arhitectură – Pagina 11

Cărările gloriei

Carmona, 2015

Pelerinii și colportorii, ca să nu fie atacați de bandiți, făceau un ocol la căderea serii pentru a se pune la adăpost între zidurile trainicei fortărețe aflate pe un deal în mijlocul câmpurilor mănoase.

Pe metereze, străjile vegheau dacă, din depărtări, nu-i paște pericolul vreunei invazii.

Înconjurat de livezi de măslini, mandarini, clementini parfumați, cu surprindere am dat peste unul dintre cele mai vechi și fermecătoare orașe fortificate din Spania și chiar din Occident, dăinuind de cinci mii de ani în nemărginirea andaluză, după cum atestă vestigiile preistorice alunecate în civilizație sub romani, arabi și creștini.

Prima atestare oficială a cetății a fost cea a originii sale cartagineze, iar romanii au cucerit-o când s-au instalat în Peninsula Iberică, fără a izbuti să desființeze riturile și obiceiurile de origine orientală caracteristice întregului contur al Mediteranei.

Așezarea se bucură de faima unui sit arheologic roman, cu o necropolă unde au fost săpate în piatră, între secolele 2 î.Hr și 4 d.Hr., peste nouă sute de mausolee. Iuliu Cesar a proclamat Carmona drept orașul cel mai puternic din regiunea care corespunde acum Andaluziei, iar arabii i-au sporit și mai mult forța.

Traseul istoric parcurge ruinele celor două cetăți de apărare, străzi înguste printre căsuțe albe și mici patios cu portocali în spatele bisericilor.

Predomină elemente de arhitectură gotică și renascentistă pe care le recunosc fie în cadrul arcuit al vreunei ferestre, fie în bolți, coloane, staluri lucrate în lemn.

Dacă pe vremuri comerțul cu Americile au asigurat cetățenilor un nivel îndestulător, azi traiul se bizuie pe roadele livezilor din jur, pe producția de vin și ulei de masline și pe venituri consistente din cinematografie și media, pentru că, între zidurile Carmonei au fost turnate pelicule de toată isprava: versiunea cinematografică a operei Carmen cu Placido Domingo, Semana Santa cu Mira Sorvino, Manolete cu Penelope Cruz, și, recent, chiar producții indiene, pe lângă documentare, pictoriale de modă, spoturi publicitare pentru firme celebre, videoclipuri muzicale. Am ținut minte câteva obiective din scurta mea plimbare iernatică.

-Poarta Cordobei ale cărei origini datează din secolul 1, punct de trecere comercial respectat de vizigoți, arabi și castilieni.

Recunoscută drept poartă oficială, aici se percepea taxa pe mărfurile introduse spre vânzare, și nu erau puține, pentru că Americile constituiau o sursă de aprovizionare inepuizabilă. Așa cum o vedem azi, în stil baroc, datează din 1688, singura din Spania proiectată cu trei intrări, din care azi numai cea din mijloc se păstreză, cele laterale fiind integrate în locuințele care s-au construit pe flancurile porții.

-Alcazar de Arriba, palatul regelui don Pedro care stăpânea toate moșiile din jurul cetății, din secolul 14, unde azi se află paradorul local, hotel din rețeaua binecunoscută a statului spaniol.

-biserica San Pedro din secolele 15-18, cu un turn de influență barocă nu mult diferit de minaretul unei moschei.

În interiorul baroc, distingem altar, capele, baptisteriu și opere de artă de maeștri regionali.

-despre porțile istorice ale Carmonei am aflat și alte detalii care vă pot fi de folos. Dacă atunci când treceți pe sub o poartă, închideți ochii și vă țineți de nas, o dorință va fi împlinită. Încercăm ?

De la capăt

Chetumal, 2019

Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.

În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.

Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.

Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.

Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.

Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.

1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.

Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.

Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.

2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,

construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.

3.O cină la restaurantul Almina.

În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.

Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.

