Lună: aprilie 2026

Soul for sale

Weimar, 2025

Mi-am dat întâlnire cu Faust în cea mai veche și prestigioasă arhivă literară din Germania, acolo unde el și-a găsit un august refugiu după stingerea dinastiei Goethe.

Am studiat la timpul cuvenit tranzacția cea mai mediatizată din istoria literaturii universale și, de mult timp, dintotdeauna, îmi croisem drum spre sufletul lui Faust și al lui Goethe.

Întâlnirea cu el, în fapt de seară de septembrie, a fost întocmai cum mi-o închipuisem.

Norii întunecați răscoleau frunzișul sumbru al vegetației printre care se întrezăreau, liniștitoare, turlele bisericilor, iar puținii trecători pe străzile pavate, medievale, pășeau la fel de grăbiți și preocupați ca în istoria sa.

Cea mai cuprinzătoare arhivă literară din Germania se află, cum e și firesc, la Weimar, orașul în care au locuit Goethe și bunul său prieten Schiller,

poeții care și-au oferit numele și manuscrisele acestei instituții deschisă pasionaților de literatură,

unde se pot privi pe îndelete paginile scrise de ei, expuse în vitrine.

Moștenirea literară a lui Goethe face parte din patrimoniul mondial UNESCO iar pentru mine Weimar a devenit cel mai poetic oraș pe care l-am văzut vreodată.

Palatul în care pășesc timid a adăpostit la începuturi doar scrierile lui Goethe, a cărui arhivă completă a moștenit-o marea ducesă Sophie de Weimar în 1885, la dorința nepotului marelui scriitor.

Apoi, instituția a primit și de la moștenitorii lui Schiller toată arhiva acestuia, pentru ca astfel cei doi autori și prieteni să-și țină companie pentru totdeauna în planul spiritului.

Pe parcurs, li s-au mai adăugat literați și muzicieni, iar în prezent, instituția deține o sută treizeci de arhive personale și paisprezece arhive editoriale, cu documente autografe rămase de la peste trei mii de autori.

Istoria literaturii germane din secolele 18-19 se află toată aici, iar eu îl caut pe Faust în singuratatea sălilor.

Clădirea, un palat de stil neoclasic, comandată și finanțată integral de Sophie, marea ducesă iubitoare de literatură, din fondurile ei personale, ce urma să fie hărăzită comorilor spirituale din Weimar, a fost inaugurată în 1896.

Marea ducesă era o intelectuală adevărată, iar misiunea pe care și-a propus-o, de îndată ce a primit în dar neprețuitele documente, a fost să inițieze elaborarea unei ediții critice complete a operei lui Goethe,

cunoscută sub numele de Ediția Sophie, pentru care a mobilizat cei mai competenți specialiști din domeniul editorial.

În total, șaizeci de cercetători au lucrat la cele o sută patruzeci și trei de volume rezultate care au fost publicate între anii 1887 și 1919.

Palatul este înconjurat de un parc ce coboară domol spre râul Ilm, ale căror maluri purtaseră pașii marilor poeți. Clădirea a fost o singură dată renovată și extinsă timp de patru ani, până în 2012.

Cel mai prețios obiect al colecțiilor este manuscrisul tragediei Faust de Goethe,

piesa de teatru cu cel mai mare număr de spectatori din teatrele germane, care a inspirat nenumărate versiuni ale zguduitorului pact, pe care eu l-am aprofundat în versiunea lui Thomas Mann.

Alături de Goethe și Schiller, printre cei trei mii de autori cuprinși în arhivă, mai figureaza Herder, Franz Liszt, Nietzsche, Georg Buchner, Fritz Reuter, Achim von Arnim, Bettina von Arnim.

Un pact amplu și simbolic îi leagă pe toți, cel de a ne ademeni pe noi, pasionații de lectură, să le descoperim slova.

Priviți mărețe umbre

Medinet Habu, 2018

În Valea Regilor, aproape de Luxor, o construcție care nu mă mai surprinde prin măreție este templul funerar al lui Ramses III de la Medinet Habu,

introdus în Patrimoniul mondial UNESCO datorită impecabilei condiții în care a sfidat timpul.

Cunoscut drept cel mai mare dintre toate templele funerare de la Medinet Habu,

se află la doar o mie cinci sute de metri la vest de Rameseum și, spre deosebire de acesta, este împrejmuit de un zid de cărămizi gros de șase metri și înalt de doisprezece, cu orientare nord-sud.

Conceptul arhitectural a prevăzut două curți cu porticuri și trei săli hipostile care duc la sanctuar.

Ca și la Rameseum, în apropierea intrării templului, a fost înălțat un palat regal.

Ansamblul, construit din cărămidă, include un harem, băi, săli de festivități cu estradă pentru tron.

O ,,fereastră a aparițiilor” îi permitea regelui să privească procesiunile și să asiste la serbările ce se desfășurau în prima curte a templului.

