Pentru că începutul de an este un moment generator de însuflețire, gândurile de azi sunt îndreptate spre credință, frumos, adevăr.
La fiecare popas, înainte de orice se înfiripă gândul de ocrotire pentru cei dragi.
Mă opresc un moment în fața unei icoane sau într-un loc unde s-a petrecut un miracol, ca să mă întremez sufletește
Și să pot continua drumul.
La Mulți Ani tuturor !
Lectură de drum:
Cairo, 2018
Ajung finalmente în acel Orient care se îngemănează cu Occidentul prin credo-ul creștin, rămășiță spirituală firavă pentru noi, azi.
Cairo, cartierul creștin.
Zonă de risc important, avem de trecut prin câteva filtre militare ca să pătrundem pe străzile care duc la muzeul de civilizație coptă.
Strazile și împrejurimile sunt invadate de turiști, însă muzeul, renovat cu rafinament, este locul ideal pentru a te bucura de liniște.
Decorul mă trimite spre vechea eleganță orientală.
Copții, creștinii din Egipt, au în spate o istorie zbuciumată.
Numele lor vine din greaca veche (guptios=egiptean).
Biserica din Egipt, cu un destin capricios, nu recunoaște decât autoritatea patriarhului din Alexandria.
Ca element distinctiv, liturghia coptă a rămas neschimbată, aceeași din primele clipe ale creștinismului, rostită și acum în limba coptă.
Membrii acestei comunități sunt supuși zilnic discriminărilor, dar fac eforturi să-și consolideze locul în societate datorită intelectualilor care îi sprijină moral și al generozității oamenilor de afaceri.
La intrarea în complexul muzeal, am zăbovit la vestigiile unui turn dintr-o veche fortăreață romană care străjuia intrarea în portul Cairo spre canalul lui Traian, pe atunci legând Nilul de Marea Roșie.
Muzeul se află într-o clădire domnească renovată cu elemente recuperate din vechi locuințe copte. În toate sălile, vedem plafoane diferite de lemn meșteșugite cu modele geometrice, din bârne.
Parterul muzeului este dedicat arhitecturii religioase.
Aici te reculegi printre fragmente de frize, altare, stâlpi, coloane, basoreliefuri în calcar.
Mi-au plăcut motivele inspirate din natură, cu reprezentări de struguri, viță de vie, gura-leului, fin sculpate.
Fiind creștini, cultivatori și consumatori de vin, motivul viței de vie și al exuberanței dionisiace se regăsește în multe fragmente de basoreliefuri.
Majoritatea au fost descoperite la mănăstirea Sf.Apolloniu, la sud de Cairo.
Unele nișe au fost salvate din ruine la mănastirea Sf.Ieremia de la Saqqara, unde se află celebra piramidă, tot lângă Cairo.
În spatele lor, istoria este covârșitoare, acumulând evenimente din secolele 3-7.
Intersectezi energiile orientului care n-a pierdut nimic din relația împlinitoare dintre om și cer.
Elemente de cult, religie și civilizație ne transferă în registrul bizantin, cu inestimabile piese din aur. Predomină scenele biblice.
O parte din muzeu este consacrată țesăturilor, cu piese uimitor de bine conservate.
Culorile care au răzbătut prin vremi sunt, de fapt, nuanțe.
În trecut, erau fabricate într-un sat copt care nu mai există.
Adevăratul tezaur este ansamblul de treisprezece codexuri de papirus legate în piele, realizate la mijlocul secolului 4 și regăsite abia în 1945 la nord de Luxor, în orașul Nag Hammandi.
Sunt cele mai vechi cărți cunoscute de omenire, traducerea unor texte scrise inițial în greaca veche, majoritatea fiind scrieri gnostice și câteva în linia tradiției hermetice.
Printre ele s-a identificat cea mai veche evanghelie după Toma.
În mod excepțional, biblioteca de la Nag Hammadi posedă singurul exemplar complet. Era ultimul mare text înainte de înlocuirea papirusului cu hârtia. Din cauza problemelor politice din Egipt, aceste opere au fost editate cu greu în zilele noastre în limbi de circulație. Tot ansamblul de aici corespunde cu o lucrare de o mie de pagini scrise.
