebra pictură devenită simbolul universal al sanctuarului, a Mântuitorului Milostivirii care, prin intermediul Sfintei Maici Faustina, a înfăptuit minuni.

Pictura a fost realizată după descrierea Faustinei care, pe parcursul vieții, a avut mai multe viziuni și întâlniri mistice cu Iisus, relatate în cartea sa Mic Jurnal, semn al credinței și măreției sale sufletești. 

Sărbătorile care se apropie să vă umple sufletul de iubire !

La soare te poți uita

Bangkok, 2017

În capitala Thailandei, Palatul Regal este un obiectiv ușor de reperat și de accesat.

Am ales vaporașul, cursa pentru localnici, cale de vreo cincisprezece stații.

Fiindcă în templul din incinta palatului se află inestimabilul Buddha de smarald, tot complexul constituie un spațiu sacru,

destinația supremă de pelerinaj a lumii buddhiste.

Palatul se vizitează doar parțial, deși nu mai servește funcțiilor regale încă din 1925.

Regele s-a instalat aici de îndată ce s-a isprăvit construcția, în 1782, pe locul unde se aflase înainte vechiul cartier chinezesc, care a fost mutat în sectorul unde se afla și astăzi.

În perioada monarhiei absolute, între 1782 și 1932, palatul a fost centru administrativ și religios, fapt care explică prezența templului în incintă.

După 1932, când monarhia absolutistă s-a transformat în monarhie constituțională, birourile administrative s-au dispersat în cele patru zări urbane.

Credincioșii au acces tot timpul la valoroasa figurină de jad. Palatul, considerat cel mai vizitat obiectiv al Thailandei, este deschis în fiecare zi, de dimineața până seara.

Primul segment al vizitei, inclusiv minutele de contemplare a prețiosului Buddha înalt de numai șaizeci și șase de centimetri, a fost tumultuos și agitat pentru că mulțimea părea cuprinsă de un delir mistic.

Privesc cu nesaț statueta de la distanța permisă de cordonul de protecție, sub presiunea maselor de credincioși veniți din toata Asia.

În îmbulzeala frenetică din fața idolului, noțiunea de zen care stă la baza filosofiei lor devine vorbă goală.

Turiști occidentali eram foarte puțini și a trebuit să ne lăsăm duși de val până la ieșirea din capela regală, după care lumea se dispersează care încotro. Dintr-una într-alta, parcurg o succesiune de curți interioare diferite,

segmentate de pereți de vegetație și statui, terase, galerii cu picturi murale, figurine cu aurituri, acoperișuri irizate, sidefate, coloane cu mozaicuri prețioase,

însă nu m-am putut concentra să le cercetez în detaliu pe toate. Furată de atâtea ornamente ireal de strălucitoare, privirea nu se poate fixa pe un obiect anume. Decorațiunea a fost realizată cu tot ce era mai valoros în secolul 18.

Altarele sunt păzite de creaturi mitologice, un fel de balauri, zmei sau cocoși fantasmagorici.

Afară e la fel de spectaculos ca și înăuntru.

Ca regulă generală, în Thailanda noțiunile de afară și înauntru sunt destul de incerte.

Terasele acoperite și spațiile sacre sunt amenajate cu opulență neconvențională. Tot ce vezi e prețios și fiecare element conține o întreagă filosofie.

În labirintul complexului, ca un fel de nucleu, biblioteca e înconjurată de mici pavilioane dedicate elefanților albi divini, simbol al regalității.

Aici sunt păstrate cărțile sacre ale Buddhismului și statui ale lui Buddha din secolul 14. Sala tronului, deschisă rareori pentru ceremonii, are uși străjuite de statui chinezești, socotite protectoare.

Unele elemente arhitecturale sunt în stil european, considerat de o eleganță supremă.

Sectorul cel mai impresionant este galeria Ramakien,

cu picturi murale istorisind versiunea thai a epopeii indiene Ramayana,

o succesiune de benzi desenate compusă din 178 de panouri.

Gigantica frescă a fost executată în 1830 ca o fidelă cronică balzaciană de moravuri thai din secolul 19.

Pe alei, te plimbi de la un pavilion la altul, iar plantele tropicale oferă o completare plină de farmec, pe alocuri aranjate à la française.

