Turcia – Pagina 3 – ore de drum

Podgorii în Tracia (2)

Barbare, 2018

Traseul vinurilor trace m-a purtat spre sud de Tekirdag. Era octombrie, iar culoarea viilor se ruginea.

20181014_161741

Barbare este o podgorie reputată, cu producție integral ecologică, pe țărmul mării Marmara. Ai impresia ca via se termină chiar în mare. La intersecția unde era indicat că podgoria e la 1 kilometru, șoseaua nouă era încă în lucru și, evident, blocată. Stând opriți la intersecție și neștiind ce să facem, ne ajunge din urmă o altă mașină, care slalomează printre indicatoarele de blocaj, iar pasagerul ne face cu mâna să mergem după ei. Așa am făcut și, odată ajunși la podgorie, am constatat că nimerisem în toiul unei petreceri, o aniversare, după cum era decorat restaurantul.

20180926_111407

Optasem pentru o ofertă all-inclusiv, care cuprindea o degustare profesională de vinuri albe și roșii, o cină, mic-dejun și cazare. La sfârșitul după-amiezei am început degustarea care s-a lungit câteva ore. Am avut parte de o adevărată lecție de prezentare a producției de struguri și a vinurilor Barbare, cu istoria fiecărui vin, cu anecdote amuzante și comparații cu vinuri internaționale. Responsabilul cu această operațiune era din Istanbul, dar făcuse facultatea în Franța, unde locuise treizeci de ani și vorbea o franceză de Sorbona. În virtutea relațiilor de amiciție create cu viticultori francezi, soiurile cultivate în podgoria Barbare erau toate aduse de la Bordeaux și prelucrate după aceleași metode. Însă viticultorii turci au realizat combinații de soiuri Barbare într-un stil mai original decât francezii, amestecând nu doar soiuri diferite, dar și producții din ani diferiți, în proporții subtil calculate.

20181014_155158

Care e secretul reușitei lor într-un termen atât de scurt ? Spun scurt, pentru că cea mai veche butelie datează de numai unsprezece ani. Poziția strategică a parcelelor. Amplasarea viilor într-o zonă vântoasă, avantaj imens pentru că, după ploaie, via se usucă rapid, iar apa nu are timp să-i strice.

20181014_165335

Astfel, strugurii beneficiază din plin de ploaie, dar nu suferă prejudicii din cauza ei. Acolo, în acea regiune, ne-a spus viticultorul, s-a regretat mai mult ca oriunde expulzarea grecilor, pentru că ei dețineau secretele întreținerii viței-de-vie. Fiind creștini, consumau vin, în vreme ce musulmanii, cărora Islamul le interzice consumul de alcool, n-au știut ce să facă și au lăsat viile în paragină, provocând pierderi irecuperabile.

20181014_165217

Poveștile legate de acest subiect m-au impresionat mult. Evenimentul s-a întâmplat în 1923, când a avut loc marele schimb de populații între Grecia și Turcia, în virtutea unui acord semnat de cele două țări ca să asigure omogenizarea etnică. Un milion două sute cincizeci de mii de greci au trebuit să părăsească Turcia ca să se instaleze în Grecia, o țară necunoscută lor, de numai cinci milioane de locuitori, care nu-i voia. Ca revers al schimbului, șase sute de mii de turci au fost strămutați într-o țară de douăsprezece milioane de locuitori, cât număra Turcia pe vremea aceea. Într-o carte pe acest subiect, Yașar Kemal povestește cum reacționează oamenii simpli confruntați cu această situație de destin.

20181014_160923

Podgoria este autorizată să poarte denumirea ,,Château”. Interlocutorul nostru ne-a explicat și de ce. Ei produc vinul cu strugurii culeși de pe propria vie și, imediat ce culegătorii își termină treaba, strugurii sunt transportați, în doar câteva minute, de la vie la utilajele de stors, iar prelucrarea are loc rapid. Orice podgorie care își prelucrează vinul cu propriii struguri, în locul unde crește via, are dreptul la denumirea de Château. Când strugurii vin mai de departe, savoarea li se alterează pe drum, iar calitatea vinului scade.

