Categorie: arhitectură

Mi casa es tu casa

San Cristobal de las Casas, 2019

Un fost seminar catolic de la sfârșit de secol 19 a devenit, pentru cinci decenii, locuința unui cuplu de intelectuali europeni, el danez ea elvețiană, el arheolog ea ziaristă pe etnologie și fotografă pasionată de comunitățile maya, pentru protecția cărora a pus suflet și bani.

Frans și Gertrude Blom s-au întâlnit în jungla chapanecă în 1940,

au colaborat în mai multe expediții fiecare pe specialitatea sa, iar apoi, animați de aceleași aspirații, au rămas împreună pentru totdeauna în ținutul unde s-au cunoscut.

Nu e de mirare ca n-au mai vrut să plece de aici, mi-am dat seama de la primul pas în San Cristobal, unde ospitalitatea emoționează prin sinceritate, simplitate și omenie.

Casa lor, de fapt a Jaguarului în dialectul local (Na bolom),

a fost primul loc vizitat în orășelul din inima regiunii Chiapas de care cei doi parteneri s-au îndrăgostit, eu însămi amețită de impresia primirii, în starea de exaltare atinsă atunci când totul în jur zămislește armonie.

În vasta lor locuință, pe lângă încăperile vizitabile, mai funcționează un hotel cu restaurant, o casă de oaspeți și un cabinet medical pentru indienii lacandones nevoiți să vină la oraș la doctor,

un artizanat și birourile asociației culturale care a preluat activitatea și a continuat cercetările științifice ale celor doi profesioniști, totul sub umbrela unei fundații.

Scopul său a rămas neschimbat : protecția mediului, a resurselor naturale și a selvei lacandone, a patrimoniului cultural al acestei ramuri a culturii maya, sprijinul comunității în domeniile medical, educativ, material.

Biroul lui Frans, rămas întocmai din 1963, a primit oaspeți de seamă, printre care Henry Kissinger, François Mitterand și Diego Rivera.

În biblioteca adâncită în liniște, câtiva cititori răsfoiau și consultau materiale din cele nouă mii de volume, manuscrise, hărți ale regiunii disponibile oricând pentru oaspeți.

În sala indienilor lacandones sunt expuse ustensile domestice, instrumente de muzică și ceremonie,

veșminte țesute de ei după metode străvechi, obiecte etnografice.

Frans, dintr-o familie de anticari, venise în Mexic în calitate de colecționar, așa că obiectele de aici n-au fost reunite la întâmplare, ci minuțios selectate.

Din fericire, acesta a fost singurul loc din oraș unde era voie să fotografiezi în interior, în rest era interzis peste tot unde am fost.

Capela proprietății, intimă, adăpostește micul altar, obiecte de artă religioasă și câteva icoane atât de înduioșător de naiv adaptate de către indigeni din austerul europenism hispanic.

Frans s-a ocupat mai mult cu cercetarea, iar administrarea fundației de întrajutorare a băștinașilor, timp de cincizeci de ani, i-a revenit lui Gertrude care a trăit aici pâna în 1993.

Pe măsură ce proprietatea se amplifica, dificultățile financiare deveneau tot mai împovărătoare.

Singura modalitate s-a dovedit deschiderea spre voluntariat, iar vocația de a găzdui străini din toate cele patru zări ca să ajute la funcționarea fundației a devenit primordială,

astfel că au venit aici oameni dedicați să-i protejeze pe inocenții indieni de naivitatea cărora abuza oricine avea interese în această regiune cu un puternic potențial.

Gertrude a iubit cu pasiune jungla maya și a luat hotărârea să-și extindă grădina ca să poată crește arbuști pe cale de dispariție pentru a contribui astfel după puterile ei la reîmpădurirea regiunii Chiapas.

M-a inspirat foarte mult povestea lor,

pasiunea lor comună, dăruirea de sine pentru a apăra acest colț de paradis odată cu sensibilitatea sufletească a celor care-l locuiesc, devotamentul și efortul de a-l prezerva ca să-l putem vedea și noi.

După regulile artei

Conques, 2019

Ca destinații de pelerinaj, Franța se distinge prin numărul mare de lăcașuri care dețin relicve cu dovezi certificate drept miraculoase.

Unul dintre miracole îl reprezintă chiar prezența și prestigiul abației de la Conques, pe cale să se prăvălească uitată de toți și salvată ca prin minune, după câteva războaie religioase și un incendiu.

Inclus, ca toate monumentele de pe pe Camino, în Patrimoniul Mondial UNESCO, abația primește, din secolul 11 și până azi, șiruri interminabile de pelerini spre/de la Compostella. Fuziunea între arta veche și cea contemporană atrage esteții, astfel că localitatea dintre coline a devenit una dintre etapele cele mai vizitate, din mai multe motive.

1. Monument istoric. În secolul 8, un ermit a venit să se retragă în acest spațiu sălbatic plăsmuit de natură în formă de cochilie. În secolul 9, s-a purces la ridicarea unei mănăstiri benedictine pe al cărei frontispiciu o inscripție le dădea de gândit pelerinilor care înțelegeau latina : Păcătoși, dacă nu vă convertiți modul de viață, luați aminte că veți fi supuși unei judecăți de temut.

Biserica actuală începe să se ridice în secolul 11 și, prin stil, se aseamănă cu alte sanctuare contemporane, dintre care am mai vazut Santiago de Compostella, Sf.Sernin din Toulouse, Sf.Martin din Tours. Între secolele 11-13, și-a traversat perioada de glorie când a avut cea mai mare afluență de pelerini, deși, pe vremea aceea, era greu și periculos să întreprinzi lungi călătorii.