În vâltoarea acestei băi de mulțime, mi-a plăcut să observ cât de diferit se bucură asiaticii de ceea ce văd, cât de molipsitor și dezinvolt este entuziasmul lor, de o inocență pe care lumea de prin părțile noastre a pierdut-o de mult.

Culmea minunilor

Corps, 2022

La sanctuarul Notre-Dame de la Salette se ajunge pe o șosea îngustă care pornește din satul Corps, departamentul Isère, aflat la poalele Alpilor.

20220406_125053

În aprilie, abia se desprimăvărase și, pe măsură ce urcam, zapada era tot mai multă.

20220406_124858

Francezii îl consideră a doua destinație de pelerinaj ca importanță, după Lourdes, datorită aparițiilor mariale.

20220406_144535

La 1.800 de metri, aerul e înviorător și limpezește gândurile.

20220406_131322

Se spune că aici, la 19 septembrie 1846, Sfânta Fecioară s-a arătat, plângând, și a stat îndelung de vorbă cu doi copii de păstori.

DSCN7121

Autoritățile ecleziastice au inițiat o anchetă ca să verifice adevărul din spusele lor și, ca urmare a recunoașterii oficiale, un sanctuar a fost ridicat pe acest loc în 1865, spre care se îndreaptă astăzi peste trei sute de mii de pelerini pe an.

20220406_132451

Dar nu doar ei, întrucât toată creasta muntelui e brăzdată de poteci de drumeție, iar lăcașul reprezintă și o etapă de repaus pentru excursioniști.

20220406_144506

În timp, pe lângă biserica principală s-a ridicat un complex impresionant, cu o capelă modernă,

20220406_135359

un oficiu de primire a pelerinilor,

20220406_134933

un hotel,

20220406_140000

săli de mese, magazin, săli de conferințe și de concert, hol expozițional unde am văzut obiecte vechi din regiune,

20220406_142527

iar în exterior, spații amenajate de picnic pe lateralul bisericii, la adăpost de vânt.

20220406_141251

Primii pelerini au ajuns aici la doar două zile după ce a avut loc apariția, iar vestea a început să se răspândească.

20220406_140335

Mai întâi au venit oameni suferinzi, transportați pe dos de măgăruși sau pe jos, pe povârnișuri, cu speranța că izvorul care a țâșnit pe acel loc îi va vindeca, așa cum s-a și întâmplat în unele cazuri, după cum atestă arhivele lăcașului. Chiar și acum, am văzut cum puținii călători își umpleau sticluțele.

20220406_130733

Cu timpul, s-au bătătorit poteci, s-a construit șoseaua și au început să vină tot mai mulți căutători de liniște sufletească.

20220406_134910

În momentul de față, complexul se află în grija unei comunități de preoți și de călugărițe, dintre care am și zărit două asiatice ocupate să schimbe florile în biserică.

20220406_140848

De la bun început, toată lumea s-a întrebat de ce Maica Domnului s-a arătat plângând.

20220406_143158

Singura sursă de informație a rămas comunicatul dat de comisia ecleziastică numită să certifice caracterul miraculos al evenimentului, care declara că, în acea perioadă tulburată de foamete, boli, sărăcie și războaie, Maica Domnului plângea de mila oamenilor, însă a dorit să le transmită, prin mijlocirea celor doi copii necăjiți, un crâmpei de speranță.

DSCN7127

Grandoarea și puritatea peisajului m-au îndemnat să-l iau în seamă.

De bună credință

San Benedetto Po, 2018

Pe tăcuta câmpie lombardă, la doisprezece kilometri de Mantova, benedictinii au ales să-și ridice un așezământ.

DSCN0909

Cei șapte de la început, printre care Sf. Simeon din Polirone, călugăr călător de origine armeană, au deschis porțile lăcașului în anul 1007.

DSCN0937

Câteva decade mai târziu, intră în scenă contesa Matilda di Canossa, cea mai înstărită proprietară de terenuri din regiune.

DSCN0931

În calitate de prietenă a Papei, contesa hotărăște să dea o mână de ajutor în procedura de primire a abației în congregația de la Cluny,

DSCN0916

poziție din care a jucat un rol major în răspândirea reformei gregoriene.

