Categorie: Pelerinaje

Calică-I părea haina

Argenteuil, 2026

Primăvara timpurie de la Paris mă îndeamnă spre o mică excursie la doar zece minute cu trenul, spre o destinație de pelerinaj cu înțelesuri speciale înainte de Paști, la Argenteuil, la tunica Mântuitorului, păstrată în bazilica sub hramul Sfântului Denis mai bine de un mileniu.

Sfânta tunică a fost țesută cu măiestrie chiar de către maica domnului la un război de țesut rudimentar, așa cum se obișnuia, din lână fină de oaie, vopsită purpuriu închis, o culoare naturală populară în Orientul Mijlociu, extrasă dintr-o plantă din familia rubiaceelor.

Se pare că, după Patimi, tunica a rămas fie în mâinile soldaților romani, fie la Pilat, iar după acea a fost localizată la Constantinopol, în Galata. În secolul 4, se înregistrează în zapisuri o sfântă tunică oferită în dar orașului Trèves din Franța de către Elena, mama împăratului Constantin.

În anul 800, se consemnează evenimentul în care împăratul Carol cel Mare i-a dăruit-o fiicei sale Theodrada, pe atunci stareța mănăstirii de aici, din Argenteuil, înființată în 660.

De unde o avea Carol cel Mare? Istoricii afirmă că o primise în dar de la Irina, împărăteasa Bizanțului. Bănuim că i-o încredințase ca urmare a creșterii pericolului musulman în zonă, care se făcea deja simțit prin distrugerea vestigiilor creștine. Imperiului roman de răsărit începea să se simtă fragilizat, prin urmare moaștele luau calea Apusului, la adăpost.

Așa s-a întâmpat că înalta demnitară și-a grăbit emisarii spre Carol cel Mare, în vederea tatonării unei alianțe. De aceea, diplomații pun în bagaj daruri de preț, printre care și tunica.

După anii 1100, numeroși arhiepiscopi au inițiat cercetări în limitele științei acelor timpuri, cu sprijinul unor înscrisuri și epistole din arhive, care l-au convins chiar și pe Sfântul Ludovic. Suveranul a întreprins aici două pelerinaje, în 1255 și în 1260, întru venerația sfintei tunici.

La fel, mai târziu, regii Henric 3 și Ludovic 13, reginele Maria de Medicis și Ana de Austria. Papalitatea recunoscuse deja sacralitatea acestui inestimabil obiect încă din Evul Mediu, menționat cum se cuvine în scrierile lor.

Între secolele 9-11, tunica a stat zidită într-o ascunzătoare în peretele mănăstirii, ferită de invaziile normande, însă pradă mucegaiului, iar la revoluția din 1789, episcopul de atunci a împărțit-o în câteva bucăți. Câteva au fost îngropate, câteva încredințate spre păstrare unor enoriași de bună credință.

În 1795, când a ieșit din temniță, preotul a recuperat și a reasamblat majoritatea bucăților de pânză, nu toate. După anii 1800, când teroarea cauzată de revoluție se mai domolește, încep să aibă loc pelerinaje la bazilica pe care o vizităm astăzi.

Peripețiile nu s-au oprit aici pentru că, în 1984, tunica a fost furată, apoi restituită, fără explicații, fără a se deconspira numele infractorilor.

Primele analize de sânge au fost întreprinse în 1892. De atunci s-au derulat aprinse dezbateri și controverse, dar studii recente demonstrează că tunica a fost purtată de către un bărbat din Palestina care a trecut prin grele suferite fizice în secolul 1.

După primele cercetări, s-a confirmat faptul că petele de sânge localizate pe umeri și piept datau exact din epoca în care a fost țesută tunica. Anchetele științifice au identificat în 1986 aceeași grupă sanguină AB pe toate vestigiile Patimilor cunoscute până acum, tunica din Argenteuil, giulgiul din Torino și cel din Oviedo, grupă rară pe care o deține doar 0,5 din populația mondială. Grupa AB era răspândită doar în Orientul Mijlociu, mai cu seamă în Iudeea și Galileea, dar nu exista aproape deloc în populația Europei Medievale.

S-au cercetat și urmele de polen incrustate în aceste țesături și s-au identificat șapte tipuri de polen comune celor trei relicve ale Patimilor, două care provin din Palestina, un fistic și un tamarind, și prezența unor fire de nisip dintr-un deșert.

