În tranzit – ore de drum

Vara-i ici, Grecia-i departe

Grecia, 2023, 2024

Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.

De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.

Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.

Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.

Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.

Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.

Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.

Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.

Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.

Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.

Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.

Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.

Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.

Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.

Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.

Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.

Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.

În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.

Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.

În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Emmenez-moi au bout de la terre

Tarifa, 2018

Cunoscut drept orașul european care se bucură de cel mai mare număr de zile însorite pe an, am rămas peste noapte la Tarifa, pe Costa de la Luz, a luminii, după debarcarea de la Tanger.

La îngemănarea Mediteranei cu Atlanticul, incert tărâm pradă vânturilor, plajele se întind la infinit, largi, grandioase, și, spre deosebire de restul Spaniei, fără dezvoltări imobiliare.

Iarna, oceanul are solemnitate și liniște, iar lumina de ianuarie cred că se potrivește cel mai bine sudului Spaniei, e intensă și contrastantă, înserarea e prelungă și înflăcarată de culorile soarelui, iar nopțile andaluze sunt misterioase și poetice.

Punctul concret de întâlnire a vânturilor levante și poniente favorizează un microclimat însorit trei sute de zile pe an.

Se spune că, iarna, Tarifa este cel mai călduros oraș din Europa, însă mi s-a părut ca briza, chiar și moderată, intensifică senzația de răcoare.

Deși numele orașului, atestat la cucerirea islamică din 710, provine de la un general arab, aici a dăinuit mult timp o așezare romană, uitată de lume și de imperiu.

Cu o expunere largă, sub amenințarea permanentă a unor neașteptate atacuri, jafuri și răpiri de pe țărmul opus aflat la doar paisprezece kilometri dincolo de strâmtoarea Gibraltar,

cetatea n-a fost niciodată excesiv de populată, deși, prin anii 1300, după recucerirea creștina, regii madrileni i-au acordat o listă întreagă de privilegii care să compenseze pericolul potențial care-i păștea necontenit pe localnici.

Treptat, statutul Tarifei s-a restrâns la funcția sa militară, de prim bastion al țărmului european, din care vedem azi castelul din secolul 10.

Conotațiile arhitecturale de ordin militar se reflectă și în Puerta de Jerez, masivă strajă citadină, ce deschidea în timpuri medivale calea spre Maroc, singura ieșire spre mare decupată în împrejmuirea vigilentă a zidurilor.

Printre prăvălii cu produse artizanale, buticuri alternative, de artă, principala biserică a orașului, San Mateo, din secolul 17, ascunsă într-o piațetă retrasă, completează încântătoarea intimitate provincială a micii urbe.

Cel mai sudic oraș din Spania beneficiază de reputația de capitală de windsurf și kitesurf și mă așteptam să o găsesc luată cu asalt de practicanți, dar era cu desăvârșire pustiu în miez de iarnă, cu excepția familiilor marocane aflate între două vapoare.

Primăvara și toamna, iubitorii de natură vin aici să parcurgă parcul natural din jurul orașului pentru observarea păsărilor migratoare care poposesc de două ori pe an, când trec strâmtoarea ca să-și petreacă iarna în Africa ori să revină.

În apropiere, un reper istoric militar faimos este Capul Trafalgar, unde a avut loc celebra bătălie navală din 1805, în care uciderea amiralului britanic Nelson de către un ofițer francez a fost imortalizată în ultimul roman al lui Dumas.

Lectură de drum:

Arturo Perez-Reverte, Regina Sudului

Ora fântânilor

Crissay-sur-Manse, 2021

Pentru călătorul în căutare de liniște în toiul verii, Franța rurală e tot ce-și poate dori.

Să ne oprim pe Valea Loarei, într-o mică localitate cu arhitectură gotic-flamboaiantă din secolele 15-16, adică de la sfârșitul perioadei gotice, când stilul atinsese apogeul,

un reper istoric pe harta războiului de o sută de ani între Franța și Anglia.