DSCN0932

Contesa petrece mult timp retrasă în liniștea mănăstirii ca să mediteze,

DSCN0918

să frecventeze biblioteca

DSCN0934

sau să participe la reuniunile prelaților și se implică activ în dezvoltarea instituției monastice.

DSCN0929

Până în 1797, San Benedetto in Polirone funcționează ca una dintre cele mai importante mănăstiri benedictine din Europa

DSCN0946

și, o perioadă, cea mai vastă din Italia, ca număr de calugări și ca întindere pe terenurile donate de contesă.

DSCN0913

Atunci când, prin secolul 14, începe să cadă în paragină, intervine clanul Gonzaga

DSCN0940

cu inițiative de reabilitare și amplificare prin serioase lucrări arhitecturale necesare obținerii unui statut social elevat.

DSCN0948

Aveau intenția de a invita aici cărturari vestiți și, datorită cercului intelectual frecventat, să-și sporească prestigiul.

DSCN0945

O lungă perioadă, au păstrat un control desăvârșit asupra instituției, însă, după ce neamul li s-a stins, infrastructura din jurul complexului s-a desființat, iar în 1797 Napoleon îi dă lovitura de grație, prin distrugerea parțială a unei aripi.

DSCN0930

Astazi, ne copleșește edificiul recent renovat și deschis în întregime ca bazilică, abație, biserică parohială pentru enoriașii din ținut, mănăstire și muzeu.

DSCN0927

Vizita, pe un circuit labirintic, se face doar cu ghid însoțitor și poate dura două-trei ore, după interesul oaspeților.

DSCN0920

Ghida noastră, o amabilă doamnă la pensie de origine maghiară, mi-a făcut o impresie excelentă.

20180711_142256

Din bazilica imensă San Benedetto, o ușiță din capătul dinspre altar duce în biserica originală, Santa Maria, cu treizeci și două de statui de sfinți,

20180711_160154

un retablu pictat de Veronese și paviment cu un fragment de mozaic prețios din 1151.

DSCN0926

Aici se află și sacristia, cu fresce din 1563,

DSCN0942

prin care se ajunge la mausoleul contesei Matilda di Canossa, ale cărei rămășițe se află la Vatican.

DSCN0935

Cele trei spații de meditație ale calugărilor, claustrul Sf.Benedict, Sf.Simeon și cel principal, numit ,,dei Secolari’’,

DSCN0943

facilitează trecerea spre refectoriu sau sala de mese monahală, unde Correggio a pictat o frescă,

DSCN0941

dar și spre infirmerie, palatul abațial, sala capitulară.

DSCN0919

Martin Luther a sejurnat aici în 1510, invitat de familia de Gonzaga și a fost scandalizat de opulența decorului.

DSCN0923

Din claustrul principal, se urcă printr-o scară monumentală în muzeul regional de istorie și arheologie care ocupă o parte din construcția de secol 16.

DSCN0951

Mi-a atras atenția un calendar astrologic conceput pe mai multe secțiuni, unic în Italia, descoperit în curtea interioară a unei case oarecare din localitate și recondiționat în 2017 cu sprijinul unor farmaciști.

DSCN0949

Din tot ce am văzut, mi-am dat seama că aspirația contesei de a clădi o operă care să fie transmisă cât mai departe în viitor s-a înfăptuit.

DSCN0952

Spiritul ei benevolent pare încă prezent și inițiator de gânduri, planuri și idei.

Pe calea cea bună

Veria, 2016, 2018

La Veria, Sfântul Apostol Pavel a poposit după ce a părăsit Tesalonicul, înainte de a merge la Atena.

Pe acest drum care intersectează Egnatia odos am trecut de multe ori, de fiecare dată spre câte un port.

Multe localități din Grecia se leagă între ele prin calea străbătută de Pavel, iar monumentul impunător, cel mai mare din lumea elenă, care i s-a închinat aici dovedește importanța pe care a avut-o așezarea vreme îndelungată.

Atunci când Pavel s-a oprit aici, a găsit în această localitate evreiască oameni dornici să-l asculte.

Mulți credeau cu adevărat în spusele sale, dovadă consemnarea unor evrei și greci care s-au convertit pe loc la creștinism.

Se spune că podiumul de unde le-a adresat învățăturile creștine are la bază treptele sinagogii de unde a propovăduit.

