Tallinn, Narva, 2024
Estonia se numără printre țările în care m-am simțit cel mai bine, iar unul din motive a fost bunăvoința și amabilitatea oamenilor. Percep întotdeauna, oriunde m-aș afla, cu multă intensitate, tot ce reflectă comportamentul localnicilor, iar aici, în pofida unei rezerve specifică ținuturilor nordice, am deslușit expresia unei seninătăți inspiratoare.
Dintre toate țările ex-sovietice, Estonia a fost cea mai rusificată, fiind sub stăpânire între 1721 și 1991. Scurte perioade, au mai domnit aici și germanii, danezii, suedezii, dar prezența lor a influențat băștinașii în mică masură.
În locuri publice, în jurul meu, auzeam doar rusa, deși deschiderea lor spre vest a constituit un fenomen îndelung pregătit și sprijinit.
În 1965, se restabilea serviciul de ferry între Helsinki și Tallinn și oricine putea efectua traversarea după obținerea permisiunilor necesare.
În primul an, au trecut nouă mii de finlandezi, în 1977 cifra s-a ridicat la nouăzeci și cinci de mii, iar in 2000 a atins două milioane și jumătate. Puținii estonieni care obțineau aprobarea de a călători în vest fie nu se mai întorceau, fie își aduceau valută ca să cumpere bunuri materiale din magazinele pentru străini, la care ei nu mai aveau acces încă 1939.
Vasul care executa traversarea s-a păstrat în bune condiții o lungă perioadă, după ce-l găzduise chiar și pe președintele Gorbaciov care, în 1986, și-a stabilit pe navă cartierul general la summitul de la Reykjavyk,
iar între 2002 și 2010 a servit ca unic mijloc de transport între Kaliningrad și Sankt Petersburg pentru rușii care se repatriau, întrucât cele trei țări baltice nu acordau vize de tranzit cetățenilor ruși. Cum zic francezii, răzbunarea este ,,un plat qui se mange froid’’.
Estonienii n-au ratat ocazia de a-i înțepa ideologic pe ruși în toate situațiile politice vulnerabile începând cu anii 1970. Cei care-i scriau secretarului general al Națiunilor Unite Kurt Waldheim erau arestați,
la fel și cei care au protestat împotriva expulzării din URSS în 1974 a lui Soljenițîn, ori cei care cereau implementarea acordului de la Helsinki privind poluarea industrială de-a lungul coastei baltice.
În 1979, dizidenții au mers și mai departe, solicitând publicarea în întregime a pactului Ribbentrop-Molotov.
Pentru asemenea fapte, pe curajoși îi păștea închisoarea pe cinci-șase ani.
Evenimentul cel mai marcant al perioadei comuniste a fost organizarea Jocurilor Olimpice în 1980 de către URSS unde Tallinnul avea un loc de cinste. Citadinii au avut parte de prima lor expunere internațională din 1940 încoace. Mulți s-au angajat în servicii de turism și asa s-au închegat primele contacte cu străinii.
Pentru trei săptămâni, în cosmopolitul Tallinn se vorbea engleza la tot pasul, se putea suna de oriunde în străinătate și cumpăra ziare occidentale. Ușa spre afară se deschisese și n-a mai putut fi din nou blocată.
Nu întâmplător, în 1983 a fost numit președinte al sovietului suprem local, organ care la noi nu a existat, nefiind ocupați, Arnold Ruttel, un estonian, eveniment notabil deoarece până atunci această funcție fusese ocupată doar de ruși. Optsprezece ani mai târziu și la zece ani după eliberare, tot el avea să fie ales prin vot democratic, în 2001, președintele Estoniei.
În anii nouăzeci, la despărțire, rușii i-au tratat pe estonienii astfel încât să regrete desprinderea de ei, iar europenii s-au purtat în așa fel ca populația să nu regrete separarea de ruși.
S-au luat la întrecere prin măsuri de neînchipuit în blocul fostelor țări comuniste, cum ar fi subvenționarea transporturilor, situație în care biletul de avion pe liniile interne costă astăzi mai puțin decât e la noi trenul la clasa a doua, iar energia furnizată gratuit de ruși, oprită prin decizia politicii europene în ianuarie 2025, era scandalos de risipită. La Narva, pe timp estival cu 28 de grade afară, caloriferele din camera de hotel dogorau ca iarna și nimeni nu-și dădea osteneala să depună un mic efort tehnic pentru a le închide, pentru că oricum nu costau nimic.
La Tallinn, există o intersecție imediat ce ieși din perimetrul centrului istoric, neinteresantă pentru turiști, între Viru Gate și Viru Center,
unde, chiar din prima seară după aterizare, am regăsit, în ciuda banalității acelui spațiu, un sentiment familiar, o energie specială care venea de departe, prin chipurile trecătorilor, din străfundurile amintirilor.
Acolo am revenit de câteva ori, mai ales la asfințit, moment al zilei care, în luna mai, se întinde pe câteva ore, ca să privesc lumea, la fel și pe strazile Narvei. Prin fața mea se perindă ruși sau vorbitori de rusă, fapt care mai întâi mi-a evocat personaje din filme și cărți rusești, cum ar fi doamna ce părea mama lui Sașa Pankratov
sau acest trecător coborât din Dni zatmenia/Zilele eclipsei de Aleksandr Sokurov,
ori domnișoarele din Pescărușul și Unchiul Vania,
apoi m-a inspirat și mi-a trezit curiozitatea de a mă intersecta și cu alte personaje de pe tărâmuri ex-sovietice.
La fel ca aici, și în celelalte cinci țări care au urmat mi s-a confirmat intuiția că interacțiunea personală cu energiile unui loc e unică.
ore de drum 