Traversări – ore de drum

Vara-i ici, Grecia-i departe

Grecia, 2023, 2024

Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.

De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.

Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.

Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.

Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.

Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.

Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.

Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.

Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.

Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.

Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.

Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.

Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.

Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.

Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.

Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.

Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.

În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.

Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.

În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.

În apele mele

Ciclade, 2024

Clipele grecești solare, poleite cu aur, au o intensitate irepetabilă, pe un țărm, la umbră sub aromele uscate ale unui pin, când șoaptele mării îmi împărtășesc ceea ce am așteptat un an întreg. De la o vară la alta, timpul meu este ritmat de așteptarea ajungerii în Grecia.

1.Mikonos

Știam bine ce reputație are Mikonos, deloc potrivită pentru căutările mele, și n-aș fi bănuit că mi se va face dor de insulă încă dinainte de a o părăsi, cu dorința de a fi stat mai mult. În străfulgerarea unei clipe îți dai seama că așa va fi, iar scurta ședere de numai două zile îmi revine în minte cu energia unui nou început.

Plaja hotelului Artemis din Agios Stefanos, pe care am frecventat-o, în zori la alergare pe firul apei și la asfințit pentru scăldat, se bucură de toate darurile zeilor, cu toate că aici am avut parte de o întâmplare neplăcută, cu urmări pe parcursul următoarelor zile, cauzate de un val puternic stârnit de un vapor în trecere din cauza căruia am aterizat forțat pe țărmul acoperit de pietriș zgrunțuros.

2.Delos

Sub semnul exaltării solare apolinice am parcurs, în miezul strălucitor al zilei, insula cea mai divină a arhipelagului.

Pe suprafața de mare întindere a sitului arheologic, grupurile de turiști se răsfiră, astfel încât, în liniște deplină, am deslușit murmurul zeilor. Insulă sacră și oraș cosmopolit al antichității, locul de obârșie al lui Apollo și sanctuar al Greciei atrage pelerini din cele patru zări. Și aici se poate face plajă, dar numai cu aprobarea celor de sus.

3.Paros

Destul de greu de găsit o plajă umbroasă și nepopulată, pentru că urbanizarea e vraiște, amenajările au ocupat cele mai pitorești colțuri care sunt luate cu asalt, iar muzica zgomotoasă se propagă până departe.

Șederea în Paros a fost vântoasă, iar nisipul ridicat din toate direcțiile îmi zvântură paginile cărții, dar plimbările prin șarmantul oraș și, mai ales, descoperirile gastronomice, au șters micile inconveniente meteo.

4.Milos

Așa cum m-am așteptat, Milos a fost cea mai aglomerată insulă din arhipelag, dar plaja Zefiros aflată la marginea orașului era pe cât de încăpătoare, pe atât de confortabilă și frumoasă.

Le-am trecut în revistă și pe cele recomandate în cărți, unice datorită specificului marmorean din solul căruia a luat ființă Venus. În Milos, am avut sentimentul călătorului neputincios confruntat cu o armonie supremă care se întreabă cum va fi întoarcerea în banala rutină zilnică.

Cât de mult îmi va lipsi frumusețea pe care o văd acum în jur ?

5.Folegandros

Uneori se întâmplă să știu dinainte care e specificul unei insule, alteori prefer să descopăr la fața locului, iar Folegandros m-a descurajat prin asprimea ei, văzută și resimțită. Cea mai ascetică, abruptă și mai golașă insulă, lipsită de așezări, de călători, dar și cea mai puțin prietenoasă, are o istorie specială asupra căreia mă voi opri mai cu luare-aminte.

Am fost mulțumită că am stat doar de pe-o zi pe alta și nu mai mult, pentru că nu m-am simțit în largul meu aici, dar o plaja pitorească am găsit totuși la marginea portului, lângă casele construite chiar pe mal.

6.Sifnos

Pe fiecare plajă grecească mă bucur de răgazul de a mă gândi la tot felul de lucruri, unele avuabile, altele nu. Dar, pentru că de-a lungul atâtor ani, am ajuns destul de intimi, vă voi mărturisi unde-mi zburau gândurile pe frumoasele dar agitatele plaje din Sifnos, fie că alergam în zori pe cea de nisip fin din oraș, de lângă hotel,

fie că mă răcoream după-amiezele pe oricare colț de nisip ales la întâmplare.