Fațada vestică, de văzut la apus, este o capodoperă a sculpturii romanice din secolul 12. Judecata de Apoi evocată în Evanghelia Sfântului Matei numară o sută douăzeci și patru de personaje repartizate pe trei registre suprapuse împărțite în compartimente.

Vedem, la stânga lui Christ, infernul, iar la dreapta paradisul. El are mâna stângă coborâtă spre respinși, cea dreapta înălțată spre aleși. Alături de Maica Domnului și Sf.Petru, au fost reprezentate personaje care au marcat istoria abației, printre care Charlemagne, binefăcătorul legendar al instituției. De cealaltă parte, doi îngeri cavaleri abia stăpânesc mulțimea condamnaților care se înghesuie să scape de supliciile infernale. În haosul lumii de jos, toate păcatele capitale sunt pedepsite.

2.Pelerinaj religios. Un călugăr din abație a cărui venerație era îndreptată spre Sainte-Foy, tânăra creștină care, în 303, a fost martirizată la Agen pe când avea doar treisprezece ani, a decis să treacă la acțiune, punând la cale un plan neobișnuit.

Toate relicvele sfintei erau păstrate la Agen, spre disperarea monahului care, mânat de adorație, pleacă la Agen dându-se drept pelerin și se strecoară în comunitatea religioasă. Treptat, pietatea și devotamentul său inspiră atâta încredere încât, după zece ani, localnicii îi încredințează sarcina de a veghea asupra prețioaselor relicve.

La scurt timp, călugărul dispare cu moaște cu tot și le aduce la Conques. Sfintei se pare că îi priește noul domicliu, astfel că miracolele se țin lanț, îi sporesc renumele, recunoasterea abației și veniturile, prin donații în semn de recunoștință.

Așa se explică grandoarea actuală, cu interiorul inalt de douăzeci și doi de metri, corul de proporții vaste înconjurat, ca în toate bisericile de pe Camino, de un deambulatoriu care permitea credincioșilor să defileze în jurul relicvelor Sfintei Foy (care în franceză înseamnă credință), înconjurate de un grilaj din secolul 12.

Din claustru au mai rămas doar niște arcade care dau într-o veche sală de mese și un bazin servind de lavabo.

3.Intervenția contemporană. Acum aproape un secol, vizitând abația, un copilaș din partea locului, profund credincios, a avut o revelație care i-a schimbat cursul existenței. Simplitatea arhitecturală a naosului, îmbinarea de lumină și întuneric în materialitatea brută a pietrei i-a conștientizat vocația de a-și închina viața artei. Pierre Soulages, pictor și înfăptuitor de concepte, cel mai bine cotat plastician francez, s-a stins în 2022 la vârsta de 102 ani.

Vitraliile catedralei au fost opera închinată de el locului care l-a inspirat. Fabricate tot pe plan local cu un tip special de sticlă, ele permit o difuzie de înaltă calitate a luminii.

4.Podgoriile din jurul satului. Faimoasele vii de Marcillac au fost cultivate cu savurosul soi Monastrell (Mourvèdre) adus din Spania de către pelerini în secolul 12, care a putut fi adaptat în Franța în mod miraculos la solul local de pe această arie restrânsă din jurul abației, pentru că uzual se găsește doar pe malul mării.

Localitatea și-a creat renumele unui reper important pe harta degustătorilor de vinuri rare. De aici, pe cărări șerpuitoare, se pornește în căutarea domeniilor cu producție integral biologică.

5.Satul cu clădiri medievale oferă un șarmant traseu de plimbare și chiar o etapă mai lungă pentru o degustare culturală și culinară după regulile artei.

Jocul cu mărgeluțe de sticlă

Trujillo, 2020

Cu sacii doldora de mărgele de sticlă după care indigenii din sălbăticiile Lumii Noi se dădeau în vânt, Francisco Pizarro, crescător de porci din Trujillo, își luă lumea-n cap.

Încă nu știa că, urmând să ceară în căsătorie o prințesă incașă pe care o va cuceri dăruindu-i un șirag de mărgele, va deveni și cuceritorul Peru-ului.

Repetând tactica lui Hernan Cortez în Mexic, Pizarro l-a înfrânt prin viclenie pe împăratul Atahualpa, l-a executat, i-a luat averile și, în 1533, a îngenuncheat capitala Cuzco.

La scurt timp, descoperirea minelor de argint de la Potosi, în actuala Bolivie, l-a plasat pe întreprinzătorul nostru în centrul atenției imperiale.

Dar arginții nu i-au purtat noroc. Pradă conflictelor cauzate de lăcomie, rivalitatea dintre Pizarro și camaradul său Almagro i-a împins la încăierări, asasinate și la scindarea expediției.

Ca și el, alți aventurieri și exploratori au purces spre Americi din același târgușor de provincie.

Construit pe un platou de granit fortificat în grabă de mauri în secolul 13, cetatea cu aspect arab s-a înnobilat treptat datorita clădirilor construite în secolele 16-17 de către târgoveții care făcuseră avere în America.

Veștile despre cei plecați, întorși, și despre starea averilor acumulate se schimbau în Plaza Mayor,

punctul încetățenit de întâlnire, într-un decor fastuos asigurat de prestanța unor elegante case nobile cu arcade și balcoane iscusit făurite, pe fundalul sonor al ciocănitului executat de berzele care lovesc necontenit în acoperișuri, în semnale transmise prin coduri doar de ele știute.

Statuia ecvestră a lui Pizarro, realizată de doi sculptori americani în 1927, păzește biserica San Martin construită în secolele 14-16. Latura ei de sud servea la întâlnirile publice ale comunității, când era ceva de hotărât.

În perimetrul pieței, palatele se înșiruie unul lângă altul, întrecându-se în trufie și ornamente. Să ne uităm la câteva.

