O neînsemnată și liniștită așezare a avut șansa de a fi scena unei povești de dragoste cu răsturnări de situații.
La începutul după-mesei, în plină vară, orașul mă întâmpină toropit.
Mă adaptez la ambianță și încep vizita cu o ușoară confuzie donquijotescă.
În centru ginesc mai întâi colegiala Saint-Ours, cu cele două piramide octogonale flancate de câte un turnuleț și o iau drept castel.
Dar nu, pentru că, potrivit urbanismului medieval, castelul e cocoțat pe un delușor și nu se zărește din centru.
Până la el avem de ocolit pe străzi medievale înguste.
Am ales să-l vizitez pentru că aici odihnește una dintre cele mai celebre amante regale, Agnes Sorel,
care s-a stins la numai douăzeci și opt de ani, în plină idilă cu regele Charles VII.
Regele nu voia să se îndepărteze de ea nici măcar o clipă,
recunoscător că l-a scăpat de depresie și datorită inspiratelor ei încurajări în operațiunile de redresare a regatului.
Povestea a durat câțiva ani în ciuda îndârjitelor opreliști ale Curții, până la moartea ei.
Îndurerat, regele i-a construit monumentul funerar în capela castelului, dar călugării, indignați de inițiativa sa, i-au pus în vedere să-l deplaseze din spațiul sacru.
Ok, a spus regele, dar voi transfera și toate donațiile aferente în locul unde voi instala monumentul.
La argumentul financiar, călugării au cedat și astfel locul ei de odihnă a rămas unde și-a dorit suveranul.
Doar că, în 1789, la revoluția franceză, soldații au profanat rămășițele crezând, după magnificența monumentului, că era vorba de o sfântă,
așa că, ulterior, sculpturile au fost refăcute de la zero.
În castel nu s-a păstrat mai nimic,
dar putem admira câteva decorațiuni de valoare cum ar fi tapiseria cu alegoria muzicii,
una dintre preocupările frumoasei favorite.
Grădina de legume și fructe, tot medievală,
câștigătoarea unui premiu de calitate a prezentării, mi-a sugerat câteva aranjamentele fructifere.
Un pic mai departe, donjonul din secolul 11, mărturisitor de istorii,
Am visat întotdeauna să ajung la Tanger cu vaporul, ca în The Sheltering Sky, așa că am descins de la Tarifa, după traversarea strâmtorii Gibraltar, într-o amiază înnorată de ianuarie.
Una dintre cele mai reputate intersecții maritime din lume, cel mai mare port de pasageri din Maroc, îl știam din cărți și filme ca pe o destinație preferată de aventurieri, artiști, spioni, așa că m-am simțit câte un pic din toate.
Până în 1956, Tanger a beneficiat de un statut special de oraș internațional, fapt care i-a oferit o mare libertate de acțiune.
Între 1923 și 1956 s-a aflat sub stăpânirea a opt puteri: Franța, Anglia, Italia, Spania, Suedia, Portugalia, Olanda, Maroc.
Comerțul portuar l-a transformat într-un punct de convergență pentru afaceriști și traficanți.
În acest context, plonjez în Après lui, le déluge, cartea lui Paul Bowles, scriitor american care a locuit la Tanger timp de cincizeci și doi de ani.
Personajele lui sunt greu de intersectat, de înțeles, de imaginat, de urmărit, de frecventat. Dyar, un hipster new-yorkez intră într-o perioadă nouă a existenței și totodată, cum zice el însuși cam prețios, într-un teritoriu inexplorat al ființei lui.
Aventura sa marocană începe într-o seară ploioasă de ianuarie cînd debarcă dintr-un cargo pe un chei al portului din Tanger. Urma să se angajeze în agenția de turism a unui compatriot.
Despre Dyar, erou inocent care se pomenește într-un mediu necruțător, autorul face de două ori și fără dubii precizarea că nu e interesat de cărți și că nu știe ce să mai facă de plictiseală, detaliu care, nu întâmplător, vine din partea unui client asiduu al Librairie des Colonnes din Tanger, instituție de un farmec inegalabil de unde am plecat încărcată. Eram curioasă să văd unde va duce indiciul autorului.
