Categorie: arhitectură

Ziua iguanei

Kabah, 2019

Cea mai nebunească desfășurare de arhitectură Puuc, Palatul lui Codz Pop se întinde pe chiar marginea drumului, dar nu orice drum, ci șoseaua de optsprezece kilometri care, în vechime, lega cetatea de Uxmal.

În secolul 7, când a fost atestată, pe această cale se oficializau schimburile comerciale și se celebrau procesiunile religioase între cele două așezări.

Kabah, aliat ori cetate-satelit a marelui oraș Uxmal, și-a trăit perioada de glorie între secolele 9-10, când au fost ridicate monumentele pe care le vedem azi

pe un sit arheologic de mică întindere. În aria maya, se disting prin folosirea măștii distinctive a zeului Chaac al ploii și al agriculturii, marile nevoi ale regiunii.

Edificiul principal, un palat cu etaj flancat de aripi laterale, se ridică pe un cadrilater săpat cu puțuri și cavități.

Pe fațadă, peste două sute cincizeci de măști reprezentând influentul zeu, celebrat într-o suprapunere de chipuri cu ochi proeminenți și nas lung, ca o trompă, acoperă peretele de sus până jos.

Nasurile lor încovoiate, azi distruse, ar fi creat pesemne un relief cu efect acaparator.

Simbolurile celeste care îi ornează pleoapele, cu imaginea lui Venus, nelipsita planetă a belșugului, la fel și bastoanele încrucișate în romburi care simbolizează cerul și îi deconspiră identitatea astrală.

Decorațiuni, bucăți de piatră, frânturi și cioburi se înghesuie într-un aranjament fantezist,

cu precauția izvorâtă din teama de a nu rămâne vreun locșor neacoperit.

Pop înseamnă în dialectul local maya, unul dintre cele vreo șaptezeci, trompă sau coadă încolăcită, pe care o identificăm desfășurată doveditor pe toată construcția.

Pe altă fațadă, statuia unui războinic numit ,,Stăpânul din Kabah’’ se repetă de patru ori, pentru fiecare punct cardinal.

Pe cadrul ușii sunt sculptate scene de luptă în relief și inscripții care afirmă răspicat că războinicii locali au capturat și ucis un vrăjmaș dintr-o cetate apropiată, ca să nu existe dubii.

O creastă de zid decupată dintr-o singură bucată se înalță semeț și decorativ pe vârful clădirii.

O scară duce la primul etaj, unde se înșiruie șapte porti, din care două duble, despărțite de o coloană.

Deși nu s-au păstrat dovezi scrise, edificiul pare o reședință de rege, cu funcție de reprezentare și nu de locuință.

Masca zeului Chaac urma să o reîntâlnim pe toată Ruta Puuc.

Prezența sa mai invocă și monstrul pământului, dar și zeul cerului, creatorul atotputernic al cărui nume înseamnă literal ,,casa iguanei’’, potrivit cu specificul acestui platou arid.

Nicăieri n-am întâlnit mai multe iguane ca în perimetrul acestui palat care s-a dovedit a le fi adăpost.

Mi-a plăcut mult că peste tot, în Mexic, ceea ce scria în cărți corespundea întru totul realității.

Pretutindeni am avut parte de confirmări fidele și oportune sau poate că doar așa s-a nimerit, ca în acea perioadă să mă sincronizez cu foarte mare precizie unui hazard parafat de zei.

Nobody Knows

Fatima, 2020, 2022

La 2 mai 1981, cu unsprezece zile înainte de tentativa de asasinat asupra lui Ioan Paul II, un avion cu 118 pasageri la bord pe ruta Dublin-Londra a fost deturnat spre Teheran de către un călugar trapist de origine australiană care amenința cu declanșarea unei bombe. Revendicarea lui, singura, era ca Papa să dezvăluie cel de-al treilea secret de la Fatima. O literatură întreagă s-a scris despre cele trei faimoase secrete care, de fapt, converg într-unul singur redevenit de o actualitate covârșitoare.

Din mai până în octombrie, în 1917, Maica Domnului s-a arătat și a stat de vorbă cu trei copii păstori, de șase ori, în fiecare lună.