1.Palatul ducilor de San Carlos, azi mănăstire de călugărițe claustrate, e ușor de recunoscut după fereastra împodobită de un impresionant blazon. Clădirea e surmontată de șapte șeminee diferite, pe vremuri policrome, fiecare inspirat de arhitectura unui popor din lumea nouă, maya, azec, inca.

2.Palatul marchizilor de la Conquista, ridicat de Hernando Pizarro, fratele conquistadorului, cu un număr mare de ferestre, toate cu grilaj. În secolul 17, clădirea a fost înveselită cu o fereastră de unghi în stil plateresc. În stânga sa, busturi cu Francisco Pizarro și soția.

Pe fațadă, observăm busturi cu Hernando și nepoata care i-a devenit soție și, deasupra, blazonul familiei. În partea superioară, se aliniază statuete cu lunile anului.

3.Vechea primărie din secolul 16 găzduiește azi tribunalul.

4.Casa cu lanțuri, acum han, ne înlănțuie subit privirea datorită decorațiunii de pe fațadă, care ar fi fost instalată de către creștinii eliberați de sub mauri.

5.Casa-muzeu a conquistadorului Pizarro e amenajată în rezidența familiei unde conquistadorul n-a pus niciodată piciorul pentru că era copil din flori.

6.Francisco de Orellana, un alt aventurier local, a pornit în 1542 să exploreze Amazonul și s-a întors cu meritul de a fi descoperit ținutul din marginile fluviului, Amazonia de azi.

Casa lui, tot un palat din secolul 15, îl descoperim cu mult mai puțin efort, în fața bisericii Santa Maria.

7.Turnul Alfiler, mai degrabă o masivă clopotniță gotică,

veghează nestrămutat din secolul 14, cu vârful său discret, care atrage berzele, ornat de un blazon de faianță compus pe de o parte de mai multe chei, pe de alta de niște mărgeluțe, sursa înavuțirii orașului, regăsit și pe alte efigii.

Din piața centrală pornesc numeroase străduțe care conduc, mai întâi, la biserica Santiago.

Clopotnița sa romană datează din secolul 13, iar înaltul turn seniorial din față încadreaza arcul lui Santiago, unul din cele șapte puncte de acces în orașul fortificat.

Mai apoi, spre colină, iată și Castelul,

care nu se vizitează pentru că e gol pe dinăuntru, însă, cocoțat în punctul cel mai înalt al platoului, îngăduie o îmbrătișare a peisajului.

De acolo se zărește masivul palat Orellana-Pizarro, numit și casa angajărilor, unde veneau voluntarii să se înscrie pentru plecarea în expedițiile spre lumea nouă din secolul 16, azi mănăstire de călugărițe.

În 1582, familia Pizarro l-a găzduit mult timp aici pe Cervantes, care a beneficitat de toate condițiile ca să-și aștearnă pe hârtie ultima carte, premoniție a următoarei vocații a orașului, cea culturală și gastronomică.

La început de mai, urbea se transformă în capitala iberică a brânzeturilor, cu târg, ateliere și saloane luate cu asalt de mâncăcioșii de pe tot mapamondul.

Beau monde

Mardin, 2022

Ținutul dintre cele două fluvii, Tigru și Eufrat, cel mai bogat din Antichitate, e dominat de o cetate socotită dintotdeauna de importanță strategică, pentru că de la marginea ei se întinde Mesopotamia.

La început, orașul s-a dezvoltat doar în interiorul zidurilor protectoare, azi zonă istorică protejată. Treptat, pe masură ce pericolele de invazie au dispărut, urbanizarea s-a extins mai departe în câmpie. O singură stradă principală străbate orașul vechi, din care pornesc șiruri de trepte în sus, mai largi sau mai abrupte. La început, casele au fost construite astfel încât să nu fie umbrite unele de altele, dar să fie la adăpost de soare vara, la caldură iarna, să se bucure de priveliștea hipnotizantă. Am pătruns cu solemnitate în scenografia învăluitoare, apoteotică, plăsmuită de câmpia Mesopotamiei în lumina delicată a toamnei. Am zăbovit îndelung în câteva locuri unde am privit peisajul amețitor.

1. la hotelul Kaya Ninova, foarte comercial, pentru grupuri, unde am rezervat din fericire doar o noapte, pentru a beneficia de una dintre cele mai frumoase vederi asupra Mesopotamiei.

Terasa era imensă, dar complet neinspirat împărțita în trei sectoare cu materiale și prelate din plastic care contrastau flagrant cu decorul.

Din cauza lipsei de amenajare, terasa era tot timpul goală, deși ar fi fost ideală pentru cină.

2.din Muzeul de Arheologie amenajat într-o impunătoare clădire istorică.

Dintr-o sală, pe un geamlâc se zărea un fragment de câmpie care oferea nu doar un moment de reverie, dar și oportunitatea de a imagina localizarea obiectelor expuse.

3.de la muzeul care a fost sediul Patriarhiei catolice asiriene, acum muzeu regional, cu secțiuni referitoare la istoria și stilul de viață din zonă, pe parcursul câtorva sali, nu multe.

În schimb, terasa cafenelei, unde se putea sta și fără să consumi nimic, s-a dovedit un loc magic ca, pentru o oră, să contemplu spectacolul lumii și al peisajului.

4.din apropierea bisericii Sf. Benham, pe o ulicioară, una din multele care, pe scări pietruite și întortocheate, duc spre artera principală.

5. de la restaurantul Bagdad. La Mardin, în toate cele cinci zile am avut parte de mici întâmplări simpatice și inexplicabile, cum ar fi și aceasta de la restaurantul Bagdad.

