Pelerinaje – Pagină 2

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.

Post Tenebras Lux

Izmir, 2017

Când ajung prima dată într-un oraș, caut așezământul închinat protectorului său, ca să pot înfrunta fără griji toate provocările necunoscutului știindu-mă în siguranță.

Cu un orar descurajant de restrâns, Sf.Policarp, patronul Smirnei, se îndură să-mi deschidă porțile într-o după-amiază strălucitoare de început de mai.

Înțeleptul Policarp, unul dintre Părinții Apostolici, s-a născut și a trăit în vechea Smirnă, dedicându-și viața îngrijirii celor sărmani. A fost martirizat în 155, în plină campanie a romanilor de persecuție a creștinilor, și a devenit sfântul ocrotitor al orașului.

Povestea lui e scurtă. Pașii l-au purtat la Efes, unde a devenit discipolul Sfântului Apostol Ioan, retras pe țărmul Egeei. În calitate de episcop al Smirnei și reprezentant al bisericilor din Asia Mică, a călătorit prin alte câteva cetăți din apropiere,

iar biserica întemeiată de el, cea ,,care urma să sufere persecuție”, se numără printre cele șapte biserici menționate în Biblie. Istoria ei a traversat perioade întunecate, iar în prezent aici sălășluiește Episcopatul de Izmir.

Construită în 1625 cu acordul lui Soliman Magnificul și cu resursele financiare ale lui Ludovic 13, restaurată în secolul Luminilor după dorința lui Ludovic 16, abia prin 1898 un pictor francez stabilit la Izmir a finalizat frescele exact cum le vedem azi. Lăcașul e împrejmuit de un zid și are în incintă birouri, câteva încăperi, locuința preotului și o grădiniță de flori.

Comercianți și notabili francezi care au locuit la Izmir între secolele 17-19 își petrec neființa aici, după cum mi-am dat seama văzând numele inscripționate pe lespezi.

Nu mă deranjează deloc indiscreția hotelului din apropiere, dimpotrivă, sporește modestia și smerenia unui colț neprihănit de vâltoarea ambițiilor. Liniștea ne e la îndemână, o lăsăm să ne învăluie ?

Lectură de drum:

Tom Bissell, Apostle: Travels Among the Tombs of the Twelve

The Friends of Mr Cairo

Cairo, 2018

Mașini, claxoane, scrâșnet de frâne, voci. Peisajul sonor din metropola egipteană e amețitor, dar toate astea încetează imediat ce intri în cartierul creștin. Se așterne dintr-o dată o liniște ireală.

După câteva controale riguroase ale armatei, pătrund în sectorul cel mai bine păzit din Cairo, edificat parțial pe vechile fundații romane.

Aici ne intersectăm cu traseul parcurs de Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt.

După plecarea magilor, un înger i s-a arătat în vis lui Iosif, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă în Egipt, pentru a salva pruncul.

Albrecht Durer a reprezentat cu dramatism episodul într-o gravură pe care am văzut-o la Palazzo Sturm, Bassano del Grappa. M-au fascinat resemnarea, temeritatea și speranțele din gesturile lor măsurate.

Porniseră precipitat la drum, îngrijorați unul pentru celălalt și amândoi pentru prunc, indiferenți la frumusețea peisajului. Au rămas în Egipt până la moartea lui Irod, răstimp în care Iosif ar fi lucrat la vechea fortăreață romană.

Fără un ghid destoinic, ar fi greu să mă descurc prin cotloanele micului labirint unde se află biserica Abu Serga (Sf. Serghie), care trece cu ușurință neobservată.

După ce cobor câteva trepte, ajung într-unul dintre cele mai frumoase monumente paleocreștine din Orientul Mijlociu.

În istoria coptă, locașul a avut un rol esențial, pentru că aici au fost aleși patriarhii acestui cult între secolele 7 și 11.

Închinată sfinților Serghie și Vach, ofițeri în armata romană creștinați în secret, prăznuiți în 7 octombrie, a rămas cea mai veche dintre bisericile creștine din Cairo.

Se presupune că ar fi fost ridicată în secolul 4 chiar pe locul unde s-a odihnit Sfânta Familie.