Cherchez la femme

Galatina, 2019

După ce a vizitat mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, notabilul Raimondello Orsini a comandat în 1384 o basilică în stil romano-gotic pentru cetățenii de cult latin care nu vorbeau grecește.

DSCN8980

Soția lui, frumoasa Maria d’Enghien, o mare doamnă din Lecce, contesă apoi prințesă, avea să rămână aici pentru totdeauna într-o ipostază unică în lume.

DSCN9004

Maria s-a hotărât să supravegheze îndeaproape realizarea decorațiunilor interioare și nu știu dacă de la început sau pe parcurs, în mintea ei a încolțit o idee.

DSCN8973

Capela unde venea zilnic să se roage urma să fie decorată cu picturi din viața Maicii Domnului și, în acest spațiu, contesa a insistat ca toate personajele feminine să aibă trăsăturile sale.

DSCN8993

Raimondello o iubea mult și îi accepta toate capriciile, așa că s-a executat, iar ea bine a făcut că și le-a îndeplinit, pentru că ulterior a avut viață grea.

DSCN8985

Raimondello s-a prăpădit la scurt timp după aceea,

DSCN8994

iar ea a trebuit să se căsătorească, mai de voie, mai de nevoie, cu asediatorul său la propriu, prințul Ladislau, devenind astfel, pentru scurt timp și prințesă a unei provincii ungurești.

DSCN9003

Socotită o fire aventuroasă pentru vremea ei, și-a acceptat soarta cu înțelepciune și a văzut partea favorabilă în fiecare răsturnare de situație.

DSCN8977

Așadar, bat la porțile Greciei Salentine ca să o vizitez pe Maria d’Enghien în bazilica Santa Caterina di Alessandria.

DSCN8963

Comuna întemeiată de greci a fost influențată puternic de sclipirile lor spirituale care se răsfrâng asupra unei salbe de treisprezece localități.

DSCN9006

Așezarea a fost întemeiată de colonizatorii bizantini ajunși aici în secolul 6, care au populat integral orașul în secolele 10-11,

DSCN8969

pe baza limbii și culturii grecești, a conexiunilor maritime și comerciale dinspre Răsărit.

DSCN8972

În Evul Mediu era un loc de pelerinaj pentru suferinzi datorită instituțiilor religioase, pline de călugări italo-greci.

DSCN8965

Centrul e mic, doar câteva piațete și străzi în jurul bazilicii,

DSCN8974

dar descopăr cu încântare armonii baroce în blazoane și sculpturi care incită călătorul să tot caute secretoase palate rezidențiale, majoritatea din secolul 17,

DSCN8989

cu elegante balcoane și intrări monumentale.

DSCN8968

Domul, început în secolul 14, a cărei fațadă se distinge prin ținuta nobilă, construită după schema clasică a barocului regional este dedicat Sfinților Petru și Pavel.

DSCN8961

La fiecare 29 iunie li se celebrează sărbătoarea și, pe lângă procesiunile religioase, localnicii reînvie vechile credințe moștenite din antichitatea greacă.

DSCN8990

Prin tot orașul, clădirile cu prestanță conțin lei în blazoane sau ornamentație, întocmai și porticul bazilicii pentru care am venit.

DSCN8966

În preambul vizitez sacristia cu moaștele păstrate în mobilier prețios, apoi claustrul,

DSCN9005

ale cărui fresce datează din secolul 18 și, de aici, trec în interioriul sanctuarului, împărțit în cinci nave separate.

DSCN9001

Amețitoare, de jur împrejur, cele o sută cincizeci de scene pictate în secolul 15, comparabile cu frescele lui Giotto de la Assisi, au o strălucire care a dăinuit intactă.

DSCN8975

Imaginile, pe care nu le-am putut prelua din cauză că fotografierea era interzisă și atent supravegheată,

DSCN8981

se referă la scene din Noul și Vechiul Testament și la scene din viața Sfintei Ecaterina din Alexandria.