La cină, am cerut un pahar cu vin, aveau vreo două-trei sortimente, iar chelnerul mi-a propus, firește, mai întâi să-l gust. A adus pe o tavă sticla și pahare adecvate, a turnat un strop, am gustat, mi s-a părut banal, am zis că e ok, n-am chef să fac mofturi, e prea frumos aici. Am crezut că va turna în aceleași pahare din care am gustat, în Occident așa se face, însă chelnerul a plecat înapoi și s-a întors pe tavă cu niște pahare mult mai aspectuoase, cam prea elegante am zis, pentru nivelul vinului. Am gustat din nou și, uimitor, vinul era complet diferit, mult mai bun, cu adevărat savuros.

6.pe acoperișul unei clădiri istorice religioase, care s-a dovedit adresa oficială de făcut poze cu asfințitul la Mesopotamia.

E destul de labirintic de găsit terasa, dar, din fericire, pe la ora 17, când începe apusul în octombrie, grupuri întregi parcurg cu determinare sălile clădirii.

La început n-am știut unde mergeu așa croiți și ne-am luat după ei. Acolo i-am pozat pe săturate pe cei veniți în acest scop și a fost foarte distractiv.

Văzut din toate aceste locuri, peisajul mi s-a părut diferit, cu multe detalii de culoare locală. Însă, de fiecare dată, mă concentram adânc doar să privesc fără să mă gândesc la nimic altceva, cu deznădejdea călătorului care trebuie să meargă mai departe întrebându-se dacă va întâlni vreodată ceva mai frumos. Însă Turcia a fost mărinimoasă și mi-a oferit ocazia, în zilele care au urmat, să văd alte câteva locuri de un farmec aproape asemănător. Dar, de atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Meseria mea e riscul

Kom Ombo, 2018

Încă de la mijlocul secolului 19, crocodilii și-au luat tălpășița din propriul teritoriu confirmat istoric din jurul Aswanului și s-au refugiat pe întinderile lacului Nasser.

A rămas să ne consolăm cu templul care le-a fost închinat pe locul unde se lăfăiau odinioară în calitate de zei ai fertilității, lăcaș pe care-l împart frățeste cu partenerul lor, Horus, întruchipat ca șoim, repartizat în templul Kom Ombo ca zeu al medicinei.

Parteneri cu drepturi egale, Sobek și Horus apar alternativ în decorul de ofrande repetitive din sala hipostilă, printre cele zece coloane.

Indetronabili, ei reflectă majestuos îngemănarea apei cu aerul, aici în mijlocul câmpiei mănoase, la patruzeci și cinci de kilometri de Aswan, pe drumul spre Luxor, în liziera Nilului.

În cotidianul faraonic, șoimul,

ca și crocodilul,

aveau o soartă asemănătoare, reținuți cu de-a sila la curtea notabilităților și tratați drept respectabili companioni, în virtutea puterilor zeiești pe care se presupunea că le dețin.

Crocodilul, fie sub formă de imagine fie pe viu, trebuia îmbunat, lingușit și slăvit, altfel făcea ravagii în rândul turmelor care erau duse la păscut pe maluri.

Păstorii nu aveau nici o posibilitate să le apere fără să se expună ei înșiși, doar descântece, farmece și vrăji, pe lângă ofrandele depuse aici în templul ridicat strategic pe locul cel mai împânzit de nemiloasele prădătoare.

O altă formă originală de ocrotire era tatuarea cirezilor cu numele crocodilului, presupunându-se că animalul își recunoaște hieroglifa și nu se atacă pe sine, iar mulți dintre copii erau strigați ,,Crocodil/-a”, tot ca metodă profilactică.

Cei obligați să practice profesiile riscante de pescar, vâslaș, spălător de rufe, cărăuș de apă erau adeseori supuși accidentelor de muncă și clienți fideli ai templului Kom Ombo.

În cazul de față, ne putem întreba ce caută aici Horus, cu drepturi depline ca figură tutelară a templului alături de Sobek și, în plus, cu rol de tămăduitor, pentru că în restul timpului are atribuții mai largi.

Zeul a fost instalat cu propriul sau altar si capele cu misiunea de a acorda primul ajutor, pentru că nu toate victimele pe care crocodilii aspirau să le înfulece sucombau pe loc.

Multe dintre ele aveau noroc și puteau să o rupă la fugă cu prejudicii suportabile.

O mare parte din literatura medicală era închinată rănilor cauzate de agresiunea crocodililor și în fiecare localitate exista un specialist în domeniu, ca și în cazul scorpionului.

În papirusuri, la capitolul mușcăturii de crocodil, s-a păstrat o mare varietate de descântece vindecătoare pentru toate părțile corpului.

În templu, rănile urgente erau oblojite pe loc, iar ulterior se administrau tratamente și se efectuau operații.

Ca dovadă, instrumentele chirurgicale folosite pe vremea faraonilor cu forme încă actuale, gravate în capelele din jurul sălii hipostile.

Prescripțiile se înscriau la confluența gândirii magico-religioase și a observației empirice.

De exemplu, unele proceduri constau în aplicarea de carne crudă pe plagă, folosindu-se drept antidot ofrandele depuse pe cele două altare simetrice.

Înfăptuire a epocii greco-romane ridicată pe ruine mai vechi, finalizat la începutul erei noastre, unul dintre motivele pentru care edificiul s-a păstrat atât de bine a fost imaginea crocodilului reprezentată pe pereți care insipira teamă răufăcătorilor.

În virtutea obiceiurilor legislative, în procesele intentate jefuitorilor de morminte, învinuiții erau puși să jure sub amenințarea de a fi devorați de crocodil dacă nu spuneau adevărul.