Cochetul oraș Argenteuil, odinioară destinația preferată a pictorilor, își expune cu mândrie și alte crâmpeie de istorie din destinul lui.

Pe un bloc, îi zăresc pe frații Caillebotte în persoană scrutând spre Sena, într-o pictură creată după o fotografie de familie

parcă atrăgându-ne luarea-aminte asupra atâtor comori pe care împrejurimile Parisului le are de oferit călătorului.

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?  

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor?  Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.

Ce se naște din pisică și urs

Chaource, 2024, 2026

În iarna lui 2024 am făcut o scurtă oprire în această așezare cunoscută datorită specialității de brânzeturi, cum sunt multe în Franța, dar abia după aceea am aflat că posedă comori de artă sacră unice în Occident.

M-am întors după doi ani ca să le aflu.

Numele urbei vine de la blazonul orașului unde coabitează pașnic două vietăți, pisica și ursul, în franceză chat-ource, ce tronează la loc de cinste pe un vitraliu din biserică.

Cu o populație de o mie de locuitori, orășelul se laudă a fi locul de obârșie al unui sculptor de artă sacră din secolul 16, cunoscut drept maestrul Tristei Figuri, pentru că toate fețele sculptate de el reflectau tristețea, dintre care cea mai cunoscută, Sainte Marthe, poate fi vazută la biserica Sainte Madeleine din Troyes.

În jurul lăcașului, câteva case medievale din secolul 15 se sprijină cu tandrețe unele pe altele, în stilul rustic câmpenesc al regiunii Champagne, cu partea de sus în piatră, iar cea de jos de lemn.

Ici-colo, deslușesc sculpturi pe coloanele fragile.

O biserică mult prea mare pentru un oraș atât de mic, vom spune, și atât de pustiu.

Majestuoasa St.Jean-Baptiste, la vremea ei, ne imaginăm ușor după dimensiuni, cuprindea în interior întreaga comunitate din împrejurimi.

Altarul datează din secolul 13, iar nava a fost isprăvită în secolul 16, perioadă în care întreaga populație mergea curent la biserică.

Am cutezat să cobor câteva trepte, în ciuda eșafodajelor ce se întrezăreau, în capela semi-subterană, cea mai veche parte a bisericii, unde, în secolul 12, se intra direct de la nivelul străzii.

Astăzi, încăperea glacială și întunecoasă, în curs de renovare, adăpostește o punere în mormânt de un autor anonim.

Rar am văzut atâta amărăciune, milă, duioșie pe chipurile încremenite de secole în durere, ale Maicii Domnului  și ale sfintelor reprezentate sub capișoane cu pliuri delicate, elemente caracteristice ale costumației servitoarelor din secolul 16.

Am căutat, rătăcindu-mă în vastitatea deconcertantă a spațiului, o altă operă remarcabilă.

Creșa din lemn aurit din secolul 16, prezentată într-un dulap cu panouri pictate formând un poliptic, conține douăzeci și două de statuete cu o destinație neașteptată.

Aceste mici scene religioase în miniatură erau concepute pe seturi tematice, cum ar fi altarul de liturghie complet, cu toate elementele sacre, dar minuscule.

Care era rostul acestor jucării cu tâlc în secolele în care Franța era socotită fiica cea mare a bisericii ? Am aflat că, frumos ambalate, erau dăruite primului născut atunci când familia dorea să-l sortească unei cariere preoțești.

Se numea jocul de-a slujba. Mi-au atras atenția veșmintele elaborate ale personajelor reprezentând adorația magilor.

Să ieșim la aer, se înserează, să nu trecem cu vederea marea hala agroalimentară, din nou, evaluez, supradimensionată comparativ cu orașul, dar nu și cu biserica.

Gastronomia și religia, precum ursulețul și mâța, pare-se că-și dau mâna. Pe lângă brânzeturi, orașul e cel mai mare producător de ciuperci din Franța.

Aici se cultivă toate sortimentele care se găsesc în comerț, dintre care cel mai familiar îmi este soiul ,,champignon de Paris’’, dar și pleurotis gri, galben, roz, care se combină cu fondue de brânză locală, într-o fuziune de savori medievale.

De formă rotundă, ca un mic cilindru, moderat de sărată, preparată din lapte de vacă, Chaource (și varietățile înrudite produse pe o arie foarte restrânsă) se caracterizează printr-o textură cremoasă, reputată ca fiind printre cele mai consistente, cu 50% grăsime. Perioada optimă de consum se recomandă din octombrie până în mai, acompaniată de vin roze de Riceys.

