Île d’Oléron, 2019
M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.
Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.
Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.
În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.
Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.
Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.
Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.
Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.
Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.
Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.
Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.
Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.
În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.
Culoarea așezării are nuanțe apetisante.
Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,
le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.
A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,
cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.
M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.
Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.
Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.
Lectură de drum :
Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului
ore de drum 