Pe întreg perimetrul unde a predicat, s-a edificat o estradă amplă în semicerc decorată cu mozaic și mărginită de coloane.

Lângă acest altar, mai târziu, otomanii au cosntruit o moschee.

Oprirea Sfântului Pavel aici a consolidat prestigiul de care se bucura deja cetatea atestată încă din anii 1000 î.Hr., care, treptat, atinsese prosperitatea.

Până pe la sfârșitul secolului 19 a fost un oraș înfloritor, în care comunitățile greacă, bulgară, otomană, evreiască, aromână, armeană, sârbească au compus împreună esența Orientului.

În istoria sa, am găsit menționați doisprezece intelectuali aromâni care au dobândit o înaltă recunoaștere profesională.

Multi au militat pentru păstrarea identității aromâne (vlahe) în pofida elenizării.

De fiecare dată când ajung în nordul Greciei, am intuiția că acest ținut nu aparține doar Eladei, ci întregului Orient,

al cărui prag familiar îl trec de îndată ce fac primul pas în sincretismul acestor identități diferite, reîntorcându-mă acasă.

În centru, ajung repede de la sinagogă la moschee, printre cele câteva zeci de biserici ortodoxe, ale căror icoane prețioase au fost duse la muzeul bizantin, alături de ceramică, mozaice, icoane, hrisoave, letopisețe, fresce.

Ce a mai rămas din vechiul cartier evreiesc se grupează strâns pe malul râului.

Dincolo de el, se întinde o amenajare urbană ca un crâng, cum mai văzusem la Edessa și la Drama, cu mici cascade și alei pietruite printre smochini gigantici, tei și duzi.

De fiecare dată, mai intens ca în alte așezări grecești, am ramas cu impresia unor taine nedeslușite, poate prin simplul fapt că, la fiecare pas, intersectez vibrația unor cuvinte care au dăinuit.

Muzică de drum:

Alchimistul e întotdeauna singur

Tarbes, 2019

M-am întrebat adeseori dacă unele locuri stârnesc într-adevăr inspirație literară și dacă privilegiații aleși de zei știu criteriile după care să le poată recunoaște.

Cu lăcomia înfrigurată a căutătorilor de comori, debarc la Tarbes într-o seară de ianuarie. Undeva, la periferia liniștită a orașului, Paulo Coelho locuise câțiva ani, care s-au dovedit cei mai prolifici din cariera sa.

Alegerea n-a fost întâmplătoare pentru că scriitorul brazilian, catolic practicant, dorea să fie în apropierea sanctuarului de la Lourdes. Bine, m-am mirat, dacă dorea să fie atât de aproape, de ce nu s-a instalat chiar la Lourdes ?

A doua zi, am parcurs tot orașul în căutarea unor indicii.

1.Tradiția militară perpetuată începând din anii 1720, când aici s-a instalat un regiment de husari, a favorizat ordinea, corectitudinea și siguranța urbei, prestigiul și calitatea nivelului de trai.

În peisajul arhitectural, cele mai impunătoare clădiri, autentice palate, aparțin tribunalului și jandarmeriei.

Un mare personaj al istoriei militare franceze, mareșalul Foch, este originar din Tarbes. Casa unde s-a născut e semnalată printre obiectivele importante.

2.Vocația botanică și horticolă care înfrumusețează peisajul urban și păstrează aerul respirabil se datorează unui celebru botanist, directorul grădinilor de la Versailles.

Parcul deține rarități la capitolul plante și arbori încă de la înființare, în secolul 19.

Mi-a atras atenția un cedru din Liban cu diametrul de aproape trei metri, varietate a cărui vârstă poate atinge două mii de ani.

În mijlocul parcului se află muzeul de artă Placide Massey, la care voi reveni. Cu dezinvoltură paradisiacă, păunii defilau țanțoși pe alei și peluze.

3.Datina gastronomică ilustrată cu vârf și îndesat prin produsele regionale din hala agroalimentară,

amenajare jovială cu standuri care propun preparate din vestita viețuitoare a sudului gastronomic hranită doar cu ghindă, cu denumirea de origine controlată ,,porc noir de Bigorre’’.

4.Vinul produs în partea locului se numește Madiran și este reputat pentru acordul perfect cu produsul definitoriu al orașului, fasolea albă de Tarbes, marcă înregistrată.

