Pelerinaje – Pagina 3

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

Coloana infinitului

Paris, 2022, 2024

Pătrund în Saint-Severin, cea mai veche biserică de pe malul stâng al Senei, cu un motiv bine întemeiat, de a mă apropia cât de mult cu putință de coloana care păstrează în ea energiile divine ale credinței întemeietorilor acestui lăcaș.

Severin este numele celor doi sfinți care au contribuit la elevația acest loc, contemporani cu regele Clovis al francilor, la sfârșitul secolului cinci și începutul celui de-al șaselea.

Unul dintre ei, pustnic care-și încropise un modest oratoriu chiar pe acest loc, îl întâlnește pe Cloud, un nepot al regelui. Ca urmare a întâlnirii, tânărul se hotărăște să intre în ordinul călugăresc, devenind mai târziu Saint-Cloud. În tablou, figurează îngenuncheat, tuns, întâmpinat în pragul unui așezământ religios de către Severin.

Cel de-al doilea e abatele unei mănăstiri din Elveția, care, în 504, e chemat la căpătâiul lui Clovis răpus de o boală necunoscută. Abatele Severin își întinde anteriul asupra bolnavului, care prinde puteri și se vindecă.

În camera de la palat, îi stă alături soția sa Clotilde, cu un rol major în convertirea soțului ei la creștinism, Clovis devenind primul rege botezat din religia catolică.

Ca o legătură peste timp cu un alt cuplu legendar din istoria Franței, în acest lăcaș s-a oficiat căsătoria religioasă a președintelui François Mitterand cu aleasa lui, Danielle, în 1944.

În materie de vindecări, biserica a fost, în 1474, teatrul unei operații în premieră.

În acest cadru, s-a încercat, experimental, o scoatere de pietre la rinichi, în cazul disperat al unui deținut, cu promisiunea de a fi eliberarat dacă supraviețuiește intervenției, ceea ce s-a și întâmplat.

În secolul 11 a avut loc prima acțiune de reconsolidare a modestei construcții și, imediat după inaugurare, în noua capelă va fi predicată plecarea și ridicat stindardul celei de-a patra cruciade.

În secolul 12, povestea miracolelor se perpetuase deja prin enoriașii care frecventau așezământul și, întrucât acest cartier din jurul universității din Paris se dezvolta intensiv, în secolul 13 s-a decis amplificarea construcției așa cum o vedem azi, în stil gotic flamboaiant. Clopotul, printre cele mai vechi din Paris, a fost executat în 1412.

Interiorul se aseamănă cu al catedralei Notre-Dame și conține cinci nave oblice terminate prin capele. Avem de traversat rânduri întregi de scaune dispuse înstelat și mă pierd în vastitatea creată de această amenajare neobișnuită, printre stâlpii în formă de palmier, în misterioasa dublă galerie interioară care o înconjoară.

Vitraliile frumos colorate din secolele 15 și 19, cu scene biblice și cu reprezentări care omagiază generozitatea donatorilor, se desfașoară grandios în spațiul înalt de șaptesprezece metri.

Picturile murale din capele descriu scene din viața sfinților care au interferat cu istoria Parisului, cum ar fi chiar ocrotitoarea sa, Sfânta Genoveva, surprinsă aici în exercițiul funcțiunii, adică scăpând capitala de o epidemie generată de intoxicația cu alcaloizi din cornul secarei.

Ce am văzut aici deosebit de alte biserici:

-Orga de stil franco-germanic având disimulat în spate, vizibil ca o formă de inimă, cel mai vechi vitraliu al construcției.

-Puțul în adâncurile căruia încă oglindește apă, aflat în spatele altarului,

lângă coloana purtătoare de energie miraculoasă,

la doar câțiva metri de statuia Maicii Domnului, delicată operă de artă.

-Stâlpul de susținere în formă savant răsucită, cea mai veche coloană din biserică, a cărei atingere se dovedește că îl încarcă pe credincios cu energie spirituală vindecătoare, se află în aliniere milimetrică la crucifixul din centrul altarului.

Coloana unei biserici, afirmă teologii și constructorii de catedrale, pornește din străfundurile pământului și se termină în cer. Partea vizibilă e doar un fragment lumesc, neînsemnat, prin care am încercat să intersectez doar o fărâmă din energiile sale infinite.