În iulie 1917, se formulează faimosul mesaj care atrage stăruitor atenția asupra pericolului reprezentat de ateismul pe care regimul comunist din Rusia îl va răspândi în toată lumea. Nimeni nu l-a înțeles la momentul respectiv, pentru că veștile nu circulau, iar revoluția din Rusia s-a declanșat abia trei luni mai târziu, în octombrie 1917. Cei trei copilași nu auziseră de Rusia și credeau că Maica Domnului se referă la o persoană. Pierderea credinței va porni din Rusia, le-a spus, și, dacă Papa nu intervine cerându-i public, răspicat, convertirea, vor pieri milioane de nevinovați ca urmare a extinderii acestei năpaste. Dacă oamenii vor continua să-l mânie pe Dumnezeu, va începe un alt război și mai năprasnic, sub pontificatul lui Pius XI, a anunțat Maica Domnului la 13 iulie 1917, pentru ca, în octombrie, să exprime faimosul secret, așternut pe hârtie mai târziu de Lucia, cea mai vârstnică dintre cei trei, pus într-un plic sigilat și închis într-un sertar la Vatican. La momentul acela, Papă era Benedict XV și nimeni nu știa încă pentru cât timp și nici cine va fi următorul. Abia după ce a urcat pe tronul pontifical Pius XI, aparițiile Maicii Domnului au fost luate în serios de foruri, întrucât numele lui fusese clar indicat în predicție. Pius XI e singurul Papă menționat explicit într-o apariție miraculoasă recunoscută de către Vatican, cu cinci ani înainte să-și înceapă pontificatul.

De fiecare dată, Maica Domnului insista ca Papa și toți episcopii din lume să-și coordoneze rugăciunile în bisericile lor asupra convertirii Rusiei și a închinăciunii la inima sa neprihănită. Secretul s-a perpetuat sub șapte Papi, de la emitere până la dezvăluire, între 1917 și 2000.

Maica Lucia, în cei nouăzeci și șapte de ani de viață, rămasă de mică unica supraviețuitoare din grupul celor trei copilași, s-a aflat în legătura neîntreruptă cu toți cei șapte Papi, fie epistolar fie în dese întrevederi. Sentimentul meu a fost, citind cartea lui Yves Chiron, Fatima, vérités et légendes, că toți, până la Ioan Paul II, au dus-o cu vorba pentru că nu voiau să-și asume o declarație radicală privind atitudinea Rusiei față de religie socotind că, până la urmă, ca în orice situație în care nimeni nu intervine, lucrurile se rezolvă de la sine.

Publicarea oficială și comentarea teologică a mesajului a avut loc abia în anul 2000. Conform comunicatului emis de Vatican, secretul de la Fatima se referă la credință și la primejdiile generate de pierderea ei, la lupta sistemului politic ateu împotriva bisericii și a creștinilor, descriind imensa suferință a victimelor credinței în secolul 20. Maica Domnului a vrut să împiedice această suferință. În ultima parte, care ar fi trebuit dezvaluită în 1960, este prezis atentatul asupra Papei Ioan Paul II.

Toate aceste necazuri ar fi putut fi evitate sau ar fi intervenit mereu altceva pentru ca istoria să-și urmeze cursul ? Lucia a transmis cu sârguință, încă din 1929, mesajul ca Vaticanul să ia atitudine, însă toți Papii se codeau să ceară pe șleau convertirea Rusiei și, încă și mai puțin, să-i solicite pe toți episcopii din lume să participe la rugăciune.

Așa că lucrurile au rămas neschimbate, iar comunismul și-a urmat nestingherit planificările. În multe acte solemne, într-un șir repetitiv unic în istoria papalității, Pius XII, Paul VI și Ioan Paul II s-au străduit să răspundă cererii formulate în aparițiile miraculoase, dar niciodată complet, întotdeauna recurgând formule evazive, fără să pomenească ceva de Rusia. Teamă, neîncredere, tact diplomatic ? Pentru mine, acesta e adevăratul secret.

Abia în 1984, chemarea rostită de Ioan Paul II, modificată și reformulată după alte două tentative chinuite, s-a dovedit destul de convingatoare ca să i se atribuie declanșarea Perestroicii în 1985, agitațiile anticomuniste în 1987 și căderea zidului în 1989. Maica Lucia a comentat, pe bună dreptate că, pentru mulți, era deja prea târziu.

Pe o întindere pustie, într-o zi obișnuită, pășesc între cele două biserici față-n față, una veche, alta nouă. Cea nouă, cu o capacitate de nouă mii de locuri, datează din 2007 și a fost realizată de arhitectul grec Alexandros Tombazis.

Credincioșii care nu încap înăuntru se pot răsfira pe esplanada unde e loc pentru trei sute de mii de oameni. Biserica veche, în stil neobaroc, are pe fiecare flanc o prelungire în arc de cerc și adăpostește mormintele a doi dintre copiii păstori. Aici se țin zilnic servicii religioase.

Dar emoționantă mi s-a părut mesa celebrată de mai multe ori pe zi la capela improvizată în aer liber chiar pe locul miraculos, lângă stejarul secular. În mijlocul lăcașului, la câțiva pași, statueta le dă nădejde pelerinilor.

Lectură de drum:

Andrei Pleșu, Despre îngeri

Pe val

Paris, 2021

Parisul e o sărbătoare atunci când un palat își desfășoară covorul roșu pentru vizitatori pentru prima dată după două secole.