20181014_165313

Am apreciat că, în vânzoleala și aglomerația care era în saloanele din întreg complexul (de mare întindere), personalul s-a ocupat de noi cu adevărat profesionist. Toată experiența a fost la superlativ.

20181014_174303

Bucătăria de la podgorie este de nota zece, cu produse naturale și savuroase, atât la cină cât și la micul dejun pantagruelic, – o risipă un pic decadentă, tipic turcească.

Octombrie

Gelibolu, 2018

Punct de importanță strategică maximă între două continente și trei mări, strâmtoarea Dardanele a atras invidia multor nații care voiau să dețină control comercial asupra transportului maritim în Levant.

DSCN1754

Lupta pentru supremație i-a implicat pe greci, perși, bizantini, otomani, ruși, franci. Traficul maritim care folosește astăzi această rută este impresionant. Iar eu am dibuit, pe un țărm, cel mai frumos crâmpei de octombrie.

DSCN1750

Am petrecut o zi la Gelibolu, un mic port romantic de la porțile Europei sau ale Orientului, înainte de a traversa pe malul asiatic.

20181015_180421

Grecii au întemeiat această așezare în secolul 5 (î.Hr.), dându-i numele Kallipoli (oraș frumos).

Împăratul bizantin Iustinian I l-a fortificat, iar în 1204, după cea de-a patra cruciadă, orașul a trecut sub control venețian și a primit numele Gallipoli. După căderea Constantinopolului (1453), otomanii i-au schimbat pentru a treia oară numele și destinul.

20181015_180732

Ca în orice port, comerțul este înfloritor, dar fără compromisuri la calitate.

20181015_174917

Prăvalii îmbietoare, standuri, galantare, vitrine prospere, belșug, pe o parte și pe alta a străduțelor istorice cu imobile tradiționale.

20181015_174946

Însă, deși negustoresc, orașul își păstrează sufletul.

20181015_180557

Marea și norii își hârjoneau chipurile într-un joc al seducției.

20181015_184000

Mirosul frunzelor care îngălbenesc și aerul marin sunt o combinație neobișnuită.

Mi-a plăcut mult varietatea copacilor în culori de octombrie. Vegetația tipică Traciei a pătruns până aici, la împreunarea continentelor. Mă bucur că nu văd palmieri si pot savura nuanțele toamnei.

20181015_175334

Gelibolu este și locul de baștină al marelui navigator, amiral, geograf, cartograf Piri Reis, care a realizat, în secolul 16, prima hartă otomană a lumii noi.

Am rezervat pentru cină, prin recepția hotelului, o masă cu vedere marină la Ilhan Restaurant, chiar în port.

20181015_183928

Am apreciat calitatea și varietatea peștelui proaspăt, printre care tonul pescuit local.

20181015_180543

Se întunecase de mult când am pornit spre hotel, aflat la periferie, tot oprindu-ne pe drum să mai cumpărăm una-alta. Însă, oricât de târziu străbați bulevardele pe jos, te simți în absolută siguranță pentru că orașul, având importanță strategică, este bine supravegheat. De-a lungul soselei care mărginește țărmul se înșiruie instituții diverse, unele dintre ele cazărmi și depozite militare înființate de pe vremea împăratului Iustinian I, ca să stocheze grâne și vin din atât de îmbelșugata regiune.

Marea, în octombrie, e un pic rece pentru scăldat. M-am mulțumit doar cu o plimbare pe plajă, în zori.

20181015_155324

De la Gelibolu, pe partea europeană a Dardanelelor, am traversat cu un ferry în portul Lapseki, pe partea asiatică. Am admirat doar din exterior citadela Cimenlik, care a jucat un rol important la căderea Constantinopolului.

Apoi, din portul Geyikli, am luat un alt ferry spre insula Bozcaada, aflată la doar jumătate de oră de continent.

20181016_103137

A fost locul în care Turcia m-a prins în mreje, irevocabil.