La nevoie, la fel de bine se asortează și cu șampania, poate chiar mai bine, după gustul meu, sau, în mod surprinzător, cu cidru de Bretania. Contrar altor brânzeturi franceze, se servește chiar și la aperitiv, ori sub formă de fondue.

Se adaptează, am descoperit, multor improvizații, reflectare a năstrușnicei combinații din tandemul care-i dă numele.

Noi ? Bună pace !

Manasija, Belgrad, 2025

Pe o șosea necirculată, ajungem la una dintre cele mai secrete mănăstiri din estul Serbiei, a cărei vocație a fost, de la bun început, multiplă.

Spațiu deopotrivă religios, artistic, militar, mănăstirea Manasija de pe valea râului Resava, ale cărei picturi murale din școala moravă unice în Serbia i-au asigurat faima, seamană cu un castel bizantin, așa cum o recunosc într-o pictură la Muzeul de artă din Belgrad.

Nu mai puțin de unsprezece turnuri spectaculoase, înalte, leagă zidurile de apărare între care pesemne că se ascunde un tezaur, deși complexul se impune înainte de toate ca un exemplu de arhitectură militară,

cel mai bine păstrat din Serbia moravă și chiar din Balcani, comparabil cu marile fortificații ale cruciaților din Asia Mică.

Citadela nu a fost construită doar pentru efectul scenografic și dramatic. Când mănăstirea a fost ridicată de către Ștefan, fiul lui Lazăr, între 1408 și 1418, era clar că turcii o vor ataca în curând.

Așteptarea s-a mai prelungit încă jumătate de secol, deși Ștefan nu se înșelase în previziuni.

În prima jumătate a secolului 15, sub patronajul despotului Ștefan, Manasija a devenit raiul scriitorilor și al artiștior de tot soiul progoniți de prin provinciile care căzuseră deja în mâna turcilor.

Cel mai ilustru dintre ei a fost Konstantin filosoful, biograful domnitorului.

Dacă turcii nu ar fi întrerupt aceste inițiative artistice atunci când au atacat mănăstirea prima dată în 1439, istoricii susțin că acest centru regional ar fi devenit echivalentul Renașterii italiene, datorită calității lucrărilor începute și, din nefericire, abandonate.

Etapa finală a epocii de aur sârbești ajunsese la sfârșit odată cu invazia turcilor și dominația lor în regiune pentru o jumătate de mileniu.

Biserica din interiorul zidurilor e făurită din marmură, simplă pe dinafară, dar bogat decorată pe dinăuntru cu fresce din școala moravă. Multe din originale au fost distruse de turci și de austrieci când au ocupat-o în 1718.

Tot ei au aruncat în aer, din greșeală, narthexul, în perioada cât biserica a servit ca depozit de praf de pușcă. Au mai rămas picturi aurite ale sfinților războinici și parabola nuntirii.

Aceste picturi au fost realizate parțial de artiștii greci care, și ei, tot de turci fugeau și, ocazional, s-au adăpostit aici,

dar și de sârbii care deprinseseră meștesugul ca ucenici la Salonic și fuseseră influențați de stilul macedonean, puternic în arta sacră bizantină.

Ele reprezintă pentru arta religioasă sârbească punctul culminant al unei mișcări artistice balcanice.

Culorile sunt strălucitoare și vii, fizionomiile sunt cosmopolite, dinamice, chiar energice, nu e de mirare că voiau să exprime și să inspire forța de a înfrunta vrăjmașul.

Personajele din tablouri sunt înfățișate în mișcare, au gesturi alerte, oferă un dinamism și o energie care se răsfrânge psihologic asupra privitorului.

Și, pentru că frumusețea va salva fără îndoială lumea, acest strop de frumusețe dăruit de sufletul sârbilor să ne înveșmânteze nădejdile !

La mulți ani tuturor, dragi prieteni, să fiți înconjurați de frumusețe !

Labirintul pierdut

Pavia, 2024

Cu hramul Sfântului Mihail, cea mai misterioasă biserică dedicată lui mi s-a părut San Michele Maggiore din Pavia, la doi pași de faimoasa universitate și cunoscută drept capodoperă a artei romanice lombarde, înălțată începând cu anul 1118 pe temelia unei alte biserici din secolul 7. Spre deosebire de alte edificii din oraș, piatra din care e construită absoarbe lumina zilei, și, la fiecare nuanță a cerului, fațada își schimbă culoarea. Frontispiciul tripartit are în centru statuia arhanghelului războinic venerat de longobarzi, Sf.Mihail.