Cel mai mult, mă gândeam la răsfățul gastronomic al specialităților locale, la ce savurasem până atunci și la ce pofteam pentru mai târziu, neașteptate rafinamente în concurență cu spiritualitatea și solemnitatea acelei insule surprinzătoare.

Țara la cale

Turcia, 2022

Orientul e mai prielnic spiritualității, în vreme ce Occidentul îți distrage atenția prin detalii, reguli, segmentează gândul, îi întrerupe cursivitatea, obstrucționează contemplația. De la Edirne încolo, e spațiu berechet și doar linia orizontului oprește privirea în depărtări. Mai întâi, direcția Safranbolu, unde natura e văratică la sfârșit de septembrie.

La Edirne începe una dintre ramificațiile drumului mătăsii. În plus față de acest traseu consacrat, sultanii și-au fixat propriile lor itinerarii, pe segmente mai mici, fiecare pe unde călătorea mai des, cum ar fi ruta sultanului Osman II Imperator.

Spre Sinop, zăresc Marea Neagră.

La marginea orașelor mari sau mici, blocuri. Într-o țară cu atâta spațiu, de ce le-o fi placând turcilor să-și asume riscul de a locui în blocuri ?

Spre Amasya, pe drumurile Anatoliei, mă însoțesc personaje celebre, eroii din războiul troian, cei ai Lânii de aur, ai Imperiului Otoman, Sfântul Apostol Pavel, trupele lui Tamerlan, Alexandru Macedon, Împăratul Hadrian, Iulius Cezar și, despre ei, cărti de citit și întâmplări de aflat.

La vreo douăzeci de kilometri sud de Amasya, lângă satul Yunlu, pe ruta de Zile, a avut loc o bătălie fabuloasă despre care s-a dus vorba, și nu orice vorbă.

În anul 47 ani î.Hr., Pharnaces, regele din Pont, își pune în minte să recucerească teritoriul care înglobează Armenia, Cappadocia și Galatia, asupra căruia au domnit pe vremuri strămoșii lui, așa că declară război romanilor care ocupă o parte din teritoriul revendicat de el și pornește în campanie.

Cezar, detașat pe atunci în Egipt, primește ordinul de a merge cu armata ca să rezolve conflictul.

Pharnace a urmat drumul de la Amasya, capitala sa, iar Cezar a campat în satul Yunlu. Bătălia nemiloasă durează cinci ore și romanii ies triumfători. Iar Cezar trimite Senatului, la Roma, darea de seamă cea mai scurtă și mai celebră din istoria războiului: Veni,vidi,vici.

Urmând vechiul drum al mătăsii spre Erzincan, capitala producției de lână, văd sumedenie de turme de oi. În fiecare an, turcii sacrifică două milioane și jumătate de miei pentru sărbătoarea de Kurbam Bayrami.

La tot pasul, constat discrepanța dintre îndestularea vestului turc cu largi deschideri mediteraneene și ariditatea estului care se consolează cu o credință neclintită.

Spre Kars, în stepele imense ale Anatoliei, privirea se pierde, iar gândurile se regăsesc.

Treptat, un vis prinde contur și le prefigurează pe următoarele.

Printre marii călători în Anatolia și Asia Centrală, Marco Polo, ibn-Battuta, Jean-Baptiste Tavernier, s-au lăsat cu toții fermecați de aceeași stepă cu orizonturi nemărginite. Mă întreb ce s-a schimbat oare de atunci în acest peisaj?

La sud de Kars, apare majestuos Muntele Ararat, înalt de 5.137 de metri, la vederea căruia, în Evul Mediu, armenii se închinau.

Conform legendei, la poalele lui s-a răsturnat arca lui Noe. Mai multe expediții stiințifice au pretins că au găsit urmele arcei sacre, dar dovezile nu s-au confirmat.

O așezare de pe versantul răsăritean se numește Nahicevan (oamenii bărcii).

De la Kars la Erzurum, peisajul variază necontenit, formele stepei se schimbă și lasă loc pentru neprevăzut.

În trecătorile muntoase, câte un pașă (șef regional) mai întreprinzător fixa taxe pentru caravane.

În secolul 17, un călător francez, Jean-Baptise Tavernier consemnează prețul taxelor pe cap de cămilă și caravanier, destul de pipărate.

În regiunea Erzurun au fost construite douăzeci și două de baraje, dintre care unul, supervizat de însuși Ataturk, se spune că ar fi cel mai mare din lume, ca să rețină apa din cele două fluvii care au văzut născându-se primele civilizații, Tigrul și Eufratul.