DSCN8982

Nu știu dacă să percep în inițiativa sa un semn de trufie, de narcisism, dorința ca profunda ei credință să fie transmisă în viitor în forma multiplicată a atâtor chipuri sau nevoia de a acumula toată bogăția spirituală a personajelor reprezentate.

DSCN8971

În vâltoarea furtunilor prin care a trecut, am înțeles după aceea că a primit sprijinul așteptat.

DSCN8997

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.

Never Let Me Go

Loches, 2018

O neînsemnată și liniștită așezare a avut șansa de a fi scena unei povești de dragoste cu răsturnări de situații.

La începutul după-mesei, în plină vară, orașul mă întâmpină toropit.

Mă adaptez la ambianță și încep vizita cu o ușoară confuzie donquijotescă.

În centru ginesc mai întâi colegiala Saint-Ours, cu cele două piramide octogonale flancate de câte un turnuleț și o iau drept castel.

Dar nu, pentru că, potrivit urbanismului medieval, castelul e cocoțat pe un delușor și nu se zărește din centru.

Până la el avem de ocolit pe străzi medievale înguste.

Am ales să-l vizitez pentru că aici odihnește una dintre cele mai celebre amante regale, Agnes Sorel,

care s-a stins la numai douăzeci și opt de ani, în plină idilă cu regele Charles VII.

Regele nu voia să se îndepărteze de ea nici măcar o clipă,

recunoscător că l-a scăpat de depresie și datorită inspiratelor ei încurajări în operațiunile de redresare a regatului.

Povestea a durat câțiva ani în ciuda îndârjitelor opreliști ale Curții, până la moartea ei.

Îndurerat, regele i-a construit monumentul funerar în capela castelului, dar călugării, indignați de inițiativa sa, i-au pus în vedere să-l deplaseze din spațiul sacru.

Ok, a spus regele, dar voi transfera și toate donațiile aferente în locul unde voi instala monumentul.

La argumentul financiar, călugării au cedat și astfel locul ei de odihnă a rămas unde și-a dorit suveranul.

Doar că, în 1789, la revoluția franceză, soldații au profanat rămășițele crezând, după magnificența monumentului, că era vorba de o sfântă,

așa că, ulterior, sculpturile au fost refăcute de la zero.

În castel nu s-a păstrat mai nimic,

dar putem admira câteva decorațiuni de valoare cum ar fi tapiseria cu alegoria muzicii,

una dintre preocupările frumoasei favorite.

Grădina de legume și fructe, tot medievală,

câștigătoarea unui premiu de calitate a prezentării, mi-a sugerat câteva aranjamentele fructifere.

Un pic mai departe, donjonul din secolul 11, mărturisitor de istorii,

străjuiește iubirea.

Lungul drum al zilei către noapte

Tanger, 2018

Am visat întotdeauna să ajung la Tanger cu vaporul, ca în The Sheltering Sky, așa că am descins de la Tarifa, după traversarea strâmtorii Gibraltar, într-o amiază înnorată de ianuarie.

Una dintre cele mai reputate intersecții maritime din lume, cel mai mare port de pasageri din Maroc, îl știam din cărți și filme ca pe o destinație preferată de aventurieri, artiști, spioni, așa că m-am simțit câte un pic din toate.

Până în 1956, Tanger a beneficiat de un statut special de oraș internațional, fapt care i-a oferit o mare libertate de acțiune.

Între 1923 și 1956 s-a aflat sub stăpânirea a opt puteri: Franța, Anglia, Italia, Spania, Suedia, Portugalia, Olanda, Maroc.

Comerțul portuar l-a transformat într-un punct de convergență pentru afaceriști și traficanți.

În acest context, plonjez în Après lui, le déluge, cartea lui Paul Bowles, scriitor american care a locuit la Tanger timp de cincizeci și doi de ani.

Personajele lui sunt greu de intersectat, de înțeles, de imaginat, de urmărit, de frecventat. Dyar, un hipster new-yorkez intră într-o perioadă nouă a existenței și totodată, cum zice el însuși cam prețios, într-un teritoriu inexplorat al ființei lui.

