Forever Young

Vicenza, 2016

Orgoliul aristocratic al vicentinilor putea fi satisfăcut doar dacă locuința lor era proiectată de un arhitect în vogă.

Palatele înșiruite pe bulevarde confirmă, surprinzător și intimidant, grandoarea și precizia discursului urban.

Întreg orașul este monument UNESCO și fiecare fragment decorativ poate fi punctul de plecare al unor întregi teorii istorice, filosofice, literare, artistice.

Am venit aici să fac cunoștință cu Andrea Palladio, arhitect italian de secol 16, maestrul clasicismului.

Traseul oficial Palladio cuprinde cele douăzeci și cinci de lucrări executate în perioada 1550-1580.

Nu-mi rămâne decât să parcurg principalele artere ca să privesc palatele în stil clasic la care precursorul starhitecților de azi a lucrat în cei treizeci de ani dedicați acestui loc.

Vicenza în care a descins el număra doar câteva impunătoare biserici de prin anii 1200-1300.

Pe la jumătatea anilor 1400, debutează o lungă etapă de reconstrucție a urbei, rămasă neschimbată până în prezent.

Pe masură ce peisajul s-a transformat, toți burghezii și-au dărâmat casele și, la întrecere unii cu alții, și-au comandat palate.

Fiecărei comenzi, Palladio i-a reintrepretat și individualizat cerințele, adaptându-se la nevoile și pretențiile clientului, dar atent să mențină în ansamblu unitatea stilului. Multe proiecte n-a mai apucat să le înfăptuiască personal, însă discipolii săi le-au respectat întocmai punând în practică fidel desenele maestrului.

Îmi place să intru în muzee de artă la prima oră, când nu e lume, așa că am început cu Palazzo Chiericati, palat orășenesc și vilă rezidențială realizată în 1550.

În spațiul unde funcționează, din 1855, pinacoteca, am întâlnit o doamnă care mi-a spus nestingherită povestea ei.

Pe atunci, făcem poze fără intenția de a le arăta vreodată cuiva și nici nu mă străduiam prea mult să țin minte neapărat ceva. Acum mă bucur să pot identifica impresiile care s-au păstrat și parcă nu eu am ales imaginile pe care le-am fotografiat, ci ele m-au ales pe mine, cele care doreau ardent să fie împărtășite.

Muzeul civic este o poartă spre istorie, de la atestarea așezării ca municipiu roman în 49 î.Hr. Citadinii, cu gusturi temeinice în materie de artă, au prefigurat de la început o solidă tradiție culturală demonstrată, când ridic privirea, de fresce de la 1500 și decorații în relief.

Primul teatru acoperit din epoca modernă, Teatrul Olimpic, integrat în incinta vechiului castel din 1200 este ultima operă a lui Palladio, începută în 1580 și terminată, mai de voie, mai de nevoie, în 1885, când a trebuit să fie gata în regim de urgență pentru vizita principelui.

Așa că echipa a improvizat la repezeală decorul, folosind lemn, carton, stucatură, în jurul celor treisprezece rânduri de scaune care simulează ambianța sub cerul liber din teatrele clasice. Deși inițial cu titlu provizoriu, decorul a fost păstrat din superstiție, în virtutea faptului că premiera a avut un mare succes.

Amenajările imitând marmura, prevăzute pentru o singură seară, au supraviețuit miraculos bombardamentelor din al doilea război mondial și nu au fost puse niciodată în pericol de vreun incident.

Clădirea cu valoare de simbol este basilica pe care am vizitat-o la sfârșitul turului. Pe fundamentul vechilor fabrici comunale, în 1450 s-a început construcția ei, iar la finalizare au contribuit generații întregi de constructori. La etaj se aliniază coloane dorice și ionice, iar balustrada cu douăzeci și trei de statui surmontează terasa.

Sălile clădirii oferă spații pentru evenimente culturale internaționale. De pe terasă, zăresc turnul înalt de optzeci și doi de metri, început în secolul 12. Din păcate, târgul săptămânal, așa cum se organizează în orașele italiene, ocupase deja tot centrul ascunzând monumentele.

Loggia del Capitano am admirat-o de pe terasa basilicii care, de fapt, o și precedase cu douăzeci de ani. La origine, a fost construită ca sediu și locuință a reprezentantului Veneției. Cele patru coloane masive, ca și balconul, urmau să fie amplificate.