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

La scară largă

Dubrovnik, 2022

M-am obișnuit să constat, după itinerariile alese în urma lecturilor, că iezuiții stiau bine ce destinații si locații să aleagă ca să-și stabilească misiunile. Peste tot unde au rămas înfăpturi ale ordinului lor, principiile de învățătură și de expansiune geografică pe care le-au susținut m-au condus spre nebănuite dezlegări de sens. Astfel că, printre rândurile unei cărți, le citesc gândurile, le tălmăcesc viziunile și le urmez hărțile.

La Dubrovnik, biserica Sf. Ignațiu de Loyola a fost concepută pentru comunitatea iezuită în anii 1699 de arhitectul Andrea Pozzo după planurile lui San Ignazio din Roma, cu fațada baroca în stilul contrareformei, coloane, pilaștri, fronton și cupolă.

Decorațiunea corului și a cupolei, cu fresce murale pictate de un artist sicilian, îl reprezintă pe Sf.Ignațiu, abia aștept să vină momentul să vorbim despre el cum se cade, plutind printre norișori și îngeri.

Alte tablouri înfățișează scene din tumultuoasa lui viață, capitole memorabile care au în spate strategii, mașinațiuni și aventuri, cum ar fi instructajul lui Francisc Xavier înainte de a fi trimis in misiune,

apoteoza mondializată a lui Ignațiu înconjurat de cele patru continente,

întâlnirea cu Francis Borgia, duce de Gandia și grande de Spania, important preot iezuit, strănepotul Papei Alexandru VI.

Ce am văzut aici și nicăieri în altă parte ? Tot în interior, în prima capelă laterală, era reconstituită grota de la Lourdes, simbol al importanței cultului marial, fundamental pentru doctrina iezuită.

Biserica se învecinează, cum era și firesc în secolul 17, cu școala. Fațada institutului iezuit Collegium Ragusinum ocupă o latură a unui ansamblu socotit drept cea mai frumoasă piață barocă din Dalmația, inclusă, cu tot centrul istoric, în patrimoniul mondial UNESCO.

Prezența iezuiților în Dubrovnik datează din 1550 adică la numai zece ani după ce ordinul lor a fost înființat. Dalmația a fost o prioritate iezuită, dar nu și-au putut pune planurile în aplicare din cauza turcilor, deoarece pozițiile iezuiților nu corespundeau cu ale dalmațienilor, primii fiind combativi, cum îi învățase Ignațiu, el însuși de formație militară, iar ceilalți împăciuitori, motiv de discordie timp de o sută de ani. Colegiul s-a fondat în 1658 și s-a închis în 1773 cînd ordinul a fost suspendat. A devenit colegiu al unui alt ordin local catolic, apoi al piariștilor, apoi spital militar, ca să revină învățământului în 1941. Azi a rămas gimnaziu catolic, cel mai prestigios din oraș, punct de pornire chiar al universitătii locale. Clădirile mai găzduiesc în prezent o școală dioceziană catolică și birourile administrative ale bisericii.

Definitorie atât pentru Dubrovnik cât și pentru filosofia iezuită este scara pe care urcăm spre aceste edificii amplasate într-un spațiu superior centrului, în acord cu deviza lor, ca o aspirație spre mai sus. Scara iezuiților sau scara Boscovich, după numele celui mai faimos absolvent al colegiului, matematician, filosof, astronom, poet, teolog, datează din 1738 și a fost concepută de arhitectul sicilian Pietro Passalaqua.

Monumentală, în stil baroc, se ridică pe un loc care păstreză sacralitatea bisericii Santa Lucia distrusă la cutremurul din 1667 și, de câțiva ani, a devenit principalul punct de atracție al turului cinematografic al orașului, o confirmare în plus a vocației globale a ordinului.

Lectură de drum :

Jean Lacouture, Jésuites

La mintea cocoșului

Bangkok, 2017

Cu trâmbițe și tobe, la Bangkok tocmai începea Anul Nou al Cocoșului de foc și în cinstea lui am făcut un pelerinaj în Chinatown.

Nu poți să nu-l iubești pe aducătorul de voie bună, pentru mine cea mai simpatică vietate din zodiacul chinezesc, care mă înviorează ori de câte ori îl aud pe coclauri.

Demn, temerar, semeț, lăudăros doar cât e decent, onest, fermecător, iată-l înveselind locațiile private și publice, pentru că toată lumea dorea să nu rateze prilejul de a se pune bine cu el. Mă grăbesc să-i aduc și eu un modest omagiu.

Primii negustori chinezi au debarcat în Thailanda în secolul 16 și s-au instalat la Bangkok. Prin anii 1750, comunitatea lor a fost izgonită din centrul orașului de suveranul Rama I care și-a construit palatul regal pe fostul lor teren.