Aventura sa marocană începe într-o seară ploioasă de ianuarie cînd debarcă dintr-un cargo pe un chei al portului din Tanger. Urma să se angajeze în agenția de turism a unui compatriot.

Despre Dyar, erou inocent care se pomenește într-un mediu necruțător, autorul face de două ori și fără dubii precizarea că nu e interesat de cărți și că nu știe ce să mai facă de plictiseală, detaliu care, nu întâmplător, vine din partea unui client asiduu al Librairie des Colonnes din Tanger, instituție de un farmec inegalabil de unde am plecat încărcată. Eram curioasă să văd unde va duce indiciul autorului.

Colindând prin Tanger, cu Dyar n-aș fi putut să mă întâlnesc niciodată, pentru că locurile pe unde trece el prin oraș, cu excepția palatului fraților Beydaoui, pentru mine nu prezintă interes. Haideți să ne oprim un pic la reședința lor.

În serile de duminică, frații Beydaoui dădeau recepții în onoarea prietenilor lor musulmani pentru care inexplicabilul comportament al europenilor era un spectacol nesfârșit.

Pe de altă parte, europenii credeau că petrecerea le era dedicată lor și că puținii musulmani erau invitați ca să asigure distracției dozajul convenabil de culoare locală.

O lecție pentru cine vrea să se fofileze în cercuri înalte o acordă Eunice, o damă cu greutate, care se adresează persoanelor demne de interes insinuând că a întâlnit pe cineva din anturajul lor apropiat, greu de verificat, în compania unei celebrități, fapt care flatează orice monden.

În mai puțin de trei zile de la sosire, naivul Dyar e pus în situația să falsifice o rezervare de palace faimos, să facă spionaj pentru ruși, e implicat în trafic de valută și devine consumator de droguri, client de sordide cinematografe interzise și de bordel.

Cine-l influențează ? Oamenii peste măsură de prietenoși pe care-i întâlnește, pripășiți aici, care nu respectă nimic, nu au reguli și nici sentimente.

Un american se hazardează să compare Tanger și New York, care au în comun nemiloasa preocupare pentru bani. La New York avem gangsterii, la Tanger contrabandiștii și traficanții.

Tangerul are propriul guvern care trăiește din corupție, spune un personaj, și toată lumea se alege cu ceva. Însă cel mai mult, din tot ce aflăm de aici, iese în câștig cititorul.

Am privit această carte, pe lângă învățămintele trase și plăcerea acțiunii palpitante, de calitate, ca pe un elogiu al țărmului însorit.

Dacă rămâi întins la soare mai mult timp, spune scriitorul, razele și lumina creează un fel de gol în minte și îți absorb toate gândurile. Grijile ți se evaporă una după alta, ezitările, îndoielile, neplăcerile se dizolvă în cuptorul torid și uiți de toate. Nu te mai neliniștește nimic. E chiar atât de simplu ?

Mobilă și durere

Paris, 2021

Regele-Soare obișnuia să-și plimbe cu el toate catrafusele de câte ori se muta de la un castel la altul.

Doar că, la un moment dat, și-a dat seama că încep să-i dispară din lucruri. A bănuit ce se întâmplă și, după investigații, s-a dovedit că unii dintre protejații săi se învățaseră să le împrumute ocazional pentru evenimente regale organizate în reședințele lor și uitau să le mai restituie.

Atunci a luat hotărârea să înființeze un sector de administrare a mobilierului, cu obiecte decorative cu tot, și să numească drept responsabil o persoană de mare încredere care să-i raporteze personal.

A dat dispoziția construirii unui sediu în Place de la Concorde, devenit astăzi Hôtel de la Marine, fost Minister al Marinei timp de două sute douăzeci și șase de ani.

Primul intendent, Monsieur de Fontanieu, a ocupat funcția șaisprezece ani, preluând responsabilități asemănătoare de la tatăl și bunicul său, și ei în slujba instituției regale.

Al doilea și cel din urmă, Thierry de Ville-d’Avray, a reținut mai mult atenția istoriei, deși a ocupat postul doar opt ani înainte de a fi executat de revoluționari în 1792.