Kellia este o vastă zonă de peste o mie cinci sute de sihăstrii creștine din secolele 4-8.
De aici, s-au păstrat picturi murale care provin din adăposturi și mănăstiri, fragmente de altar, obiecte din ceremonialul liturgic. Multe par misterioase, încerc să le deslușesc ca pe un cod de comunicare și să actualizez sensul.
În sala icoanelor, am recunoscut-o imediat pe atât de venerata Sf.Ecaterina din Alexandria, care a perpetuat atâtea miracole, dintotdeauna.
Văd și alte chipuri cu priviri pătrunzătoare, intense, bizantine, care transmit o energie nebănuită. Sunt hrănite de singurătate și de contemplație. În vremurile acelea, intimitatea de care oamenii puteau să beneficieze, dacă voiau, era mult mai accesibil de obținut decât azi. Lumea se putea însingura mult mai ușor.
Cu toate acestea, au fost atât de mulți anahoreți care s-au retras cât au putut de departe, în pustiurile Sinaiului sau în îngemănarea de nisip și cer, la sud de Aswan. În privirea lor citesc vulnerabilitate și putere.
Tot în acest muzeu, am văzut altarul original din biserica construită pe urmele locului unde s-a adăpostit/odihnit Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt, loc care se află în vecinătatea muzeului, tot în această zonă creștină a orașului, pietonală și ferită.
În curte, s-au mai amenajat câteva săli ca să se valorifice toată aria de expunere.
Biserica oficială coptă se află chiar lângă muzeu, foarte bine pazită, iar înăuntru nu este permisă fotografierea. Aici, în interior, închinarea la icoane are un alt sens decât cel pe care-l știm.
2017
Înainte și după ascensiunea pe vârfurile din parcul național Gran Paradiso, am ales ca sediul expediției să fie Aosta, oraș aflat la mică distanță de Franța și Elveția.
Aflat la poalele munților, serviciile sunt excelente peste tot, în ciuda faptului că turismul este de masă.
Toată regiunea este perfect bilingvă, indicatoarele informative sunt pretutindeni în franceză și italiană, la fel și actele publice, iar localnicii conversează perfect în ambele limbi.
Din 1948, Val d’Aosta are statut de regiune autonomă pe plan administrativ, nu-ți dai seama dacă ești mai mult în Franța sau mai mult în Italia. Sau într-o ,,mică Elveție”.
Centrul este predominant comercial, cu buticuri de profil montan, fie cu produse alimentare regionale, fie cu echipament de alpinism.
În centru, am vizitat monumente din epoca romanilor, Porta Pretoria, Arcul lui Augustus, ambele din secolul 1 (î.Hr).
În piața principală, am admirat clădirea impozantă a primăriei și palatele din vecinătatea ei.
La capătul străzii pietonale se află vechiul teatru și podul roman. M-am oprit mai mult la colegiala Sant’Orso, ridicată pe rămășitele unei basilici paleocreștine.
Capitelul coloanelor de marmură din clausteriul din secolul 12 arată chipurile omului medieval.
Poți recunoaște cu ușurință scene biblice sau profane.
Prioratul e în stil renascentist, cu ferestre stilizate într-o arhitectură fină.
Din oraș, ai posibilități nelimitate de excursii peste tot în jur, iei autobuzul (e foarte ieftin) în orice direcție și în jumătate de oră ai ajuns în inima naturii.
Sau, la fel de simplu, faci plimbări de o zi în Franța și Elveția, pentru că ambele frontiere sunt la doi pași. Dacă ești în căutare de senzații tari, celebra trecătoare St.Bernard te așteptă. Val d’Aosta e înconjurată de Alpi din toate părțile, Mont Blanc, Monte Rosa, Cervino, Grand Combin și multe alte vârfuri provocatoare.
Înainte să te decizi pe care-l escaladezi, îți recomand o sesiune de cumpărături în centrul orașului, unde găsești tot ce ai nevoie pentru munte. Vara, multe articole sunt la jumătate de preț.