Ei s-au aciuat în mahala, dincolo de zidurile cetății unde, ca urmare, n-au întârziat să apară fumoare de opium, bordeluri și tripouri. Acum, această varietate de agrement și comerțuri a dispărut, dar spiritul dinamic al întreprinzătorilor chinezi a rămas.

Toate clădirile sunt organizate în stil chinezesc, cu magazinul la parter și locuința proprietarilor la etaj. Străzile sunt aglomerate, iar trotuarele ocupate de standurile de mărfuri, așa că nu prea ai unde să te odihnești și să te uiți la lume, numai dacă nu intrați în hoteluri și, pe fotolii confortabile, faceți pe clienții.

De peste tot, răzbește zarvă, miros de mirodenii, de mâncăruri, animație, colorit. Fiecare prăvălie și-a încropit altarul său familial pentru divinitățile protectoare.

Coloane roșii și înlănțuiri de dragoni auriți prevestesc intrarea în templul Kamalawat, dedicat confesiunilor taoistă, confucianistă și buddhistă, socotit cel mai important al chinezilor din Bangkok.

Curticica interioară, teatrul unui du-te vino de călugări și credincioși, e plină de flori dăruite. În interior, toți Buddha sunt rotofei, cu pântecul cât mai revarsat, semn al bunăstării și tronează în fața altarelor încărcate de bețigașe parfumate, unde vin să se roage fideli de toate națiile.

Cu mirosul durianului nu e de glumit când trec pe lângă aprozare, iar la intrarea în hoteluri și magazine sunt lipite afișe care înștiințează călătorul că e interzis să le treci pragul cu suc de durian.

Exagerează ei un pic, pentru că am băut și suc, am mâncat și prajitură cu cremă de durian și ciocolată albă, la asiaticii de la Paris, și e delicios.

Pe bulevardul principal, toate locantele au instalate lampioane de un roșu strălucitor.

Vechile depozite de lemn și case coloniale cu mici prăvălii tradiționale mi se par cunoscute din vreunul din filmele care s-au turnat aici, câteva zeci.

Printre felinare și ofrande tradiționale de hârtie creponată, vitrinele dau pe dinafară de mici și dolofani Buddha de porțelan, interzis de scos din Thailanda în bagaj, și alte obiecte de cult pentru a fi depuse la templele din vecinătate.

Nelipsit, zeul elefant este considerat apărătorul vieții prin puterea sa de a trece peste orice obstacol și de a atrage succesul. Cu el și cu vrednicul cocoș alături, chiar că nu mi-e frică de nimic !

Never Say Never Again

Monte Sant’Angelo, 2016, 2019

La început a fost grota.

Pe urmă au apărut căsuțe albe, minuscule, înghesuite, adăposturi înjghebate ca pelerinii să aibă unde trage peste noapte.

În expansiunea firească a așezării, locuințele s-au tot cocoțat pe versantul promontoriului Gargano,

iar străzile s-au improvizat din șiruri de trepte intersectate labirintic.

Dar înainte să urc pe culme, cobor în străfundurile stâncii, cel mai vechi loc de cult al creștinătății dedicat arhanghelului Mihail și una dintre cele mai vechi destinații de pelerinaj din Occident, acum în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Mă întreb de ce a ales această parte de lume ca să-și facă prima apariție.

Istoria sanctuarului spune că, în 490, un taur a scăpat din turma lui Elvio Emanuele, proprietarul muntelui Gargano.

După mai multe zile de căutare, animalul a fost găsit îngenunchiat la intrarea într-o peșteră.

Nimeni nu s-a putut apropia de el. Un arcaș îndemânatic l-a ochit cu o săgeată, dar, spre surprinderea privitorilor, săgeata s-a întors la destoinicul flăcau.

Atunci oamenii s-au îndreptat spre episcop, care i-a povățuit să țină post și să se roage.

După câteva zile, prelatului i s-a arătat pentru prima dată arhanghelul Mihail, ca să-l îndemne să construiască sanctuarul, încredințându-l că orice rugăciune își va găsi acolo rezolvarea.

Nimeni nu credea în această poveste până când îngerul a apărut din nou, în 492, însă, abia în 493, după cea de-a treia apariție îngerească, pe care nimeni n-o mai socotea posibilă,

episcopul a cutezat să pătrundă în peșteră și, la scurt timp, biserica a fost ridicată chiar pe acel loc.