DSCN1753

vezi și Insula misterioasă

Insula misterioasă

Bozcaada, 2018

Periplul în apele Turciei mă poartă pe o insulă cu o amplă reputație gastronomică, de care am luat cunoștință din filmul The Turkish Way. Cu lux de amanunte, aici e relatată vizita celebrilor bucătari spanioli, frații Roca, în Turcia, ca să se inspire din bogata tradiție culinară de origine otomană.

Am mai aflat, ulterior, că insula găzduiește anual un festival de film documentar ecologic.

20181017_121027 Am debarcat în insula Bozcaada (se pronunță Bojada) după o foarte scurtă traversare, de o jumătate de oră, cu un vapor pe care ne-am urcat, cu mașină cu tot, în micul port Geyikli.

La sosire, ești un pic dezorientat, pentru că nimerești direct într-un orașel istoric unde, în centru, circulația cu mașina e interzisă, străzile fiind pietonale și foarte înguste.

Ne-am putut strecura, totuși, până aproape de hotel. Proprietarul ne aștepta la colțul străzii, știa că sosim cu acel vapor, așa cum orice gazdă își asteaptă musafirii, ca la noi, în Oltenia. Am descărcat bagajele, apoi am parcat mașina în afara spațiului istoric, la cinci minute pe jos de hotel, pe o străduță laterală.

20181016_184430

Mi se părea că am pătruns direct în romanul scriitorului turc Yachar Kemal, despre o mică insulă de unde grecii au fost expulzați în 1923.

Aveam indicii la tot pasul.

Micul hotel pe care îl rezervasem se numea Amaranda Ada Evi și era amenajat într-o casă tradițională.

Mobilierul era vechi, elegant, camerele decorate predominant în alb, spațioase, minimaliste și foarte curate.

Toate se aflau la etaj, unele cu terasă și vedere la castel, biserica ortodoxă sau moschei.

La sosire, ni s-a oferit o cafeluță la ibric, apă rece și rahat de trandafiri.

Dar nu gestul standard de curtoazie contează, ci plăcerea pe care o resimți când primești ceva din suflet.

20181016_185438

Cât timp ne-am sorbit cafeaua care era binevenită la acea oră a după-amiezei, gazda noastră ne-a dat informații despre obiective istorice (pe insulă și pe continent, în zona portului unde urma să ne întoarcem), localuri, plimbări, traseul de jogging, podgorii, specialități culinare, ca să știm cum să ne facem programul.

Am aflat, printre altele, că scăldatul e doar pentru cei curajoși: vara, apa abia că atinge 21 de grade și iarna doar 16 grade.

Eram la jumătatea lui octombrie și acum apa era deja rece dar, la mijlocul zilei, se făceau spre 22 de grade.

20181016_185119

Am prins sezonul de kaki, pomii erau încărcați.

Seara, am cinat afară, pe o terasă pe trotuar, la restaurantul Sandal (înseamnă scaun).

20181016_190607

Oferta lor de gustări reci cuprindea câteva zeci de varietăți, din care am degustat vreo 20 de meze-uri tipic insulare și evident, pește proaspăt de mai multe soiuri, la gratar, alături de un vin produs în podgoriile insulei.

20181016_184951

A doua zi, soția proprietarului ne-a pregatit micul dejun în bucătărie ca acasă, chiar în fața noastră. Plăcinte prăjite la tigaie cu brânză sărată și o omletă pufoasă. Nu era nimic făcut dinainte, in afară de dulcețuri și brânzeturi, câte trei-patru feluri diferite. Toate erau produse locale, naturale. Printre acestea, am degustat și specialitatea insulei, dulceața de flori de mac, subtilă și fin parfumată. După ce am înfulecat micul dejun, stapâna casei ne-a preparat, conform tradiției, o delicioasă cafea turcească pe terasa plină de vegetație și miresmuri de plante în pragul toamnei. Un mic paradis.

Sunteți obișnuiți să vă faceti cumpăraturi la Milano și Paris ? Înseamnă că n-ați văzut târgul țărănesc din Bozcaada. Localnicii aduc tricotaje hand made din lână de foarte bună calitate și confecții de modă turcească. Batice, șalvari, de forme și culori unice. La alte standuri, produse agricole de sezon, măsline și ulei de măsline de fermă, nefiltrat. Tocmai începuse sezonul mandarinelor.