Strada principală îngustă trasează pașii drumețului printre șirurile de căsuțe.

Venind din depărtări, câmpul pare să-și facă loc în peisajul nemișcat.

Decorul mi se pare vag cunoscut, poate în preajmă s-a filmat Tous les matins du monde, despre Marin Marais, compozitorul a cărui muzică îmi acompaniază clipe introspective.

Și tot la întoarcerea spre sine îmi dau de gândit fântânile pe care le întâlnesc,

în profunzimile cărora personajele lui Haruki Murakami n-ar șovăi să coboare.

Nici țipenie.

Oamenii sunt retrași în spațiul lor intim, pe care nu-l zărim din stradă, în vieți marcate de discreție, de liniște sau neliniști secrete.

Străzile goale par indiferente la trecerea timpului, ca și copacii, florile arbuștii. Domnește splendoarea melancolică a unei așezări nu foarte dornică de a integra circuitul turistic convențional.

Peisajul blând, un pic trist, se împotrivește tăcut tendințelor oficiale dictate de comerț.

De obicei, locuitorii unor astfel de cătune sunt goniți din metropole de constrângeri legate de un stil de viață claustrant și de condițiile financiare.

Mă cuprind sentimente contradictorii.

Exaltare că mă aflu într-un loc cu desăvârșire pustiu, angoasă că nu știu ce ascunde liniștea din spatele zidurilor și desfătare că am acest loc doar pentru mine.

Cei în jur de-o sută de locuitori ai satului au meritul de a fi reușit să pastreze atmosfera veridică și emoționantă a Franței rurale, cu locuințele adunate în jurul castelului demn și semeț, dar abandonat.

Casele mai vechi, cu fântâni poate la fel de vechi în spațiile dintre ele rămase așa din timpul medieval,

le-am privit în preajma bisericii construită prin 1527

la inițiativa celui mai înstărit om din sat.

Gospodăriile mai îndepartate, cu acareturi, s-au dezvoltat ca niște mici ferme, cu turnulețe ascuțite, ferestre medievale, porți istorice.

Toate străduțele, oricât de neînsemnate, care duc spre cătunele vecine au aparență îngrijită, au farmec chiar și casele nelocuite cu grădini năpădite de flori sălbatice.

În timpul preumblării de cam o oră, n-am văzut nici brutărie, nici patiserie sau alt comerț, și n-am întâlnit suflet de om.

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

Hărți către stele

San Stefano al Mare, 2018

În Liguria, iarna e însorită și senină. Aerul e lejer, apusul e prelung și întunericul e luminos.

20181222_173709

Un mic port la Mediterana abia așteaptă să ofere ospitalitate. În toată Italia, lumea e cam ca pe la noi, e ușor să te adaptezi, să devii familiar, să fii curios. Liguria îmi place pentru că e ultima etapă înainte de altceva mult mai diferit, pentru că dincolo de ea e Franța, unde occidentul are alt înțeles.

20181222_173402

Acest ultim segment de o sută de kilometri din Italia este printre cele mai cosmopolite ținuturi pe care le-am străbătut. Îmi place să aud vorbindu-se în cât mai multe limbi în jurul meu și, în același timp, să observ cum tradițiile locului sunt venerate.

20181222_184928

Amestecul de internațional și local în zone rurale sporește vioiciunea comerțului. În zilele de târg din micile localități ligure din apropierea graniței, Dolceacqua sau Bordighera, șiruri nesfârșite de automobile din Franța se scurg lent pe ieșirile din autostradă, ca într-o procesiune, spre piețele țărănești italiene.

20181222_184820

Produsele gastronomice ligure sunt intruvabile în altă parte, începând cu peștele proaspăt pescuit care, la o distanță de numai câtiva kilometri de Franța, se prezintă cu specii total diferite.

20181222_175835

Voi scrie cândva despre o zi de joi la Bordighera. Sau despre ultima duminică din lună la Dolceacqua. Nu știu de ce tot amân să scriu despre lucruri cu adevărat esențiale.