Hôtel de La Marine domină Place de la Concorde în aranjament simetric cu Hôtel de Crillon și, până în iunie 2021, interioarele sale nu puteau fi vizitate decât în calitate oficială.

Palatul este împărțit, cronologic, în două sectoare distincte, iar vizita începe în cea de-a doua curte interioară,

acoperită de o verieră de 330 de metri pătrați, unică inserție contemporană în restaurarea edificiului, plăsmuită de arhitectul nu întâmplător britanic Hugh Dutton,

dacă ne gândim că unul dintre personajele-cheie subordonat ministerului, corsarul Robert Surcouf, era spaima companiilor de asigurare englezești.

La revoluție, în 1789, Ministerul Marinei a pus ochii pe clădirea în care funcționa instituția Mobilierului regal, și-a aruncat ancora cât ai clipi și a rămas aici până în 2015.

Interioarele au fost reabilitate în spiritul timpului atât cât s-a putut,

deoarece ultimul ocupant și-a reamenajat frecvent birourile în cei două sute douăzeci și șase de ani cât a avut clădirea pe mână, iar multe elemente de mobilier socotite inadecvate s-au dispersat.

La fel și decorațiunile originale. La actuala recondiționare, decoratorii au șters douăzeci de straturi de zugraveală până să ajungă la prima culoare.

După ce parcurgem rezidența intendentului, muzica din căști se schimbă odată cu decorul.

Nimerim printre aurituri, mobilier inestimabil, oglinzi de preț, într-un lux orbitor.

Iată-ne în sectorul marinăresc, în plină epocă a expansiunii coloniale franceze, ilustrată cu obiecte și reprezentări exotice cochetând cu dorul de ducă.

În timp ce administrația petrecea bine mersi în saloanele opulente ale palatului,

în coloniile franceze din Oceanul Indian făcea legea căpitanul Robert Surcouf, cel mai faimos corsar din sector, activ în primii ani ani după revoluție și sub Napoleon.

Imediat după 1789, comerțul cu sclavi a fost interzis, însă pe coasta răsăriteană a Africii, între Île Maurice, Réunion, Madagascar, pe corsarii francezi îi durea în cot.

După un astfel de transport, la corabia aflată sub comanda lui Surcouf se înființează pe nepusă masă, în vederea unui control, o ambarcațiune cu trei comisari ai comitetului colonial de salvare publică.

După percheziție, au tras concluzia că vaporul fusese recent folosit la transportul unor năpăstuiți sortiți vânzării și au purces la întocmirea procesului-verbal de încălcare a regulamentului.

Până să-l termine de redactat și parafat, Surcouf, plin de solicitudine, îi invită la un prânz lejer în elegantul lui salon, deja pregătit de priceputul bucătar, cu delicatese și vinuri rare.

Pe nesimțite, parâmele se desprind de țărm și vaporul o ia ușor spre larg.

În cabină, cei trei funcționărași, legănați de valurile tot mai mari, au pus efectul pe socoteala vinului.

De îndată ce nava s-a îndepărtat destul de mult, iesiți pe punte, s-au luat cu mâinile de cap, implorând să fie duși imediat pe uscat să-și termine misiunea.

Foarte bine, le spune Surcouf, vă debarc pe cel mai apropiat țărm al coastei africane, în mijlocul prietenilor voștri, negrii.

Auzind ce-i paște, n-au mai stat la tocmeală și au făcut bucățele hârtiile acuzatoare, redactând un proces-verbal favorabil căpitanului.

Firește că, după ce s-au văzut scăpați, s-au plâns de pățanie, fapt care a declanșat o competiție în rândul armatorilor dornici de a-l angaja pe Surcouf pe navele lor.

Așa mergeau lucrurile departe de capitală, în colonii, așa erau vremurile.

Câțiva ani mai târziu, a venit Napoleon, iar Surcouf a fost înnobilat și decorat.

Cartea unde e relatat episodul a fost scrisă prin anii 1900 de către strănepotul corsarului din Saint-Malo.

Din balconul care dă în place de la Concorde, regele Ludovic-Filip asistă curios, în 1836, la ridicarea obeliscului de la Luxor.

Peste mări și țări, pradă zădărniciilor lumești, timpul începea să nu mai aibă răbdare.

Muzică de drum:

Far West

Cadiz, 2016

Geografic, stilistic și emoțional, Cadiz înseamnă pentru mine un îndepărtat, greu de atins și neprețuit refugiu însorit.

Am verificat cu sârguință maniera în care trepidantul nord catalunez înfruntă sudul domol și tihnit și, o dată în plus, la Cadiz m-am lăsat vrăjită de farmecul ospitalier, zâmbitor și revigorant.