Colindând prin Tanger, cu Dyar n-aș fi putut să mă întâlnesc niciodată, pentru că locurile pe unde trece el prin oraș, cu excepția palatului fraților Beydaoui, pentru mine nu prezintă interes. Haideți să ne oprim un pic la reședința lor.
În serile de duminică, frații Beydaoui dădeau recepții în onoarea prietenilor lor musulmani pentru care inexplicabilul comportament al europenilor era un spectacol nesfârșit.
Pe de altă parte, europenii credeau că petrecerea le era dedicată lor și că puținii musulmani erau invitați ca să asigure distracției dozajul convenabil de culoare locală.
O lecție pentru cine vrea să se fofileze în cercuri înalte o acordă Eunice, o damă cu greutate, care se adresează persoanelor demne de interes insinuând că a întâlnit pe cineva din anturajul lor apropiat, greu de verificat, în compania unei celebrități, fapt care flatează orice monden.
În mai puțin de trei zile de la sosire, naivul Dyar e pus în situația să falsifice o rezervare de palace faimos, să facă spionaj pentru ruși, e implicat în trafic de valută și devine consumator de droguri, client de sordide cinematografe interzise și de bordel.
Cine-l influențează ? Oamenii peste măsură de prietenoși pe care-i întâlnește, pripășiți aici, care nu respectă nimic, nu au reguli și nici sentimente.
Un american se hazardează să compare Tanger și New York, care au în comun nemiloasa preocupare pentru bani. La New York avem gangsterii, la Tanger contrabandiștii și traficanții.
Tangerul are propriul guvern care trăiește din corupție, spune un personaj, și toată lumea se alege cu ceva. Însă cel mai mult, din tot ce aflăm de aici, iese în câștig cititorul.
Am privit această carte, pe lângă învățămintele trase și plăcerea acțiunii palpitante, de calitate, ca pe un elogiu al țărmului însorit.
Dacă rămâi întins la soare mai mult timp, spune scriitorul, razele și lumina creează un fel de gol în minte și îți absorb toate gândurile. Grijile ți se evaporă una după alta, ezitările, îndoielile, neplăcerile se dizolvă în cuptorul torid și uiți de toate. Nu te mai neliniștește nimic. E chiar atât de simplu ?
Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.
Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.
Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.
Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.
De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.
Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,
o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.
În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.
Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,
despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.
Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,
artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,
cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.
Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.
Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,
pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.
Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.
Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.
Regele-Soare obișnuia să-și plimbe cu el toate catrafusele de câte ori se muta de la un castel la altul.
Doar că, la un moment dat, și-a dat seama că încep să-i dispară din lucruri. A bănuit ce se întâmplă și, după investigații, s-a dovedit că unii dintre protejații săi se învățaseră să le împrumute ocazional pentru evenimente regale organizate în reședințele lor și uitau să le mai restituie.
Atunci a luat hotărârea să înființeze un sector de administrare a mobilierului, cu obiecte decorative cu tot, și să numească drept responsabil o persoană de mare încredere care să-i raporteze personal.
A dat dispoziția construirii unui sediu în Place de la Concorde, devenit astăzi Hôtel de la Marine, fost Minister al Marinei timp de două sute douăzeci și șase de ani.
Primul intendent, Monsieur de Fontanieu, a ocupat funcția șaisprezece ani, preluând responsabilități asemănătoare de la tatăl și bunicul său, și ei în slujba instituției regale.
Al doilea și cel din urmă, Thierry de Ville-d’Avray, a reținut mai mult atenția istoriei, deși a ocupat postul doar opt ani înainte de a fi executat de revoluționari în 1792.
Prim valet în camera regelui, Thierry de Ville-d’Avray își cumpără postul de intendent al mobilierului regal de la predecesorul său. Recent înnobilat și apropiat regelui Ludovic 16, nefericitul urmaș al Regelui-Soare, fiecare mișcare îi era pândită și comentată.
Regele sentimental îl păstrează în cercul său apropiat în virtutea faptului că valetul îl servise pe tatăl său și-l cunoștea de când se născuse.
Thierry aspiră la un rang mai înalt, își chivernisește veniturile și, atunci când se ivește ocazia, decide să cumpere onorabila poziție.