Complexul regal a devenit neîncăpător, chiar vulnerabil în caz de asediu, spre sfârșitul domniei sale, când Ramses III a poruncit construirea unei noi incinte de cărămidă, groasă de zece metri și jumătate și înaltă de optsprezece, prevăzută cu creneluri în partea superioară și cu turnulețe din loc în loc, la fel ca fortărețele.

La rândul ei, această incintă a fost dublată cu un zid mai scund de piatră. Intrarea se făcea printr-un mare donjon,

astfel că palatul era apărat ca o construcție militară, să nu ne mirăm ca arhitectura a fost puternic influențată de campaniile purtate de suveran împotriva popoarelor mării.

Dat fiind statutul deosebit al templului, ritualurile erau elaborate.

În cadrul principalei sărbători, programul prevedea ca o preoteasă să recite de șapte ori formulele sacre rotindu-se în jurul suveranului.

Imnurile imperiale cele mai frumoase au fost postate pe pereții de la Medinet Habu, omagii aduse regelui în timpul vieții ca să-i asigure stăpânirea imperiului.

Ramses III a poruncit să se sculpteze pe pereții templului său funerar basoreliefuri și texte relatând în ordine cronologică războaiele pe care a trebuit să le poarte împotriva popoarelor mării care se organizaseră și se infiltrau în deltă dinspre Mediterana.

De aceea, pentru specialiști, Medinet Habu reprezintă un imens tratat de istorie pietrificat.

Prin derularea textelor și imaginilor în care evoluează hitiți, amoriți, tekeri, șardani, etrusci, filistini,

se stabilește cronologia principalelor evenimente desfasurate cu mai mult de trei mii de ani în urmă, ce stau la baza multor state moderne din jurul Egiptului actual.

Printre altele, este descrisă cucerirea unei fortărețe și capturarea a două orașe hitite, dovadă că Ramses a ajuns până la Eufrat.

Faptul e confirmat de listele de cetăți și ținuturi cucerite sculptate deasupra marii porți a primului pilon de la Medinet Habu. Originea a șapte dintre căpeteniile ținuturilor din nordul Egiptului e precizată lângă o scenă triumfală.

Ramses III a pus să se sculpteze pe cele două aripi ale primului pilon două imnuri imperiale, în care își vestește izbinda asupra tuturor semințiilor străine, mai cu seamă asupra invincibililor oameni ai mării, inamicul cel mai des citat, pe care i-a zvânturat, risipindu-i care încotro.

Fire pragmatică, Ramses III a întreprins un mare recensământ al zeilor și zeițelor, ca să știe pe cine poate conta la ananghie, așa cum procedase și înaintașul său Merenptah.

O listă completă a divinităților egiptene a fost sculptată pe acoperișul terasei templului din Medinet Habu, spre folosința cercetătorilor care au putut astfel să descurce încrengăturile olimpului egiptean.

Pe zidurile din fața templului de la Medinet, Ramses a solicitat sulptarea unei liste a orașelor de cult, cu divinitățile aferente. Ce-și poate dori mai mult un pelerin ?

Pe lângă slăvile cerești, nici veniturile pământești nu le-a neglijat, prin preocuparea constantă de a echilibra veniturile templelor lăsate până atunci pe mâna preoților, cu un simț managerial rar întâlnit în dinastiile precedente.

Strategia lui s-a extins prin inițiativa de a favoriza și alte familii sacerdotale decât cea din Teba, spre a-și face aliați în alte clanuri de preoți.

Nu e doar calcul politic. Ramses III, om pios, a vrut să-și manifeste recunoștința față de toți prelații, zeii și zeițele care-l ajutaseră la ananghie.

Astfel, templul funerar de la Medinet Habu, care era și templu al lui Amon, s-a substituit centrului de la Karnak în ceea ce privește administrația bunurilor lui Amon.

Dintre cei optzeci și șase de mii de slujitori recenzați în templele tebane, șaizeci și două de mii cinci sute țin de Medinet Habu, care devine marele sancturar al zeului și al regelui.

Inscripționat pe aceste ziduri, s-a păstrat textul unui decret regal care specifică în detaliu, pentru fiecare sărbătoare tebană, lista noilor ofrande ce urmează a fi aduse.

Acest Calendar al Sărbătorilor este un text amplu, ce acoperă aproape integral zidul sudic al templului de la Medinet Habu.

Tot grație basoreliefurilor și picturilor pe care și le comandase la Medinet Habu, a rămas în istorie și primarul Tebei, preot al lui Amon, conducătorul sărbătorii lui Amon, paznic al tainelor cerului, pamântului și ale tărâmurilor de dincolo.

Urmașul lui Ramses III, cel mai vârstnic fiu al său, Ramses IV, a poruncit să se sculpteze la Medinet Habu una din scenele rituale ale încoronării sale, scena Arborelui Ished, arborele sacru al orașului Heliopolis, pe care erau înscrise, conform tradiției, numele regilor.

Într-o scenă, Amon-re și Ptah îl întâmpină pe rege, așezat în genunchi și însoțit de Thot, grefierul zeilor și Seșat, zeița scrierii, divinitate rar invocată.