20181017_103204

Ierburi înmiresmate de munte din care se prepară un ceai răcoritor și energizant.

DSCN9880

Savuros. Mă opresc aici, nu vă dezvălui chiar tot. După un lung tur de cumpărături, am huzurit la o cafea turcească sub platanul imens din mijlocul satului.

20181017_103233

De la magazinul podgoriei Corvus, chiar în centru, am achiziționat o altă specialitate locală, vinul prelucrat dintr-un soi unic de struguri care, de sute de ani, se cultivă pe mici suprafețe aproape de țărmul mării.

20181017_123918

Acum știu, Bozcaada e insula mea secretă.

Degustare de sezon: boabe de proumb fiert, servite într-un pahărel, cu lingurița, asezonate cu miere și smântână sau unt.

Lectură de drum:

Yachar Kemal, Regarde donc l’Euphrate charrier le sang

Zeus în exil

Bergama, 2017

Din Bergama, orășelul dintre Asclepion și Pergamul antic, pornești într-o urcare șerpuită cu mașina spre unul dintre cele mai cunoscute situri din lume, aflat în patrimoniul mondial UNESCO.

20170501_115005

Odată ajuns la intrarea în perimetrul săpăturilor arheologice, urmează un lung traseu pe jos, în interiorul sitului întins pe o suprafață generoasă.

20170501_125811

Construit la înălțime, e mult mai răcoare decât la Asclepion, fapt destul de frecvent în cazul siturilor amplasate la altitudine, chiar și vara. Zona vizitabilă e foarte bine amenajată, ușor de parcurs, pe o alee de lemn construită de jur-împrejur, cu vizibilitate maximă la toate elementele de arhitectură și la peisaj.

20170501_120602

Recomand să parcurgi calea sacră și să te oprești să admiri templul Atenei, templul lui Traian construit de către fiul său Hadrian, precum și teatrul imens cu ale sale 78 de gradene vertiginos de abrupte, dispuse aproape pe verticală.

20170501_120335

Din păcate, marele altar al lui Zeus nu se mai află aici, pentru că a fost demontat piatră cu piatră de către arheologii germani și reconstruit la Berlin, în Muzeul Pergamonului.

20170501_123404

Însă vraja și măreția spațiului larg, panoramic, nu le-au putut strămuta. Ele sunt intacte, aici, pe culmi.

20170501_123934

Pergamul a fost un oraș prosper, pentru că aici s-a inventat pergamentul, în contextul în care, la un moment dat, faraonul a interzis exportul de papirus din Egipt, pentru că biblioteca din Pergam rivaliza cu biblioteca din Alexandria, ca număr de volume, – patru sute de mii ! – și îi era teamă să nu-i depășească faima.

20170501_120306

Însă, după incendiul care a devastat biblioteca din Alexandria, Iulius Cezar a dat dispoziție ca o parte din cărțile din Pergam să fie trimise în Egipt, încercând să reconstituie fondul de carte al bibliotecii înghițite de flăcări.

20170501_123849

Zeii așa au hotărât, se pare, ca Pergamului să i se confiște, pe rând, cărțile și altarul.

20170501_124406

Farmecul discret al unui burg

Manisa, 2017

Eram curioasă să văd cum arată orașe turcești banale, fără atracții turistice acaparatoare, care le falsifică și le cosmetizează adevăratul chip.

Fiind în drum spre anticul Sardes, am hotărât să facem o scurtă escală de o oră-două și să aruncăm o privire în Manisa, un oraș de talie medie (raportat la Turcia). N-a fost greu să găsim loc de parcare, ținând cont că încă nu era sezon de vârf.

20170503_085736

Ne-am oprit în centrul istoric și am vizitat moscheea (arhitectul ei a fost celebrul Sinan) și muzeul de istorie local, amplasat chiar în complexul moscheii.

20170503_085638

În Turcia, în moschei, se pot vizita pretutindeni medresa (școala religioasă) și imaretul (adăpostul săracilor), cele două componente de bază ale lăcașelor de cult musulmane.