În secolul 7, longobarzii au atribuit Sfântului Mihail victoria asupra bizantinilor, fapt care a inclus mănăstirea pe traseul pelerinilor și cruciaților spre Țara Sfântă.

Cele trei influențe din lumea romană, bizantină și orientale s-au îngemănat în edificarea unui dom majestuos, care, așa cum îl vedem azi, datează din secolul 12, integrând grota rămasă, cum e și firesc, pe locul original al aparițiilor. În interiorul ei, nimic nu s-a schimbat.

Sanctuarul se zărește ușor datorită clopotniței în formă octogonală construită în 1274, similară arhitecturii de la Castel del Monte, în semn de recunoștință pentru cucerirea Italiei meridionale.

Bazilica Sfântul Mihail reprezintă o suprapunere de epoci începând chiar de la intrare, în partea cea mai veche, unde încă există poarta de bronz turnată în 1076 la Constantinopol, pe care sunt reprezentate, în argint și bronz, douăsprezece tablouri cu scene veterotestamentare.

În apropiere de sanctuar, în cea mai veche biserică din oraș, Santa Maria Maggiore, printr-un portic sculptat din secolul 12 al fostei biserici San Pietro, intrăm la Tomba dei Rotari din același secol, numele oficial al unei structuri pătrate cu origini neelucidate.

În mijloc, o galerie susține două rânduri de ferestre și tamburul octogonal al cupolei ca un baptiseriu cu basoreliefuri și fresce reprezentând scene ale morții și învierii lui Isus.

Numele de Tomba dei Rotari se trage parțial de la cupolă, mausoleu, și, pe de altă parte, presupun istoricii, de la înțelegerea, greșit perpetuată în diverse interpretări, a dorinței regelui longobard de a-și construi un mausoleu unde să odihnească în apropierea acestui loc sfânt.

Dorința sa, înscrisă pe perete,

lizibilă într-o parte a inscripției, a rămas doar obiect de studiu și, de aceea, lăcașul cu pricina se număra printre monumentele misterioase ale Italiei de pe traseul longobard, și el în Patrimoniul Mondial UNESCO cu un traseu alcătuit din mai multe obiective.

În această așezare binecuvântată nu putea lipsi un semeț castel, care, deși ruinat pe alocuri, conservă urme de grandoare.

Construit în secolul 11, în scop defensiv, menirea sa a rămas doar decorativă și doveditoare de trecute ispravi.

În domul liniștit

Paris, 2021

Vreme îndelungată am tot dat târcoale Centrului Spiritual și Cultural Ortodox Rus, așteptând să se ivească prilejul de a găsi domul și sala de expoziții deschise simultan.

Ansamblul se înalță la loc de cinste, pe un teren de patru mii două sute de metri pătrați, râvnit și disputat la un concurs de proiecte la Primăria Parisului atât de Canada cât și de Arabia Saudită, datorită poziției sale privilegiate pe cheiurile Senei, înscrise în Patrimoniul mondial UNESCO.

Îmi trezise curiozitatea încă din stadiul înflăcăratei campanii de presă iscată în jurul protagoniștilor.

Un moment contemplativ e sporit atunci când, de la fereastra unei clădiri plăsmuită de un mare arhitect, o pot privi pe a altuia, la fel de valoros. Iată-le, la Paris, una lângă alta, muzeul Quai Branly al lui Jean Nouvel și centrul rus al lui Jean-Michel Wilmotte.

Despre acesta din urmă nu știam prea multe, doar că, pe vremea președintelui Mitterand, a decorat apartamentele primei doamne de la palatul Elysée.

Stilul edificiului este bizantin rus, dar materialele de construcție și tehnologia sunt franceze. Complexul e alcătuit din patru clădiri a căror fațadă e construită în piatră de Burgundia dispusă în straturi. Între ele, catedrala Sfânta Treime consacrată în 2016, a obținut, conform condițiilor înscrise în proiect, statutul de capelă a diplomaților și teritoriu rusesc cu tot spațiul din jur, pentru a preveni o eventuală acțiune juridică în vedea confiscării, în virtutea unui precedent judiciar de acum o sută de ani.

Cele cinci cupole acoperite cu foiță de aur mat se zăresc de la distanță, albe când e soare și galbene când e înnorat, patru de dimensiuni egale și una mai mare, închinate lui Iisus și celor patru evangheliști. Au fost fabricate la Vannes cu echipamente de tehnologie avansată pe un șantier specializat în ambarcațiuni de competiție.