Mici figurine de ceară sub formă de crocodil erau folosite în compoziția de farmece împotriva dușmanilor, iar scribii înșiși nu erau scutiți de neplăceri când așterneau pe tăbliță un text referitor la nemilosul prădător și recurgeau la tot felul de formule ocolitoare ca să nu aibă contact cu numele lui, neștiind la ce se puteau aștepta.

Cu timpul, moravurile s-au schimbat și lumea nu s-a mai temut de crocodili, pe măsură ce erau capturați, aduși în templu și folosiți ca atracție pentru curioși, mai târziu pentru turiști.

La ceremonii religioase erau masacrați și, chiar în această locație, împăiați ca exponate de muzeu, pentru ca, și mai târziu, să-l regăsim sub formă de talisman, rămășiță derizorie a unei redutabile puteri.

Un pas în urma serafimilor

Bec-Hellouin, 2019

Obosit de lume, un cavaler pe nume Hellouin căuta, prin anul 1032, retragerea în singuratate. Curajos și gata să-și asume o schimbare radicală, abandonează faptele de arme în favoarea penitenței și a ascezei și purcede la construcția unui sălaș pe placul său în străfundul unei văi izolate.

Începând cu anul 1034, pe lângă el au adăstat și alți sihaștri veniți din viața civilă așijderea cavalerului după ce și-au împărțit averea săracilor, urmând regula Sfântului Benedict.

Regăsim azi acest lăcaș transformat în mănăstirea benedictină Bec-Hellouin, cunoscută mai târziu drept principalul centru al vieții intelectuale din Normandia și din Anglia normandă.

În 1041, când mănăstirea număra deja treizeci și doi de călugari, un profesor italian, Lefranc, chemat să predea într-un oraș din preajmă, dar atras de mirajul renunțării și de reputația de sărăcie a mănăstirii, bate la ușa calugărilor cu asiprația să-și reia activitatea didactică fără să mai iasă din spațiul monahal.

Când cetatea alăturată e asediată de Wilhelm Cuceritorul, tânărul duce merge la el după sfaturi și, mulțumit de rezultatele convorbirilor, îi propune profesorului Lefranc să-i devină consilier. Mai mult, trimis să medieze la Roma, pe lângă Papă, ridicarea sancțiunilor împotriva Normandiei potrivit carora pe acest teritoriu nu puteau fi organizate ceremonii religioase, profesorul se întoarce victorios.

Papa Alexandru II, el însuși elevul lui Lefranc la Hellouin, îi propune acestuia, după cucerirea Angliei, scaunul episcopal din Canterbury și, implicit, calitatea oficială de regent al insulelor britanice în lipsa lui Wilhelm, reîntors temporar în Normandia.

Înalta tradiție a învățăturii va fi preluată, după sfârșitul lui Lefranc, de către Anselmo din Aosta, reputat cărturar, filosof și teolog, iar abația devine un centru intelectual reputat în Occident odată cu venirea congregației Benedictinilor Olivetani fondată în Italia în secolul 14.

Urmează o perioadă de declin până în secolul 17, când devine a douăsprezecea abație care acceptă reforma Sfântului Maur. În 1789, calugării vor fi izgoniți de către revoluționari, iar în timpul lui Napoleon, biserica lungă de patruzeci și doi de metri, una dintre cele mai mari din creștinătate, e rechiziționată ca depozit și staul de animale.

Abia în 1948, edificiile sunt redate destinației inițiale de către administrația culturală și, în același an, călugării benedictini olivetani, care ocupă și azi abația, reînnoadă tradiția seculară prin celebrarea unei liturghii solemne. Din ruinele de după revoluționari s-au mai putut identifica doar două socluri de coloane, elemente refolosite în secolul 19 la edificarea noii abațiale pe locul vechiului refectoriu maurist, și o sală cu bolți maiestuoase.

Altarul din marmură de Alpi a fost dăruit în 1959 de regiunea Aosta, patria Sfântului Anselmo. Sarcofagul din fața altarului adăpostește corpul lui Hellouin, fondatorul abației. S-a mai păstrat, ca prin minune, la una din intrări, o statuie a Maicii Domnului din secolul 14.

În claustrul construit în jur de 1660 se pătrunde prin biserică, doar în rare vizite de grup însoțit de ghid.

La ieșire, dăm într-o clădire cu două aripi construite în unghi drept, a carei ordonare clasică e înveșmântată armonios de cadrul naturii înconjuratoare mângâiată de apropierea oceanului.

Turnul St.Nicolas din secolul 15 e vestigiul cel mai important păstrat în stare bună, un pic mai izolat de restul ansamblului,

marcat de o placă în memoria legăturilor care unea vechea abație de Anglia secolelor 11-12.

În ciuda distrugerilor cauzate de revoluția din 1789, conventul a rămas un reper pe harta instituțiilor religioase de importanță capitală din Evul Mediu. Pietrele se dovedesc trecătoare, dar nu și spiritul.

Film de drum :

Xavier Beauvois, Oameni și zei, 2010

Ziua iguanei

Kabah, 2019

Cea mai nebunească desfășurare de arhitectură Puuc, Palatul lui Codz Pop se întinde pe chiar marginea drumului, dar nu orice drum, ci șoseaua de optsprezece kilometri care, în vechime, lega cetatea de Uxmal.

În secolul 7, când a fost atestată, pe această cale se oficializau schimburile comerciale și se celebrau procesiunile religioase între cele două așezări.

Kabah, aliat ori cetate-satelit a marelui oraș Uxmal, și-a trăit perioada de glorie între secolele 9-10, când au fost ridicate monumentele pe care le vedem azi

pe un sit arheologic de mică întindere. În aria maya, se disting prin folosirea măștii distinctive a zeului Chaac al ploii și al agriculturii, marile nevoi ale regiunii.