Atât la plecarea în munte, cât și la întoarcerea din expediție, am tras la pensiunea Le rêve charmant, aflată în zona pietonală. Serviciile sunt perfecte, camerele și micul dejun de calitate, cu produse de gastronomie locală, iar cele două primitoare gazde, Eleonora și Serena, ne-au ajutat cu rezervări și informații de tot felul.
Chios, 2017
Din Kavala, după un periplu de douăsprezece ore pe puntea exterioară a unui vapor, în zori de zi, pe întuneric, am descins în insula Chios.
Eram nerăbdătoare să văd mănăstirea Nea Moni, o comoară de artă bizantină din secolul 11, clasificată în patrimoniul mondial UNESCO. După un kataif și o cafea la ibric, la prima oră a dimineții, am pornit într-acolo. În zare, dincolo de ape, se zărește Turcia.
Doar că mănăstirea nu este semnalată corespunzător, așa că în drum am făcut o confuzie și am intrat mai întâi la Agios Markos, alt locaș bizantin și ortodox, încă funcțional, cu un mic sector privat în care sunt găzduite chiliile câtorva călugări.
Nea Moni este cuibărit pe o costă de munte, între pini venerabili care alternează cu lumânările verde închis ale chiparoșilor. În istoria locașului, este semnificativ faptul că Sfântul Nectarie, tămăduitorul din Egina, a fost primit aici pentru prima dată în calitate de călugăr, la 7 noiembrie 1876.
Aici s-au retras în timpuri străvechi asceții Nikos, Ioan și Iosif care au văzut, printre siluetele copacilor, o icoană strălucitoare a Maicii Domnului și au purces de îndată la edificarea unei capele.
La puțin timp după aceea, împăratul bizantin Monomachos a hotărât întemeierea unei mănăstiri impunătoare.
Dar soarta a vrut ca, în 1822, patru mii de suflete să piară în masacrul din insula Chios.
Turcii nu au iertat nici călugări, nici femei, nici copii, înainte de a incendia mănăstirea cu prețioasele sale mozaice cu tot.
Reconstruit în 1900, situl cuprinde o biserică din cărămidă roșie, în forma de octogon, amplasată în mijlocul curții pavate.
De o parte și de alta, se află clopotnița și căsuța cu mozaicele, o foarte mică parte din ele, ce s-a mai putut salva.
Mai pot distinge câteva figuri conturate din pătrățele de aur și culori intense. Tot în curtea mănăstirii se mai află o fântână subterană, prin întunericul căreia se întrezăresc coloane bine conservate.
Mai departe, putem intra în fosta sală de mese a călugărilor, alături de care vedem o casă a invitaților și un muzeu de două camere, la etaj. Icoanele și picturile religioase sunt focalizate pe o temă unică: masacrul comis de turci. Mi-a reținut privirea contrastul între costumația opulentă, cu turbane fastuoase a turcilor și, pe de altă parte, ascetismul victimelor cu priviri încărcate de spaimă.
Poate că era doar o vagă impresie, dar grecii de aici, din Chios, au o atitudine destul de rezervată față de străini și în unele situații chiar neprimitoare. Cât am stat acolo, am observat că turcii luaseră din nou cu asalt insula. În special tavernele.
Lectură de drum:
Julio Cortazar, Insula la amiază, în vol. Toate focurile, focul
Lourdes, 2019
Primul meu drum din 2019 a fost la Lourdes. Cu toate că era ianuarie, spre sfârșitul după-amiezei, în mijlocul munților, n-am resimțit frigul.
În 1858, în decurs de cinci luni, Maica Domnului și-a făcut apariția aici de optsprezece ori, comunicând cu o fată săracă din sat, Bernadette, care, mai târziu, a devenit călugăriță la Nevers.
Un pelerinaj nu înseamnă doar sentimentul religios, credința, căutarea de miracole sau curiozitatea de a îndeplini un ritual. Atunci când mergi într-un pelerinaj, ai certitudinea că în acel loc vei gasi ori vei afla ceva ce nu există în altă parte: o învățătură, o îndrumare, o mărturie sau o confirmare. Pleci în căutarea unui semn, ca să descifrezi partea nevăzută a lumii. Actul de pelerinaj pune în mișcare o dinamică sufletească și-ți indică direcțiile de urmat, te scoate din dezorientare și tatonări. Mulți sperăm să găsim libertate interioară, curajul de a lua hotărâri, de a fi sinceri cu noi înșine, să aflăm răspunsul la întrebări personale asupra relației cu cei din jur și cu Dumnezeu.
