Etichetă: Ciclade

Un veac de singurătate

Folegandros, 2024

Aspră și sălbatică această micuță cicladă apuseană. Peisaje austere, sterpe, vântoase, însingurate.

Doar portul în care am debarcat ne-a întâmpinat cu dinamismul curtenitor al insulelor.

Capătul lumii insulelor grecești cam așa mi-l imaginasem.

Dacă, în vreun punct al periplului său, Ulise s-a simțit la capătul puterilor, așa mi-l închipuisem, acel tărâm în care dorul de casă l-a mistuit în ciuda atracției unor țărmuri noi.

Pentru că, dintotdeauna și până azi, ruptă de lume, aridă și muntoasă pe toată suprafața, nu a avut de oferit oamenilor decât un adăpost precar.

Acropole ignorate, unde n-a fost niciodată nimic de descoperit, lipsite de aură, mă vrăjesc cu simplitatea solemnă a începuturilor.

Îndepărtându-ne de orașul principal, stralucirea soarelui slăbește, iar umbrele par să pună stăpânire degrabă pe însingurarea căreia nu-i intuiesc capătul.

Din cauza pirateriei și a atacurilor turcești, locuitorii au părăsit-o de mai multe ori.

În 1715, amiralul otoman Giuman Hogea a prădat-o din temelii, iar pe cetățeni i-a luat în sclavie.

Unii au pierit pe drum, alții au fost executați în insula Chios, iar puținii supraviețuitori ajunși la Istanbul au scăpat prin intervenția ambasadorului Franței și au revenit pe insulă după trei ani.

Mica societate rurală a ieșit din izolare în secolul 19, mai întâi datorită instalării telegrafului și, în 1885, a pasajului vapoarelor cu abur.

În 1921, când s-a înfăptuit construcția unui far, insula a devenit un modest reper pe harta Cicladelor.

Donațiile primite de la diaspora din Alexandria, Atena și Istanbul au permis înființarea a două școli.

Deschiderea de care a beneficiat a fost de scurtă durată, pentru că, între 1920-69, au debarcat aici deportații politici care, timp de cincizeci ani, și-au împărțit amărăciunea cu localnicii.

Ieșind din oraș, traseul este doar agricol, nu seamănă cu alte insule unde indicatoarele ghidează călătorul spre urme de situri arheologice mărturisitoare de urbanismul antichității.

Măslini, viță de vie, mărăciniș, parcele abandonate înclinate în terase spre mare, cătune, mici grupări de ferme izolate.

Satele sunt mai degrabă adăposturi dispersate pentru cultivatori și turme, dovadă cele câteva capele închinate lui Agios Modestos, sfântul protector al turmelor.

Portul e un sat turistic aglomerat în jurul bisericii Agios Artemios, cu multe căsuțe părăsite, care i-au adăpostit, până la schimbările din anii 1970, pe exilații politici, sute și mii de persoane cu tot atâtea însingurări.

Hora, orașul principal, are structura unui burg fortificat, un kastro construit de venețieni în anii ce au urmat celei de a patra cruciade.

Arhitectura specifică a așezării, îndreptată spre interior, poate să inspire la prima vedere o impresie de inospitalitate, ca și cum tot ceea ce vine din afară i-ar putea vătăma pe localnici.

Să nu ne mirăm, principala preocupare a insularilor a fost dintotdeauna de a se apăra de pirații turci.

Fațadele caselor sunt fără acces, legate la extremități de ulițe înguste, formând incinte concentrice.

Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce teama de pirați scădea, locuitorii au modificat severa arhitectură medievală și au adaugat terase, scări și balcoane.

Strădute mici pavate îngrijit, piațete strânse în jurul câte unei biserici din cele șaisprezece cu totul în sat.

În jurul lor, copaci bogați și flori.

Pe una dintre ele, donatorul figurează la picioarele sfântului Gheorghe. Biserica Panagia Kimissis (Adormirea Maicii Domnului), se zărește din orice punct al satului,

cu urcușul în zig-zag în decorul stâncos de dominantă ocru-brun. Până sus la ea am urcat în zori de zi, înainte de a se pune arșița de început de iulie.

Lângă clopotniță, câteva vestigii antice, provenind din vechea acropolă. Ansamblul e în ruină, dar oferă vedere asupra capitalei și a mării, dezvăluind detalii din peisajul care se întinde și mai solitar, și mai învăluitor.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Dosarul Pelican

Tinos, 2023

Lumea a fost creată pe o insulă, ,,ada’’ în limbile turcice, spun lingviștii, iar primul său locuitor a fost Adam.

Toate insulele păstrează în ele ceva primordial, însă cele grecești au pentru mine o încărcătură unică de sacralitate, senzație pe care o regăsesc intactă, regenerantă, la fiecare nouă debarcare, în orice detaliu, oricât de neînsemnat. Și, atunci când mi se scot în cale dovezi din care desprind înțelesuri, am certitudinea că mă aflu în locul potrivit.

Socotită insulă binecuvântată prin numărul mare de capele și biserici, peste o mie două sute, prima plimbare, într-o duminică dimineață, a fost spre una dintre acestea. Mi se aranjase, fără să știu, o întâlnire cu un mesager special.

Am ajuns în plină ședință foto și am așteptat la rând după doamna care se grăbea să surprindă instantanee înainte ca protagonistul să se plictisească.