20181222_201754

Deocamdată, mă aflu în San Stefano și mă bucur, în fapt de seară, de o cină cu pește crud,

20181222_205236

salată de carciofi cruzi (trufandale în decembrie), acompaniate de înviorătorul frizzante.

20181222_173737

Dacă e decembrie, e Riviera italiană !

Mult, puțin, deloc

Arachova, 2019

Am traversat această pitorească așezare parnasiană în sus și-n jos cu mașina, în drumul spre/de la Delfi, iar seara am rămas la cină aici. Așa cum am zărit din depărtare orășelul, mi-a făcut poftă să intru și să scotocesc prin ascunzișurile sale.

DSCN0419 Până la ora 17, străzile erau împânzite de turiștii coborâți din zecile de autocare staționate pe unde se nimerea.

DSCN0420

La sfârșitul după-amiezei, turiștii au dezertat, magazinele s-au închis, iar pe acest versant al Parnasului s-a așternut liniștea.

DSCN0421

Întrezăresc primele nuanțe roz ale asfințitului de octombrie. Soarele a apus brusc, așa cum se întâmplă în munți. Au rămas doar culorile cerului.

Mersul pe jos prin oraș s-a dovedit mai dificil decât credeam, escaladând străzile foarte abrupte. Am preferat să o iau pe un traseu cât mai lăturalnic, ca să văd ceea ce nu e neapărat destinat privirilor curioase ale turiștilor.

Majoritatea magazinelor sunt specializate pe artizanat de țesături (covoare, traiste, cuverturi) și pielărie (în special căciuli de blană pentru ierni grele), cu prețuri la fel de grele.

Înțeleg ca prosperitatea nedisimulată a orașului se datorează miilor de turiști din toată lumea debarcați zilnic pe străduțele miniaturale.

Locuri de parcare cu greu găsești și e mai bine să lași mașina cât mai la marginea urbei.

Strada mare e atracția principală pentru târguieli, pentru că aici găsești de toate. Cafenele, buticuri și prăvălii.

Ca specialitate locală, recomand să degustați un sortiment de brânză la grătar care se numește formaela și seamănă perfect cu mozzarella, servită cu o miere locală, cu parfum intens, tipic pentru mierea de munte.

DSCN0417

Am luat cina la restaurantul Kaplanis, un pic mai departe de centru, cu o vedere minunată asupra crestelor împădurite, dar exagerat de scump pentru calitatea mediocră a meniului. Înțeleg că avem de-a face cu efectul Delfi.

Însă hotelul Skamnos, aflat la câțiva kilometri mai sus pe munte, a fost o surpriză plăcută, cu un peisaj, un confort și o liniște desăvârșite.

DSCN0413

Grecia piscurilor inaccesibile are o solemnitate care intimidează. La plecare, m-am lăsat furată de gânduri, admirând priveliștea inegalabilă de pe versantul de vizavi. Arachova îți dezvăluie un alt chip de la distanță.

DSCN0415

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Cronica unor iubiri programate

Bangkok, 2017

Zona hotelieră s-a dezvoltat de jur-împrejurul vechiului cartier oriental, din fericire încă păstrat cu tot farmecul său autentic. Clădirile decrepite fac notă discordantă cu zgârie-norii. Așa cum e și firesc, viitorul ajunge din urmă trecutul.

20170218_182404

Cu o arhitectură elegantă, aici sunt concentrate hoteluri de cinci stele, printre cele mai bune din Asia. Un job hotelier reprezintă ținta supremă a tinerilor din regiunile sărace ale Thailandei și oportunitatea de a nu ajunge la cheremul proxeneților.

20170218_175600

Angajate pe posturi modeste în orice hotel de lux, tinerele pot avea șansa de a fi remarcate de un occidental. Deși Thailanda ni se pare o destinație de vis, femeile de acolo au un singur scop, să fugă spre vest cât văd cu ochii.