Să nu ne mirăm că suveranii lombarzi și-au ales cel mai vechi lăcaș drept biserică palatină, legată direct de palatul lor, unde erau încoronați în cadrul unor festivități sacre. Dintre aceștia, în 1155, Federico Barbarossa a primit aici coroana regală, despre el ne istorisește Umberto Eco în Baudolino.

Interiorul e amplu, pilaștrii și-au păstrat capiteluri cu teme biblice, iată-i pe Adam și Eva având între ei pomul cunoașterii binelui și răului,

un înger și un diavol care se ceartă pe sufletul unui defunct, Samson în luptă cu leul.

Dar nu asta caut. În fața altarului știu că s-a păstrat parțial un mozaic pavimental din secolul 12, descoperit în 1972, cu două teme predilecte în arta romanică, activitățile laborioase specifice lunilor anului și reprezentarea Labirintului.

Se cunoaște faptul că Labirintul era o temă des întâlnită în bisericile de pe traseele de pelerinaj, în calitatea sa de imagine înlesnitoare de meditație, reflecție și încercare de a-i accesa centrul, adică revelația mistică, vederea divinității, o provocare pe care nu oricine o acceptă.

Acum nu avem timp să reflectăm prea mult, și, spre completarea imaginației, un carton pe care o binevoitoare doamnă de la primire ni-l pune la dispoziție, indică reconstrucția structurii inițiale a mozaicului.

Partea centrală, azi dispărută, reproduce lupta dintre Theseu și Minotaur. O inserție neobișnuită în această reprezentare o constituie prezența lui David și Goliath, vizibili pe partea stângă.

Goliath e simbolul Minotaurului și al lui Satan. Inscripția de pe scutul lui amenință, ,,eu sunt puternic și vreau să te distrug’’. David îi reprezintă pe Theseu, alternativa christică. În replică, el declară că ,,arogantul va fi nimicit, iar pacea se va restabili’’. Modelul secțiunilor care lipsesc a fost gravat pe sol în fața altarului și ne oferă o idee asupra dimensiunii de origine.

Același model, ușor schimbat, a fost instalat un secol mai târziu pe pavimentul catedralei din Chartres, o etapă la fel de importantă în pribegia pelerinajelor. În absidă, o frescă din 1491 de Montebello înfățișează încoronarea Maicii Domnului

și, de o parte și de alta a criptei, vechi fresce și-au păstrat expresivitatea chipului, încurajatoare pentru orice pelerin.

Un crucifix de argint din secolul 10

încununează această rătăcire și regăsire prin labirintul artei sacre, întotdeauna însuflețitoare.

Vârful plaiului

Bologna, 2019

Madonna di San Luca, un sanctuar de pelerinaj la cinci kilometri de centru, e mai puțin cunoscut, dacă mă iau după numărul trecătorilor întâlniți pe traseu.

Biserica din secolul 18 nu e atât de specială cât se dovedește drumul până la ea, fiind legată de oraș printr-o galerie neîntreruptă pe o lungime de patru kilometri din cei șaizeci și doi de kilometri de galerii ce brăzdează  metropola, datorită cărora se bucură de privilegiul includerii în patrimoniul mondial UNESCO. Stăbătând doar acest mic segment compus din 666 de arcade, întreprind nu doar un pelerinaj religios, ci și unul arhitectural.

Numărul arcadelor poate părea incompatibil cu un traseu de pelerinaj, însă, conform explicației, Madonna aflată la capatul drumului deține puterea de a distruge capul șarpelui pentru totdeauna, pentru fiecare pelerin care înfăptuiește acest pelerinaj confruntându-se cu toate cele 666 de arcade. La capătul drumului, suntem încredințați că vom învinge demonii.

Bolognezii manifestă un devotament special față de acest sanctuar, datorită activităților patronate de San Luca, în domeniul picturii, sculpturii, chirurgiei, și îl prăznuiesc cum se cuvine la fiecare 18 octombrie.

Lăcașul se ridică pe una din colinele care înconjoară orașul. Pe parcurs, mai scot capul dintre arcade să admir cartierele străbătute. Umbra galeriilor e providențială în amiaza de iulie și nici nu-mi dau seama cât de repede am ajuns.