Electricitatea produsă în GAP (Proiectul Sud-Estului Anatolian), e folosită în vestul industrial.

Armata, la fiecare pas, are ce păzi: defilee, baraje, piloni și gazoducte. Uimitoare, cu desăvârșire nouă pentru mine, mi s-a părut arhitectura unităților militare, amplasate la înălțime, ca niște fortificații în stil ultracontemporan, în plus față de cele de uz normal de pe șosea.

Spre Diyarbakir, în inima regiunii kurde, controalele se întețesc, dar nu și pentru turiști, cu excepția mașinilor de Iran și Irak.

Poate e doar o senzație personală, însă la sfârșitul acestei luni întregi de parcurs Turcia în vreo opt mii de kilometri,

am avut impresia că turcii nutresc o afecțiune specială față de români, pretutindeni, de la pichetele de control până în biserici și moschei, ori poate așa se poartă cu toți călătorii, indiferent de unde vin, sunt musafiri cu drepturi egale.

Pe măsură ce intuiția mi se confirma, ajunsesem să manifest o vagă trufie, de neconceput în Occident, legată de calitatea de români în virtutea căreia ți se permite să-ți bagi nasul oriunde.

Pe un flanc de munte care domină câmpia, lozinci înscrise gigantic, vizibile de departe, cinstind Turcia. La cu totul altă scară, văd căscioare de amărășteni cu drapelul fluturând și chiar cu mici slogane.

Alte lozinci slăvesc regiunea, armata, jandarmii, care înseamnă aici trupele antitero.

În sfârșit, Antiohia. Pe aceste pamânturi pe care a bântuit Sfântul Pavel, în alchimia misterioasă plăsmuită între gânduri și mersul pe jos, toate aceste peisaje l-au inspirat și i-au deschis porțile cerului.

În zece ani, Sfântul Pavel a parcurs peste treizeci de mii de kilometri în regiune, cea mai mare parte pe jos, ca și împăratul Hadrian de altfel.

Înainte de Tars, zăresc impresionantul port Ceyhan, unde se termină conducta care aduce petrolul azer la Mediterana traversând Anatolia pe la Erzurum.

Drumul spre nord, la Ankara, înseamnă aproape sfârșitul călătoriei, deși aș vrea să hoinăresc prin Turcia mult și bine.

Pe ogoare apar și primele semne de toamnă.

Agricultorii trudesc la strânsul recoltei și observ niște întinse suprafețe roșii, de aceeași nuanță ca drapelul Turciei,

semn că toamna e anotimpul cel mai potrivit ca să străbat acest ținut, când totul intră în armonie pe dinafară și în lăuntruri.

Iarna pe insulă

Île d’Oléron, 2019

M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.

Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.

Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.

În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.

Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.

Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.

Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.

Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.

Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.

Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.

Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.

Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.

În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.

Culoarea așezării are nuanțe apetisante.

Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,

le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.

A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,

cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.

M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.

Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.

Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.

Lectură de drum :

Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

Scorpion

Egipt, 2018

Despre Regele Scorpion, unul dintre cele mai misterioase personaje din istorie, citisem înainte să pornesc spre Egipt.

Mă împăcasem cu gândul că nu voi afla nimic nou despre el dar, prin deșertul nubian

și prin pustietățile Sinaiului

mi-a revenit, stăruitoare, în minte, doar această plăsmuire.

Am scotocit prin muzeele egiptene după indicii.

Unele studii susțin că el ar fi întemeietorul Egiptului faraonic, dar documentele trunchiate și aluzive ale primilor cronicari istorici oferă doar fantasme.

În Egiptul prefaraonic, scorpionii se strecurau peste tot, pe sub vreo piatră, într-un vas de lut uitat descoperit, prin cotloanele locuințelor din chirpici.

Se acomodau ușor la condiții vitrege și nu ieșeau decât atunci când reușita era certă.

Deșertul era mediul lor preferat, dar se simțeau bine și în umezeala văii Nilului, în mlaștinile cu vegetație luxuriantă. Se trăia sub amenințarea lui tăcută.

Teologii egipteni susțineau că veninul scorpionului se scurgea din lacrimile lui Amophis, dragonul ce stăpânea lumea neființei.

Întotdeauna, în expedițiile care traversau deșertul, figura și un vindecător specializat pe înțepătura de scorpion.

La fel și în metropola tebană, unde fiecare templu avea propriul specialist în scorpioni.