20170503_090142

Ca și arhitectură interioară, intimă și primitoare, muzeul îți dă o stare de liniște. Era acea solemnitate a așezămintelor religioase.

20170503_090205

Și cred că este foarte nimerit să combini cele două componente spirituale, pentru că ele se reunesc oricum atunci când contemplăm o imagine religioasă ori una de civilizație străveche.

Tot acolo, în îndepărtare, ajungem cu gândul.

20170503_090237

Nu erau alți vizitatori, deși aveai multe de văzut, în special obiecte și reconstituiri de tradiție otomană.

20170503_090851

Din mașină am văzut și piața principală a orașului, cu statuia sultanului Murah III în centru.

20170503_092711

Am aflat de un localnic că pe bulevardul principal al orașului se organizează săptămânal un mare târg popular de încălțăminte regional, în care artizanii scot la vânzare producții tipice.

Podgorii în Tracia (1)

Arcadia, 2017

Intrarea în Turcia dinspre Bulgaria, pe un drum secundar. La micul punct de trecere a frontierei de la Lesovo, eram doar o singură mașină și am trecut destul de repede prin toate etapele controlului. Deși traversăm o frontieră între două țări de pe două continente diferite, cu religii distincte, sentimentul nu se schimbă. Rămânem în Tracia, regiunea care se întinde pe zone cuprinse în trei țări: sud-estul Bulgariei, nord-vestul Turciei și nord-estul Greciei. Tracia nu este o regiune banală. Ai multe de văzut/privit aici, iar toamna oferă un farmec somptuos culorilor naturii.

Tracia este cunoscută mai cu seamă datorită vinurilor sale, dar să nu trecem cu vederea celelalte produse, cum ar fi varietatea de brânzeturi care se produc aici.

20171010_153612

Pe autostrada care leagă Edirne de Istanbul, se află una dintre cele mai apreciate podgorii, Arcadia, cu zeci de premii câștigate în concursuri internaționale. Este prima pe care o vizitez în această regiune. Are un nume cu rezonanță îndepartată, ce evocă natura la vârsta ei de aur. Nu e de mirare că turcii se laudă că Dionysos se trage din partea locului.

20180927_132757

Podgoria, cu hotel și restaurant, este foarte greu accesibilă, soseaua fiind doar parțial asfaltată. Nu existau nici indicatoare. Îți dai seama ușor că este foarte puțin turistică. Vinurile de acolo se produc în serie limitată, sunt artizanale, prelucrate prin procedee mecanice, manuale, ecologice. Vinul produs acolo nu se gasește în mod normal în comerț. La momentul vizitei noastre, nu aveau în ofertă posibilitatea de a face o degustare cu prezentare profesională. Am luat doar cina, cu produse un pic improvizate și micul dejun, copios.

20171011_083000

Hotelul și restaurantul din incinta podgoriei sunt decorate în stil minimal, dar nu există posibilitatea de a merge pe jos prin preajmă, să vezi via, de exemplu. Proprietatea este înconjurată de livezi fructifere, iar viile se află mult mai departe.

20171010_190847

M-am mulțumit să admir un luxuriant apus de octombrie deasupra viilor trace.

Goana după aur

Sardes, 2017

Din Izmir, ne îndepărtăm de litoralul zgomotos și o luăm spre interiorul Turciei, dar nu foarte departe, aproximativ la o sută de kilometri.

20170503_112218

Sardes a fost capitala unui regat de mare bogăție, datorită exploatărilor de aur din albia râului care brăzda ținutul. Cresus, cel mai bogat om din antichitate, a avut aici o instalație de prelucrare a aurului foarte profitabilă, se pare.

20170503_112753

Cele două situri istorice excepționale se situează la periferie.

20170503_112035

Romanii au construit aici un întreg complex termal, sportiv și cultural. Străbați anticul bulevard și ajungi într-o piață unde se afla palatul.

20170503_112223

În apropiere au rămas ruinele unei sinagogi, dovadă a prezenței evreilor aici încă din secolul 3, probabil datorită iscusinței lor în prelucrarea aurului găsit aici în abundență. În depărtare, se descifrează minaretele moscheilor din centrul orașului nou.