Alături de catedrală, complexul mai include o casă parohială, săli de expoziție, muzeu, săli de cursuri, auditorium, birouri administrative, librărie. Un mic univers ortodox pentru cei aproximatic cinci sute de mii de credincioși ruși din Franța, sau poate ceva mai mulți acum, și pentru pasionații de cultură rusească.

Pe lista mea de lecturi în așteptare se află și Rodinka lui Lou-Andreas Salomé, pe care, mă gândesc privind prin biserică, sper să o pot citi înainte de a călători în Rusia ca să înțeleg mai bine ce văd.

Icoanele din interiorul domului par valoroase, cred că și sunt în virtutea faptului că intră sub jurisdicția Exarhatului Patriarhal al Europei de vest și Arhiepiscopiei parohiilor vest-europene.

Însă, în mod neașteptat, la fel de sacru am perceput și spațiul exterior bisericii, ca pe un loc predestinat să-l facă pe drumeț să se simtă fericit în oprirea sa, poate prin calitatea tihnei care domnea în scurta plimbare printre clădiri și în expoziția pe tema adaptărilor teatrale după scrierile lui Bulgakov.

În ziua aceea, fiind duminică, o luasem încă de dimineață cu muzeele și văzusem deja vreo câteva expoziții, lăsând biserica la sfârșitul programului. Din întâmplare, s-a dovedit o strategie perfectă ca să fie pus în evidență contrastul dintre icoanele rusești și arta religioasă occidentală, ca și cum aș fi avut abia în acea clipă revelația că adevaratul loc al icoanelor nu e în muzee, ci în biserici, aliniate pe iconostase și agățate pe coloanele din naos în tremurătoarea sclipire a lumânărilor. Prin fața cadrelor aurite și argintate care adăposteau icoanele se perindau credincioși, sărutându-le cu dor înlăcrimat de casă.

Chipurile sfinților, senine și împăcate în lumina soarelui mângâietor de amurg, îndeamnă imaginația să se lase în voia credinței. Câteva luni mai târziu, planurile de a mă închina la aceste icoane la ele acasă se năruiau. Pentru o vreme.

Film de drum:

Yuriy Kara, Mâine a fost războiul (1987)

După regulile artei

Conques, 2019

Ca destinații de pelerinaj, Franța se distinge prin numărul mare de lăcașuri care dețin relicve cu dovezi certificate drept miraculoase.

Unul dintre miracole îl reprezintă chiar prezența și prestigiul abației de la Conques, pe cale să se prăvălească uitată de toți și salvată ca prin minune, după câteva războaie religioase și un incendiu.

Inclus, ca toate monumentele de pe pe Camino, în Patrimoniul Mondial UNESCO, abația primește, din secolul 11 și până azi, șiruri interminabile de pelerini spre/de la Compostella. Fuziunea între arta veche și cea contemporană atrage esteții, astfel că localitatea dintre coline a devenit una dintre etapele cele mai vizitate, din mai multe motive.

1. Monument istoric. În secolul 8, un ermit a venit să se retragă în acest spațiu sălbatic plăsmuit de natură în formă de cochilie. În secolul 9, s-a purces la ridicarea unei mănăstiri benedictine pe al cărei frontispiciu o inscripție le dădea de gândit pelerinilor care înțelegeau latina : Păcătoși, dacă nu vă convertiți modul de viață, luați aminte că veți fi supuși unei judecăți de temut.

Biserica actuală începe să se ridice în secolul 11 și, prin stil, se aseamănă cu alte sanctuare contemporane, dintre care am mai vazut Santiago de Compostella, Sf.Sernin din Toulouse, Sf.Martin din Tours. Între secolele 11-13, și-a traversat perioada de glorie când a avut cea mai mare afluență de pelerini, deși, pe vremea aceea, era greu și periculos să întreprinzi lungi călătorii.

Fațada vestică, de văzut la apus, este o capodoperă a sculpturii romanice din secolul 12. Judecata de Apoi evocată în Evanghelia Sfântului Matei numară o sută douăzeci și patru de personaje repartizate pe trei registre suprapuse împărțite în compartimente.

Vedem, la stânga lui Christ, infernul, iar la dreapta paradisul. El are mâna stângă coborâtă spre respinși, cea dreapta înălțată spre aleși. Alături de Maica Domnului și Sf.Petru, au fost reprezentate personaje care au marcat istoria abației, printre care Charlemagne, binefăcătorul legendar al instituției. De cealaltă parte, doi îngeri cavaleri abia stăpânesc mulțimea condamnaților care se înghesuie să scape de supliciile infernale. În haosul lumii de jos, toate păcatele capitale sunt pedepsite.