Porticul de la intrarea în sanctuar a fost ridicat în secolele 17-18 doar din ofrande, pentru a adăposti pelerinii, pe atunci mai numeroși, însă istoria templului e mai veche decât cea a porticului și a lăcașului actual. La începutul secolului 12, un pelerin, Teocle, a venit din Orient ca să ofere Senatului bolognez o icoană a Maicii Domnului de la Sf.Sofia, din Constantinopol. Se spunea că fusese pictată de însuși Sf.Luca. În jurul ei, o mână de credincioși au edificat o capeluță, căreia i s-a dus vestea.

Așa s-au scurs sute de ani, schitul a fost dezvoltat, iar din secolul 18 datează edificiul pe care-l vedem azi.

Între timp, arhitectul Dotti începuse deja construcția galeriei cu elegantele sale arcade și tot el a plăsmuit cu măiestrie edificiul după modelul crucii grecești, surmontat de o cupolă vizibilă din toate părțile.

Ca o completare, arcadele ce străbat orașul până sus la biserică retrasează etape pline de înțelesuri ale misterelor biblice.

La Bologna, tradiția acestui eveniment religioas se respectă cu fervoare începând din secolul 15, și putem asista în fiecare an la spectacolul stradal ca să privim imaginea Maicii Domnului coborând dealul până în centru, la catedrala metropolitană San Pietro, unde rămâne expusă opt zile, până la Înălțare, ca să primească închinăciunea credincioșilor.

Deși biserica e închisă, călătorul e răsplătit la atingerea punctului culminant cu o vedere panoramică asupra orașului și a munților Apenini.

Se zăresc foarte bine mănăstirile din jur, dintre care binecunoscuta San Michele in Bosco, și atâtea alte comori de descoperit.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

The Past is Another Country

Paris, 2024

Deși pe rue de la Crimée m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Sfântul Luca, o alee mărginită de ziduri vechi pe care se agață delicat vița de vie conduce spre o casă decorată de o frescă înfățișându-l pe Sf.Serghie din Radonej. Ne afundăm și mai departe prin vegetația bogată, neobișnuită pentru Paris, trecem pe lângă un imobil de locuințe și o mai veche construcție.

Aici se afla odinioară un fost dispensar protestant, devenit atelier de topit lumânări. În față, la capătul câtorva trepte, se ridică biserica Sf.Serghie, cu tradiționalul cerdac din lemn.

Capela construită în 1861 n-a fost dintotdeauna ortodoxă, distingem silueta tipic protestantă a unei parohii frecventată activ până în 1914 de către emigrația prusacă din Paris.

Această proprietate germană a fost rechiziționată de statul francez după al doilea război mondial în contul daunelor, apoi vândută la licitație.

În 1924, a cumparat-o biserica ortodoxă rusă și, de atunci, de praznicul Sfântului Serghie, la 25 septembrie/8 octombrie, se adunau aici emigranții ruși stabiliți la Paris, scăpați de ororile comunismului, în număr tot mai mare, fapt care a determinat necesitatea deschiderii unui nou lăcaș.

Între 1925-1927, Dimitri S.Stelletsky a început lucrările de decorare, cu pridvorul și scara exterioară de lemn.

Pe pereții scării conducând spre locul de cult, la primul etaj sunt reprezentați apărătorii credinței ortodoxe dinaintea convertirii Rusiei.

În interior se poate intra doar la slujbe, și, în acea zi de mijloc de august, de jur-împrejur nu era nici țipenie.

Cel mai venerat dintre sfinții călugări ai Rusiei medievale, sfântul ocrotitor al Rusiei de azi, Sf.Serghie s-a născut în satul Varnița la 1314, într-o familie boierească înstărită, tatăl lui fiind sfătuitorul apropiat al ultimului prinț de Rostov.

Atunci când principatul de Rostov a fost silit să intre sub jurisdicția Moscovei, toată familia s-a refugiat într-acolo, ca să scape de represalii, purtați de soarta războiului. Abia la Radonej, la optzeci de kilometri de Moscova, și-au găsit adăpost.

Nu departe de locul unde-și încropiseră o locuință familia, părinții și frații, el a întemeiat de foarte tânar un modest schit într-o pădure, fără să știe că, astfel, se înscria în puternicul curent premedieval care-i împingea pe asceți să ia calea deșertului, pentru prima dată în Rusia secolului 14.

