Categorie: Italia

Perugia, 2023

Maestrului i-a fost greu la începuturi să iasă din umbră și din Umbria părintească. Recunoașterea s-a lăsat așteptată, însă, atunci când unul dintre profesorii tăi se numește Botticelli, iar discipolul Rafael, desăvârșirea e atinsă. Pietro Vannucci, zis Perugino, ale cărui pânze sunt răspândite în muzeele și colecțiile particulare faimoase ale lumii, s-a întors acasă, la Perugia, unde poate fi văzut la Galleria Nazionale dell’Umbria până în 11 iunie 2023. Alături de el, au călătorit și alți pictori din anii 1500, cu tablouri pentru prima dată expuse în Europa.

Expoziția începe cu lucrarea cea mai enigmatică a anilor 1450, o suită de opt tablouri cu minunile Sfântului Bernardino, ale căror înțelesuri au rămas nedeslușite, în ciuda eforturilor depuse de exegeți și hermeneuți, care-i aparține parțial maestrului, fără a se ști cu precizie în ce masură a contribuit la execuția ei. Așadar, un debut de expoziție relevant pentru nivelul conceptului în care a fost gândită. Timpul se oprește în loc chiar de la primul pas.

Din Perugia a plecat târziu la Arezzo, abia la douăzeci de ani, a învățat o perioadă cu Piero della Francesca, și-a făcut ucenicia la Florența cu Verrocchio și Botticelli, iar în atelierul acestuia a primit vestea că e chemat la Roma alături de magistrul său și de Ghirlandaio ca să li se încredințeze, alături de artiști veniți din toată Italia, decorul Capelei Sixtine.

Cum era de așteptat, a urmat consacrarea deplină și, odată cu ea, o avalanșă de comenzi.

Motivul pentru care îmi place atât de mult Perugino este abordarea psihologică a protagoniștilor. Pictând un chip, o atitudine, el nu înfățișează personajul în ipostaza sa consacrată, cum îl cunoaște lumea, ci așa cum vrea el să pară sau cum a intuit el că ar fi într-adevar dincolo de aparențe și de ce susțin cărțile sfinte, ținând cont că majoritatea tablourilor reiau subiecte biblice.

Inclusiv pe sine însuși s-a reprezentat cu sinceritate, sigur de el fără a fi trufaș, cu o sclipire în priviri abia intuită de exigență și fermitate lipsite de aroganță, un profesionist care-și îngrijește fără compromisuri imaginea bazată pe o strategie pusă la punct în detaliu. Stă sprijinit de un pervaz, observând cu detașare, dar nu cu superioritate, spectacolul deșertăciunilor omenești.

Nu întâmplător, mai-marii epocii, Papa Sixtus IV și Lorenzo Magnificul, Isabella d’Este, Papa Julius II della Rovere fugeau după el, stăteau la coadă ca să le vină rândul la acceptarea unei comenzi și nu aveau încotro, erau nevoiți să aștepte isprăvirea operei inadmisibil de mult.

Și nici atunci nu ieșea cum voiau ei, pentru că pe Isabella d’Este a nemulțumit-o execuția tabloului, dar n-a mai avut ce să facă, doar să-i scrie o epistolă plină de reproșuri.

Începe să picteze portrete la maturitatea târzie, era și timpul, după ce-și îndeplinise comenzi și obligații, să le facă pe plac prietenilor apropiați.

Francesco delle Opere, realizat în stil flamand, înfățișează un artizan căruia bogătașii îi încredințau pietre prețioase spre a fi gravate pentru bijuterii, om de încredere, cu incontestabilă moralitate și forță de caracter.

Ține în mână un rulou de hârtie cu inscripția ,,Temeți-vă de Dumnezeu’’, în conformitate cu predicile lui Savonarola care influențau puternic opinia publică, și ar fi fost o nebunie să fii de altă părere.

Alături de el, vedem două tablouri ale ucenicilor săi Rafael și Lorenzo Costa. Necunoscutul lui Rafael nu-mi inspiră simpatie, cu privirea lui dezaprobatoare de intelectual plictisit și artist neînțeles, nu mi-ar veni să intru în vorbă cu el.

În schimb, culmea ironiei, Eleonora Gonzaga pictată de Costa seamană leit cu o prietenă de-a mea, tot Eleonora, foarte deșteaptă, sigură de ea, spirituală, cultivată și cu nasul pe sus.

Am stat mult în fața Artemisiei lui Beccafumi, care-și întrerupe treburile pentru o clipă ca să se întrețină răbdătoare cu străini veniți de departe.

În mediul artistic perugin, cel mai mare succes a fost tabloul cu Logodna Sfintei Fecioare, inițial încredințat altarului cu sfântul inel din catedrala orasului, San Lorenzo.

Tabloul a fost adus de la Caen, din Normandia și reprezintă sinteza filosofiei maestrului, în care duce la perfecțiune toate motivele experimentate de-a lungul carierei, peisaj, portret, expresie, arhitectură, perspectivă, lumină, mișcare, contur, culoare.

În opera sa predomină o mare diversitate de chipuri feminine, pentru că în ființele iubite a căutat, înainte de orice, o muză care să întruchipeze idealul frumuseții.

Madonele sale au fost inspirate în principal de soția sa Chiara Fancelli, care avea un stil personal în a-și aranja coafura, diferit de tot ce se văzuse până atunci, susține Vasari care i-a urmărit opera îndeaproape.

Melancolia delicată a femeilor, un dor inefabil, nemărturisit, poate o ușoară resemnare, dar și elanul de a îndeplini o vocație, de a duce la bun sfârșit o tainică însărcinare și o măruntă îndeletnicire sunt ipostaze pe care le descifrez în atitudinea și privirea lor. Între mine și ele se înfiripă de-a lungul parcursului o complicitate care nu dispare la ieșire.