2.Pelerinaj religios. Un călugăr din abație a cărui venerație era îndreptată spre Sainte-Foy, tânăra creștină care, în 303, a fost martirizată la Agen pe când avea doar treisprezece ani, a decis să treacă la acțiune, punând la cale un plan neobișnuit.

Toate relicvele sfintei erau păstrate la Agen, spre disperarea monahului care, mânat de adorație, pleacă la Agen dându-se drept pelerin și se strecoară în comunitatea religioasă. Treptat, pietatea și devotamentul său inspiră atâta încredere încât, după zece ani, localnicii îi încredințează sarcina de a veghea asupra prețioaselor relicve.

La scurt timp, călugărul dispare cu moaște cu tot și le aduce la Conques. Sfintei se pare că îi priește noul domicliu, astfel că miracolele se țin lanț, îi sporesc renumele, recunoasterea abației și veniturile, prin donații în semn de recunoștință.

Așa se explică grandoarea actuală, cu interiorul inalt de douăzeci și doi de metri, corul de proporții vaste înconjurat, ca în toate bisericile de pe Camino, de un deambulatoriu care permitea credincioșilor să defileze în jurul relicvelor Sfintei Foy (care în franceză înseamnă credință), înconjurate de un grilaj din secolul 12.

Din claustru au mai rămas doar niște arcade care dau într-o veche sală de mese și un bazin servind de lavabo.

3.Intervenția contemporană. Acum aproape un secol, vizitând abația, un copilaș din partea locului, profund credincios, a avut o revelație care i-a schimbat cursul existenței. Simplitatea arhitecturală a naosului, îmbinarea de lumină și întuneric în materialitatea brută a pietrei i-a conștientizat vocația de a-și închina viața artei. Pierre Soulages, pictor și înfăptuitor de concepte, cel mai bine cotat plastician francez, s-a stins în 2022 la vârsta de 102 ani.

Vitraliile catedralei au fost opera închinată de el locului care l-a inspirat. Fabricate tot pe plan local cu un tip special de sticlă, ele permit o difuzie de înaltă calitate a luminii.

4.Podgoriile din jurul satului. Faimoasele vii de Marcillac au fost cultivate cu savurosul soi Monastrell (Mourvèdre) adus din Spania de către pelerini în secolul 12, care a putut fi adaptat în Franța în mod miraculos la solul local de pe această arie restrânsă din jurul abației, pentru că uzual se găsește doar pe malul mării.

Localitatea și-a creat renumele unui reper important pe harta degustătorilor de vinuri rare. De aici, pe cărări șerpuitoare, se pornește în căutarea domeniilor cu producție integral biologică.

5.Satul cu clădiri medievale oferă un șarmant traseu de plimbare și chiar o etapă mai lungă pentru o degustare culturală și culinară după regulile artei.

Nobody Knows

Fatima, 2020, 2022

La 2 mai 1981, cu unsprezece zile înainte de tentativa de asasinat asupra lui Ioan Paul II, un avion cu 118 pasageri la bord pe ruta Dublin-Londra a fost deturnat spre Teheran de către un călugar trapist de origine australiană care amenința cu declanșarea unei bombe. Revendicarea lui, singura, era ca Papa să dezvăluie cel de-al treilea secret de la Fatima. O literatură întreagă s-a scris despre cele trei faimoase secrete care, de fapt, converg într-unul singur redevenit de o actualitate covârșitoare.

Din mai până în octombrie, în 1917, Maica Domnului s-a arătat și a stat de vorbă cu trei copii păstori, de șase ori, în fiecare lună.