Prim valet în camera regelui, Thierry de Ville-d’Avray își cumpără postul de intendent al mobilierului regal de la predecesorul său. Recent înnobilat și apropiat regelui Ludovic 16, nefericitul urmaș al Regelui-Soare, fiecare mișcare îi era pândită și comentată.

Regele sentimental îl păstrează în cercul său apropiat în virtutea faptului că valetul îl servise pe tatăl său și-l cunoștea de când se născuse.

Thierry aspiră la un rang mai înalt, își chivernisește veniturile și, atunci când se ivește ocazia, decide să cumpere onorabila poziție.

Ludovic își dă acordul și iată-l pe destoinicul valet instalându-se într-un palat pe cinste.

Soția lui, care ocupase până atunci titulatura de primă cameristă a Mariei-Antoaneta, își dă demisia ca să-l ajute pe Thierry în ambițioasa întreprindere.

Regele are în el încredere deplină, așa că Thierry nu va sta pe gânduri să îndrepte tot ce scârțâie în administrarea defectuoasa a mobilierului care se degradează pe zi ce trece.

Va avea misiunea sa cumpere, să depoziteze, să întrețină, să repare mobila regală, să comande piese unice, iar colecțiile să fie expuse publicului în saloanele palatului ca să-i impresioneze pe străini.

Programul său managerial începe prin reamenajarea instituției, cu statut de reședință personală, birou, depozit și muzeu. Parcursul oferit de palatul redeschis în 2021, ghidat după toate regulile artei, ne oferă o cronică a vieții sale zilnice.

Urcăm scara intendentului, traversăm un vestibul ca să ajungem în anticamera unde colaboratorii așteaptă să fie introduși în biroul său.

Cabinetul de fizică, etapă obligatorie a procesului de fabricație, îl ține la curent cu toate invențiile.

Dormitorul cu baia,

amenajate în camera fostului intendent, fac trecerea în partea comună a locuinței.

Cu soția nu se întâlnește doar ca să ia masa în sufragerie, ci și, conform uzanțelor mondene, în salonul de companie, unde cei doi soți își petreceau serile ținându-și de urât.

Dormitorul doamnei a fost amenajat un pic mai departe ca să nu fie deranjată de activitățile soțului.

Activități printre care, în treacăt fie spus, se număra și cea desfășurată în cabinetul oglinzilor, indispensabil iatac de întâlniri galante, decorat cu picturi în care duduile sumar îmbrăcate au fost transformate de către Ministerul Marinei în îngerași durdulii, fără să strice oglinzile.

După ce ieșea revigorat din iatac, intendentul putea trece direct în cabinetul aurit, spațiul oficial de primire al oaspeților de seamă.

Întreprinzător, celelalte odăi le-a organizat ca pe un muzeu de arte decorative, deschis publicului o dată pe lună, cel dintâi din Europa de acest profil, expunând chiar și bijuteriile coroanei care, direct din vitrine, urmau să fie furate de revoluționari în 1789.

Toate aceste inițiative adăugate noului său statut suplimentar obținut după revoluție, de primar al orașului Versailles, primul post de acest fel creat după căderea monarhiei, atrag invidia anturajului.

Ca urmare, i se inventează niște acuzații fantasmagorice care-l trimit în 1792 pe eșafod, după ce instituția trecuse deja în proprietatea statului. Cum au ajuns marinarii în această clădire ?

Tot prin intermediul său deoarece, ca să rămână în familie, îi propusese unui văr apropiat, secretar de stat la Ministerul Marinei, să închirieze jumătate din palat. Dar, în momentul când se va înfăptui acest proiect, el nu va mai fi acolo.

Locuri în inimă

Cracovia, 2019

La solstițiul de iarnă, în sudul Poloniei, întunericul începe să cadă la trei după-amiază, iar norii și ploaia înveșmântează cu solemnitate peisajul însingurat.