Parcurg fiecare dintre cele trei naosuri separate de două șiruri de coloane, structură pe care o voi regăsi după câteva clipe și în sanctuarul din dedesubturi.

Din naos, prin stânga, se coboară pe o scăriță de lemn în partea cea mai veche și mai secretă, acolo unde s-a aflat refugiul Sfintei Familii.

Au rămas vizibile, pe alocuri, fundațiile orașului și rămășitele cuceririi arabe.

Acest sanctuar subternan servea deja ca locaș de cult, cel mai vechi din Egipt, înainte de întemeierea bisericii de deasupra, reconstruită în secolul 10 și restaurată de nenumărate ori.

Au mai rămas câteva icoane din secolul 12, însă altarul original îl voi vedea expus la muzeul copt. Sfântul Marcu, venit în Egipt în secolul 1, atestă că localnicii recunoscuseră deja, la acea dată, sacralitatea criptei.

Înăuntru, în liniștea netulburată, raționalitatea se destramă.

Pe suprafața pietrei, se disting urmele unor pași.

În fața lor, mă învăluie un sentiment unic, o liniște și o neliniște. Vreau să știu ceva ce nu poate fi aflat.

Hărți către stele

San Stefano al Mare, 2018

În Liguria, iarna e însorită și senină. Aerul e lejer, apusul e prelung și întunericul e luminos.

20181222_173709

Un mic port la Mediterana abia așteaptă să ofere ospitalitate. În toată Italia, lumea e cam ca pe la noi, e ușor să te adaptezi, să devii familiar, să fii curios. Liguria îmi place pentru că e ultima etapă înainte de altceva mult mai diferit, pentru că dincolo de ea e Franța, unde occidentul are alt înțeles.

20181222_173402

Acest ultim segment de o sută de kilometri din Italia este printre cele mai cosmopolite ținuturi pe care le-am străbătut. Îmi place să aud vorbindu-se în cât mai multe limbi în jurul meu și, în același timp, să observ cum tradițiile locului sunt venerate.

20181222_184928

Amestecul de internațional și local în zone rurale sporește vioiciunea comerțului. În zilele de târg din micile localități ligure din apropierea graniței, Dolceacqua sau Bordighera, șiruri nesfârșite de automobile din Franța se scurg lent pe ieșirile din autostradă, ca într-o procesiune, spre piețele țărănești italiene.

20181222_184820

Produsele gastronomice ligure sunt intruvabile în altă parte, începând cu peștele proaspăt pescuit care, la o distanță de numai câtiva kilometri de Franța, se prezintă cu specii total diferite.

20181222_175835

Voi scrie cândva despre o zi de joi la Bordighera. Sau despre ultima duminică din lună la Dolceacqua. Nu știu de ce tot amân să scriu despre lucruri cu adevărat esențiale.

20181222_201754

Deocamdată, mă aflu în San Stefano și mă bucur, în fapt de seară, de o cină cu pește crud,

20181222_205236

salată de carciofi cruzi (trufandale în decembrie), acompaniate de înviorătorul frizzante.

20181222_173737

Dacă e decembrie, e Riviera italiană !

Urmărește-mă !

Tesalonic, 2016, 2017, 2018

Pe drumul care a legat dintotdeauna Orientul de Occident, legendarul Egnatia odos, am reperul meu

inconturnabil, fuzional, în liziera civilizațiilor, la cheremul influențelor.

Călătorul, de oriunde ar veni, se simte acasă.

M-a surprins, de fiecare dată, acea indiferență cosmopolită, cumva simulată, poleită cu ospitalitate, din atitudinea studiată a gazdelor. Aici, indiferența transmite un alt mesaj decât în Apus.

Fie că descind în Tesalonic la începutul sau la sfârșitul unui periplu insular, întotdeauna vara, vraja e intactă. Imposibil să o deslușesc.

În zori, înainte de șapte dimineața, pe răcoare (în jur de 26 de grade în iunie),

precupeții din centru mătură și stropesc trotuarul înainte de a-și deschide prăvăliile.

Îi privesc și mă revigorează gestul lor, ca o reîmprospătare a gândurilor.

