Sainte-Eulalie d’Olt, 2022
Surmenați, zbuciumați și plictisiți, francezii preferă să deșerte, în luna august, marile metropole în favoarea unor catune cât mai izolate cu putință unde, alături de ei, întâlnim olandezi, belgieni, germani, scandinavi, englezi. Stilul de viață, peste tot în Franța, alcătuiește o surpriză de savori, iar de la oamenii primitori și politicoși am ce învăța la tot pasul.
Localitatea din ținutul Aveyron, pe râul Lot, este una dintre cele mai căutate, dar discrete, destinații de pe lista celor mai frumoase o sută de sate din Franța și printre cele mai șarmante.
Pe numele său occitan chiar Olt, mica așezare m-a adoptat într-o clipă și m-am simțit ca acasă.
Verile fierbinți oltenești le simt cel mai intens familiare în toiul amiezii, în plin soare, așa cum s-a nimerit și acastă scurtă oprire sudistă la peste treizeci și șase de grade.
Momentul cel mai plăcut este între două și patru după-masa, când toată lumea zace toropită, greierii își fac de cap, iar ierburile sălbatice răspândesc un miros vanilat.
În satul sfintei Eulalia, plimbarea ideală n-ar trebui să ocolească:
1.Teiul care încă mai avea flori grele și înmiresmate la început de august. Am o pasiune pentru tei și parfumul lor.
2. Moara din secolul 17, pe un mic pârâu afluent al Lotului.
3.Oltul occitan (oficial, Lot) care, așa cum îl văd aici, îmi amintește ruina vămii istorice de pe valea Oltului nostru și ,,masa lui Traian’’.
4.Biserica în stil romanic din secolul 11, clasată monument istoric.
5.Castelul din secolul 15 al familiei de Curières în stil Renaștere și gotic, proprietate privată încă locuită nu știu dacă chiar de urmași, cu părere de rău închis publicului.
Familia întemeietoare s-a stabilit în sat în 1205 și a dat istoriei cruciați și mușchetari.
6.Vechea mănăstire din 1640, transformată la Revoluție în școală de fete, iar la Restaurație în pension.
7.Casa Bufniței, în care o localnică pasionată de subiect a înființat în locuința sa un muzeu dedicat zburătoarei nocturne, vizitabil gratuit conform orarului.
8.Școala publică din secolul 18 devenită muzeul dedicat unui pictor local.
Și, pe tot traseul, casele medievale neclintite de secole din liniștea și aerul cu miresme văratice, îmi fac poftă să mă adâncesc în lectura unor pagini de istorie din acele vremuri.
Fă ce trebuie, mă îndeamnă, cabalistic, o inscripție pe care văd, printre altele, o balanță,
și nu stau prea mult pe gânduri.
Lectură de drum:
Simone Bertière, Louis XIII et Richelieu, La malentente
ore de drum 