Edificiul principal, un palat cu etaj flancat de aripi laterale, se ridică pe un cadrilater săpat cu puțuri și cavități.

Pe fațadă, peste două sute cincizeci de măști reprezentând influentul zeu, celebrat într-o suprapunere de chipuri cu ochi proeminenți și nas lung, ca o trompă, acoperă peretele de sus până jos.

Nasurile lor încovoiate, azi distruse, ar fi creat pesemne un relief cu efect acaparator.

Simbolurile celeste care îi ornează pleoapele, cu imaginea lui Venus, nelipsita planetă a belșugului, la fel și bastoanele încrucișate în romburi care simbolizează cerul și îi deconspiră identitatea astrală.

Decorațiuni, bucăți de piatră, frânturi și cioburi se înghesuie într-un aranjament fantezist,

cu precauția izvorâtă din teama de a nu rămâne vreun locșor neacoperit.

Pop înseamnă în dialectul local maya, unul dintre cele vreo șaptezeci, trompă sau coadă încolăcită, pe care o identificăm desfășurată doveditor pe toată construcția.

Pe altă fațadă, statuia unui războinic numit ,,Stăpânul din Kabah’’ se repetă de patru ori, pentru fiecare punct cardinal.

Pe cadrul ușii sunt sculptate scene de luptă în relief și inscripții care afirmă răspicat că războinicii locali au capturat și ucis un vrăjmaș dintr-o cetate apropiată, ca să nu existe dubii.

O creastă de zid decupată dintr-o singură bucată se înalță semeț și decorativ pe vârful clădirii.

O scară duce la primul etaj, unde se înșiruie șapte porti, din care două duble, despărțite de o coloană.

Deși nu s-au păstrat dovezi scrise, edificiul pare o reședință de rege, cu funcție de reprezentare și nu de locuință.

Masca zeului Chaac urma să o reîntâlnim pe toată Ruta Puuc.

Prezența sa mai invocă și monstrul pământului, dar și zeul cerului, creatorul atotputernic al cărui nume înseamnă literal ,,casa iguanei’’, potrivit cu specificul acestui platou arid.

Nicăieri n-am întâlnit mai multe iguane ca în perimetrul acestui palat care s-a dovedit a le fi adăpost.

Mi-a plăcut mult că peste tot, în Mexic, ceea ce scria în cărți corespundea întru totul realității.

Pretutindeni am avut parte de confirmări fidele și oportune sau poate că doar așa s-a nimerit, ca în acea perioadă să mă sincronizez cu foarte mare precizie unui hazard parafat de zei.

Nobody Knows

Fatima, 2020, 2022

La 2 mai 1981, cu unsprezece zile înainte de tentativa de asasinat asupra lui Ioan Paul II, un avion cu 118 pasageri la bord pe ruta Dublin-Londra a fost deturnat spre Teheran de către un călugar trapist de origine australiană care amenința cu declanșarea unei bombe. Revendicarea lui, singura, era ca Papa să dezvăluie cel de-al treilea secret de la Fatima. O literatură întreagă s-a scris despre cele trei faimoase secrete care, de fapt, converg într-unul singur redevenit de o actualitate covârșitoare.

Din mai până în octombrie, în 1917, Maica Domnului s-a arătat și a stat de vorbă cu trei copii păstori, de șase ori, în fiecare lună.

În iulie 1917, se formulează faimosul mesaj care atrage stăruitor atenția asupra pericolului reprezentat de ateismul pe care regimul comunist din Rusia îl va răspândi în toată lumea. Nimeni nu l-a înțeles la momentul respectiv, pentru că veștile nu circulau, iar revoluția din Rusia s-a declanșat abia trei luni mai târziu, în octombrie 1917. Cei trei copilași nu auziseră de Rusia și credeau că Maica Domnului se referă la o persoană. Pierderea credinței va porni din Rusia, le-a spus, și, dacă Papa nu intervine cerându-i public, răspicat, convertirea, vor pieri milioane de nevinovați ca urmare a extinderii acestei năpaste. Dacă oamenii vor continua să-l mânie pe Dumnezeu, va începe un alt război și mai năprasnic, sub pontificatul lui Pius XI, a anunțat Maica Domnului la 13 iulie 1917, pentru ca, în octombrie, să exprime faimosul secret, așternut pe hârtie mai târziu de Lucia, cea mai vârstnică dintre cei trei, pus într-un plic sigilat și închis într-un sertar la Vatican. La momentul acela, Papă era Benedict XV și nimeni nu știa încă pentru cât timp și nici cine va fi următorul. Abia după ce a urcat pe tronul pontifical Pius XI, aparițiile Maicii Domnului au fost luate în serios de foruri, întrucât numele lui fusese clar indicat în predicție. Pius XI e singurul Papă menționat explicit într-o apariție miraculoasă recunoscută de către Vatican, cu cinci ani înainte să-și înceapă pontificatul.

De fiecare dată, Maica Domnului insista ca Papa și toți episcopii din lume să-și coordoneze rugăciunile în bisericile lor asupra convertirii Rusiei și a închinăciunii la inima sa neprihănită. Secretul s-a perpetuat sub șapte Papi, de la emitere până la dezvăluire, între 1917 și 2000.

Maica Lucia, în cei nouăzeci și șapte de ani de viață, rămasă de mică unica supraviețuitoare din grupul celor trei copilași, s-a aflat în legătura neîntreruptă cu toți cei șapte Papi, fie epistolar fie în dese întrevederi. Sentimentul meu a fost, citind cartea lui Yves Chiron, Fatima, vérités et légendes, că toți, până la Ioan Paul II, au dus-o cu vorba pentru că nu voiau să-și asume o declarație radicală privind atitudinea Rusiei față de religie socotind că, până la urmă, ca în orice situație în care nimeni nu intervine, lucrurile se rezolvă de la sine.