20170503_112911

Cel de-al doilea sit al complexului se află la câteva minute de mers cu mașina.

20170503_123644

Mă bucur să o întâlnesc iarăși pe Artemis, căreia i s-a dedicat un templu solemn și, din fericire, bine conservat.

20170503_122044

Designul coloanelor, mirosul plantelor, al vegetației, culoarea florilor, liniștea, – recunosc că e o mare șansă că pot să le găsesc pe toate la un loc.

20170503_122953

În perioada precreștină, principalul cult pagân era închinat zeiței Cibela (precursoarea lui Artemis), adorată în rândul popoarelor anatoliene.

20170503_121554

Ea simboliza belșugul și abundența, iar simbolul ei era o albină.

20170503_123905

Templele consacrate urmașei ei, zeița Artemis, exercită un farmec inegalabil și sunt numeroase în această regiune.

20170503_121730

Șapte

Selçuc, 2017

Dezvoltat ca o prelungire a Efesului, pe coasta turcească a mării Egee, acest orășel este înscris, datorită templului zeiței Artemis, în patrimoniul mondial UNESCO. Templul, construit de amazoane, avea un renume uriaș în toată Asia Mică, cunoscută destinație de pelerinaj păgân în toată regiunea.

Noul Efes, ca spațiu urban, a prins contur treptat. După secolul 4, populația majoritar creștină din Efes a început să migreze spre periferia orașului, tot apropiindu-se de mormântul apostolului Ioan, episcopul bisericii creștine, succesorul Sfântului Apostol Pavel. Așa s-a format, treptat, un oraș nou, Selçuc.

Basilica apostolului Ioan este gigantică, formată din curți și spații interioare din care poți admira peisajul și natura pe fundalul acestor rămășițe care datează din 565, lăsate în paragină după cucerirea de către otomani a Imperiului Bizantin. Am vizitat ambele obiective și este evidentă consemnarea istoricilor că blocuri de marmură din templul lui Artemis au fost folosite la construirea basilicii creștine. La sfârșitul secolului 4, împăratul Theodosius I a decretat interdicția păgânismului și templul a fost definitiv închis.

În apropiere, la periferia orașului, se află templul lui Artemis, socotit una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Greu de crezut, ținând cont că a rămas în picioare doar o coloană solitară care se supune, stingheră, privirilor lacome de frumusețe. Însă izolarea templului și amplasarea sa decalată îți deschid noi ferestre către sine. În vremea antichității, în perimetrul acestui templu nu erau lăsate să intre decât fecioare, fără deosebire de clasa socială de unde proveneau, indiferent că erau aristocrate sau sclave, înveșmântate în tunici din pânză albă. Femeile căsătorite rămâneau la poarta templului, în semn de respect pentru statutul acestei zeițe. Declinul a început la sfârșit de secol 1 d.Hr., odată cu sosirea primilor creștini, care nu agreau acest cult, exprimându-și aversiunea ori de câte ori aveau ocazia. Una dintre întâmplări povestește că Sf.Apostol Ioan era cât pe ce să fie ucis de adepții lui Artemis pentru că, la festivalul consacrat zilei sale de naștere, Sfântul s-a îmbrăcat în negru și nu în alb, așa cum impunea dress code-ul evenimentului. Apostolul Ioan înfăptuise deja multe miracole în cetate și a răspuns că, dacă nu le convine ținuta lui, să-i ceară zeiței să-l ucidă pe loc, pentru că și el îi va cere lui Dumnezeu să le distrugă templul. Într-o clipă, templul a fost făcut fărâme. În ciuda acestor neînțelegeri, creștinii și păgânii au conviețuit mult timp în Efes, templul fiind frecventat la serbările anuale de întreaga populație, ca prilej de socializare. În 262, un cutremur a devastat întregul oraș, și nici templul nu a scăpat, iar șase ani mai târziu, a fost prădat și incendiat de goți.