În unele zile, mă îndepărtez cât mai mult de străzile comerciale și din freamătul lor molipsitor.

Tesalonicul secretos, al istoriei și al credinței,

îl caut pe strazi înguste care urcă spre culmea dealului.

Aici a fost, pâna în 1912, cartierul funcționarilor otomani.

Pe înălțimi, întotdeauna, găsesc tihna unui locaș.

Azi intru să văd mozaicul original la Hosios David,

biserica unei vechi mănăstiri din secolul 5.

Vizita este doar la ore fixe, cu prezentarea custodelui. Interiorul e micuț, intim.

Un rar vestigiu al picturii din secolul 12, înfățișând scene din Noul Testament. Chipul lui Alexandru Macedon este și el aici, pictat de artistul anonim.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Conversație la catedrală

Ciudad de Mexico, 2019

Pe Camino, atunci când faci un popas, primul lucru e să mergi la biserică/abație/colegială/sanctuar/catedrală ca să-ți pună parafa locului în credențialul de pelerinaj.

Abia după aceea te cazezi și tot restul.

Am procedat întocmai, fără să-mi fi propus dinainte, în dimineața când am aterizat în Ciudad de Mexico, după douăsprezece ore de zbor.

Ca întotdeauna, imagini cu subiecte familiare îmi acordă ospitalitate când ajung într-un loc cu desăvârșire străin.

Ne reîntâlnisem, după mulți ani, cu partea americană a familiei, să petrecem trei zile în capitala mexicană. Astfel că prima noastră lungă conversație s-a petrecut, îmbrățișând de-a valma toate subiectele, în interiorul și în jurul catedralei.

Impunătorul sălaș a fost construit pe parcursul a două secole și jumătate ce au urmat debarcării spaniole. A fost terminat în 1813, la crepusculul perioadei coloniale. Privesc picturile din cele șaisprezece capele înșiruite pe margine, încercând să descifrez, în figuri și gesturi, influența indigenă. Îl zăresc pe Sfântul Cristofor, de protecția căruia voi avea nevoie.

În bisericile din centru și periferie s-au produs constante alunecări de teren din cauza solului mlăștinos. În 1989, denivelarea atinsese doi metri patruzeci față de construcția din secolul 16. Impresia de orizontalitate e doar o aparență. Ușorul dezechilibru resimțit l-am pus pe seama decalajului orar.

Era duminică, iar catedrala se pregătea pentru celebrarea serviciului religios. De la distanță, zăresc altarul regilor, ca o peșteră strălucitoare, cu aurituri și alabastru din belșug.

Am observat o parte a ceremonialului de la intrare, ca să nu stringherim, privind oamenii și solemnitatea.

Altarul iertării, decorat cu o luxurianță ultrabarocă specifică secolului 17, urma să fie accesibil după liturghie.

Acoperit integral cu foiță de aur, cu statuete și basoreliefuri, este principala atracție a complexului monumental.

Odată îndeplinit primul pas al ritualului, călătoria putea să înceapă.

vezi și Pre-îndrăgostire

O Sole Mio

Modena, 2018

Îmi place să urmăresc interviuri despre cărți.

20180712_112947

Într-unul pe care l-am văzut recent pe youtube, o înregistrare veche, actrița Simone Signoret spunea că, la fiecare cinci ani, recitește o carte care a marcat-o doar ca să vadă ce aspecte îi atrag atenția cu ochii altei vârste.

20180712_102025

La fel îmi place să fac cu orașele.

20180712_103100

Las să treacă un timp și revin ca să văd ce efect (mai) are ceea ce am văzut prima dată. Orașele sunt un fel de cărți.

20180712_104136

Dacă apreciați aurul negru, cum i se spune oțetului de Modena, probabil ca veți fi curioși să aflați mai multe despre tentațiile gastronomice din partea locului. La fel, dacă sunteți amatori de mecanismele mașinilor de viteză. Sau de operă, fiind obârșia tenorului Luciano Pavarotti. Vivacitatea lui mi s-a părut dintotdeauna molipsitoare.

20180711_230613

Domul e înscris în patrimoniul mondial UNESCO și l-am vizitat cu de-amănuntul.