Sanctuarul din marginea Cracoviei, destinație asiduă de pelerinaj din 1985, când Papa Ioan-Paul II l-a desemnat capitala Devoțiunii Milei Divine, se bucură de prestigiul de a ocupa locul întâi în lume ca număr de naționalități reprezentate de pelerini.

Pe esplanadă, îmi răsare în față, ca un pachebot grandios, basilica nouă de rit romano-catolic închinată Milei Divine consacrată în 2002, care poate primi cinci mii de persoane. Un pic mai retrasă, vechea biserică înconjurată de câțiva arbori desfrunziți.

Mai întâi am intrat în noul sanctuar, locul de odihnă al rămășițelor pământești ale măicuței Faustina Kowalska (1905-1938), beatificată în 1993, canonizată în 2000, prin a cărei mijlocire rugăciunile credincioșilor au putut beneficia de Milostivirea Divină.

Sfânta călugăriță făcea parte din congregația Surorile Maicii Domnului, înființată în 1862 datorită donației unui prinț polonez filantrop.

Au venit aici să se roage, de la recunoașterea oficială a miracolelor înfăptuite, Sfinții Părinți Ioan-Paul II, Benedict XVI, Francisc. Mulți pelerini se străduiesc să ajungă aici de Sărbătoarea Milei Divine, în prima duminică după Paștele Catolic. Iar eu sunt nerăbdătoare să intru în vechiul sanctuar, încărcat de magie la ora înserării, în lumina felinarelor.

La începuturi, mănăstirea a fost deschisă pentru tinerele care aveau nevoie de o reajustare a moralității. Călugărițele le-au primit, le-au îndrumat și educat, le-au învățat un meșteșug astfel ca, la întoarcerea în lume, să poată duce o viață demnă. În claustru funcționau ateliere de broderie, croitorie, țesătorie, spălătorie, legătorie de carte, grădinărit și menaj, o mulțime de meserii pentru a facilita integrarea fetelor pierdute.

De la primul război mondial, când chiliile au devenit saloane de spital, până la cel de-al doilea, așezământul n-a mai primit mireni. Astăzi, lăcașul este dedicat instruirii viitoarelor maici în perioada de noviciat de doi ani.

În altarul principal, statuia Sfintei Fecioare a Milostivirii are în dreapta sa celebra pictură devenită simbolul universal al sanctuarului, a Mântuitorului Milostivirii care, prin intermediul Sfintei Maici Faustina, a înfăptuit minuni.

Pictura a fost realizată după descrierea Faustinei care, pe parcursul vieții, a avut mai multe viziuni și întâlniri mistice cu Iisus, relatate în cartea sa Mic Jurnal, semn al credinței și măreției sale sufletești.

Sărbătorile care se apropie să vă umple sufletul de iubire !

Contemporani cu fluturii

Luxor, 2018

Obligația asumată a fiecărui faraon era să-și întreacă predecesorii prin amploarea construcțiilor săvârșite și prin lărgirea frontierelor Egiptului.

Pe malul drept al Nilului, Karnak, cea mai mare suprafață cu caracter religios din lume, inclusă în Patrimoniul UNESCO, datează de patru mii șapte sute de ani.

Amon e zeul și patronul Tebei, noua capitală nesupusă a Egiptului.

Originea sa e necunoscută dar, după instalarea capitalei la Teba, oraș sudic solar, zeului i se va adăuga particula Ra, care înseamnă soare.

Va deveni astfel regele zeilor și, de aceea, i s-a consacrat un templu gigantic, unde s-a construit neîncetat, vreme de șapte secole, spre glorificarea lui, un ansamblu de coloane, piloni, ziduri, statui, obeliscuri, hieroglife, alei.

Partea cea mai veche, cea a lui Sesostris I, se află în marginea dinspre est, iar faraonii care au venit după el au construit treptat spre vest.

Spațiul central a fost hărăzit marii săli hipostile cu lungimea de o sută doi metri, la care s-a lucrat sub mai mulți faraoni, ca să-i asigure adăpost bărcii sacre a lui Amon când acesta își părăsea sanctuarul pentru ceremonii la Nil.