Chiar și după declin, templul s-a bucurat de notorietate și a fost ales ca destinație de exil pentru personalități persecutate politic. Printre cei mai celebri refugiați, regina Egiptului Arsinoe IV, sora Cleopatrei, a găsit adăpost în perimetrul Artemisionului. Ea a fost ținută prizonieră de Iulius Cesar și, scăpată de condamnarea la moarte, a locuit aici timp de cinci ani, sub protecția zeiței Artemis.

Lectură de drum:

Edward Falkener, Ephesus and the Temple of Diana

Metropola de marmură albă

Efes, 2017

La sud de Izmir, Efesul a fost un port de seamă al antichității, chiar dacă marea este acum departe. Efesul își păstrează grandoarea în ciuda trecerii timpului. Cum e și firesc, face parte din lista patrimoniului mondial UNESCO.

Am ajuns dimineața la 9 și, deja, grupuri numeroase de turiști blocau aleile, de-abia te puteai strecura printre ei. La cât de bine conservat este Efesul, nu mă mir să văd așa afluență.

Situl are două intrări, una pe deal, alta în josul complexului. Pe noi ne-a lăsat taxiul la intrarea de sus, iar peste trei ore l-am regăsit la intrarea din vale. Am constatat ca sfatul șoferului a fost eficient, deoarece e mai ușor să parcurgi situl coborând. La sfârsit, când ai ajuns la liman (în turcește, liman=port), la vechiul port din antichitate, pornești agale pe aleea care duce spre mare, chiar dacă nu o poți zări, fiind la trei kilometri, relaxându-te după o așa încărcătură de informație istorică.

Vedem un oraș în întregul său, cu clădiri administrative, agora, vile de oameni înstăriți, mahalaua cu bordelele, – mai jos, spre port -, locuințe amărâte, strada mare cu prăvălii, toalete publice. Totul din marmură albă, care îți ia ochii în lumina puternică a soarelui. Aici observi, cu amănunte chiar pitorești, viața citadină din timpul grecilor și romanilor. Dar, tot în cadrul acestui mare complex al antichității, poți vedea și ruinele primei biserici.

La jumătatea parcursului, întâlnim un perimetru acoperit de o copertină, unde trebuie să plătim un alt bilet de intrare ca să putem pătrunde. Dar merită ! Avem un excepțional ansamblu de vile rezidențiale de pe vremea romanilor, cu un circuit organizat pe niște pasarele de sticlă, ca să beneficiem de perspective ample asupra interioarelor, unele cu mozaice somptuoase. În acest sector, încă se lucra la dezveliri și recondiționări.

La finalul plimbării, aproape de ieșire, se află ruinele rămase din basilica creștină, imensă, prima din Orient dedicată Sfintei Fecioare, deoarece se atestă că ea ar și-ar fi încheiat viața aici, la Efes (vezi postarea Departe de orice, aproape de sine). Este zona cea mai pustie din întreg complexul. Ar fi greu de relatat și descris întregul parcurs, pentru că fiecare element are o poveste bogată.

Efes este și cetatea Amazoanelor, iar Cresus, cel mai bogat om din antichitate, a locuit și el acolo o perioadă de timp, atras de oportunitățile de afaceri. Însă apogeul s-a atins în epoca romanilor, atunci când toată Asia Mică a devenit integral provincie romană. Octavian Augustus a decis să instaleze aici capitala regională, în detrimentul Pergamului. Acest nou statut a propulsat Efesul, în anul 27 î.C., în poziția de prima metropolă a Asiei. Prosperitatea sa era uluitoare, beneficiind de canalizare, băi publice, gimnaziu, biblioteci, iluminare publică. Era un oraș cosmopolit, port (al treilea ca mărime din lumea antică, după Roma și Alexandria), dar și punct de dezbatere religioasă, întrucât aici veniseră să traiască oameni de peste tot, practicând religii sau culturi idolatrice diferite. Apostolul Pavel a debarcat la Efes, într-o bună zi a anului 53, și a înființat una dintre cele șapte biserici ale Apocalipsei.

Declinul marelui oraș a fost determinat de retragerea mării, zonă în care a rămas doar un teren infertil, mlăștinos.