Schitul l-a închinat Sfintei Treimi, iar astazi a devenit cel mai mare lăcaș de pelerinaj din Rusia. Purtând în suflet mănăstirea Sfintei Treimi pe calea exilului,

refugiații ruși din Paris au avut nevoie de sprijinul credinței inspirată de Sf.Serghie, el însuși un refugiat la celălat capăt al țării lui, și astfel a apărut această modestă biserică ascunsă pe rue de la Crimée, în arondismentul 19.

Un înger l-a vizitat pe Sf.Serghie în copilărie, povățuindu-l că hrana spirituală e mai importantă decât cea materială, ca să poată aduce mângâiere celor necăjiți. Încă din copilărie, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile, doar pâine și apă.

Cel mai mult îi plăcea să meșterească, singur și-a confecționat cele trebuincioase, acolo în pustie, în tovărășia fratelui său Ștefan.

Odată cu primirea tot mai multor novici, au crescut necesitățile mănăstirii și, de fiecare dată când rămâneau fără provizii, Sf.Serghie, prin rugăciune, găsea în prag mâncare.

Își ajuta cât de mult semenii, lucra cu mâna lui la zidit, tâmplărie, grădinărit, gătea, spăla, cârpea haine. Toate aceste gesturi de ajutor fără egal, cu fapta și cu sfatul, l-au preschimbat, cu timpul, într-un părinte spiritual pentru toată societatea rusă. Discipolii săi au înființat peste treizeci de așezăminte în Rusia.

Deși a săvârșit miracole, a rămas un exemplu de smerenie, iar slava semenilor nu i-a schimbat firea, dovadă refuzul postului de mitropolit.

Sfântului Serghie i se datorează activitatea celor mai iluștri pictori ai Rusiei medievale, printre care Andrei Rubliov și Daniil Negrul, pe care i-a chemat la mănăstirea Sfânta Treime să împodobească prin meșteșugul lor cărțile sfinte.

Doar iconostasul s-a păstrat intact, picturile murale au fost distruse de repetate ceambururi tătărești. Icoana centrală, pe tema mănăstirii, de Andrei Rubliov a redat nesfârșita blândețe, umilință și smerenie a Sfântului Serghie, simbolul credinței dintotdeauna a Rusiei.

Ca și mănăstirea Sfintei Treimi, unde odihnește corpul intact al Sfântului Serghie, devenită Academia Teologică rusă, și mica biserică pariziană Sf.Serghie reprezintă o rază de învățământ teologic pe pământ apusean.

Întreaga emigrație rusă din vestul Europei s-a încredințat ocrotirii Sfântului Serghie, în memoria celui care a însemnat cea mai înaltă manifestare a spiritualității ruse.

Heaven is a Place on Earth

Armenia, 2024

La armeni, sentimentul religios iese din tiparul rutinei sau al obligației, credincioșii îl trăiesc cu o seriozitate binevoitoare, tolerantă, ospitalieră și înțelegătoare, lipsită de gravitatea pe care mă așteptam să o deslușesc la un popor care a trecut prin atât de multe.

Am încercat să mă strecor în sufletul lor și mi-a plăcut ceea ce am întrezărit într-un răstimp atât de scurt, de numai cinci zile, hoinărind pe coclauri între sihăstrii și pe bulevardele elegante ale capitalei. Cât de interesanți sau diferiți sunt oamenii din prima țară unde Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 314 ?

Armenii subliniază acest eveniment și îl consideră, cu smerenie, drept cel mai important din istoria lor. În fiecare dintre monumentele vizitate, am aflat lucruri importante despre ei și despre mine.

1.Khor Virap

Muntele Ararat, în fața căruia armenii se închină, străjuiește mănăstirea de la o distanță de numai treizeci și trei de kilometri. Doar porumbeii, simbol al libertății îngrădite,

au rămas principalii ocupanți ai locului unde, între secolele 3 și 4, regele Trdat 3 l-a ținut închis pe Sf. Grigorie Luminătorul vreme de doisprezece ani într-o groapă cu șerpi. După ce a fost eliberat, Sf.Grigorie a devenit primul episcop al Armeniei, iar temnița sa primește azi pelerinii care vin să se reculeagă.

2.Noravank

La doar câțiva kilometri de granița cu Nakhichevan, enclava azeră lipită de Turcia și Iran, pe serpentine săpate de-a lungul unui defileu spectaculos, ajung într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj din Armenia.