În Karnakul actual, citim istoria în desene, în scene de război care alternează cu tablouri de ofrandă, inscripționate pe cele o sută treizeci și patru de coloane vertiginoase înalte de douăzeci și patru de metri, cu o circumferință de zece metri.

Prin anii 1820, Champollion, în călătoria spirituală care l-a condus la descifrarea hieroglifelor, după ce a vizitat Karnak a mărturisit că renunță să descrie marea sala hipostilă, convins că nu-l va crede nimeni, cu temerea de a nu fi considerat nebun.

Primul european care, la începutul anilor 1700, a identificat templul de la Karnak, i-a evaluat amploarea și a dovedit că aparținea anticei Tebe a fost un preot iezuit de origine franceză care a locuit nouă ani în Egipt pentru a-i converti la catolicismul roman pe credincioșii copți.

Ca urmare a descrierilor sale, în Europa s-a iscat un val de egiptofilie și egiptomanie care a inspirat moda călătoriilor de explorare.

Însuși Regele-Soare i-a încredințat de-ndată unui alt iezuit misiunea de a merge în Egipt să adune manuscrise și monezi rare pentru colecția sa.

În afară de a servi drept cadru pentru ceremonii și ritualuri prin care omenirea, prin mijlocirea faraonului, participa la bunul mers al universului,

templul primea donații numeroase și substanțiale în bunuri materiale și, astfel, proprietatea era nevoită să se extindă în permanență ca să facă loc acareturilor și personalului însărcinat să le aibă în grijă.

Listele captivilor aduși din războaie deveniți slujitori ai templelor au fost înscrise pe pereți ca să se păstreze evidența muncitorilor asiatici și nubieni care lucrau terenurile și livezile.

Astfel, templul se transformă într-o gigantică întreprindere a cărei structură economică e supervizată de un preot.

Însă, cu o asemenea instituție pe mână, înaltul preot poate deveni o amenințare la adresa puterii faraonice.

Cu timpul, pe măsură ce preoții dobândesc putere, încep să fie reprezentați în imagini la un calibru aproape similar cu faraonii, în defavoarea chiar a soțiilor, după cum ne convinge statuia lui Ramses II cu Nefertari, mărunțică, la picioarele sale.

Jocurile de lumină și dozajul lor au fost calculate cu precizie de arhitecți. Lumea zeilor se dezvăluie progresiv, în fiecare sezon, la ore fixe ale zilei.

Fiecare coloană transmite privitorului un mesaj special generat fie de secvențele principale ale sărbătorilor importante, cea a haremului lui Amon legată de ritul fertilității și sărbătoarea Văii, fie de consemnări ale unor fapte de arme, în cronici sau jurnale de război aidoma unor reportaje.

Peste tot la Karnak regele apare slăvit în relatarea unor scene victorioase, în care istoria e măsluită pentru a înlătura sorții nefavorabili.

La loc de cinste, ca să-și sporească prestigiul în ochii cetățenilor, faraonul a ținut să inscripționeze discursul zeului prin care i se garantează pacea și prosperitatea.

De-a lungul vremii, templul din Karnak a fost luat frecvent în stăpânire de creștinii copți, care-și instalau altare în nișe, după ce, în prealabil, îl purificau prin exorcisme repetate de orice vibrație demonică izvorâtă din obscurul trecut faraonic.

Chiar și azi, ansamblul de la Karnak este semnalat ca un potențial izvor de energii negative, iar consemnările susțin că obeliscurile ascuțite erau ridicate cu scopul de a risipi vibrațiile neprielnice și de a proteja aria sacră.

Spre Luxor duce o alee lungă de trei kilometri marginită de șiruri de sfincși cu capete de berbec, înrudiți cu Amon, pe unde zeul era transportat de către preoți în barca lui sacră, din sala hipostilă până la Nil.