Din fericire, turiștii sunt absorbiți în triunghiul de aur Cordoba-Sevilla-Granada și nu bat drumul până aici, mai ales în miezul iernii, așa că orașul își păstrează genuinitatea.

În minionul centru istoric aflat în vârful unei peninsule, ajungi după kilometri întregi de bulevarde mărginite de blocuri cochete și de o nesfârșită, apetisantă plajă largă.

Labirintul de străduțe înguste ascunde case cu balcoane de fier forjat și patios nebănuite în stilul tipic sudist,

cu accente baroce și coloniale, înveselit cu mici ornamente de placuțe din ceramică.

În apropiere de port se întind largi piețe cu spații verzi unde predomină palmierii.

Să ne oprim mai întâi la catedrala construită din bogăția furnizată de comerțul cu aur și argint, în semn de gratitudine pentru belșugul cetățenilor.

În jurul ei, impozantele clădiri publice erau dedicate în principal administrării bunurilor.

Cum era de așteptat într-un oraș portuar, muzeul deține o importantă colecție provenită de la navigatorii care colportau obiecte de artă feniciene, grecești și romane.

În cei trei mii de ani de istorie, pirații au debarcat pe neașteptate de mai multe ori ca să se înfrupte din bunurile cetății,

una dintre cele mai vechi din apusul Europei, fondată în 1100 î.Hr. de către negustorii fenicieni care au ajuns aici tocmai din sudul Libanului actual.

Economia sa a fost dintotdeauna bazată pe activitățile din zona portuară și a șantierului naval.

Chiar și numai gândul neastâmpărat că de aici ne putem îmbarca oricând pe vapoare spre Insulele Canare, Africa sau Americi îmi dă avânt.

Un oraș, cu cât are mai multe deschideri, cu atât beneficiază de mai multe oportunități,

cum ar fi favoarea marelui Iuliu Cesar de a le acorda cetățenie romană băștinașilor în anul 49, pentru că îi luaseră partea într-unul din conflictele regionale.

Nimeni nu ramâne indiferent la frumusețea locului, pentru că în secolul 5 iată-l cucerit de vizigoți,

iar în 711 de arabi, dominație care durează până în 1262.

După travesarea transatlantică a lui Cristofor Columb în 1462, navele spaniole care aduceau încărcături prețioase din America au ales portul Cadiz ca să-și descarce comorile,

iar Cadiz devine cel mai bogat oraș din Spania.

Din nou atrage invidia și, în curând, alte porturi europene încep să-i amenințe supremația.

Ca urmare, în secolul 16, a fost atacat de trei ori de englezi, însă fără a-l putea supune,

și abia în 1755 i-a venit de hac cutremurul devastator din Lisabona, când trei sferturi din clădirile din oraș s-au prăbușit, inclusiv structurile militare și comerciale din port.

O lungă perioadă, activitatea portuară stagnează, iar vapoarele vor debarca în porturi franceze, engleze, olandeze.

Orașul decade treptat, iar statutul său va primi o grea lovitură în secolul 19 când Spania pierde posesiunile americane.

Dintotdeauna un oraș cu greutate, Cadiz rămâne o referință politică inconturnabilă și respectabilă pentru că aici a fost elaborată prima constituție spaniolă,

iar în timpul războiului civil a fost una dintre bazele forțelor naționaliste ale generalului Franco, încă un detaliu în sprijinul diferenței de Barcelona.

Spre Americi, soarele de ianuarie atinge lent linia orizontului. E timpul să se aprindă luminile.

Muzică de drum:

Manuel de Falla, Nopți în grădinile Spaniei

Ilustrate cu flori de câmp

Mustair, 2016

Răspântiile sunt sortite unor întâlniri de neocolit, iar vocația uneia dintre cele mai izolate provincii elvețiene, aflată la hotarul cu Italia, a fost dintotdeauna să-i facă pe călători să poposească și să schimbe informații de care depindeau sorți politici.

Mai cu seamă atunci când condițiile atmosferice blocau circulația, drumeții se opreau în camere amenajate în mănăstirea de la Mustair, împărtășind planuri și socoteli.

Cele câteva orașe din acest sector lingvistic sunt legate de restul Elveției printr-o trecătoare la 2149 metri. Episcopul de Chur a întemeiat abația ca urmare a dispoziției date de împăratul Carol cel Mare în 785.

Pământurile din împrejurimi, o porțiune din podișul muntos, apele, fie lacuri sau porțiuni de râuri, aparțin deopotrivă mănăstirii benedictine.

Suveranul nu s-a orientat spre acest ținut doar din convingeri religioase, ci și din motive politice și militare, vizând controlul circulației în sudul Alpilor.

Numele localității Mustair vine din latinul Monasterium pentru că, în secolul 8 când s-au așezat calugării, comunicarea se realiza în limba retoromană, care se vorbește și azi în această regiune, a patra limbă a Elveției, cu structura lexicală de bază nealterată.