De obicei, acesta era un scrib erudit care știa să citească incantațiile care-i îndepărtează.

Un motiv în plus pentru care scribii erau respectați.

Împărtășind complicități de breaslă, făceau un colegial schimb de remedii, după cum se consemnează în papirusuri.

Mai era și câte un șaman priceput în tot soiul de vorbe meșteșugite.

Leacurile, pe atunci, se limitau la descântece și incantații.

De multe ori, vrăjitorii recurgeau la un veritabil șantaj, amenințând ca vor boicota cultul zeităților în caz că vietatea se încumetă să-i sfideze.

Atunci, în zorii civilizației egiptene, suveranii, care încă nu se numeau faraoni, și-au însușit terifiantele puteri ale scorpionului.

Unul dintre ei, cel mai de temut, prin 3150 (î.Hr.), a decis să folosească semnul temutei vietăți în efigia tribului său, ca să îngenuncheze triburile rivale, profitând de spaima pe care o trezea imaginea scorpionului.

Șef de clan, a devenit rege asupra provinciilor mai înstărite din jurul vechiului Memphis.

Prima dată a fost identificat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion, înscrisă pe mormântul său regal.

Egiptologii au decis că acesta a fost numele lui.

Într-una din cetățile epocii arhaice s-a descoperit o încăpere destinată să rămână secretă, cu scorpioni și cozi de scorpion votive.

Se presupunea, și în acest caz, o legătură cu invidiatul conducător al triburilor reunite.

Sub domnia a început sa prindă contur puterea faraonică și, tot atunci, se formează primele hieroglife.

Odată cu apariția noilor zei desemnați de faraoni, scorpionul a alunecat, treptat, în uitare.

Rolul principal i-a revenit cobrei.

Trecutul, ca și viitorul, încă așteaptă să fie deslușit.

Se spune că scorpionul ar fi singura vietate care ar supraviețui în cazul unui accident nuclear și că, dintre toate zodiile, este singura care-și poate schimba, printr-un simplu act de voință, destinul hărăzit de astre.

Mult, puțin, deloc

Arachova, 2019

Am traversat această pitorească așezare parnasiană în sus și-n jos cu mașina, în drumul spre/de la Delfi, iar seara am rămas la cină aici. Așa cum am zărit din depărtare orășelul, mi-a făcut poftă să intru și să scotocesc prin ascunzișurile sale.

DSCN0419 Până la ora 17, străzile erau împânzite de turiștii coborâți din zecile de autocare staționate pe unde se nimerea.

DSCN0420

La sfârșitul după-amiezei, turiștii au dezertat, magazinele s-au închis, iar pe acest versant al Parnasului s-a așternut liniștea.

DSCN0421

Întrezăresc primele nuanțe roz ale asfințitului de octombrie. Soarele a apus brusc, așa cum se întâmplă în munți. Au rămas doar culorile cerului.

Mersul pe jos prin oraș s-a dovedit mai dificil decât credeam, escaladând străzile foarte abrupte. Am preferat să o iau pe un traseu cât mai lăturalnic, ca să văd ceea ce nu e neapărat destinat privirilor curioase ale turiștilor.

Majoritatea magazinelor sunt specializate pe artizanat de țesături (covoare, traiste, cuverturi) și pielărie (în special căciuli de blană pentru ierni grele), cu prețuri la fel de grele.

Înțeleg ca prosperitatea nedisimulată a orașului se datorează miilor de turiști din toată lumea debarcați zilnic pe străduțele miniaturale.

Locuri de parcare cu greu găsești și e mai bine să lași mașina cât mai la marginea urbei.

Strada mare e atracția principală pentru târguieli, pentru că aici găsești de toate. Cafenele, buticuri și prăvălii.

Ca specialitate locală, recomand să degustați un sortiment de brânză la grătar care se numește formaela și seamănă perfect cu mozzarella, servită cu o miere locală, cu parfum intens, tipic pentru mierea de munte.

DSCN0417

Am luat cina la restaurantul Kaplanis, un pic mai departe de centru, cu o vedere minunată asupra crestelor împădurite, dar exagerat de scump pentru calitatea mediocră a meniului. Înțeleg că avem de-a face cu efectul Delfi.

Însă hotelul Skamnos, aflat la câțiva kilometri mai sus pe munte, a fost o surpriză plăcută, cu un peisaj, un confort și o liniște desăvârșite.