În iulie 1917, se formulează faimosul mesaj care atrage stăruitor atenția asupra pericolului reprezentat de ateismul pe care regimul comunist din Rusia îl va răspândi în toată lumea. Nimeni nu l-a înțeles la momentul respectiv, pentru că veștile nu circulau, iar revoluția din Rusia s-a declanșat abia trei luni mai târziu, în octombrie 1917. Cei trei copilași nu auziseră de Rusia și credeau că Maica Domnului se referă la o persoană. Pierderea credinței va porni din Rusia, le-a spus, și, dacă Papa nu intervine cerându-i public, răspicat, convertirea, vor pieri milioane de nevinovați ca urmare a extinderii acestei năpaste. Dacă oamenii vor continua să-l mânie pe Dumnezeu, va începe un alt război și mai năprasnic, sub pontificatul lui Pius XI, a anunțat Maica Domnului la 13 iulie 1917, pentru ca, în octombrie, să exprime faimosul secret, așternut pe hârtie mai târziu de Lucia, cea mai vârstnică dintre cei trei, pus într-un plic sigilat și închis într-un sertar la Vatican. La momentul acela, Papă era Benedict XV și nimeni nu știa încă pentru cât timp și nici cine va fi următorul. Abia după ce a urcat pe tronul pontifical Pius XI, aparițiile Maicii Domnului au fost luate în serios de foruri, întrucât numele lui fusese clar indicat în predicție. Pius XI e singurul Papă menționat explicit într-o apariție miraculoasă recunoscută de către Vatican, cu cinci ani înainte să-și înceapă pontificatul.

De fiecare dată, Maica Domnului insista ca Papa și toți episcopii din lume să-și coordoneze rugăciunile în bisericile lor asupra convertirii Rusiei și a închinăciunii la inima sa neprihănită. Secretul s-a perpetuat sub șapte Papi, de la emitere până la dezvăluire, între 1917 și 2000.

Maica Lucia, în cei nouăzeci și șapte de ani de viață, rămasă de mică unica supraviețuitoare din grupul celor trei copilași, s-a aflat în legătura neîntreruptă cu toți cei șapte Papi, fie epistolar fie în dese întrevederi. Sentimentul meu a fost, citind cartea lui Yves Chiron, Fatima, vérités et légendes, că toți, până la Ioan Paul II, au dus-o cu vorba pentru că nu voiau să-și asume o declarație radicală privind atitudinea Rusiei față de religie socotind că, până la urmă, ca în orice situație în care nimeni nu intervine, lucrurile se rezolvă de la sine.

Publicarea oficială și comentarea teologică a mesajului a avut loc abia în anul 2000. Conform comunicatului emis de Vatican, secretul de la Fatima se referă la credință și la primejdiile generate de pierderea ei, la lupta sistemului politic ateu împotriva bisericii și a creștinilor, descriind imensa suferință a victimelor credinței în secolul 20. Maica Domnului a vrut să împiedice această suferință. În ultima parte, care ar fi trebuit dezvaluită în 1960, este prezis atentatul asupra Papei Ioan Paul II.

Toate aceste necazuri ar fi putut fi evitate sau ar fi intervenit mereu altceva pentru ca istoria să-și urmeze cursul ? Lucia a transmis cu sârguință, încă din 1929, mesajul ca Vaticanul să ia atitudine, însă toți Papii se codeau să ceară pe șleau convertirea Rusiei și, încă și mai puțin, să-i solicite pe toți episcopii din lume să participe la rugăciune.

Așa că lucrurile au rămas neschimbate, iar comunismul și-a urmat nestingherit planificările. În multe acte solemne, într-un șir repetitiv unic în istoria papalității, Pius XII, Paul VI și Ioan Paul II s-au străduit să răspundă cererii formulate în aparițiile miraculoase, dar niciodată complet, întotdeauna recurgând formule evazive, fără să pomenească ceva de Rusia. Teamă, neîncredere, tact diplomatic ? Pentru mine, acesta e adevăratul secret.

Abia în 1984, chemarea rostită de Ioan Paul II, modificată și reformulată după alte două tentative chinuite, s-a dovedit destul de convingatoare ca să i se atribuie declanșarea Perestroicii în 1985, agitațiile anticomuniste în 1987 și căderea zidului în 1989. Maica Lucia a comentat, pe bună dreptate că, pentru mulți, era deja prea târziu.

Pe o întindere pustie, într-o zi obișnuită, pășesc între cele două biserici față-n față, una veche, alta nouă. Cea nouă, cu o capacitate de nouă mii de locuri, datează din 2007 și a fost realizată de arhitectul grec Alexandros Tombazis.

Credincioșii care nu încap înăuntru se pot răsfira pe esplanada unde e loc pentru trei sute de mii de oameni. Biserica veche, în stil neobaroc, are pe fiecare flanc o prelungire în arc de cerc și adăpostește mormintele a doi dintre copiii păstori. Aici se țin zilnic servicii religioase.

Dar emoționantă mi s-a părut mesa celebrată de mai multe ori pe zi la capela improvizată în aer liber chiar pe locul miraculos, lângă stejarul secular. În mijlocul lăcașului, la câțiva pași, statueta le dă nădejde pelerinilor.

