Cuibușor de nebunii

Longleat, 2015

Poveștile marilor familii engleze se întind pe secole întregi și integrează ramificații genealogice respectabile.

Moșia de la Longleat aparține unui lung șir de marchizi de Bath

și e faimoasă atât pentru conacul în stil elisabetan înconjurat de parcuri sofisticate,

cât și pentru imensul safari, cel mai mare din afara Africii.

Proprietarii se înrudesc cu familia regală a Angliei, detaliu care-i transformă într-o țintă a revistelor de scandal la vânătoare de picanterii familiale.

Însuși întemeietorul dinastiei, primul marchiz de Bath, care a achiziționat locuința în 1555, s-a căsătorit cu fiica rivalilor împotriva voinței părinților,

iar Shakespeare n-a ezitat să folosească povestea lor în piesa Romeo și Julieta.

Ca urmare a unei alte istorii amoroase tragice, una dintre aripi a rămas bântuită până în prezent de fantoma uneia dintre soțiile nefericite ale dinastiei.

Iar proprietarul actual face deliciul presei din cauza conflictului cu mama sa, tot pe motive de mariaj.

La origine mănăstire din ordinul Augustinilor, clădirea a fost mistuită de flăcări pentru ca, ulterior, să renască din temelii.

La edificiul de origine inaugurat în 1580, fiecare generație a mai adăugat câte o aripă.

Biblioteca a fost amenajată în 1700 de către un marchiz pasionat de citit.

Altul, din patriotism, prin timpul războiului de o sută de ani, a schimbat profilul parcului, din à la française în stil englezesc.

Altul, care cocheta cu muzele și bătea muzeele, a creat o galerie de pictură italiană.

Altul, cu vocație didactică, a înființat o școală în satul vecin.

Toți călătoriseră, iar gusturile formate prin acumularea de cunoștințe i-a determinat să aducă modificări spațiului personal.

Au adăugat dependințe, bucătării vaste și o orangerie, cum apreciaseră în calitate de oaspeți ai nobilimii franceze.

Au adaptat cât mai bine cu putință ,,l’art de vivre’’ la ancestralul lifestyle cu ajutorul profesioniștilor.

Chiar și reputatul arhitect  Christopher Wren a contribuit la amplificarea edificiului proiectând vechea bibliotecă și capela.

Pentru că în primul război mondial a funcționat ca spital și ca scoală primară improvizată, castelul s-a degradat considerabil.

Proprietarii nu mai aveau bani să-l renoveze și să poată întreține domeniul și, prin urmare, în 1947 s-a luat hotărârea să-l deschidă publicului, inițiativă în premieră la capitolul proprietăți private locuite.

Curiozitatea de a vedea cum trăiesc aristocrații a generat o imensă afluență.

În prezent, proprietarii și-au amenajat apartamentele într-o aripă izolată și au lăsat toate sălile istorice la dispoziția vizitatorilor.

Am traversat o interminabilă înșiruire de încăperi printre care salonul oficial, două săli de mese pentru festivități de rang diferit, ornate cu porțelan de Saxa și cu servicii de Chelsea,

salonașul de mic-dejun, baia, fumoarul, biblioteca roșie cu patruzeci de mii de volume, sala de banchet, cabinetul chinezăriilor, salonul de muzică, dormitoare adaptate oaspeților de nivel social diferit,

culoare, pasaje, vestibule, scări monumentale, câte și mai câte.

Parcul de trei sute șaizeci de hectare a fost amenajat în secolul 17 de Capability Brown, considerat cel mai mare grădinar al Angliei.

Nu știu cât s-a mai păstrat din conceptul maestrului,

dar spațiile florale și combinația dintre stiluri au o grandoare și o diversitate pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.