20170218_140234

În acest fel, își pot scăpa familiile de sărăcie și își asigură un statut demn, fiind cunoscute umilințele la care sunt supuse după căsătoria cu bărbații thailandezi. Însă, dacă nu pot pleca în vest, o altă modalitate de a avea succes este prin intermediul unui copil, garantul unui viitor sigur.

20170218_182017

În hotelurile de lux din capitală, bărbații străini singuri sunt vânați de tinerele thailandeze prin orice mijloc, doar în scopul de a avea un copil de la ei, aducător de pensie alimentară și poziție socială.

20170218_182348

Copiii născuți din cupluri mixte, având pielea mai albă decât localnicii și chipuri mai interesante prin metisaj, au mari șanse de a pătrunde în lumea show-business-ului, ca top modele și actori. Iar dacă vorbesc o limbă străină în plus, succesul vine de la sine.

20170218_175928

În acest cartier, tot din motivul numărului ridicat de străini, vezi la tot pasul ateliere de croitorie de lux, unde îți poți comanda orice fel de haine care ți se livrează într-o oră-două.

20170218_140331

Modele sofisticate sunt expuse în vitrine, iar în interior au o ofertă de țesături impresionantă. Singurul risc este ca, la livrare, să constați că materialul nu este cel ales de tine. Doar imprimeul/ modelul rămâne identic, dar tipul de țesatură poate fi înlocuit cu unul mult mai ieftin.

20170218_175649

Tot acolo se afla și bijuterii atractive sau, mai precis, magazine de lanțuri de aur cu tot soiul de modele și dimensiuni, pe care clientul își prinde amuleta protectoare. În calitate de privitor, te delectezi nestingherit, pentru că nimeni nu iese din prăvălii să te ademenească. O plimbare zen.

Lectură de drum:

Michèle Jullian, Théâtre d’ombres

Cielito lindo

Mexic, 2019

După trei săptămâni în Mexic, mi-a fost foarte greu să mă readaptez la întoarcerea în țară.

DSCN4591 (1)

Mult timp după aceea am simțit lipsa acelor oameni simpli și sentimentali.

Am parcurs ruta Ciudad de Mexico-San Juan de Chamula-San Cristobal de las Casas-Palenque-Campeche-Merida-Valladolid-Chetumal-Tulum-Cancun.

Mexicul are o reputație turistică controversată și mexicanii sunt conștienți că turiștii au temeri.

De aceea, localnicii se străduiesc să demonstreze că nu e atât de rău cum se spune și lasă întotdeauna de la ei.

În primele zile, am crezut că am avut noroc să nimeresc doar peste oameni binevoitori

și așteptam să vină momentul vreunei nemulțumiri sau frustrări turistice, așa cum se întâmplă peste tot.

Dar în cele trei săptămâni, în fiecare clipă,

DSCN4049

bunăvoința firească și naturală a oamenilor mă uimea pe zi ce trece.

Mexicanii au o ingenuitate și o corectitudine exemplare, principii scurse din demnitatea firească de a nu înșela un oaspete, indiferent cât de propice ar fi ocazia.

Și chiar dacă există localități pe granița cu SUA, cum ar fi Tijuana, unde incorectitudinea e regulă, te amuzi de felul în care ești prevenit : ,,Hey, gringo, dă-mi șansa să fiu eu primul care te-nșeală !’’, scrie pe pancarte puse cât mai la vedere.

Că se poartă respectuos cu turiștii, să zicem că e normal.

Dar am urmărit, în multe împrejurări, cum interacționează mexicanii ei între ei, un alt capitol complet surprinzător.

Am crezut că în filmele mexicane (Japon, Stellet Licht, Y tu mama tambien – vi le recomand !), situația se idealizează, dar nu.

Ei se comportă ca și cum s-ar ocroti și menaja reciproc.