Lectură de drum:

Andrei Pleșu, Despre îngeri

Cherchez la femme

Galatina, 2019

După ce a vizitat mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, notabilul Raimondello Orsini a comandat în 1384 o basilică în stil romano-gotic pentru cetățenii de cult latin care nu vorbeau grecește.

DSCN8980

Soția lui, frumoasa Maria d’Enghien, o mare doamnă din Lecce, contesă apoi prințesă, avea să rămână aici pentru totdeauna într-o ipostază unică în lume.

DSCN9004

Maria s-a hotărât să supravegheze îndeaproape realizarea decorațiunilor interioare și nu știu dacă de la început sau pe parcurs, în mintea ei a încolțit o idee.

DSCN8973

Capela unde venea zilnic să se roage urma să fie decorată cu picturi din viața Maicii Domnului și, în acest spațiu, contesa a insistat ca toate personajele feminine să aibă trăsăturile sale.

DSCN8993

Raimondello o iubea mult și îi accepta toate capriciile, așa că s-a executat, iar ea bine a făcut că și le-a îndeplinit, pentru că ulterior a avut viață grea.

DSCN8985

Raimondello s-a prăpădit la scurt timp după aceea,

DSCN8994

iar ea a trebuit să se căsătorească, mai de voie, mai de nevoie, cu asediatorul său la propriu, prințul Ladislau, devenind astfel, pentru scurt timp și prințesă a unei provincii ungurești.

DSCN9003

Socotită o fire aventuroasă pentru vremea ei, și-a acceptat soarta cu înțelepciune și a văzut partea favorabilă în fiecare răsturnare de situație.

DSCN8977

Așadar, bat la porțile Greciei Salentine ca să o vizitez pe Maria d’Enghien în bazilica Santa Caterina di Alessandria.

DSCN8963

Comuna întemeiată de greci a fost influențată puternic de sclipirile lor spirituale care se răsfrâng asupra unei salbe de treisprezece localități.

DSCN9006

Așezarea a fost întemeiată de colonizatorii bizantini ajunși aici în secolul 6, care au populat integral orașul în secolele 10-11,

DSCN8969

pe baza limbii și culturii grecești, a conexiunilor maritime și comerciale dinspre Răsărit.

DSCN8972

În Evul Mediu era un loc de pelerinaj pentru suferinzi datorită instituțiilor religioase, pline de călugări italo-greci.

DSCN8965

Centrul e mic, doar câteva piațete și străzi în jurul bazilicii,

DSCN8974

dar descopăr cu încântare armonii baroce în blazoane și sculpturi care incită călătorul să tot caute secretoase palate rezidențiale, majoritatea din secolul 17,

DSCN8989

cu elegante balcoane și intrări monumentale.

DSCN8968

Domul, început în secolul 14, a cărei fațadă se distinge prin ținuta nobilă, construită după schema clasică a barocului regional este dedicat Sfinților Petru și Pavel.

DSCN8961

La fiecare 29 iunie li se celebrează sărbătoarea și, pe lângă procesiunile religioase, localnicii reînvie vechile credințe moștenite din antichitatea greacă.

DSCN8990

Prin tot orașul, clădirile cu prestanță conțin lei în blazoane sau ornamentație, întocmai și porticul bazilicii pentru care am venit.

DSCN8966

În preambul vizitez sacristia cu moaștele păstrate în mobilier prețios, apoi claustrul,

DSCN9005

ale cărui fresce datează din secolul 18 și, de aici, trec în interioriul sanctuarului, împărțit în cinci nave separate.

DSCN9001

Amețitoare, de jur împrejur, cele o sută cincizeci de scene pictate în secolul 15, comparabile cu frescele lui Giotto de la Assisi, au o strălucire care a dăinuit intactă.

DSCN8975

Imaginile, pe care nu le-am putut prelua din cauză că fotografierea era interzisă și atent supravegheată,

DSCN8981

se referă la scene din Noul și Vechiul Testament și la scene din viața Sfintei Ecaterina din Alexandria.

DSCN8982

Nu știu dacă să percep în inițiativa sa un semn de trufie, de narcisism, dorința ca profunda ei credință să fie transmisă în viitor în forma multiplicată a atâtor chipuri sau nevoia de a acumula toată bogăția spirituală a personajelor reprezentate.

DSCN8971

În vâltoarea furtunilor prin care a trecut, am înțeles după aceea că a primit sprijinul așteptat.

DSCN8997