Pentru alții, pelerinajul este, totodată, și un mijloc de a scăpa de singuratate. Un pelerin nu este niciodată singur, el este invitat și integrat într-o comunitate animată de aceleași dorințe și speranțe. În astfel de călătorii, unii caută un mijloc de reconciliere interioară și se supun la încercarea de a-și depăși propriile puteri fizice.
În afara sezonului de sărbători, orașul e simplu de traversat cu mașina. Poți chiar să parchezi la cinci minute pe jos de sanctuar și grota unde au avut loc aparițiile miraculoase.
Ceremonialul religios pe care l-am urmat aici constă în câteva etape.
– cumperi lumânari chiar la intrarea în situl monumental. Mii de candele de toate dimensiunile, la prețuri diferite, sunt puse în vânzare de-a lungul aleilor, în mici tonete.
– traversezi râul pe un podeț și ajungi pe celălalt mal, unde aprinzi și pui lumânările în standuri special amenajate.
– asiști la o slujbă chiar în fața pesterii, unde-ți sunt sfințite toate obiectele cu încărcătură simbolic religioasă pe care le ai la tine.
– de îndată ce se termină serviciul religios, parcurgi încet acel semicerc al peșterii unde au avut loc aparițiile miraculoase, pe pereții careia se scurg firișoare din izvor. Izvorul l-a descoperit Bernadette, la îndrumarea Maicii Domnului și s-a dovedit acea apă este tămăduitoare. Atingi cu mâinile pereții peșterii și, cu apa miraculoasă, părțile suferinde ale corpului.
– o cantitate mai mare de apă, ca să duci și celor de acasă, poți lua direct de la robinetele aflate imediat în dreapta Grotei. Sunt înșiruite în jur de douăzeci de robinete aflate gratuit la dispoziția credincioșilor pentru a-și umple sticle și bidonașe cu apă din izvorul sfințit. Recomand să ai la tine recipiente de orice fel, dar, în plus, și o sticlă mică din plastic de jumatate de litru ca să le umpli pe cele mari, pentru că sub robinete nu încap recipiente voluminoase, iar debitul de apă este scăzut.
– poți merge la o slujbă în biserica principală, urcând un șir înalt și abrupt de trepte, unde ți se sfințește apa și alte obiecte de cult.
– aproape de ieșire se află automate de monezi care costă doi euro/bucata, imprimate cu diverse modele. Toate sunt sfințite și se consideră făcătoare de minuni, datorită apropierii de incinta peșterii.
La momentul vizitei mele, se recunoscuseră în mod oficial șaptezeci de miracole.
Ca să te cazezi, nimic mai simplu ! Lourdes este localitatea cu cel mai vast câmp hotelier din Franța, imediat după Paris.
vezi și: De 15 august
Bangkok, 2017
Mergând mult pe jos prin Bangkok, am intrat în zeci de temple budiste.
Unele sunt gratuite, la altele se plătește bilet de intrare, al cărui preț variază în raport cu importanța lor istorică. În unele intram doar ca să mă așez la umbră, să mănânc, să mă răcoresc. Toate dispun de toalete curate, fapt deloc de neglijat într-o țară cu riscuri alimentare.
Fiecare templu are câte un element distinctiv special, care îi conferă un plus de sacralitate.
Oamenii merg acolo să se roage, să aștepte un miracol, să găsească putere, să reflecteze. Ritualul este identic, te descalți, intri discret, te așezi pe jos. Ce se întâmplă după aceea veți vedea, e păcat să vă spun chiar totul.
Printre acestea, Wat Pho, cel mai vechi și mai mare templu din Thailanda, în care funcționează o universitate religioasă, o școală medicală și un institut de masaje tradiționale, este azi cea mai amplă instituție de învățământ din Bangkok. Înconjurat de ziduri albe, are șaisprezece porți, dar numai două sunt deschise.
Complexul actual adăpostește și trei sute de calugări buddhiști. Sanctuarul original datează din sec.16, dar a fost extins pe măsură ce i-a mers vestea.