Ludovic își dă acordul și iată-l pe destoinicul valet instalându-se într-un palat pe cinste.
Soția lui, care ocupase până atunci titulatura de primă cameristă a Mariei-Antoaneta, își dă demisia ca să-l ajute pe Thierry în ambițioasa întreprindere.
Regele are în el încredere deplină, așa că Thierry nu va sta pe gânduri să îndrepte tot ce scârțâie în administrarea defectuoasa a mobilierului care se degradează pe zi ce trece.
Va avea misiunea sa cumpere, să depoziteze, să întrețină, să repare mobila regală, să comande piese unice, iar colecțiile să fie expuse publicului în saloanele palatului ca să-i impresioneze pe străini.
Programul său managerial începe prin reamenajarea instituției, cu statut de reședință personală, birou, depozit și muzeu. Parcursul oferit de palatul redeschis în 2021, ghidat după toate regulile artei, ne oferă o cronică a vieții sale zilnice.
Urcăm scara intendentului, traversăm un vestibul ca să ajungem în anticamera unde colaboratorii așteaptă să fie introduși în biroul său.
Cabinetul de fizică, etapă obligatorie a procesului de fabricație, îl ține la curent cu toate invențiile.
Dormitorul cu baia,
amenajate în camera fostului intendent, fac trecerea în partea comună a locuinței.
Cu soția nu se întâlnește doar ca să ia masa în sufragerie, ci și, conform uzanțelor mondene, în salonul de companie, unde cei doi soți își petreceau serile ținându-și de urât.
Dormitorul doamnei a fost amenajat un pic mai departe ca să nu fie deranjată de activitățile soțului.
Activități printre care, în treacăt fie spus, se număra și cea desfășurată în cabinetul oglinzilor, indispensabil iatac de întâlniri galante, decorat cu picturi în care duduile sumar îmbrăcate au fost transformate de către Ministerul Marinei în îngerași durdulii, fără să strice oglinzile.
După ce ieșea revigorat din iatac, intendentul putea trece direct în cabinetul aurit, spațiul oficial de primire al oaspeților de seamă.
Întreprinzător, celelalte odăi le-a organizat ca pe un muzeu de arte decorative, deschis publicului o dată pe lună, cel dintâi din Europa de acest profil, expunând chiar și bijuteriile coroanei care, direct din vitrine, urmau să fie furate de revoluționari în 1789.
Toate aceste inițiative adăugate noului său statut suplimentar obținut după revoluție, de primar al orașului Versailles, primul post de acest fel creat după căderea monarhiei, atrag invidia anturajului.
Ca urmare, i se inventează niște acuzații fantasmagorice care-l trimit în 1792 pe eșafod, după ce instituția trecuse deja în proprietatea statului. Cum au ajuns marinarii în această clădire ?
Tot prin intermediul său deoarece, ca să rămână în familie, îi propusese unui văr apropiat, secretar de stat la Ministerul Marinei, să închirieze jumătate din palat. Dar, în momentul când se va înfăptui acest proiect, el nu va mai fi acolo.
Poveștile marilor familii engleze se întind pe secole întregi și integrează ramificații genealogice respectabile.
Moșia de la Longleat aparține unui lung șir de marchizi de Bath
și e faimoasă atât pentru conacul în stil elisabetan înconjurat de parcuri sofisticate,
cât și pentru imensul safari, cel mai mare din afara Africii.
Proprietarii se înrudesc cu familia regală a Angliei, detaliu care-i transformă într-o țintă a revistelor de scandal la vânătoare de picanterii familiale.
Însuși întemeietorul dinastiei, primul marchiz de Bath, care a achiziționat locuința în 1555, s-a căsătorit cu fiica rivalilor împotriva voinței părinților,
iar Shakespeare n-a ezitat să folosească povestea lor în piesa Romeo și Julieta.
Ca urmare a unei alte istorii amoroase tragice, una dintre aripi a rămas bântuită până în prezent de fantoma uneia dintre soțiile nefericite ale dinastiei.
Iar proprietarul actual face deliciul presei din cauza conflictului cu mama sa, tot pe motive de mariaj.
La origine mănăstire din ordinul Augustinilor, clădirea a fost mistuită de flăcări pentru ca, ulterior, să renască din temelii.