Aici, localnicii obișnuiesc să participe în familie la slujba duminicală. Complexul e compus din mai multe biserici și capele răsfirate pe toată poienița versantului, iar cea mai veche parte datează din secolele 9-10.

În acest spațiu inițiatic, am perceput religia ca pe o trăire permisivă și dezinvoltă și am început să-i cunosc pe armeni.

3.Sanahin,

primul sit armean introdus în patrimoniul mondial UNESCO, se înfățișează privirii cel mai frumos pe ploaie.

De îndată ce razele au străpuns norii, culoarea învechită de timp nu s-a mai potrivit cu exuberanța solară. Goliciunea copacilor, frunzișul rar, coloritul nuanțat al toamnei îngăduie arhitecturii să-și celebreze plenitudinea-i misterioasă.

4.Haghpat

a intrat în UNESCO odată cu Sanahin, dar se deosebesc ca situare și amenajare. Mai multe lăcașuri construite începând cu anul 900 sunt raspândite pe o largă suprafață.

De la bogate basoreliefuri și sculpturi, în galerii, între săli ample, avem timp să alternăm sentimentul cucernic în fața istoriei

cu admirația panoramei cuprinzătoare a mediului rural armenesc. În spațiul generos, deși aglomerat, călătorul se poate bucura de intimitatea aprofundării oricarui detaliu.

5.Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani

Ploaia călduță de octombrie înveșmântează parcul pustiu cu o delicată strălucire. Complexul, compus din două biserici apropiate, ilustrează perfect complicitatea întru credință al celor două inițiatoare consemnate de istorie.

Sf.Ripsimia, o călugăriță de la Roma, s-a refugiat în Armenia ca să scape de prigoana creștinilor, iar biserica actuală a fost ridicată pe mausoleul sfintei din 375.

Alături, biserica Sfintei Gaiani, stareța mănăstirii care a adăpostit călugărițele persecutate din cauza credinței lor,

a fost construită în 630 chiar pe locul unde a fost martirizată.

6.Ejmiadzin

Conform istoriei armenior elaborată în 460, Sf.Grigorie Luminătorul a avut o viziune în care cerurile s-au deschis și pe pământ s-a prelins o rază firavă. Pe această rază de lumină s-au scoborât cete de îngeri, avându-L în fruntea lor pe Mântuitor.

Cu un ciocan de aur, acesta a lovit pământul de trei ori. De acolo a izvorât instantaneu o coloană de foc ridicându-se în formă de cruce, cu aur la bază și norișori la capete.

Aceste flăcări au devenit biserica pe care o vedem azi, acoperită de o cupolă de nori, întemeiată de Sf.Grigorie pe locul marcat de Iisus.

7.Zvartnots

Ruinele catedralei Îngerii din cer, închinată inițial Sfântului Grigorie Luminătorul, și-au pierdut, cu timpul, conotația religioasă.

Doar interesul arheologic atrage turiști în grupuri numeroase.

Să ne adăpostim de ei în muzeu, unde reconstituim istoria densă dintr-o sumedenie de crâmpeie. În afară de colonada circulară, rămășițele unui palat regal mărginesc gospodăriile sătenilor.

8.Geghard

Cu fiecare zi care trecea, îmi părea tot mai rău că urma să părăsesc Armenia și, pe traseul dintre o biserică și alta, era inevitabil să nu mă gândesc la filmul Calendar de Atom Egoyan. L-am văzut înaintea călătoriei și mi s-a părut o fantezie publicitară, l-am revăzut la întoarcere și mi s-a confirmat ca o opțiune irevocabilă.

La Geghard și în împrejurimi, mi-a fost cel mai greu să accept ideea că mai aveam doar o zi și jumătate până la trenul de Georgia.

Le promiteam tuturor și, în primul rând, mie însămi, că voi reveni.

Calea regală

Cosenza, Paola, 2018, Tours, 2017

La treizeci și trei de kilometri de Cosenza unde am înnoptat, patronul Calabriei, prăznuit pe 2 aprilie, își întâmpină pelerinii în ținutul său natal.

San Francesco din Paola era fiul unor oameni cu stare și credicioși, dăruit la o vârstă înaintată, după rugăciuni adresate Sfântului Francisc din Assisi. În copilărie, se îmbolnăvise grav și tot acesta l-a tămăduit, în urma rugăciunilor părinților care au făcut legământ ca, după vindecare, să-l trimită pe copil într-o mănăstire franciscană.