20180712_095227

Construcția a început la 1099, dar scenele epice sculpate în exterior par actuale deși sunt primele elemente decorative de acest tip din Italia. Cripta este un loc de pelerinaj, pentru că aici odihnește protectorul orașului.

20180712_095716

Coloanele fine și picturile în culori intense dau un echilibru intim.

20180712_095615

Lângă catedrală se află palatul primăriei,

20180712_101817

ale cărui principale săli istorice erau deschise gratuit pentru vizite,

20180712_101531

cu tot confortul de care un călător are nevoie.

20180712_101608

Am apreciat ospitalitatea personalului.

20180712_101518

M-am delectat, în Palatul muzeelor, vizitând colecția de artă a familiei d’Este.

20180712_111506

Am început vizita palatului cu Biblioteca Estense,

20180712_113307

unde personalul te instalează la o masă de lectură și îți prezintă câteva din cele mai valorose opere.

20180712_111415

Sunt adăpostite aici peste șase sute de mii de volume. Poți răsfoi după placul inimii un exemplar facsimilat din biblia Borso d’Este.

20180712_111807

Numără 1020 de pagini ilustrate cu desene executate manual de către artiști din Ferrara secolului15.

20180712_111945

Mă îndrept apoi spre un alt etaj, la muzeul de arta, nu foarte vast dar valoros. Mi-a atras atenția un Sfânt Cristofor, patronul drumeților.

20180712_115044

Am analizat îndelung și un oval zodiacal provenit dintr-o locuință princiară al cărui proprietar era interesat de mersul astrelor.

20180712_114304

N-am neglijat nici cumpărăturile.

20180712_123159

M-am ales cu un oțet de modena învechit, un adevarat nectar de savurat pe feliuțe subțiri de parmezan sau pe o salată de căpșuni cu frunze de busuioc proaspăt. Învechit în butoaie de lemn, numai după o perioadă de doisprezece ani e considerat superior.

Vinul regiunii se numește lambrusco, un roșu spumant îngăduitor și zburdalnic, pe care-l poți asorta și la un pește cum ar fi anghila. Poftă bună !

Departe de orice, aproape de sine

Meryemana, 2017

Din Izmir, am făcut o excursie de o zi, combinând situl antic de la Efes și Casa Fecioarei Maria, în apropiere de orașul Selçuc, în direcția muntelui, la cinci kilometri de poarta sudică de ieșire din situl arheologic de la Efes.

Unele texte sfinte susțin că ea și-a trăit ultimii ani și s-ar fi stins din viață aici, la Efes, într-o umilă căsuță, pe locul căreia s-a ridicat o biserică minusculă, ascunsă printre măslini seculari. Se presupune că a ajuns la Efes cândva între anii 37-45, în același timp cu Apostolul Ioan, a cărui basilică am văzut-o la Selçuc. Este cunoscut faptul că, înainte de a fi răstignit, Iisus l-a rugat pe Apostolul Ioan să vegheze asupra mamei sale și astfel se explică prezența simultană a amândurora la Efes. Pentru detalii, vezi Șapte.

Ca să ajungi acolo, ai de-a face cu un control multiplu de poliție, foarte riguros, chiar de la intersecția unde drumul se bifurcă în direcția așezării.

Acest loc sfânt a fost identificat în sec.19 de către o călugăriță germană, Catherine Emmerich, care a avut viziuni în mod repetat. La început, nimeni nu a luat-o în serios doar niște preoți din Izmir au pornit să verifice spusele măicuței. Ulterior, s-au făcut cercetări amănunțite și s-au găsit dovezi că avea dreptate. Mai târziu, casa a fost recunoscută oficial atât de către Vatican, cât și de către Biserica ortodoxă. Actualmente, biserica ține de Ordinul Franciscan.

Capela bizantină așa cum o vedem azi, datează din secolul 6 și a fost ridicată pe temelia modestei case a Maicii Domnului din secolul 1. Este recunoscută ca fiind, din punct de vedere spiritual, un înalt loc de pelerinaj, chiar de când Sfânta Fecioară s-a stins, în secolul 1. Există dovezi că grecii din satul Șirince, aflat în apropiere, veneau aici de 15 august, de Sf.Maria. Primul Papă care a venit aici în pelerinaj a fost Leon XIII, au urmat Paul VI și Ioan Paul II.