La edificiul de origine inaugurat în 1580, fiecare generație a mai adăugat câte o aripă.
Biblioteca a fost amenajată în 1700 de către un marchiz pasionat de citit.
Altul, din patriotism, prin timpul războiului de o sută de ani, a schimbat profilul parcului, din à la française în stil englezesc.
Altul, care cocheta cu muzele și bătea muzeele, a creat o galerie de pictură italiană.
Altul, cu vocație didactică, a înființat o școală în satul vecin.
Toți călătoriseră, iar gusturile formate prin acumularea de cunoștințe i-a determinat să aducă modificări spațiului personal.
Au adăugat dependințe, bucătării vaste și o orangerie, cum apreciaseră în calitate de oaspeți ai nobilimii franceze.
Au adaptat cât mai bine cu putință ,,l’art de vivre’’ la ancestralul lifestyle cu ajutorul profesioniștilor.
Chiar și reputatul arhitect Christopher Wren a contribuit la amplificarea edificiului proiectând vechea bibliotecă și capela.
Pentru că în primul război mondial a funcționat ca spital și ca scoală primară improvizată, castelul s-a degradat considerabil.
Proprietarii nu mai aveau bani să-l renoveze și să poată întreține domeniul și, prin urmare, în 1947 s-a luat hotărârea să-l deschidă publicului, inițiativă în premieră la capitolul proprietăți private locuite.
Curiozitatea de a vedea cum trăiesc aristocrații a generat o imensă afluență.
În prezent, proprietarii și-au amenajat apartamentele într-o aripă izolată și au lăsat toate sălile istorice la dispoziția vizitatorilor.
Am traversat o interminabilă înșiruire de încăperi printre care salonul oficial, două săli de mese pentru festivități de rang diferit, ornate cu porțelan de Saxa și cu servicii de Chelsea,
salonașul de mic-dejun, baia, fumoarul, biblioteca roșie cu patruzeci de mii de volume, sala de banchet, cabinetul chinezăriilor, salonul de muzică, dormitoare adaptate oaspeților de nivel social diferit,
culoare, pasaje, vestibule, scări monumentale, câte și mai câte.
Parcul de trei sute șaizeci de hectare a fost amenajat în secolul 17 de Capability Brown, considerat cel mai mare grădinar al Angliei.
Nu știu cât s-a mai păstrat din conceptul maestrului,
dar spațiile florale și combinația dintre stiluri au o grandoare și o diversitate pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.
S-a nimerit bine să vizitez cartierul evreiesc din Cracovia într-o zi sumbră, înnorată de sfârșit de decembrie. Cred că n-aș fi perceput atât de intens istoria din spatele decorului în alegrețea anotimpului cald.
Unele locuri își păstrează o gravitate covârșitoare de-a lungul timpului, ca urmare a unor evenimente tragice, iar eu resimt această tristețe ca pe o povară care-mi îngreunează pașii chiar dacă, în momentul de față, Cracovia și cartierul Kazimierz au un aer prosper și mulțumit.
Prezența evreilor la Cracovia a fost atestată din secolul 13. Înainte de al doilea război mondial erau șaizeci de mii, adică un sfert din populația totală, iar în anii nouăzeci mai rămăseseră în jur de două sute.
În oraș activau înainte de invazia germană între nouăzeci și o sută treizeci de sinagogi, iar acum văd indicate doar patru-cinci.
Am vizitat una dintre ele, sinagoga Tempel, finalizată în 1862, în stil neo-renascentist maur combinat cu elemente din arta populară poloneză, proiectată după modelul unui templu vienez,
inspirație înlesnită de faptul că, la momentul construcției, Cracovia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.
Mai vizitasem alte sinagogi în Spania, însă aceasta m-a surprins prin bogăția decorului,
care parcă ar fi avut rostul de a ușura amintiri apăsătoare.
Ornamentele acoperite cu foiță de aur și abundența culorilor mi-au creat, pentru o clipă, iluzia unui templu thailandez.
Vitraliile, în schimb, par inspirate dintr-o construcție gotică.
Fuziunea ecoului dintre stiluri mă convinge din nou de excelența spiritului evreiesc cosmopolit.