Cabanele, de o cochetarie discretă tipic elvețiană, neschimbate de câteva sute de ani, se numesc alpenrosli și se răzlețesc pe întinderea domoală a văii.

Dupa ce, de șapte ori pe zi, rosteau texte de rugăciune, calugărițele se implicau în muncile agricole, la strângerea fânului și recoltarea grâului. ,,Ora et labora” – ruga și munca era deviza lor.

Pe timpul iernii, țeseau paturi, covoare și carpete ornamentale. Pe măsură ce așezarea s-a dezvoltat, tot ele au preluat și educarea copiilor din sat.

Nu e de mirare că locuitorii din această regiune au rămas devotați credinței catolice datorită ajutorului pe care l-au primit timp de secole, rezistând în fața presiunilor exercitate de reformă.

De pe sub bolțile gotice au ieșit la iveală fragmente de pictură carolingiană, a căror unicitate a determinat înscrierea abației în patrimoniul mondial UNESCO.

De o parte și de alta a bisericii se află coridoare ducând spre chiliile călugărițelor și spre dependințele unde erau găzduiți călătorii în Evul Mediu, de o parte femeile, de cealaltă bărbații, cu posibilitatea reunirii lor în spațiul bisericii.

Cea mai estică așezare din Elveția, împădurită, înflorită, înmiresmată, merită o oprire. Excursioniștii trec de obicei pe jos granița cu Italia și continuă traseele de drumeție montană care se intersectează în acest loc spre culmi grandioase sau spre văi liniștite.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse

Amore, more, ore, re

Château du Clos-Lucé, 2018/ Petit-Palais, 2020/ Luvru, 2023

Ca să-și pună în scenă puterea, familia Sforza are nevoie de un maestru de ceremonii și, 1484, ducele de Milano îl angajează pe Leonardo da Vinci la curtea sa ca organizator de serbări, festivități, spectacole, cu puteri depline.

Iar Leonardo își pune inspirația și priceperea la contribuție ca să-i satisfacă megalomania imaginând decoruri, costume, mașinării, efecte speciale, care de procesiune grandioase, mecanisme care îi poartă pe actori să zboare prin aer.

Show-rile sunt un mare triumf pentru artist, care deja se făcuse remarcat la curte prin spiritul, farmecul și ținutele sale vestimentare colorate, interpretările muzicale la vioară și liră.

Inventează instrumente nemaiauzite, care să producă sunete stranii, asemănătoare păsărilor.

Nicio fantezie nu e îndeajuns de provocatoare pentru ca Leonardo să nu-și demonstreze îndemânarea.

Regele Franței, François I, își dorea cu tot dinadinsul ducatul Milanului, prosper și cu ifose.

Cu forța n-a reușit, prin alianțe n-a mers, aranjamentele s-au dat peste cap, trasul sforilor n-a funcționat dar, până la urmă, n-a ieșit în pierdere. Între el și Leonardo, prietenia s-a legat într-o clipă de grație.

Regele e fascinat de marele artist care, în 1516, cedează finalmente rugăminților sale de a-l urma în Franța cu tot alaiul de învățăcei, discipoli și ucenici.

Își începuse deja, de mai mulți ani, la Milano, colaborarea cu francezii ca architect, decorator și inginer pentru ambasadorul Franței, Charles II de Amboise.

Venirea lui Leonardo la curte îi ridică moralul suveranulul, îi dă un nou avânt în proiecte și îi sporește prestigiul. François I nu se mai poate lipsi de Leonardo, de consilierea sa artistică, de uimitoarele-i invenții.

Ajuns în Franța, Leonardo se instalează la castelul Clos-Lucé cu o rentă asigurată de rege ca să lucreze la ce-i poftește inima.

Numit prim-pictor, inginer și arhitect al regelui, geniul îi e recunoscut, preamărit, lăudat.

Amiciția dintre ei devine așa de trainică încât se zvonește că regele a poruncit construirea unui pasaj subteran secret pe distanța de opt sute de metri între cele două reședințe ale lor, Amboise și Clos-Lucé.

În 1518, cei doi încheie un acord prin care Leonardo îl desemnează pe rege moștenitor al tablourilor aduse din Italia, printre care și Gioconda, azi la Luvru datorită acestei prietenii adevărate.

În acest castel, Leonardo a locuit tot restul vieții, și-a meșterit netulburat mașinăriile sale de neînțeles și a sfârșit în brațele regelui.

Monarhul amator de artă a rămas să se consoleze cu Mona Lisa care l-a sedus nu doar prin surâsul ei imperceptibil, ci și prin tehnica picturală inventată de creatorul ei, numit ,,sfumato”, prin care conturul și forma par ușor încețoșate și ambigue, datorită suprapunerii mai multor straturi de pictură trasparente, voalate, zămislind tranziții delicate între lumină, umbre și planuri, care potențează valul incert și misterios de pe trăsăturile Giocondei. În desăvârșirea ei, intuim chipul Maestrului.