Ei îi dăruiesc timpul nesfârșit ca rege, alături de semințiile toate, sub tălpile din aur ale sandalelor sale.

Calică-I părea haina

Argenteuil, 2026

Primăvara timpurie de la Paris mă îndeamnă spre o mică excursie la doar zece minute cu trenul, spre o destinație de pelerinaj cu înțelesuri speciale înainte de Paști, la Argenteuil, la tunica Mântuitorului, păstrată în bazilica sub hramul Sfântului Denis mai bine de un mileniu.

Sfânta tunică a fost țesută cu măiestrie chiar de către maica domnului la un război de țesut rudimentar, așa cum se obișnuia, din lână fină de oaie, vopsită purpuriu închis, o culoare naturală populară în Orientul Mijlociu, extrasă dintr-o plantă din familia rubiaceelor.

Se pare că, după Patimi, tunica a rămas fie în mâinile soldaților romani, fie la Pilat, iar după acea a fost localizată la Constantinopol, în Galata. În secolul 4, se înregistrează în zapisuri o sfântă tunică oferită în dar orașului Trèves din Franța de către Elena, mama împăratului Constantin.

În anul 800, se consemnează evenimentul în care împăratul Carol cel Mare i-a dăruit-o fiicei sale Theodrada, pe atunci stareța mănăstirii de aici, din Argenteuil, înființată în 660.

De unde o avea Carol cel Mare? Istoricii afirmă că o primise în dar de la Irina, împărăteasa Bizanțului. Bănuim că i-o încredințase ca urmare a creșterii pericolului musulman în zonă, care se făcea deja simțit prin distrugerea vestigiilor creștine. Imperiului roman de răsărit începea să se simtă fragilizat, prin urmare moaștele luau calea Apusului, la adăpost.

Așa s-a întâmpat că înalta demnitară și-a grăbit emisarii spre Carol cel Mare, în vederea tatonării unei alianțe. De aceea, diplomații pun în bagaj daruri de preț, printre care și tunica.

După anii 1100, numeroși arhiepiscopi au inițiat cercetări în limitele științei acelor timpuri, cu sprijinul unor înscrisuri și epistole din arhive, care l-au convins chiar și pe Sfântul Ludovic. Suveranul a întreprins aici două pelerinaje, în 1255 și în 1260, întru venerația sfintei tunici.

La fel, mai târziu, regii Henric 3 și Ludovic 13, reginele Maria de Medicis și Ana de Austria. Papalitatea recunoscuse deja sacralitatea acestui inestimabil obiect încă din Evul Mediu, menționat cum se cuvine în scrierile lor.

Între secolele 9-11, tunica a stat zidită într-o ascunzătoare în peretele mănăstirii, ferită de invaziile normande, însă pradă mucegaiului, iar la revoluția din 1789, episcopul de atunci a împărțit-o în câteva bucăți. Câteva au fost îngropate, câteva încredințate spre păstrare unor enoriași de bună credință.

În 1795, când a ieșit din temniță, preotul a recuperat și a reasamblat majoritatea bucăților de pânză, nu toate. După anii 1800, când teroarea cauzată de revoluție se mai domolește, încep să aibă loc pelerinaje la bazilica pe care o vizităm astăzi.

Peripețiile nu s-au oprit aici pentru că, în 1984, tunica a fost furată, apoi restituită, fără explicații, fără a se deconspira numele infractorilor.

Primele analize de sânge au fost întreprinse în 1892. De atunci s-au derulat aprinse dezbateri și controverse, dar studii recente demonstrează că tunica a fost purtată de către un bărbat din Palestina care a trecut prin grele suferite fizice în secolul 1.

După primele cercetări, s-a confirmat faptul că petele de sânge localizate pe umeri și piept datau exact din epoca în care a fost țesută tunica. Anchetele științifice au identificat în 1986 aceeași grupă sanguină AB pe toate vestigiile Patimilor cunoscute până acum, tunica din Argenteuil, giulgiul din Torino și cel din Oviedo, grupă rară pe care o deține doar 0,5 din populația mondială. Grupa AB era răspândită doar în Orientul Mijlociu, mai cu seamă în Iudeea și Galileea, dar nu exista aproape deloc în populația Europei Medievale.

S-au cercetat și urmele de polen incrustate în aceste țesături și s-au identificat șapte tipuri de polen comune celor trei relicve ale Patimilor, două care provin din Palestina, un fistic și un tamarind, și prezența unor fire de nisip dintr-un deșert.

Cochetul oraș Argenteuil, odinioară destinația preferată a pictorilor, își expune cu mândrie și alte crâmpeie de istorie din destinul lui.

Pe un bloc, îi zăresc pe frații Caillebotte în persoană scrutând spre Sena, într-o pictură creată după o fotografie de familie

parcă atrăgându-ne luarea-aminte asupra atâtor comori pe care împrejurimile Parisului le are de oferit călătorului.

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?  

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor?  Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.