Edificiul a avut un destin nedrept, după cum era de așteptat. Când au invadat Polonia în 1939, naziștii au instalat în sinagogă un staul pentru cai și, ulterior, un depozit de muniție înainte de a fi parțial distrusă în bombardamente.
După război, a fost reconstruită datorită donațiilor private și astfel și-a reluat menirea de lăcaș de cult până în 1985.
Acum găzduiește doar de câteva ori pe an ceremonii religioase și, mult mai des, evenimente culturale.
La un pas de Caucaz, din mărețul regat al Armenilor au mai rămas, răzlețite într-o tăcută nemărginire, doar câteva lăcașuri.
Aflată odinioară pe o ramificație a drumului mătăsii,
apoi la intersecția potecilor caucaziene străbătute de triburile alungate de pe înălțimi,
cetatea de la Ani, azi în Patrimoniul Mondial UNESCO, păstrează vibrația inconfundabilă a capătului de lume.
În vechime, au adăstat pe acest platou căpeteniile regatului Urartu, sciți, perși, macedoneni, sasanizi.
Armenii și-au statornicit aici capitala între 884 și 1045, pe vremea când regatul lor acoperea toată suprafața Armeniei de azi și o porțiune din estul Turciei.
I-au spus Ani, numele de alint al zeiței lor protectoare.
Apoi au venit bizantinii, au trecut ca fulgerul seleucizii,
iar georgienii nu s-au sfiit să cucerească orașul de cinci ori între secolele 12-13.
Hoardele mongole nu i-au lăsat prea multe șanse când au distrus cetatea în 1236, deși populația orașului depășise deja o sută de mii de locuitori.
Peste aproape un secol, un cutremur a devastat ce mai rămasese și, întrucât nu mai puteau beneficia de ospitalitate pe traseul comercial consacrat, negustorii au luat-o pe altă parte.
În cele din urmă, degradarea s-a extins, iar în interiorul zidurilor au mai ramas doar călugării credincioși mănăstirilor.
Abia în secolul 17, când a fost redescoperită, cetatea a redevenit simbolul cultural și religios al trecutei semeții armenești.
Se spune că metropola era faimoasă datorită celor o mie și una de biserici, care nu se știe dacă au fost doar plăsmuirile negustorilor care-și exagerau povestirile.
Arheologii au identificat până acum ruinele a numai cincizeci de biserici,
treizeci și trei de capele săpate în stâncă și douăzeci de schituri, majoritatea în curs de reabilitare.
Primele săpături, cele mai ample și descoperitoare, au fost realizate de Academia de științe din St. Petersburg între anii 1880-1917, când regiunea Kars aparținea rușilor.
Pe platoul aflat la o altitudine de o mie trei sute de metri, traseul de la un monument la altul în lumina aurie a dimineții de toamnă se dovedește o inițiere într-un tărâm de taină.
De la zidul de apărare și metereze, la Biserica Mântuitorului,
la Sf.Ștefan, la primul Sf. Grigorie, pentru că sunt două biserici dedicate acestui sfânt, ctitorite de două dinastii diferite, apoi la moschee și citadelă,
la Sfinții Apostoli, întrezărind prin vegetație, între ele, anticul pod peste râul Akhurian.
Catedrala
și cealaltă biserică Sf.Grigorie au încheiat circuitul.
Potecile croite pe pământul bătucit, prin praf, printre ierburi, te îndrumă cu ușurință de la un obiectiv la altul,
dar ai libertatea de străbate oricum și în orice direcție platoul dacă te ferești de mărăcini.
De multe ori, în siturile complet reabilitate, dispare orice rămășiță de autenticitate, dar aici mă pot bucura să pășesc pe țărână, prin buruieniș, ca și cum, ocrotită de liniștea desăvârșită, s-ar crea o comunicare directă cu energiile primare.
La numai patru sute de metri dincolo de râu începe Armenia, dar nu disting vreun semn care să-mi indice prezența frontierei.
Totul era încremenit de pustietate și văd doar un pârâu subțirel
curgând spre un râu mai larg
și încerc în zadar să deslușesc în depărtări vreo așezare.
În capitala Thailandei, Palatul Regal este un obiectiv ușor de reperat și de accesat.