Lectură de drum:

Aldous Huxley, Surâsul Giocondei

What’s Up, Doc ?

Kos, 2017

I-am consacrat o după-amiază întreagă lui Hippocrate, doctorul născut la Kos în jurul anilor 400 î.Hr, în influenta confrerie a Asklepiazilor formată din preoți, vindecători și slujitori ai templului lui Asklepios care dobândiseră privilegiul de a practica medicina.

După ce a studiat cu Democrit, Hippocrate a călătorit în toată Grecia antică și în Asia, pentru ca, la întoarcerea în Kos, să predea și să practice profesia de medic.

Numele i s-a perpetuat datorită faimosului său jurământ, emoționant prin actualitatea sa, pe care medicii din toata lumea merg și în zilele noastre în mod organizat, la absolviri sau reuniuni de promoții, ca să-l (re)depună la altarul templului.

Principiile sale de acum douăzeci și cinci de secole susțin ideea revoluționară că vindecarea depinde numai de știința medicului și de efortul pacientului de a-i pune în practică recomandările, și nu de bunăvoința zeilor.

Am aflat multe detalii despre istoria medicinei antice vizitând sanctuarul în compania verișoarelor mele americane venite între două examene și specializări să se regenereze trup și suflet la izvoarele antichității.

Din capul locului, Hippocrate a luat o inițiativă îndrăzneață, separând complet cele două activități ale templului, tămăduirea bolnavilor și relația cu zeii. Pentru el, îngrijirea unui pacient presupunea analiza corpului, a stilului de viață, alimentația, conjunctura meteo-geografică.

Pentru corp, Hippocrate analizează ceea ce absoarbe și ceea ce respinge, sub forma alimentelor și a energiilor care-l traversează, proces numit ,,dietetică”.

Conform însemnărilor sale de călătorie, atunci când ajungea prima dată într-un oraș, studia care e direcția predominantă a vântului, cât erau de vizibile răsăritul și apusul, ce gust avea apa și adâncimea de la care izvora.

Analiza solul, dacă e uscat și sfărâmicios sau umed și acoperit de vegetație și arbori, pârjolit de arșiță sau la înălțime și răcoros. Observa și traiul zilnic al locuitorilor, dacă sunt mari mâncători și băutori, înclinați spre sedentarism ori dacă muncesc mult în aer liber, organizează întreceri sportive și se mulțumesc cu o alimentație frugală și mai deloc alcool.

Spiritul are o influență covârșitoare asupra corpului, afirmă el în primul tratat de psihopatologie din Corpus Hippocraticum. Studiile sale intersectează și analiza geopolitică, prin identificarea unor tipologii de stil de viață cu predispoziția puterii politice, pacifică ori conflictuală.

Studiul său global asupra corpului uman, bazat pe terapia umorilor (substanțele lichide din corp), a fost reluat de medicul roman Galien, în secolul 1 d.Hr., și avea să se mențină până în secolul 17.

Înconjurat de chiparoși și eucaliptuși, sanctuarul lui Asklepios ridicat in sec 4 î.Hr., apoi extins de mai multe ori, ocupă coasta unui deal în patru terase legate între ele prin scări monumentale.

Institutul de învățământ medical unde a predat Hippocrate și centrul terapeutic unde a practicat erau vestite în toată lumea antică. Mulți notabili greci, apoi din imperiul roman, au venit aici să fie consultați.

Pe măsură ce ne înalțam de la o esplanadă la alta, se atingea parcă o solemnitate inexplicabilă, așa cum și vizitatorii din antichitate probabil că percepeau apropierea de zei.

Din prima terasă n-a mai rămas aproape nimic, în afara unui bazin de apă rece, vestigiu al instalației de băi romane.

Cea de-a doua terasă, cea mai mare, este încadrată de porticuri de unde țâșnesc izvoare de apă feruginoasă și sulfuroasă folosită în termele de alături.

În centrul celei de-a treia terase tronează altarul monumental al lui Asklepios înconjurat de mai multe sanctuare, un templu ionic dedicat zeului, cu ofrandele depuse de bolnavi și peregrini, alături de un templu roman dedicat cultului imperial, dintre ale cărui coloane corintiene șapte au fost repuse la verticală.

De pe a patra terasă, cea mai înaltă, cu templul său doric dedicat lui Asklepios, compus din șase coloane de marmura albă combinată cu incrustații negre, se vad livezi nesfârșite de măslini, portul, Egeea și Turcia la orizont.