Deși francezii n-au prejudecăți în potrivirea vinului roșu la pește, acest vin puternic, corpolent și aspru ar fi de evitat la produsele marine.

Însă iscusiții bucătari din regiune au recurs la un subterfugiu ca să împace pe toată lumea. Ca soluție de compromis, combină felurit jambonul local cu produsele pescărești, mariaj pe care, verificându-l, l-am considerat desăvârșit. Iar alchimia acestor elemente mi s-a părut îndeajuns de convingătoare.

Lectură de drum:

Paulo Coelho, Învingătorul este întotdeauna singur 

A șaptea pecete

Bologna, 2019

În plin centrul Bolognei, înconjurat de palate renascentiste, complexul Santo Stefano, ferit miraculos de agitația urbană, reunește un ansamblu de șapte edificii religioase, toate clădite pe apropieri istorice cu fapte din Orientul de mijloc.

Ocrotită de Sf.Ștefan, primul martir creștin condamnat la moarte de autoritățile din Ierusalim, edificată de Sf. Petroniu, protectorul orașului și episcop, prima din cele șapte biserici s-a ridicat între 431-450 pe locul unui templu.

În amintirea pelerinajului înfăptuit în Țara Sfântă, episcopul a năzuit să întemeieze aici un Ierusalim bolognez, sub forma unui parcurs religios menit să reproducă locurile patimilor Mântuitorului.

Celelalte șase din jurul ei au fost isprăvite, reînnoite, modificate în secolele următoare. Între 700 și 1388, prima biserică din cele șapte dobândise statutul de cel mai important lăcaș de cult al orașului. În 1388, când vremurile s-au schimbat, mai-marii au decis să confere acest privilegiu catedralei Sf.Petroniu, proaspăt inaugurată în Piazza Maggiore.

Din incintă, voi fi călăuzită mai întâi în biserica Crucifixului, vechea catedrală a Lombarzilor, renovată în secolul 11, apoi trec în biserica Sfântului Mormânt, din secolul 12, de formă poligonală, amplasată exact în perimetrul vechiului templu, care a adăpostit până în anul 2000 rămășițele Sfântului Petroniu. S-au păstrat încă elemente arhitecturale din templul antic dedicat lui Isis, din anul 100, transformat în baptisteriu și instalat în biserica actuală. Urmăresc altoreliefurile în formă de vultur, taur, cal înaripat, prezențe teriomorfe cu semnificații puternice în vechiul Egipt.

Urmează biserica patronată de Sfinții Vitale și Agricola, din secolele 8-11, cea mai mică și intimă. Se intră apoi în curtea lui Pilat și, de acolo, în biserica Sfintei Treimi, în care fuseseră transferate corpurile unor martiri.

Din curtea lui Pilat, pășesc într-un claustru roman cu un mic muzeu.

Spațiul mistic și misterios, cum îl vedem azi, se datorează restaurărilor din perioada 1870-1930.

Tot aici se află o scenă a Nașterii Domnului din secolul 13, cea mai veche din lume după criteriul reprezentărilor cu statuete din lemn sculptat.

Un alt claustru din secolele 12-13, al benedictinilor, prezintă două niveluri de logii,

iar în acest perimetru, în centrul unei ferestre, sub un portic, un cocoș de piatră din secolul 14 primenește gândurile călătorului.

Zis și cocoșul Sfântului Petru, aluzie la renegarea lui Iisus din partea lui Petru, are harul de a mă trezi la realitate. Ies înapoi în piațetă și abia atunci realizez că răspântia la care mă aflu a fost o etapă dintotdeauna a pelerinilor, în drumul lor spre Ierusalim ori spre Compostella.

Lectură de drum:

Italo Calvino, Orașele invizibile

Restul e tăcere

Vicoforte, 2018

Întotdeauna am socotit că tihna piemonteză se datorează numărului mare de sanctuare la care poți să faci popas uitând, pentru o clipă, graba de a ajunge la destinație. Mă urmați într-unul dintre ele?

Am ales Vicoforte, cu bazilica sa începută în 1594 la comanda prințului Carlo Emanuele I, care năzuia să transforme acest loc de cult în panteon al Casei de Savoia.