Am ales vaporașul, cursa pentru localnici, cale de vreo cincisprezece stații.
Fiindcă în templul din incinta palatului se află inestimabilul Buddha de smarald, tot complexul constituie un spațiu sacru,
destinația supremă de pelerinaj a lumii buddhiste.
Palatul se vizitează doar parțial, deși nu mai servește funcțiilor regale încă din 1925.
Regele s-a instalat aici de îndată ce s-a isprăvit construcția, în 1782, pe locul unde se aflase înainte vechiul cartier chinezesc, care a fost mutat în sectorul unde se afla și astăzi.
În perioada monarhiei absolute, între 1782 și 1932, palatul a fost centru administrativ și religios, fapt care explică prezența templului în incintă.
După 1932, când monarhia absolutistă s-a transformat în monarhie constituțională, birourile administrative s-au dispersat în cele patru zări urbane.
Credincioșii au acces tot timpul la valoroasa figurină de jad. Palatul, considerat cel mai vizitat obiectiv al Thailandei, este deschis în fiecare zi, de dimineața până seara.
Primul segment al vizitei, inclusiv minutele de contemplare a prețiosului Buddha înalt de numai șaizeci și șase de centimetri, a fost tumultuos și agitat pentru că mulțimea părea cuprinsă de un delir mistic.
Privesc cu nesaț statueta de la distanța permisă de cordonul de protecție, sub presiunea maselor de credincioși veniți din toata Asia.
În îmbulzeala frenetică din fața idolului, noțiunea de zen care stă la baza filosofiei lor devine vorbă goală.
Turiști occidentali eram foarte puțini și a trebuit să ne lăsăm duși de val până la ieșirea din capela regală, după care lumea se dispersează care încotro. Dintr-una într-alta, parcurg o succesiune de curți interioare diferite,
segmentate de pereți de vegetație și statui, terase, galerii cu picturi murale, figurine cu aurituri, acoperișuri irizate, sidefate, coloane cu mozaicuri prețioase,
însă nu m-am putut concentra să le cercetez în detaliu pe toate. Furată de atâtea ornamente ireal de strălucitoare, privirea nu se poate fixa pe un obiect anume. Decorațiunea a fost realizată cu tot ce era mai valoros în secolul 18.
Altarele sunt păzite de creaturi mitologice, un fel de balauri, zmei sau cocoși fantasmagorici.
Afară e la fel de spectaculos ca și înăuntru.
Ca regulă generală, în Thailanda noțiunile de afară și înauntru sunt destul de incerte.
Terasele acoperite și spațiile sacre sunt amenajate cu opulență neconvențională. Tot ce vezi e prețios și fiecare element conține o întreagă filosofie.
În labirintul complexului, ca un fel de nucleu, biblioteca e înconjurată de mici pavilioane dedicate elefanților albi divini, simbol al regalității.
Aici sunt păstrate cărțile sacre ale Buddhismului și statui ale lui Buddha din secolul 14. Sala tronului, deschisă rareori pentru ceremonii, are uși străjuite de statui chinezești, socotite protectoare.
Unele elemente arhitecturale sunt în stil european, considerat de o eleganță supremă.
Sectorul cel mai impresionant este galeria Ramakien,
cu picturi murale istorisind versiunea thai a epopeii indiene Ramayana,
o succesiune de benzi desenate compusă din 178 de panouri.
Gigantica frescă a fost executată în 1830 ca o fidelă cronică balzaciană de moravuri thai din secolul 19.
Pe alei, te plimbi de la un pavilion la altul, iar plantele tropicale oferă o completare plină de farmec, pe alocuri aranjate à la française.
În vâltoarea acestei băi de mulțime, mi-a plăcut să observ cât de diferit se bucură asiaticii de ceea ce văd, cât de molipsitor și dezinvolt este entuziasmul lor, de o inocență pe care lumea de prin părțile noastre a pierdut-o de mult.
Pentru ca lumea să nu se sfârșească, aztecii erau nevoiți să aducă tot timpul sacrificii. Periodic, mergeau să depună pe altarul templelor tot ce aveau mai de preț, uneori chiar viața.