Atunci când terapia ticluită de Asklepios nu izbutea, pacienții erau transferați spre o încăpere secretă, un salon comun nu foarte spațios, la fruntariile naturii.

Acel loc sacru de la marginea complexului terapeutic, unde puteau intersecta energiile și desluși soluțiile transmise de zei sub forma onirică, era ultima lor șansă de vindecare.

În centrul vechi al orașului, în piațeta circulară pietruită, la umbra unuia dintre platanii monumentali ai insulei sub coroana cărora marele doctor obișnuia să susțină prelegeri, am frecventat zilnic terasa primitoare alături de verișoarele americane, la o cafea asezonată cu iluzorii savantlâcuri.

Film de drum:

Ildiko Enyedi, Despre trup si suflet (2017)

Fantezie eroică

Batalha, 2020

În 1385, victoria portughezilor asupra eternului lor dușman spaniol, mult mai numeros și mai bine garnisit în materie de echipament militar, a fost considerată un miracol.

În semn de recunoștință, regele a poruncit construirea Mănăstirii Bătăliei, azi înscrisă în Patrimoniul mondial UNESCO, monument cu valoare de panteon regal, simbol al independenței naționale.

De un ocru luminos în după-amiaza de februarie, e momentul perfect să admirăm capodopera de artă gotică și manuelină a cărei istorie debutează în anii 1400.

Oficial, lucrările se întind pe două secole, însă vom vedea, la sfârșitul vizitei, că edificiul nu este nici acum terminat.

Călugării dominicani s-au instalat aici în 1388 pentru că, așa cum o cereau regulile, se aciuiau întotdeauna în mijlocul comunităților, conform vocației lor de a ține predici și ca patroni ai Inchiziției.

Capela modestă s-a preschimbat în ce vedem astăzi și abia în 1934 au părăsit mănăstirea.

Fațada e decorată cu peste o sută de îngeri, sfinți, profeți, prelați, regi, și, după criteriile arhitecturii de stil gotic târziu, înzestrată cu turnulețe și pinacluri, arcade, contraforturi.

Ferestrele sunt împodobite cu somptuoase dantelării de piatră.

Lungă de cincizeci pe cincizeci și cinci de metri, mănăstirea regală cu arcade ascuțite la primul nivel și ferestre gotice la nivelul superior, luminată discret prin culorile vitraliilor manueline, adăpostește, ca operă principală, capela fondatorului și a familiei sale cu monumentele lor funerare.

În locul decorațiunilor, ne mijlocește apropierea de Dumnezeu doar abstracte figuri geometrice.

Nu zăbovesc prea mult în capelă, mă grăbesc să ies în claustru, la aerul împrospătat de vegetația bogată, spațiu unde resimt vibrația spiritualității mai mult decât în interior, poate și datorită divinei ornamentații manueline.

Cadrul ferestrelor mă înveselesc cu viță de vie și boboci legati cu panglici, îmbinați prin dantelarie, văd balustrade cu flori de crin,

semn consacrat al regalității.

Arcade ca o perdea de broderie sprijinite de coloanele subțiri mărginesc grădinița înlesnind dialogul între natură și exuberanta sa copie artistică.

Sala capitulară, concepută fără stâlpi de susținere intermediară, s-a prăbușit de două ori după finalizare.

A treia oară, ținând cont de pericolul care-i păștea pe zidari, a fost ispravită de către ocnași condamnați la moarte, iar arhitectul a dormit singur în sală prima noapte după demontarea esafodajelor ca să garanteze cu prețul vieții trăinicia proiectului său, gest mai important decât orice contract din vremurile noastre.

În schimb, fântâna cu fine decorații artistice n-a presuus asumarea vreunui risc, ci doar o infinită răbdare și măiestrie.

În capelele încă neterminate după prima sută de ani de muncă intensă, o tentativă de mausoleu lăsat de izbeliște, Eduard I odihnește vegheat de gargui.

Rotonda octogonală are un decupaj inspirat, iar capelele dispuse radial, separate de coloane, în stil manuelin din secolul 16, se află complet sub cerul liber.

Ridic privirea așteptându-mă să văd bolțile și mă conectez la cerul înnorat portughez.

Și, fiindcă un miracol nu survine niciodată singur, mănăstirea a rezistat cutremurului din 1755, unui incendiu și invaziei franceze din 1810.

Mă dusei să trec la Olt

Sainte-Eulalie d’Olt, 2022

Surmenați, zbuciumați și plictisiți, francezii preferă să deșerte, în luna august, marile metropole în favoarea unor catune cât mai izolate cu putință unde, alături de ei, întâlnim olandezi, belgieni, germani, scandinavi, englezi. Stilul de viață, peste tot în Franța, alcătuiește o surpriză de savori, iar de la oamenii primitori și politicoși am ce învăța la tot pasul.