Pe pereții clădirilor sunt pictate inscripții cu rol pedagogic din domenii variate: arta războiului, arheologie, arhitectură, literatură, astrologie, farmacie. Pe margine vedem înșirate statuete de ermiți în diverse atitudini și poziții de yoga.
Într-un spațiu special, statuia lui Buddha întins, de patruzeci și șase de metri, acoperită cu foiță de aur, este nucleul sacru. Pe fața lui poți citi semnele ca a atins paranirvana. Surâsul și seninătatea sa au harul de a alunga demonii. O decorațiune rară deslușim pe talpa picioarelor, sub forma unor incrustații de sidef, reprezentând o sută opt caractere ce-l disting pe Buddha de muritorii de rând.
Am intrat în toate grădinile interioare, fiecare cu o amenajare geometrică de vegetație care parcă îți ordonează chiar și gândurile. Zăbovesc în pavilionul chinezesc, cel mai bogat dintre toate, cu un copac sacru în centrul său.
Sanctuarul decorat cu porțelanuri conține în interior biblioteci vechi cu manuscrise și documente rare.
Exuberanța mausoleelor care adăpostesc relicve mă surprinde, m-aș fi așteptat să fie mai austere.
Ornamentația multicoloră este un concept care-i definește pe thailandezi, iar pe noi, pe vizatorii de departe, ne înfrumusețează pe dinăuntru. Toată dantelăria aurită pe care o văd este confecționată din lemn.
Basoreliefuri și picturi murale reproduc imagini din natură, frunziș, păsări, toate fiind reprezentări ale sufletului, în diversele forme în care ne place să ni-l imaginăm.
Majoritatea statuilor provin din situri istorice care, în trecut, au fost capitale de regat (Ayutthaya, Sukhotai), aduse în acest templu pe măsură ce noua capitală s-a dezvoltat aici.
Lectură de drum:
Michèle Jullian, Théâtre d’ombres
Chios, 2017
Am ajuns în Chios cu vaporul, cu unul adevărat.
Călătoria a fost lungă și m-am simțit ca un fel de Ulisă (apelativ inventat, într-un minunat text, de Ruxandra Cesereanu), acolo pe punte, douăsprezece ore scrutând orizontul. Sau citind. Pe vapoare e singurul loc unde pot citi cu o delectare inegalabilă.
Am luat vaporul de la Kavala și am făcut doar trei escale până în Chios.
Dacă te încumeți, să știi că nu-i prea comod să stai de la patru după-masa până la patru dimineața pe bănci tari, de o curățenie îndoielnică și cu servicii pe punte care corespund cu nivelul de bilet cel mai ieftin. Pentru călătorii mai pretențioși există și cabine, cușete multiple de clasa a doua, cabine individuale de clasa întâi sau cabine deluxe, la preț dublu sau triplu comparativ cu biletul pe puntea exterioară.
Majoritatea pasagerilor au coborât înainte de Chios, asa că pe punte am rămas după miezul nopții doar o mână de oameni, printre care mai mulți militari. Sosirea nocturnă pe o insulă necunoscută este un început complet nou, al unei zile și al unui spațiu. Uiți de viața reală.
Am condus până în oraș și am dormit pe plaja din centru până când s-a făcut prea cald ca să mai pot sta în soare. Diminețile grecești încep cu o cafea la ibric și un cataif, dar în Chios Town nu le-am găsit pe ambele în același loc. Soluția este să le cumperi separat ,,to go” și să le savurezi la umbră.
Ieșim din oraș spre vest, unde panorama este grandioasă. Pornisem inițial în căutarea mănăstirii Nea Moni, un obiectiv din patrimoniul UNESCO, dar semnalizările lipseau și am nimerit la o altă mănăstire, Agios Markos, chiar în vârful muntelui.
Așezarea este miniaturală și conține mai multe curți interioare, care fac legătura între mica biserică și chiliile călugărilor.
Pătrunzi printr-o poartă înaltă, solidă, care îi separă cu strictețe pe cei aflați înăuntru de cei aflați pe dinafară.
Treci mai întâi pe sub o boltă de viță-de-vie, apoi intri în prima încăpere a bisericuței.