DSCN0413

Grecia piscurilor inaccesibile are o solemnitate care intimidează. La plecare, m-am lăsat furată de gânduri, admirând priveliștea inegalabilă de pe versantul de vizavi. Arachova îți dezvăluie un alt chip de la distanță.

DSCN0415

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Cronica unor iubiri programate

Bangkok, 2017

Zona hotelieră s-a dezvoltat de jur-împrejurul vechiului cartier oriental, din fericire încă păstrat cu tot farmecul său autentic. Clădirile decrepite fac notă discordantă cu zgârie-norii. Așa cum e și firesc, viitorul ajunge din urmă trecutul.

20170218_182404

Cu o arhitectură elegantă, aici sunt concentrate hoteluri de cinci stele, printre cele mai bune din Asia. Un job hotelier reprezintă ținta supremă a tinerilor din regiunile sărace ale Thailandei și oportunitatea de a nu ajunge la cheremul proxeneților.

20170218_175600

Angajate pe posturi modeste în orice hotel de lux, tinerele pot avea șansa de a fi remarcate de un occidental. Deși Thailanda ni se pare o destinație de vis, femeile de acolo au un singur scop, să fugă spre vest cât văd cu ochii.

20170218_140234

În acest fel, își pot scăpa familiile de sărăcie și își asigură un statut demn, fiind cunoscute umilințele la care sunt supuse după căsătoria cu bărbații thailandezi. Însă, dacă nu pot pleca în vest, o altă modalitate de a avea succes este prin intermediul unui copil, garantul unui viitor sigur.

20170218_182017

În hotelurile de lux din capitală, bărbații străini singuri sunt vânați de tinerele thailandeze prin orice mijloc, doar în scopul de a avea un copil de la ei, aducător de pensie alimentară și poziție socială.

20170218_182348

Copiii născuți din cupluri mixte, având pielea mai albă decât localnicii și chipuri mai interesante prin metisaj, au mari șanse de a pătrunde în lumea show-business-ului, ca top modele și actori. Iar dacă vorbesc o limbă străină în plus, succesul vine de la sine.

20170218_175928

În acest cartier, tot din motivul numărului ridicat de străini, vezi la tot pasul ateliere de croitorie de lux, unde îți poți comanda orice fel de haine care ți se livrează într-o oră-două.

20170218_140331

Modele sofisticate sunt expuse în vitrine, iar în interior au o ofertă de țesături impresionantă. Singurul risc este ca, la livrare, să constați că materialul nu este cel ales de tine. Doar imprimeul/ modelul rămâne identic, dar tipul de țesatură poate fi înlocuit cu unul mult mai ieftin.

20170218_175649

Tot acolo se afla și bijuterii atractive sau, mai precis, magazine de lanțuri de aur cu tot soiul de modele și dimensiuni, pe care clientul își prinde amuleta protectoare. În calitate de privitor, te delectezi nestingherit, pentru că nimeni nu iese din prăvălii să te ademenească. O plimbare zen.

Lectură de drum:

Michèle Jullian, Théâtre d’ombres

Cielito lindo

Mexic, 2019

După trei săptămâni în Mexic, mi-a fost foarte greu să mă readaptez la întoarcerea în țară.

DSCN4591 (1)

Mult timp după aceea am simțit lipsa acelor oameni simpli și sentimentali.

Am parcurs ruta Ciudad de Mexico-San Juan de Chamula-San Cristobal de las Casas-Palenque-Campeche-Merida-Valladolid-Chetumal-Tulum-Cancun.

Mexicul are o reputație turistică controversată și mexicanii sunt conștienți că turiștii au temeri.

De aceea, localnicii se străduiesc să demonstreze că nu e atât de rău cum se spune și lasă întotdeauna de la ei.

În primele zile, am crezut că am avut noroc să nimeresc doar peste oameni binevoitori

și așteptam să vină momentul vreunei nemulțumiri sau frustrări turistice, așa cum se întâmplă peste tot.

Dar în cele trei săptămâni, în fiecare clipă,

DSCN4049

bunăvoința firească și naturală a oamenilor mă uimea pe zi ce trece.

Mexicanii au o ingenuitate și o corectitudine exemplare, principii scurse din demnitatea firească de a nu înșela un oaspete, indiferent cât de propice ar fi ocazia.

Și chiar dacă există localități pe granița cu SUA, cum ar fi Tijuana, unde incorectitudinea e regulă, te amuzi de felul în care ești prevenit : ,,Hey, gringo, dă-mi șansa să fiu eu primul care te-nșeală !’’, scrie pe pancarte puse cât mai la vedere.