Publicarea oficială și comentarea teologică a mesajului a avut loc abia în anul 2000. Conform comunicatului emis de Vatican, secretul de la Fatima se referă la credință și la primejdiile generate de pierderea ei, la lupta sistemului politic ateu împotriva bisericii și a creștinilor, descriind imensa suferință a victimelor credinței în secolul 20. Maica Domnului a vrut să împiedice această suferință. În ultima parte, care ar fi trebuit dezvaluită în 1960, este prezis atentatul asupra Papei Ioan Paul II.

Toate aceste necazuri ar fi putut fi evitate sau ar fi intervenit mereu altceva pentru ca istoria să-și urmeze cursul ? Lucia a transmis cu sârguință, încă din 1929, mesajul ca Vaticanul să ia atitudine, însă toți Papii se codeau să ceară pe șleau convertirea Rusiei și, încă și mai puțin, să-i solicite pe toți episcopii din lume să participe la rugăciune.

Așa că lucrurile au rămas neschimbate, iar comunismul și-a urmat nestingherit planificările. În multe acte solemne, într-un șir repetitiv unic în istoria papalității, Pius XII, Paul VI și Ioan Paul II s-au străduit să răspundă cererii formulate în aparițiile miraculoase, dar niciodată complet, întotdeauna recurgând formule evazive, fără să pomenească ceva de Rusia. Teamă, neîncredere, tact diplomatic ? Pentru mine, acesta e adevăratul secret.

Abia în 1984, chemarea rostită de Ioan Paul II, modificată și reformulată după alte două tentative chinuite, s-a dovedit destul de convingatoare ca să i se atribuie declanșarea Perestroicii în 1985, agitațiile anticomuniste în 1987 și căderea zidului în 1989. Maica Lucia a comentat, pe bună dreptate că, pentru mulți, era deja prea târziu.

Pe o întindere pustie, într-o zi obișnuită, pășesc între cele două biserici față-n față, una veche, alta nouă. Cea nouă, cu o capacitate de nouă mii de locuri, datează din 2007 și a fost realizată de arhitectul grec Alexandros Tombazis.

Credincioșii care nu încap înăuntru se pot răsfira pe esplanada unde e loc pentru trei sute de mii de oameni. Biserica veche, în stil neobaroc, are pe fiecare flanc o prelungire în arc de cerc și adăpostește mormintele a doi dintre copiii păstori. Aici se țin zilnic servicii religioase.

Dar emoționantă mi s-a părut mesa celebrată de mai multe ori pe zi la capela improvizată în aer liber chiar pe locul miraculos, lângă stejarul secular. În mijlocul lăcașului, la câțiva pași, statueta le dă nădejde pelerinilor.

Lectură de drum:

Andrei Pleșu, Despre îngeri

Pe val

Paris, 2021

Parisul e o sărbătoare atunci când un palat își desfășoară covorul roșu pentru vizitatori pentru prima dată după două secole.

Hôtel de La Marine domină Place de la Concorde în aranjament simetric cu Hôtel de Crillon și, până în iunie 2021, interioarele sale nu puteau fi vizitate decât în calitate oficială.

Palatul este împărțit, cronologic, în două sectoare distincte, iar vizita începe în cea de-a doua curte interioară,

acoperită de o verieră de 330 de metri pătrați, unică inserție contemporană în restaurarea edificiului, plăsmuită de arhitectul nu întâmplător britanic Hugh Dutton,

dacă ne gândim că unul dintre personajele-cheie subordonat ministerului, corsarul Robert Surcouf, era spaima companiilor de asigurare englezești.

La revoluție, în 1789, Ministerul Marinei a pus ochii pe clădirea în care funcționa instituția Mobilierului regal, și-a aruncat ancora cât ai clipi și a rămas aici până în 2015.

Interioarele au fost reabilitate în spiritul timpului atât cât s-a putut,

deoarece ultimul ocupant și-a reamenajat frecvent birourile în cei două sute douăzeci și șase de ani cât a avut clădirea pe mână, iar multe elemente de mobilier socotite inadecvate s-au dispersat.

La fel și decorațiunile originale. La actuala recondiționare, decoratorii au șters douăzeci de straturi de zugraveală până să ajungă la prima culoare.

După ce parcurgem rezidența intendentului, muzica din căști se schimbă odată cu decorul.

Nimerim printre aurituri, mobilier inestimabil, oglinzi de preț, într-un lux orbitor.

Iată-ne în sectorul marinăresc, în plină epocă a expansiunii coloniale franceze, ilustrată cu obiecte și reprezentări exotice cochetând cu dorul de ducă.

În timp ce administrația petrecea bine mersi în saloanele opulente ale palatului,

în coloniile franceze din Oceanul Indian făcea legea căpitanul Robert Surcouf, cel mai faimos corsar din sector, activ în primii ani ani după revoluție și sub Napoleon.

Imediat după 1789, comerțul cu sclavi a fost interzis, însă pe coasta răsăriteană a Africii, între Île Maurice, Réunion, Madagascar, pe corsarii francezi îi durea în cot.

După un astfel de transport, la corabia aflată sub comanda lui Surcouf se înființează pe nepusă masă, în vederea unui control, o ambarcațiune cu trei comisari ai comitetului colonial de salvare publică.

După percheziție, au tras concluzia că vaporul fusese recent folosit la transportul unor năpăstuiți sortiți vânzării și au purces la întocmirea procesului-verbal de încălcare a regulamentului.