Icoanele cele mai frumoase și prețioase le găsesc mai spre interior. Aici, tavanul este decupat cu steluțe.
După lungul periplu printre insule, incursiunea spre adâncurile locașului pare să fie ca o călătorie în sine însuși.
Tot aici, Sf.Cristofor mă întâmpină cu mersul lui săltăreț. Îmi arată simplitatea unei dimineți însorite grecești.
Lectură de drum:
Insula la amiază, de Julio Cortazar, în volumul de povestiri Toate focurile, focul
Paray-le-Monial, 2018
Ieșim de pe autostradă, intrăm pe o națională care, în curând, se bifurcă spre o departamentală. Este 15 august, dimineața devreme, iar drumul este gol și din ce în ce mai îngust. Ne apropiem de unul dintre locurile de pelerinaj din inima Franței, în Bourgogne.
În 1673, în acel sătuc izolat, unei călugărițe i se arată Iisus care îi dezvăluie un adevăr ascuns: adâncul și măreția inimii lui, cu mizericordia, mila și iubirea de semeni. O îndeamnă să cultive acest sentiment și să-l răspândească în lumea largă. Ea nu întelege pe moment mesajul, nu reacționează în nici un fel și ia decizia să aștepte, cuprinsă de uimire, un al doilea semnal lămuritor. Iisus i se mai înfățișează încă o dată, prezicându-i că, în curând, măicuța își va găsi un sfătuitor.
La puțin timp după aceea, este numit la parohie un îndrumător spiritual, preot francez stabilit în Anglia, care ajunge să ocupe acest post după o serie de peripeții inexplicabile, care ele însele reprezintă mici miracole. Mesajul este explicat și răspândit în lumea largă. De atunci, acel catun întâmpină un număr mare de credincioși veniți în pelerinaj.
Încă din secolul 10, aici se întemeiase un așezământ religios. Capela originală o vedem și azi, mai intimă, apropiată de suflet, unde s-a petrecut viziunea. Acolo se află si moaștele sfintei. Am asistat la o slujbă ținută de preoți de limbă engleză, alături de alți credincioși veniți de peste tot din lume.
vezi și: Apa tămăduitoare
Granada, 2016
V-aș fi sugerat să mergeți la Granada primăvara, dar pe mine m-a plouat cu găleata două zile, într-un aprilie. Mai bine așa, pentru că, din mai până în octombrie, temperaturile pot ajunge la patruzeci de grade.
Principala atracție este Alhambra, palatul care atrage mulțimi incomensurabile. Voi posta separat impresii despre acest obiectiv care, deși sufocat de cohorte, este magnific.
Mi-am rezervat o zi întreagă doar pentru oraș, care conține mici comori mai puțin mediatizate. Dacă mergi cu mașina, te sfătuiesc să cauți parcare cât mai departe de centru.
Prin faptul că s-a dezvoltat ca un centru universitar puternic, este însuflețit de o dinamică specială. La tot pasul, te întâmpină amical toată gama posibilă de cafenele, magazine de comerț alternativ și alte localuri de structură comercială inovativă. E plăcut să intri absolut oriunde, pentru că vezi ceva nou.
Inconvenientul este că există tentația de a cheltui la tot pasul, pentru că totul e atractiv, iar lumea e prietenoasă și serviabilă. Mi s-a părut mult mai cosmopolit comparativ cu alte orașe din Andaluzia.
Orașul a fost fondat de arabi și recucerit de regii spanioli în 1492, după opt sute de ani de dominație musulmană în peninsula iberică. Ulterior, în secolele 16-17, toți musulmanii vor fi expulzați, chiar și cei convertiți la creștinism.
Chipul orașului se schimbă radical. Cel mai neplăcut episod din istoria sa recentă a survenit în secolul 19, când Napoleon a distrus parțial multe dintre comorile arhitecturale, mânat în luptă de ambiția de a cuceri Alhambra.
Ce am vizitat:
***Catedrala, a cărei construcție a început în 1518, în centrul fostei medina arabe. Interiorul e foarte spațios, având coloanele grupate câte patru la un loc.