Că se poartă respectuos cu turiștii, să zicem că e normal.

Dar am urmărit, în multe împrejurări, cum interacționează mexicanii ei între ei, un alt capitol complet surprinzător.

Am crezut că în filmele mexicane (Japon, Stellet Licht, Y tu mama tambien – vi le recomand !), situația se idealizează, dar nu.

Ei se comportă ca și cum s-ar ocroti și menaja reciproc.

Nicăieri n-am văzut oameni certându-se.

Ca într-o familie educată și unită, manifestă o tandrețe politicoasă în comunicarea dintre ei.

Violența, atât de mediatizată ca emblemă neoficială a Mexicului, pare un produs informațional contrafăcut.

Pretutindeni unde am umblat, cei trei șoferi n-au folosit harta sau navigator.

DSCN4384 (1)

E simplu,

DSCN4370

oprești mașina și întrebi,

indiferent că traversezi un oraș și că o interminabilă coloană de mașini așteapta după tine,

sau că ești pe coclauri și oprești un agricultor cu tractorul.

La fel și ca pieton, pe stradă sau în aeroporturi.

DSCN5537

Nimeni nu se arată deranjat să dea informații.

DSCN4381

Fiecare interacțiune cu localnicii avea asupra mea un efect terapeutic.

Da, încă mai găsești în lume oameni buni.

DSCN4590 (1)

Nu-i totul pierdut.

Despre drumurile parcurse vor fi multe de spus, urmăriți-mă !

Lectură de drum:

Octavian Paler, Caminante

Vezi și:

Mexic 10+

Cucerire

Triunghi amoros

Delta Ebrului, 2016

Îmi plac deltele.

ian.2016 647

În Spania am petrecut mult timp, fie în inima uscatului, fie pe țărmul Mediteranei sau oceanului. Niciodată la un fluviu.

ian.2016 639

Descopăr Ebrul acum, iernatic și misterios. Și reprezentativ pentru denumirile geografice, pentru că din numele său derivă adjectivul ,,iberic’’.

ian.2016 642

Delta Ebrului pare, simbolic, departe de lume, dar este la numai 80 de kilometri de Tarragona.

ian.2016 655

Cerul pare atât de jos, parcă s-ar hârjoni cu apa și pământul.

ian.2016 650

Dintr-o dată, atât de mult cer ne provoacă să visăm cu nesaț. Pești, păsări și tauri se intersectează pe traseele celor trei elemente îndrăgostite. Sinergia lor este darnică. Mă înfrupt din ea și-mi fac rezerve pentru (sporadice) clipe sedentare.

ian.2016 652

Găsesc că întinderea acvatică e generoasă cu orice călător în căutare de inspirație. Brăzdată de canale îmbietoare, te invită să pătrunzi în intimitatea viețuitoarelor.

ian.2016 644

Lagune și întinderi de nisip unde se lăfăie nepăsătoare păsărimea acvatică. Spațiu de tranzit al zburătoarelor în migrația anuala spre sud, le zărim cu miile. Unele specii de rațe, mai tolerante, rămân aici în așteptarea primăverii, din păcate pradă ușoară pentru vânători.

ian.2016 646

Performanța este că în acest perimetru conviețuiesc trei sute de specii de flamingo roz, imaginea cea mai simbolică a deltei cataluneze.

ian.2016 634

În virtutea bogăției sale naturale, a fost declarată rezervă a biosferei în patrimoniul Unesco. Comparativ cu deltele din jurul Mediteranei, este a treia ca suprafață.

ian.2016 654

Mlaștini și orezarii se întind pe 25 de kilometri. Aici se cultivă 30% din producția de orez a Spaniei. Aflu că e un orez ecologic, ideal în combinație cu fructe de mare.

ian.2016 638

Gastronomia deltei este variată și sățioasă. Natura le oferă creatorilor de gusturi ingrediente de cea mai bună calitate și de aceea v-o recomand ca destinație culinara în sine. Hotelul pe care l-am ales, gazde primitoare și rafinate, se afla în apropiere de țărmul mării, într-un port de jucărie cu aer de Florida.

ian.2016-637.jpg

Activități: plajă, înot, drumeții, vizită în sate de pescari, excursii cu barca, ciclism, studiu ornitologic. Recomandabil este să mergi în sezonul rece, altfel te sâcâie țânțarii.