Localitatea din ținutul Aveyron, pe râul Lot, este una dintre cele mai căutate, dar discrete, destinații de pe lista celor mai frumoase o sută de sate din Franța și printre cele mai șarmante.

Pe numele său occitan chiar Olt, mica așezare m-a adoptat într-o clipă și m-am simțit ca acasă.

Verile fierbinți oltenești le simt cel mai intens familiare în toiul amiezii, în plin soare, așa cum s-a nimerit și acastă scurtă oprire sudistă la peste treizeci și șase de grade.

Momentul cel mai plăcut este între două și patru după-masa, când toată lumea zace toropită, greierii își fac de cap, iar ierburile sălbatice răspândesc un miros vanilat.

În satul sfintei Eulalia, plimbarea ideală n-ar trebui să ocolească:

1.Teiul care încă mai avea flori grele și înmiresmate la început de august. Am o pasiune pentru tei și parfumul lor.

2. Moara din secolul 17, pe un mic pârâu afluent al Lotului.

3.Oltul occitan (oficial, Lot) care, așa cum îl văd aici, îmi amintește ruina vămii istorice de pe valea Oltului nostru și ,,masa lui Traian’’.

4.Biserica în stil romanic din secolul 11, clasată monument istoric.

5.Castelul din secolul 15 al familiei de Curières în stil Renaștere și gotic, proprietate privată încă locuită nu știu dacă chiar de urmași, cu părere de rău închis publicului.

Familia întemeietoare s-a stabilit în sat în 1205 și a dat istoriei cruciați și mușchetari.

6.Vechea mănăstire din 1640, transformată la Revoluție în școală de fete, iar la Restaurație în pension.

7.Casa Bufniței, în care o localnică pasionată de subiect a înființat în locuința sa un muzeu dedicat zburătoarei nocturne, vizitabil gratuit conform orarului.

8.Școala publică din secolul 18 devenită muzeul dedicat unui pictor local.

Și, pe tot traseul, casele medievale neclintite de secole din liniștea și aerul cu miresme văratice, îmi fac poftă să mă adâncesc în lectura unor pagini de istorie din acele vremuri.

Fă ce trebuie, mă îndeamnă, cabalistic, o inscripție pe care văd, printre altele, o balanță,

și nu stau prea mult pe gânduri.

Lectură de drum:

Simone Bertière, Louis XIII et Richelieu, La malentente

Din față, muzeu

Porto, 2020

Centrul orașului Porto, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, oferă plimbărețului un moment de răgaz pentru surprize livrești.

Întotdeauna intru cu plăcere în librării ca să mă uit la cărți si profit de una dintre instituțiile urbane ca să mă delectez cu arhitectură istorică, ediții internaționale și idei.

Unele clasamente plasează Lello&Irmao pe primul loc între cele mai frumoase librării din lume și toți marii artiști sau scriitori în trecere prin Porto o frecventează și o laudă.

Librăria istorică a fost înființată în 1869, dar a schimbat proprietarul și locația de mai multe ori. Din 1906, cititorii o găsesc pe strada Carmelitas, artera comercială a urbei, unde se pătrunde ca într-un monument, pe baza unui bilet de intrare care conține si un bon de reducere.

Deși după cumpărarea biletului se stă la coadă și la ușa librariei, pe trotuar, ca să nu se aglomereze prea tare, înăuntru era ticsit.

Bibliofili din toată lumea vin aici în căutarea unor lucrări rare, manuscrise valoroase, dar printre care se pot dibui și chilipiruri. În 2015, cu nouă angajați și în pragul falimentului, librăria a hotărât să introducă bilet de intrare, inițiativă care a transformat-o în afacere de succes, pentru ca, în 2019, să ajungă la șaizeci de angajați, încasări de la peste un milion de vizitatori pe an și în jur de o mie două sute de cărți vândute pe zi.

În această combinație de art nouveau și stil neogotic se ondulează grațios scara interioară cu două laturi și cu dublă orientare,

de unde putem admira vitralii, decorațiuni din gips care imită lemnul pictat, busturile scriitorilor de pe rafturi.

Tavanul, și el un imens vitraliu, are în centru un portret inscripționat Decus in labore, deviza librăriei.

Localul îl impresionează pe vizitator, nu și pe cititor, pentru că e prea multă foială în jur, abia mi-am croit drum la etaj.

Rafturile și vitrinele de care m-am putut apropia conțineau doar scrieri în portugheză, iar cele internaționale expuse erau doar albume și cărți decorative. Localul mi s-a parut mai mult un spatiu de artă și mai puțin unul comercial, pentru că ambianța m-a acaparat cu totul în defavoarea cărților.

Fastuosul decor de muzeu găzduiește periodic și evenimente private, filmări sau licitații de artă, potrivite cu eleganța și bunul gust al interiorului.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Eseu despre orbire