Edirne, 2017, 2018
Ca să găsești un loc cu adevărat romantic, merită să străbați drumuri până la o margine de imperiu.
Însă, pentru a profita din plin de farmecul orașului, îți recomand să nu mergi la sfârșit de săptămână, pentru că vinerea seara debarcă zeci de autocare pline cu bulgari veniți la cumpărături, granița fiind la 20 de kilometri.
Ambele puncte de trecere a frontierei între Turcia și Bulgaria, Lesovo și Kapitan Andreevo, care te duc la Edirne, sunt printre cele mai prietenoase pe care le-am traversat vreodată.
Simți cu adevărat ca ești binevenit, personalul de control îți răspunde în română și sunt foarte binevoitori.
Când am fost prima dată la Edirne, mi-am imaginat că este doar o localitate de frontieră cosmopolită la intersecția a trei țări.
Dar și o fostă capitală de imperiu, timp de o sută de ani, până la căderea Constantinopolului.
Edirne a fost întemeiat de romani (de împăratul Adrian, de aici vechea denumire – Adrianopol), în anul 125.
Cucerit de otomani, din 1367, i se dă numele Edirne.
În Evul Mediu, era considerat un centru de cultură și diplomație.
În centrul istoric, moscheile sunt una lângă alta. Minaretele lor se înalță cu grație spre cer, ca și cum ar vrea să invite la dans norii sau stelele.
Cea mai impozantă este Selimyie Camîi,
construită de cel mai mare arhitect turc, Sinan,
aflată în patrimoniul UNESCO, amplasată un pic mai la înălțime față de centru.
În medresa (școala religioasă) se află un muzeu mic, foarte pitoresc.
Dar cea mai fermecătoare mi se pare Moscheea Veche (așa se numește), chiar în centru.
La apus și pe înserat, peisajul minaretelor este magnific.
La căderea nopții, lumina le împresoară discret și misterios.
Case vechi în stil bizantin, grec, otoman, culori vii, străzile pitorești și mulți copaci, deși urbanizarea este densă. Am remarcat numeroase magazine de artizani de parfumuri.
Nu mă mir, Edirne era cunoscut pentru plantațiile sale de trandafiri care, de aici, s-au extins mai târziu și la bulgari.
Spre marginea orașului, se află marele complex al sultanului Baiazid II (fiul mai mare al lui Mehmet Cuceritorul),
excelent renovat, compus din vechea facultate de medicină,
spital, azil, ospiciu, moschee, fiecare cu funcționalitatea sa precis stabilită chiar de la înființare, din 1488.
Toate explicațiile din cele vreo 20 de săli parcurse atestă o puternică tradiție medicală în civilizația otomană.
Și astăzi, Edirne este un puternic centru universitar.
Pe Mehmet Cuceritorul, cel mai cunoscut personaj născut aici, probabil ca îl știți din celebrul tablou al lui Bellini în care este îmbrăcat într-un caftan de un roșu special.
Nu întâmplător roșu, pentru că acea nuanță specială e cunoscută sub denumirea ,,roșu de Adrianopol” și servea în Evul Mediu la vopsirea textilelor, în ciuda faptului că metoda de fabricare implica ingrediente nu tocmai plăcute.
Mehmet era un literat și un filosof de o vastă cultură. Avea obiceiul să invite la Edirne, la palatul său, înțelepți din toată lumea, ca să poarte cu ei lungi discuții, atunci când nu-și petrecea timpul printre cărți. Despre viața lui sentimentală istoria spune că, la un moment dat, simțind că s-a îndrăgostit nebunește de una dintre soțiile sale, a dat dispoziție să fie ucisă pentru ca să-și poată elibera mintea.
Mai târziu, a cucerit Constantinopolul.
Lectură de drum:
Nedim Gursel, The Conqueror: a novel
Călin Felezeu, Imaginea otomanului și a civilizației otomane în cultura românească
ore de drum 