Muzeul de la Templo Mayor, principalul sit aztec din Mexic, pe temelia căruia a luat ființă Ciudad de Mexico, mi-a făcut cunoștință cu principalii protagoniști ai perioadei 1325-1521, când cetatea Tenochtitlan s-a aflat la apogeu.
Întreaga comoară expusă, compusă din opt mii de obiecte dintre care o sută optsprezece cufere cu ofrande, a fost descoperită în acest spațiu aflat acum în patrimoniul mondial UNESCO.
Mă întâmpină cea mai mare sculptură aztecă identificată până astăzi, Zeul Pământului, sau poate zeița, pentru că discuția asupre genului n-a fost încă soluționată, întrucât reprezentările sale variază. Devoratorul vieții și totodată generatorul ei trebuia în permanență satisfăcut, astfel că i se furnizau corpuri neînsuflețite pe care să le asimileze conform cererii.
Îl putem vedea aici cu gura lui enormă pregatită să primească victimele pentru ca viața să continue. În ciuda notorietății sale, nu se cunoaște vreun lăcaș care să-i fi fost dedicat exclusiv.
De aceea, adăpostită în templul care-i corespunde ca denumire, ,,Mayor”, presupun că se simte acasă.
Prizonierii de război, cum ar fi razboinicul-șoim, erau la mare căutare în calitate de ofrandă, motiv pentru care se iscau sumedenie de conflicte nejustificate, doar în vederea aprovizionării cetăților cu noi ostateci.
Din comunitate, uneori se ofereau voluntari, dar cel mai adesea erau jertfiți cei desemnați de lideri.
Echilibrul cosmosului depindea de sacrificiul lor, iar când nu aveau nicio altă soluție, cetățenii recurgeau la automutilare.
Mulți își vătămau organul socotit cel mai important, cel care le aducea mai multe satisfacții sau pe care îl foloseau intensiv.
Astfel, răspundeau dorinței zeilor de a se lipsi, pentru o perioadă sau pentru totdeauna, de folosirea acestuia.
Nici elitele nu se dădeau înapoi.
Cu cât personajul era mai sus-pus și ambițiile sale mai arzătoare, cu atât era mai dornic să-și ofere cota de sânge sacrificial, mai mult și mai des decât omul de rând, și-așa oropsit.
Pentru îndeplinire, își străpungeau diverse organe cu pietre ascuțite sau cu ghimpi de cactuși înfășurați într-un smoc de ierburi.
Sângele nu era oferit simbolic, doar câțiva stropi, ci se presupune că trebuia să se scurgă șiroaie, astfel că pierderile sanguine provocau alterarea stării de luciditate.
Treptat, omul își pierdea parțial cunoștința sau avea halucinații. Cu cât durerea era mai mare, cu atât închipuirea sacrificatului îl transporta într-o lume virtuală, spre care aspirau cu toții, unde avea privilegiul de a intra în conexiune cu divinitățile.
Toate ritualurile erau supravegheate de preoți cu o pregătire polivalentă de șamani, vraci, astrologi, instruiți să acorde primul ajutor dacă se întrecea măsura sacrificiului.
Astfel de ritualuri aveau loc întotdeauna la trecerea dintre ani, când cetatea se aduna pe un deal ca să studieze configurația astrologică a unui nou început, ori când se simțeau strânși cu ușa în vreun fel de către zei, care le trimiteau necontenit calamități naturale.
Când erau supuși perioadelor îndelungate de secetă, sacrificiile se țineau lanț.
Cel mai nemilos mi s-a părut obiceiul dintre ani de a alege să trimită la zei pe cel mai chipeș și mai viteaz flăcău din cetate, ca auspiciile să fie bune pentru noul an.
În reuniunile pre-sacrificiale, cei mai onorați factori de decizie erau cititorii în stele, care știau descifra mai multe calendare, printre care cel ritual,
și erau socotiți profeți, cunoscători ai faptelor viitoare, capabili să deslușească noima energiilor dintre planete și la ce puteau fi folosite.
Horoscopul plăsmuit de ei încerca să definească nu evenimentele ca atare, ci energiile, faste ori nu, care se înfiripă într-o anumită zi. Ca să izbutească un bun horoscop, specialistul trebuia să cunoască bine influențele fiecărui astru.