Ai nevoie de minimum o oră ca să vezi toate cele treisprezece capele laterale. Altarul baroc cu statuia lui Santiago este o capodoperă.
***Capela regală adăpostește monumentele funerare ale regilor catolici, Isabella de Castilla și Ferdinand de Aragon. Au dorit să fie înmormântați aici, în orașul de unde a pornit gloria lor. Construcția capelei a început în 1506. Fiindcă portalul principal al capelei este înglobat în catedrală, se intră prin fosta Bursă (Lonja). Mai multe declinări ale stilului gotic fuzionează ca într-o simfonie exuberantă și unică. Ca ornamentație suplimentară, poți vedea basoreliefuri și sculpturi fanteziste. Poți să stai ore întregi să le admiri ori să încerci să te dumirești ce noimă au.
De fapt, bisericile spaniole, în marea lor majoritate, sunt un fel de muzee, cu incaperi separate dedicate, cu tablouri de proveniență diversă. De aceea, și prețul biletului de intrare este foarte scump. Pentru credincioșii care vin să participe la slujbă, intrarea este, evident, gratuită, iar accesul se face, în unele cazuri, pe o intrare diferită de cea a turiștilor.
***Corral del carbon este denumirea fostului caravanserai, adică hotel de pe vremea arabilor, construit în secolul 14, care păstrează toate cele trei galerii suprapuse.
E acoperit cu un fel de streașină de lemn, deci poți intra aici să te adăpostești de ploaie.
***Mănăstirea San Jeronimo datează din secolul 15. Clausteriul mi-a plăcut foarte mult, cu grădina sa de portocali. Biserica e decorată cu ornamentații în stil plateresc local, dar și renascentist.
***Spitalul regal fondat în secolul 16 de regii catolici este azi rectoratul Universității din Granada.
Ca și celelalte spitale fondate în epoca medievală, la Toledo și Santiago de Compostella, și acesta are forma unei cruci înscrise într-un patrat, cu patru curți interioare. Într-un dialog inspirat, în diverse sectoare erau amplasate opere de artă contemporana ale studentilor.
***De la Rectorat, într-un sfert de oră de mers pe jos, ajungi la faimoasa Cartuja. Construită în barocul secolului 16, este un imobil imens, cu biserică, dependințe, clausteriu.
Partea cea mai uimitoare este sacristia din secolul 18, din ghips de un alb orbitor, cu sculpturi și modele învolburate și întortocheate care se multiplică până le pierzi șirul. Aici nu e permis sa faci poze și supraveghetorii îi pândesc pe turiști cu mare atenție. În lume au mai rămas foarte puține mănăstiri din acest ordin călugaresc, dar merită să le cauți si pe celelalte, pentru că te vor îndruma spre o dimensiune spirituală necesară într-un anumit moment al vieții.
Trani, 2016
Pugliezii din Trani se mândresc cu domul lor semeț, printre cele mai frumoase din sudul Italiei. Legenda spune că San Nicola pelerinul, un modest păstor grec, a ajuns la Trani pe spinarea unui delfin. Catedrala pe care o vedem azi, construită între secolele 11 și 13, lui îi este închinată.
Fac un tur prin orășelul cochet, cu oprire obligatorie la un espresso și un dolce cu pistacchio, chiar în port.
Centrul vechi se află pe un promontoriu. Din orice parte privești, clădirile medievale scot la iveală chipuri pline de înțelesuri.
Castelul impozant de pe țărmul mării a fost edificat de împăratul svab Frederic II, ca o cetate ce se dorea inatacabilă de pe mare.
În Evul Mediu, aici a trăit o mare comunitate evreiască.
Dintre cele patru sinagogi ale orașului, se mai păstrează doar două, foarte greu de identificat. Una dintre ele este încă funcțională și astăzi. Cealaltă, ascunsă în labirintul din giudecca, a fost convertită în muzeu al parohiei Sf. Anna.
În preajma ei era o liniște nefirească. Erau acele energii pe care le resimți în orice giudecca din care locuitorii au plecat, de cele mai multe ori, în grabă. Privesc caldarâmul și descifrez urme.
Lectură de drum:
Andrei Cornea, Uimitoarea istorie a lui Sabbatai Mesia
ore de drum 