Până să-l termine de redactat și parafat, Surcouf, plin de solicitudine, îi invită la un prânz lejer în elegantul lui salon, deja pregătit de priceputul bucătar, cu delicatese și vinuri rare.

Pe nesimțite, parâmele se desprind de țărm și vaporul o ia ușor spre larg.

În cabină, cei trei funcționărași, legănați de valurile tot mai mari, au pus efectul pe socoteala vinului.

De îndată ce nava s-a îndepărtat destul de mult, iesiți pe punte, s-au luat cu mâinile de cap, implorând să fie duși imediat pe uscat să-și termine misiunea.

Foarte bine, le spune Surcouf, vă debarc pe cel mai apropiat țărm al coastei africane, în mijlocul prietenilor voștri, negrii.

Auzind ce-i paște, n-au mai stat la tocmeală și au făcut bucățele hârtiile acuzatoare, redactând un proces-verbal favorabil căpitanului.

Firește că, după ce s-au văzut scăpați, s-au plâns de pățanie, fapt care a declanșat o competiție în rândul armatorilor dornici de a-l angaja pe Surcouf pe navele lor.

Așa mergeau lucrurile departe de capitală, în colonii, așa erau vremurile.

Câțiva ani mai târziu, a venit Napoleon, iar Surcouf a fost înnobilat și decorat.

Cartea unde e relatat episodul a fost scrisă prin anii 1900 de către strănepotul corsarului din Saint-Malo.

Din balconul care dă în place de la Concorde, regele Ludovic-Filip asistă curios, în 1836, la ridicarea obeliscului de la Luxor.

Peste mări și țări, pradă zădărniciilor lumești, timpul începea să nu mai aibă răbdare.

Muzică de drum:

Far West

Cadiz, 2016

Geografic, stilistic și emoțional, Cadiz înseamnă pentru mine un îndepărtat, greu de atins și neprețuit refugiu însorit.

Am verificat cu sârguință maniera în care trepidantul nord catalunez înfruntă sudul domol și tihnit și, o dată în plus, la Cadiz m-am lăsat vrăjită de farmecul ospitalier, zâmbitor și revigorant.

Din fericire, turiștii sunt absorbiți în triunghiul de aur Cordoba-Sevilla-Granada și nu bat drumul până aici, mai ales în miezul iernii, așa că orașul își păstrează genuinitatea.

În minionul centru istoric aflat în vârful unei peninsule, ajungi după kilometri întregi de bulevarde mărginite de blocuri cochete și de o nesfârșită, apetisantă plajă largă.

Labirintul de străduțe înguste ascunde case cu balcoane de fier forjat și patios nebănuite în stilul tipic sudist,

cu accente baroce și coloniale, înveselit cu mici ornamente de placuțe din ceramică.

În apropiere de port se întind largi piețe cu spații verzi unde predomină palmierii.

Să ne oprim mai întâi la catedrala construită din bogăția furnizată de comerțul cu aur și argint, în semn de gratitudine pentru belșugul cetățenilor.

În jurul ei, impozantele clădiri publice erau dedicate în principal administrării bunurilor.

Cum era de așteptat într-un oraș portuar, muzeul deține o importantă colecție provenită de la navigatorii care colportau obiecte de artă feniciene, grecești și romane.

În cei trei mii de ani de istorie, pirații au debarcat pe neașteptate de mai multe ori ca să se înfrupte din bunurile cetății,

una dintre cele mai vechi din apusul Europei, fondată în 1100 î.Hr. de către negustorii fenicieni care au ajuns aici tocmai din sudul Libanului actual.

Economia sa a fost dintotdeauna bazată pe activitățile din zona portuară și a șantierului naval.

Chiar și numai gândul neastâmpărat că de aici ne putem îmbarca oricând pe vapoare spre Insulele Canare, Africa sau Americi îmi dă avânt.

Un oraș, cu cât are mai multe deschideri, cu atât beneficiază de mai multe oportunități,

cum ar fi favoarea marelui Iuliu Cesar de a le acorda cetățenie romană băștinașilor în anul 49, pentru că îi luaseră partea într-unul din conflictele regionale.

Nimeni nu ramâne indiferent la frumusețea locului, pentru că în secolul 5 iată-l cucerit de vizigoți,

iar în 711 de arabi, dominație care durează până în 1262.

După travesarea transatlantică a lui Cristofor Columb în 1462, navele spaniole care aduceau încărcături prețioase din America au ales portul Cadiz ca să-și descarce comorile,

iar Cadiz devine cel mai bogat oraș din Spania.

Din nou atrage invidia și, în curând, alte porturi europene încep să-i amenințe supremația.

Ca urmare, în secolul 16, a fost atacat de trei ori de englezi, însă fără a-l putea supune,

și abia în 1755 i-a venit de hac cutremurul devastator din Lisabona, când trei sferturi din clădirile din oraș s-au prăbușit, inclusiv structurile militare și comerciale din port.

O lungă perioadă, activitatea portuară stagnează, iar vapoarele vor debarca în porturi franceze, engleze, olandeze.

Orașul decade treptat, iar statutul său va primi o grea lovitură în secolul 19 când Spania pierde posesiunile americane.

Dintotdeauna un oraș cu greutate, Cadiz rămâne o referință politică inconturnabilă și respectabilă pentru că aici a fost elaborată prima constituție spaniolă,

iar în timpul războiului civil a fost una dintre bazele forțelor naționaliste ale generalului Franco, încă un detaliu în sprijinul diferenței de Barcelona.

Spre Americi, soarele de ianuarie atinge lent linia orizontului. E timpul să se aprindă luminile.

Muzică de drum:

Manuel de Falla, Nopți în grădinile Spaniei