Rotația corpurilor cerești juca rolul principal în calculul acestor parametri, procedeu adus la desăvârșire de către vechea lume prehispanică. Însă, uneori, semnele prevestitoare, sub forma unor intervenții pământene ale zeilor, determinau rezolvarea faptelor de la sine.
Aici și în alte câteva locuri asemănătoare din Mexic, mi-am dat seama de importanța conexiunilor între ceea ce am văzut, ce am citit, ce am intuit și ce mi s-a întâmplat. Și tot după această incursiune, mi s-a confirmat că nimic nu e întâmplător, dar nici lesne de aflat.
Pe tăcuta câmpie lombardă, la doisprezece kilometri de Mantova, benedictinii au ales să-și ridice un așezământ.
Cei șapte de la început, printre care Sf. Simeon din Polirone, călugăr călător de origine armeană, au deschis porțile lăcașului în anul 1007.
Câteva decade mai târziu, intră în scenă contesa Matilda di Canossa, cea mai înstărită proprietară de terenuri din regiune.
În calitate de prietenă a Papei, contesa hotărăște să dea o mână de ajutor în procedura de primire a abației în congregația de la Cluny,
poziție din care a jucat un rol major în răspândirea reformei gregoriene.
Contesa petrece mult timp retrasă în liniștea mănăstirii ca să mediteze,
să frecventeze biblioteca
sau să participe la reuniunile prelaților și se implică activ în dezvoltarea instituției monastice.
Până în 1797, San Benedetto in Polirone funcționează ca una dintre cele mai importante mănăstiri benedictine din Europa
și, o perioadă, cea mai vastă din Italia, ca număr de calugări și ca întindere pe terenurile donate de contesă.
Atunci când, prin secolul 14, începe să cadă în paragină, intervine clanul Gonzaga
cu inițiative de reabilitare și amplificare prin serioase lucrări arhitecturale necesare obținerii unui statut social elevat.
Aveau intenția de a invita aici cărturari vestiți și, datorită cercului intelectual frecventat, să-și sporească prestigiul.
O lungă perioadă, au păstrat un control desăvârșit asupra instituției, însă, după ce neamul li s-a stins, infrastructura din jurul complexului s-a desființat, iar în 1797 Napoleon îi dă lovitura de grație, prin distrugerea parțială a unei aripi.
Astazi, ne copleșește edificiul recent renovat și deschis în întregime ca bazilică, abație, biserică parohială pentru enoriașii din ținut, mănăstire și muzeu.
Vizita, pe un circuit labirintic, se face doar cu ghid însoțitor și poate dura două-trei ore, după interesul oaspeților.
Ghida noastră, o amabilă doamnă la pensie de origine maghiară, mi-a făcut o impresie excelentă.
Din bazilica imensă San Benedetto, o ușiță din capătul dinspre altar duce în biserica originală, Santa Maria, cu treizeci și două de statui de sfinți,
un retablu pictat de Veronese și paviment cu un fragment de mozaic prețios din 1151.
Aici se află și sacristia, cu fresce din 1563,
prin care se ajunge la mausoleul contesei Matilda di Canossa, ale cărei rămășițe se află la Vatican.
Cele trei spații de meditație ale calugărilor, claustrul Sf.Benedict, Sf.Simeon și cel principal, numit ,,dei Secolari’’,
facilitează trecerea spre refectoriu sau sala de mese monahală, unde Correggio a pictat o frescă,
dar și spre infirmerie, palatul abațial, sala capitulară.
Martin Luther a sejurnat aici în 1510, invitat de familia de Gonzaga și a fost scandalizat de opulența decorului.
Din claustrul principal, se urcă printr-o scară monumentală în muzeul regional de istorie și arheologie care ocupă o parte din construcția de secol 16.
Mi-a atras atenția un calendar astrologic conceput pe mai multe secțiuni, unic în Italia, descoperit în curtea interioară a unei case oarecare din localitate și recondiționat în 2017 cu sprijinul unor farmaciști.
Din tot ce am văzut, mi-am dat seama că aspirația contesei de a clădi o operă care să fie transmisă cât mai departe în viitor s-a înfăptuit.
Spiritul ei benevolent pare încă prezent și inițiator de gânduri, planuri și idei.