Cultul său a disparut dar, în același loc, se celebrează anual un sfânt musulman, Abu Haggag, cu muzicanți și o procesiune de bărci care, nu întâmplător, iau tot drumul Nilului.

Pe margine, zeii în formă de sfincși care, dintotdeauna, au păzit intrarea in templu, asistă neclintiți la transformările istoriei.

Cuibușor de nebunii

Longleat, 2015

Poveștile marilor familii engleze se întind pe secole întregi și integrează ramificații genealogice respectabile.

Moșia de la Longleat aparține unui lung șir de marchizi de Bath

și e faimoasă atât pentru conacul în stil elisabetan înconjurat de parcuri sofisticate,

cât și pentru imensul safari, cel mai mare din afara Africii.

Proprietarii se înrudesc cu familia regală a Angliei, detaliu care-i transformă într-o țintă a revistelor de scandal la vânătoare de picanterii familiale.

Însuși întemeietorul dinastiei, primul marchiz de Bath, care a achiziționat locuința în 1555, s-a căsătorit cu fiica rivalilor împotriva voinței părinților,

iar Shakespeare n-a ezitat să folosească povestea lor în piesa Romeo și Julieta.

Ca urmare a unei alte istorii amoroase tragice, una dintre aripi a rămas bântuită până în prezent de fantoma uneia dintre soțiile nefericite ale dinastiei.

Iar proprietarul actual face deliciul presei din cauza conflictului cu mama sa, tot pe motive de mariaj.

La origine mănăstire din ordinul Augustinilor, clădirea a fost mistuită de flăcări pentru ca, ulterior, să renască din temelii.

La edificiul de origine inaugurat în 1580, fiecare generație a mai adăugat câte o aripă.

Biblioteca a fost amenajată în 1700 de către un marchiz pasionat de citit.

Altul, din patriotism, prin timpul războiului de o sută de ani, a schimbat profilul parcului, din à la française în stil englezesc.

Altul, care cocheta cu muzele și bătea muzeele, a creat o galerie de pictură italiană.

Altul, cu vocație didactică, a înființat o școală în satul vecin.

Toți călătoriseră, iar gusturile formate prin acumularea de cunoștințe i-a determinat să aducă modificări spațiului personal.

Au adăugat dependințe, bucătării vaste și o orangerie, cum apreciaseră în calitate de oaspeți ai nobilimii franceze.

Au adaptat cât mai bine cu putință ,,l’art de vivre’’ la ancestralul lifestyle cu ajutorul profesioniștilor.

Chiar și reputatul arhitect Christopher Wren a contribuit la amplificarea edificiului proiectând vechea bibliotecă și capela.

Pentru că în primul război mondial a funcționat ca spital și ca scoală primară improvizată, castelul s-a degradat considerabil.

Proprietarii nu mai aveau bani să-l renoveze și să poată întreține domeniul și, prin urmare, în 1947 s-a luat hotărârea să-l deschidă publicului, inițiativă în premieră la capitolul proprietăți private locuite.

Curiozitatea de a vedea cum trăiesc aristocrații a generat o imensă afluență.

În prezent, proprietarii și-au amenajat apartamentele într-o aripă izolată și au lăsat toate sălile istorice la dispoziția vizitatorilor.

Am traversat o interminabilă înșiruire de încăperi printre care salonul oficial, două săli de mese pentru festivități de rang diferit, ornate cu porțelan de Saxa și cu servicii de Chelsea,

salonașul de mic-dejun, baia, fumoarul, biblioteca roșie cu patruzeci de mii de volume, sala de banchet, cabinetul chinezăriilor, salonul de muzică, dormitoare adaptate oaspeților de nivel social diferit,

culoare, pasaje, vestibule, scări monumentale, câte și mai câte.

Parcul de trei sute șaizeci de hectare a fost amenajat în secolul 17 de Capability Brown, considerat cel mai mare grădinar al Angliei.

Nu știu cât s-a mai păstrat din conceptul maestrului,

dar spațiile florale și combinația dintre stiluri au o grandoare și o diversitate pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.