La doar treisprezece ani, își îndeplinește năzuința de a lua calea protectorului său ca să poată, la rându-i, vindeca semeni. În adolescență, săvârșește un pelerinaj la Assisi și, pe drum, îi compară pe călugării jerpeliți cu episcopul local, atrăgându-i acestuia atenția, fără prea multă diplomație, ca Iisus nu avea așa haine de soi ca el.

După ce se întoarce de la studii, iată-l retras într-o peșteră de pe proprietatea părinților săi unde, într-o bună zi, adăpostește o căprioară hăituită de vânători. O îmblânzește. Când urmăritorii ajung la fața locului, se convertesc numaidecât și-i devin primii frați întru credință ai ordinului.

Treptat, alți credincioși li se alătură, atrași de renumele său de sfințenie. Cu primii doisprezece confrați, construiește o capelă și trei adăposturi pe locul unde se înalță acum sanctuarul, pe aceleași stravechi pământuri moștenite de la părinții lui. Micul grup se dedică actelor caritabile în rugăciune și austeritate.

San Francesco cel mai tânăr întemeietor de ordin religios, nu avea decât nouăsprezece ani când și-a înfăptuit aspirația. Reputația sfințeniei sale ajunge la urechile papalității, care-și trimite periodic emisarii la San Francesco să se intereseze de faptele lui.

În 1467, cardinalii care-l vizitează iscălesc un decret prin care se confirmă iertarea de păcate a celor care au contribuit la zidirea mănăstirii și a pelerinilor. Mulți veneau să-i ceară îndrumare spirituală sau povețe pentru viața materială. Ca taumaturg, a înfăptuit numeroase miracole printre care preziceri de fapte istorice care s-au adeverit, resuscitarea a șapte persoane, vindecări de boli fără speranță, a căror istorie a dăinuit și atrage azi o mulțime de pelerini. Atunci când căpitanul unei ambarcațiuni a refuzat să-l traverseze gratuit strâmtoarea Messina, el a trecut-o pe propria-i mantie, întâmplare care i-a inspirat lui Franz Liszt o compoziție pentru pian.

Cinci secole mai târziu, în 1943, a fost proclamat protectorul marinarilor italieni. I s-a dus vestea și, cum era firesc, mai-marii timpului au încercat să-l acapareze ca să-i ferească, să-i vindece, să-i consoleze, să le ridice moralul, cam ce face un coach sau un guru în lumea de azi.

Prin negustorii napolitani, i se duce vestea la curtea regală a Franței, unde, grav bolnav, Ludovic 11 îl solicită grabnic la căpătâiul său. Regele era convins că-și putea prelungi zilele înconjurându-se de moaște, dar starea i se înrăutățise, așa că-l rugă pe Papă să i-l trimită pe călugărul vindecător.

Atât Sixtus 4, cât și regele de Napoli, au interese diplomatice la Ludovic 11, așa că-l smulg pe bietul Francisc din câmpiile pauline, de la nevoiașii lui, de la traiul lui sărăcăcios, și-l expediază la curtea Franței. Pe tot traseul de la Ostia la Tours, i se confirmă puterea înfăptuirii de minuni, în împrejurări consemnate ca periculoase.

Ajuns prea târziu la curte, nu-l mai poate ajuta pe rege însă, după dispariția sa, rămâne încă douăzeci și cinci de ani în Franței, unde alți călugări i se alătură, astfel că mai multe mănăstiri se dedică plenar congragației sale. Se stinge din viață în Vinerea mare din 1507, iar relicvele sale sunt păstrate la biserica Notre-Dame-la-Riche din Tours. În primele unsprezece zile, corpul lui s-a păstrat intact și a răspândit un miros de ambră sau mosc.

San Francesco a întemeiat ordinul Minimilor, al eremiților, al celor neînsemnați, preluat de la specificul stilului său de viață de o austeritate extremă, permisivă doar nevoile cele mai mici cu putință, o congregație a pustnicilor cerșetori în 1435. El bătea drumurile îmbrăcat într-o tunică din pânză aspră, desculț, se culca direct pe pământ, era vegetarian, iar în timpul posturilor nu mânca deloc.

La trecerea sa în neființă, în Franța i se consacraseră treisprezece mănăstiri, în 1600 se atestau treizeci și opt, iar la sfârșitul secolului 17 se înregistrau o sută cincizeci, după care, odată cu iluminismul și raționalismul, lumea nu i-a mai dat atenție.