Între acest loc de pelerinaj și cele din Europa creștină nu e nicio diferență. Nu ți-ai da seama unde ești dacă nu ai vedea vizitatoare în ținută musulmană. Pentru musulmani, această locație are o semnificație la fel de importantă, pentru că ei consideră că Fecioara Maria este mama unuia dintre marii profeți ai Islamului, Isa Peygamber. Atmosfera este senină, liniștită, departe de orice tulburare.

vezi și: Casa din povești

Piuccio

Pietrelcina, 2019

Cu acest diminutiv îl răsfățau îndrumătorii săi spirituali. Tot ce știm despre el, în linii mari, sunt atributele care atrag milioanele de pelerini: clarviziunea, bilocația, odoratul floral, tămăduirile, profeția.

DSCN8511

În drum spre San Giovanni Rotondo, m-am oprit la Pietrelcina, satul unde s-a născut Padre Pio.

DSCN8535

În trecut, era un cătun modest, adunat în jurul bisericii Sf. Anna care există și azi.

DSCN8540

În această biserică unde a fost botezat Francesco Forgione (acesta e numele său laic), Padre Pio avea să slujească în perioada cât a stat în sat, bolnav.

DSCN8552

Urcăm o pantă abruptă în cartierul Castello, construit cu dificultate chiar în stâncă.

DSCN8556

Strada îngustă trece printre cele mai vechi căsuțe.

DSCN8534

Zidurile se confundă cu piatra stâncii. În labirintul de străzi, când urci, când cobori, pe cărări întortocheate.

DSCN8524

Familia sa deținea mai multe astfel de căsuțe dispersate.

DSCN8543

Căsuțe e mult spus, pentru că se limitau doar la o singură cameră care dădea direct în stradă, cu maximum o ferestruică cu vedere la câmpurile din jur.

DSCN8529

Francesco era un copil retras, cu simțul credinței. Din copilărie a avut viziuni, dar credea că e ceva normal, care se întâmplă tuturor și astfel n-a împărtășit nimănui acest dar.

DSCN8547

Duceau un trai decent, nu le lipsea nimic.

DSCN8525

Aveau o bucată de pământ la marginea satului dar, ca să îi poată plăti studiile teologice, tatăl său a plecat să lucreze câtiva ani la New York și în Argentina, unde se căuta mână de lucru.

DSCN8514

Din prag, cuprind cu privirea camera în care s-a născut, puținătatea obiectelor.

DSCN8518

În bucătărie, sunt expuse obiectele de origine păstrate și băncuța pe care Piuccio obișnuia să se așeze când vorbea cu mama sa trebăluind.

DSCN8519

În anii de studiu, Piuccio a peregrinat dintr-o mănăstire într-alta, cu mari și inexplicabile suferințe. Pentru că boala nu dădea semne de vindecare, a petrecut aproape șapte ani acasă, după terminarea școlii, în căsuța turn cu o singură cameră unde a studiat și s-a rugat, ieșind doar pentru celebrarea serviciului religios. Turnulețul era construit direct în stâncă.

DSCN8513

Am intrat înăuntru. Un smochin uriaș îmbrățisase casa. Tavanul era înclinat, avea ca mobilier doar un pat, o măsuță și două scaune, ca o chilie.

DSCN8532

Pe aceeași stradă s-a instalat, mai târziu, fratele său.

DSCN8531

Cât timp acesta a fost la muncă în America, în casa lui a fost găzduită doi ani Miss Mary Pyle, o binefacatoare a ordinului capucin, careia i se datorează, printre altele, seminarul teologic din sat.

DSCN8545

Padre Pio i-a fost, mulți ani, îndrumător spiritual.

DSCN8553

Am ajuns pe o ușoară ploaie de vară, care a stat repede.

DSCN8551

Peste tot mirosea a flori, a proaspăt, era oare autosugestie ?, știind de parfumul neobișnuit al lui Padre Pio. Nu numai, am constatat la fiecare colț de stradă.

DSCN8555