Piazza Armerina, 2014
Permisiunea de a se arăta în public îmbrăcate oricât de sumar ar dori le era acordată, în antichitatea romană, doar zeițelor, sub forma unor grațioase plăsmuiri. Plebeele trebuiau să aibă un motiv bine întemeiat.
Despre mentalități, temple, vile și familii mă voi lămuri pornind într-un circuit sicilian de zece zile în care componenta arheologică intersectează traseele baroc și gastronomic.
Zăresc de la mare distanță așezarea în care se află obiectivul căutat.
Satul, reconstruit în secolul 12 de către lombarzii veniți din Piacenza, se ghemuiește oarecum temător, din cauza multelor capricii ale soartei,
în jurul unui complex din secolul 14 format din două turnuri și o catedrală semeață.
Pentru moment, mă mulțumesc să escaladez doar cu privirea culmile delușorului,
din drumul către Villa Romana del Casale, ținta pasionaților de arheologie, înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO.
Toate încăperile vilei au podeaua acoperită cu mozaic conservat în stare desăvârșită grație unei inundații din secolul 12.
Pardoselele au traversat timpul acoperite de aluviuni până la sfârșitul secolului 19, când a fost descoperită Vila.
Ferită de priviri curioase într-un mare domeniu, Villa Romana del Casale a fost construită în secolul 4 la dorința unui aristocrat roman, membru al Senatului și posesor de terenuri agricole în Sicilia.
Detaliile de arhitectură interioară au dezvăluit nu doar identitatea și personalitatea proprietarilor, dar și profilul unei epoci.
Parcursul clasic include Triclinium sau camera de primire, ce tratează muncile lui Hercule printre alte teme mitologice. Într-un atrium semicircular îl zăresc pe cântărețul Arion răpit de pirați și salvat de un delfin.
Sectorul destinat băilor include Frigidarium, sala rezervată băilor reci decorată de mozaice reprezentând creaturi marine mitice, nereide și tritoni, alături de Caldarium, sauna, care a păstrat chiar și suporturile prin care podeaua era supraînălțată în vederea încălzirii.
Coridorul de vânătoare nu se limitează la povești vânătorești,
ci expune episoade năvalnice de înverșunate cavalcade.
După capturare, mistreții, leii și alte jivine erau urcate pe corăbii ca să fie transportate spre arenele unde se încleștau în luptă fiare și gladiatori.
Undeva, în centrul scenelor, au fost reprezentate și portretele proprietarilor.
Scene cu teme similare figurau în decorul multor edificii din lumea mediteraneană, unde artizanii circulau cu sârguință de la un șantier la altul,
iar comunitățile erau încântate să-i primească întrucât, prin cunoștințele lor, nu doar profesionale, le deschideau orizonturi nebănuite.
S-a adeverit, pe baza unor indicii, că meșteșugarii acestei vilei au fost africani, pentru că în Tunisia există vestigii cu lucrări aproape identice.
Însă aici voiam să ajung, în sala celor zece fete, la mozaicul care expune întrecerea atletelor in bikini, mărturie unică asupra unui subiect rar.
Doar tinerelor necăsătorite le era îngăduit să apară mai puțin îmbrăcate, în ocazii excepționale cum ar fi întrecerile sportive. Se știe că, în antichitate, și femeile practicau sporturi sub rezerva că, în această ipostază, nu făceau obiectul unor reprezentări artistice.
Mozaicele noastre derulează, ca un fel de reportaj sportiv, scene de aruncarea discului, atletism, ridicarea greutăților, volei (menționat pentru prima dată în Odiseea). Cele zece tinere par să poarte costum de baie, dar să nu ne lăsăm păcăliți de echipamentul sportiv din acea vreme. Brasierele fuseseră deja notificate la întrecerile olimpice din Grecia antică.
Vedem cum învingătoarea primește, ca distincție, o ramură de palmier, simbolul victoriei dar și al sacrificiului. În poza mea nu figurează întreg mozaicul, dar mai avem, în stânga, o doamnă delicat drapată într-un voal, poate fiindcă e căsătorită sau în calitate de arbitră a competiției.
În lumea reală, moda bikini a fost lansată în 1946, în Franța, de către un inginer din industria de automobile.
ore de drum 