Lectură de drum:

Edward Falkener, Ephesus and the Temple of Diana

vezi și: Șapte

La marginea imperiului

Edirne, 2017, 2018

Ca să găsești un loc cu adevărat romantic, merită să străbați drumuri până la o margine de imperiu.

Însă, pentru a profita din plin de farmecul orașului, îți recomand să nu mergi la sfârșit de săptămână, pentru că vinerea seara debarcă zeci de autocare pline cu bulgari veniți la cumpărături, granița fiind la 20 de kilometri.

20171009_174159

Ambele puncte de trecere a frontierei între Turcia și Bulgaria, Lesovo și Kapitan Andreevo, care te duc la Edirne, sunt printre cele mai prietenoase pe care le-am traversat vreodată.

Simți cu adevărat ca ești binevenit, personalul de control îți răspunde în română și sunt foarte binevoitori.

20171009_183436

Când am fost prima dată la Edirne, mi-am imaginat că este doar o localitate de frontieră cosmopolită la intersecția a trei țări.

Dar și o fostă capitală de imperiu, timp de o sută de ani, până la căderea Constantinopolului.

Edirne a fost întemeiat de romani (de împăratul Adrian, de aici vechea denumire – Adrianopol), în anul 125.

Cucerit de otomani, din 1367, i se dă numele Edirne.

În Evul Mediu, era considerat un centru de cultură și diplomație.

20171009_172333

În centrul istoric, moscheile sunt una lângă alta. Minaretele lor se înalță cu grație spre cer, ca și cum ar vrea să invite la dans norii sau stelele.

Cea mai impozantă este Selimyie Camîi,

20171010_102025

construită de cel mai mare arhitect turc, Sinan,

aflată în patrimoniul UNESCO, amplasată un pic mai la înălțime față de centru.

În medresa (școala religioasă) se află un muzeu mic, foarte pitoresc.

20171010_110208

Dar cea mai fermecătoare mi se pare Moscheea Veche (așa se numește), chiar în centru.

20171010_120557

La apus și pe înserat, peisajul minaretelor este magnific.

20171009_192034_resized (1)

La căderea nopții, lumina le împresoară discret și misterios.

20171009_190333

Case vechi în stil bizantin, grec, otoman, culori vii, străzile pitorești și mulți copaci, deși urbanizarea este densă. Am remarcat numeroase magazine de artizani de parfumuri.

Nu mă mir, Edirne era cunoscut pentru plantațiile sale de trandafiri care, de aici, s-au extins mai târziu și la bulgari.

Spre marginea orașului, se află marele complex al sultanului Baiazid II (fiul mai mare al lui Mehmet Cuceritorul),

excelent renovat, compus din vechea facultate de medicină,

spital, azil, ospiciu, moschee, fiecare cu funcționalitatea sa precis stabilită chiar de la înființare, din 1488.

Toate explicațiile din cele vreo 20 de săli parcurse atestă o puternică tradiție medicală în civilizația otomană.

20181014_125247

Și astăzi, Edirne este un puternic centru universitar.

Pe Mehmet Cuceritorul, cel mai cunoscut personaj născut aici, probabil ca îl știți din celebrul tablou al lui Bellini în care este îmbrăcat într-un caftan de un roșu special.

Nu întâmplător roșu, pentru că acea nuanță specială e cunoscută sub denumirea ,,roșu de Adrianopol” și servea în Evul Mediu la vopsirea textilelor, în ciuda faptului că metoda de fabricare implica ingrediente nu tocmai plăcute.

Mehmet era un literat și un filosof de o vastă cultură. Avea obiceiul să invite la Edirne, la palatul său, înțelepți din toată lumea, ca să poarte cu ei lungi discuții, atunci când nu-și petrecea timpul printre cărți. Despre viața lui sentimentală istoria spune că, la un moment dat, simțind că s-a îndrăgostit nebunește de una dintre soțiile sale, a dat dispoziție să fie ucisă pentru ca să-și poată elibera mintea.

Mai târziu, a cucerit Constantinopolul.

Lectură de drum:

Nedim Gursel, The Conqueror: a novel

Călin Felezeu, Imaginea otomanului și a civilizației otomane în cultura românească