Nicăieri n-am văzut oameni certându-se.

Ca într-o familie educată și unită, manifestă o tandrețe politicoasă în comunicarea dintre ei.

Violența, atât de mediatizată ca emblemă neoficială a Mexicului, pare un produs informațional contrafăcut.

Pretutindeni unde am umblat, cei trei șoferi n-au folosit harta sau navigator.

DSCN4384 (1)

E simplu,

DSCN4370

oprești mașina și întrebi,

indiferent că traversezi un oraș și că o interminabilă coloană de mașini așteapta după tine,

sau că ești pe coclauri și oprești un agricultor cu tractorul.

La fel și ca pieton, pe stradă sau în aeroporturi.

DSCN5537

Nimeni nu se arată deranjat să dea informații.

DSCN4381

Fiecare interacțiune cu localnicii avea asupra mea un efect terapeutic.

Da, încă mai găsești în lume oameni buni.

DSCN4590 (1)

Nu-i totul pierdut.

Despre drumurile parcurse vor fi multe de spus, urmăriți-mă !

Lectură de drum:

Octavian Paler, Caminante

Vezi și:

Mexic 10+

Cucerire

Triunghi amoros

Delta Ebrului, 2016

Îmi plac deltele.

ian.2016 647

În Spania am petrecut mult timp, fie în inima uscatului, fie pe țărmul Mediteranei sau oceanului. Niciodată la un fluviu.

ian.2016 639

Descopăr Ebrul acum, iernatic și misterios. Și reprezentativ pentru denumirile geografice, pentru că din numele său derivă adjectivul ,,iberic’’.

ian.2016 642

Delta Ebrului pare, simbolic, departe de lume, dar este la numai 80 de kilometri de Tarragona.

ian.2016 655

Cerul pare atât de jos, parcă s-ar hârjoni cu apa și pământul.

ian.2016 650

Dintr-o dată, atât de mult cer ne provoacă să visăm cu nesaț. Pești, păsări și tauri se intersectează pe traseele celor trei elemente îndrăgostite. Sinergia lor este darnică. Mă înfrupt din ea și-mi fac rezerve pentru (sporadice) clipe sedentare.

ian.2016 652

Găsesc că întinderea acvatică e generoasă cu orice călător în căutare de inspirație. Brăzdată de canale îmbietoare, te invită să pătrunzi în intimitatea viețuitoarelor.

ian.2016 644

Lagune și întinderi de nisip unde se lăfăie nepăsătoare păsărimea acvatică. Spațiu de tranzit al zburătoarelor în migrația anuala spre sud, le zărim cu miile. Unele specii de rațe, mai tolerante, rămân aici în așteptarea primăverii, din păcate pradă ușoară pentru vânători.

ian.2016 646

Performanța este că în acest perimetru conviețuiesc trei sute de specii de flamingo roz, imaginea cea mai simbolică a deltei cataluneze.

ian.2016 634

În virtutea bogăției sale naturale, a fost declarată rezervă a biosferei în patrimoniul Unesco. Comparativ cu deltele din jurul Mediteranei, este a treia ca suprafață.

ian.2016 654

Mlaștini și orezarii se întind pe 25 de kilometri. Aici se cultivă 30% din producția de orez a Spaniei. Aflu că e un orez ecologic, ideal în combinație cu fructe de mare.

ian.2016 638

Gastronomia deltei este variată și sățioasă. Natura le oferă creatorilor de gusturi ingrediente de cea mai bună calitate și de aceea v-o recomand ca destinație culinara în sine. Hotelul pe care l-am ales, gazde primitoare și rafinate, se afla în apropiere de țărmul mării, într-un port de jucărie cu aer de Florida.

ian.2016-637.jpg

Activități: plajă, înot, drumeții, vizită în sate de pescari, excursii cu barca, ciclism, studiu ornitologic. Recomandabil este să mergi în sezonul rece, altfel te sâcâie țânțarii.