Pelicanul, pasărea din pustie, pasărea singuratică, pasărea pescar, simbol consacrat al lui Iisus, simbol al martiriului, al reînvierii, al sacrificiului, poposise pe balustrada din pragul vechii catedrale ortodoxe a insulei, biserica Taxiarhilor, construită în 1759 pe locul unui vechi edificiu venețian. Înainte de a-l fi întâlnit în trecut pe insule aflate peste mări și țări, pelicanul a fost dintotdeauna pentru mine un simbol al Dunării, dar, pe parcurs, i-am descoperit conotații în toate sferele spirituale.

Se menționează însușirea acestei păsări de a nu se hrăni decât cu cantitatea de mâncare necesară supraviețuirii și de a destina tot ce e în plus celor neajutorați. Folosit ca efigie în blazoane aristocratice, e descris într-un dicționar al nobleței ca simbol al iubirii prințului pentru comunitatea sa. Emblemă a tandreței părintești, își adună în gușă provizii de pește pentru a-și hrăni puii după cum mi-am dat seama din mirosul degajat de la câțiva pași.

Dante evocă în Divina Comedie similitudinea cu Iisus în timpul Cinei, când Sf. Apostol Ioan se apleacă punând capul pe umărul sau la pieptul lui Iisus.

Nu departe de locurile sfinte, la egipteni, era o vietate de agrement care se plimba pe lângă heleșteiele din grădinile palatelor, iar într-un alt spațiu religios, musulmanii l-au venerat întrucât contribuise la construcția Kaabei, la Mecca. N-a scăpat nici de alchimiști, care îl folosesc ca pe o imagine a purificării. Și pentru a încheia procesul instruirii, pelicanul figurează pe mantia francmasonilor când are loc ceremonia de consacrare a unui postulant la treapta supremă, cea de mare maestru, odată cu desăvârșirea ierarhiei inițiatice.

Însă eu am preferat teoria că pelicanul simbolizează axioma tratată de învățați din cele mai vechi timpuri după care, în căutările noastre, descoperim doar ceea ce deținem deja înlăuntrul nostru, nimic altceva, iar o călătorie ne îndrumă spre tot ce posedăm fără să ne dăm seama.

În ce ape mă scald

Ciclade, 2023

Abia după ce ajung în Merditerana apuseană îmi dau seama cât de dor îmi e de apele curate ale Egeei, neasemuite și unice. Scaldatul în insule se aseamănă cu îndeplinirea unui ritual antic, săvârșit întotdeauna la debarcarea de pe vapor cu preocuparea și atenția cuvenită, înainte de orice altceva. Înviorător și răcoros sub soarele amiezei, când soarele coboară spre asfințit dobândește intensitatea poetică a clipelor pe care vrei să le ții în loc pentru că le știi irepetabile. Nu mai așteptați, urmați-mă într-un scurt dar irezistibil periplu de trei insule, pentru că i-am convins pe zei să mă îndrume spre cele mai cristaline ape.

1.Prima insulă a acestei veri a fost Syros, iar prima plajă mi s-a părut ca un dar de bun-venit după patru ani, cea mai frumoasă din câte am văzut în Grecia.

Din parcare, o potecă șerpuiește printre fierbinții ciulini, mărăcini, scaieți și ierburi uscate, până la tufișurile formate de pini pitici, ca niște umbreluțe care apăra călătorul de arșiță.

Mă amețește mireasma vanilată a vegetației îngemănată cu cea marină în aerul când torid când răcoros. Scaldatul nu era prea comod, pentru că intrarea în apă era un pic îngreunată de galeți. Aici am avut sentimentul că marea îmi înlătură din minte orice grijă și o poartă spre larg, departe.

2.În Tinos, fuga la marginea orașului la doar trei kilometri de port.

Apa e mai caldă ca în Syros, pentru că expunerea e diferită. Din apă observ un delușor care formează relieful tipic al insulei.

Vapoarele plutesc unul după altul spre port, imense, liniștite, visătoare și nu-mi trebuie nimic mai mult.

În schimb, cea mai lăudată plajă din Tinos nu mi se potrivea deloc.

Populară și aglomerată, cu toată gama de jocuri în apă și lângă apă, aici n-am rezistat decât jumătate de oră, de-ajuns pentru o pauză răcoritoare.

Peisajul era frumos, dar agitatia din jur crează o ambianță prea comercială.

3. Andros e o insulă vântoasă, dar să nu ne pierdem cu firea.

Primul loc de scăldat l-am ales după criteriul proximității de portul de debarcare, departe de capitala insulei, așa că nu e greu de dibuit un comod locșor de scăldat și dormit la umbră.

În ziua următoare am nimerit o plajă imensă, goală, deși cea mai frecventată din insulă, dar vântoasă și cu marea agitată.

Se pare că Andros are un litoral divers și capricios, iar soluția cea mai sigură e să întrebăm recepționista despre o plajă fără vânt.

Doar una singură există, ușor accesibilă, însă amenajată, fapt nu tocmai pe gustul meu.

Am ales cel mai izolat locșor, cel mai îndepărtat de potecă, lânga stânci, însă cu muzica n-ai ce face, se aude peste tot, asa că, profitând de ritmul antrenant, m-am zbenguit și dănțuit fără pauză cel puțin două ore.

Și tot pe această plajă am reușit ca, așezată pe stânci ca pe un șezlong, să citesc în apă, într-atât era de caldă.

Iar la plaja cea mai secretă unde te poți scălda la umbra pinilor care, de pe uscat, își revarsă umbra generoasă dincolo de firul apei, am ajuns la asfințit.

Un loc magic, deși nu foarte pustiu, însă vântos și răcoros, încărcat de spiritualitate prin vecinătatea unei bisericuțe.

Aici mi-am luat la revedere de la Ciclade, rugându-mă să revin.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)