Dar numai patru membri ai dinastiei, printre care ducesa Margareta de Savoia, fiica întemeietorului, și-au aflat odihna aici.

Mă strecor până în altar, să văd icoana adusă din pădure după ce, în 1592, un vânător a împușcat-o, neîndemânatic. Din susul coloanei, unde era așezată într-un modest tabernacul improvizat, se spune că au picurat stropi sângerii.

Chiar și azi se poate distinge urma rănii, fapt care o îndreptățește a fi considerată o îndrăgită destinație de pelerinaj.

Peste un milion de credincioși trec anual pragul sanctuarului în semn de venerație pentru icoana făcătoare de minuni.

Basilica se numără printre puținele din lume, de această amploare, săvârșită pe durata a patru secole, din temelie până la turnuri, în trei stiluri arhitecturale distincte.

Complexitatea proiectului a încetinit considerabil edificarea. Baza, construită în secolul 16, este în stilul Renașterii, partea superioară, din cărămidă, realizată un secol mai târziu, aparține stilului clasicist, iar domul în stil baroc, finalizat abia în secolul 18. În cele din urmă, la sfârșit de secol 19, în 1891, sunt adăugate cele patru campanile.

Elementul impresionant al bazilicii este domul eliptic cu diametrul de 37 de metri și cu înalțimea de 84 de metri, al patrulea ca mărime din lume, după San Pietro, Santa Maria del Fiore, mausoleul indian Gol Gumbaz.

Cupola cuprinde o frescă de șase mii de metri pătrați, cea mai vastă realizată până acum, închinată Maicii Domnului.

Amplitudinea din interior se dovedește prielnică retragerii în sine, ca pe o insulă a gândurilor binefăcătoare.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Pajul ducelui de Savoia

Reconstituirea

San Angelo in Formis, 2019

Cactuși de Barbaria cu fructe rozulii, țepoase, mărginesc șoseaua îngustă, ici-colo câte un măslin răzleț printre smochini sălbatici, rămuroși, întregesc peisajul tipic pentru Magna Graecia.

Am făcut un ocol pe undeva între Capua și Benevento ca să văd un monument semnificativ pentru sudul Italiei, care mă interesa din trei motive :

1.Mitologic, știind că Templul Dianei era cel mai important sanctuar precreștin din regiune, funcțional până în secolul 6.

La fel ca și Artemis din mitologia greacă, zeița vânătorii era și la romani înarmată cu arc și săgeți, încălțată în sandale comode și pusă pe fugă.

Localnicii au rugat-o să intervină în câștigarea unei bătălii și, drept mulțumire pentru victorie, i-au înălțat un templu. Am fost curioasă să intersectez vibrațiile generate de sacralitatea spațiului care, secole în șir, a atras lumea în pelerinaj.

2.Arhitectural, pentru că biserica de azi ocupă exact perimetrul templului, iar unele lespezi de marmură din paviment provin chiar din spațiul sacru.

Prima construcție a actualei basilici a fost atestată în perioada longobardă, când era activă monastic, dedicată arhanghelului Mihail, cult răspândit în regiune de către longobarzi la sfârșitul secolului 6.

Așa cum o vedem acum, a fost edificată în secolul 11 de către un viitor papă.

Materialele de construcție provin parțial din templu, în special coloanele care alcătuiesc porticul cu cinci arcade și piatra din care a fost ridicat turnul.

Întreg fundamentul este integrat în arhitectura sanctuarului antic.

3.Pictural, pentru că frescele au fost pictate de artiști greci din Constantinopol,

care au înfăptuit aici cel mai vast și complet ciclu medieval de artă sacră bizantină din Italia de Sud, păstrat aproape neatins din secolele 11-12,

ilustrate cu episoade din Noul Testament,

printre care un majestuos Christ înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști.

În reprezentarea realistă a scenelor și în desenul figurilor tipic bizantine zăresc profeți și sibile,

pentru că în acea perioadă istorică orice entitate oraculară avea mare căutare. Îmi este familiară culoarea dominantă, acel albastru deschis și luminos precum cerul Orientului.

Se pot descifra încă inscripții în greacă și mă întreb ce mesaje profetice aveau menirea să tălmăcească.

Film de drum:

Renato Castellani, Due soldi di speranza (1952)

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează  contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.